MĂICUȚA

by Ioana & Călin

Cândva cea mai însemnată pentru așezarea de lângă Balta Scroviștei, mănăstirea avea să-i dea și numele. Cu care comuna a rămas până când la reforma administrativ-teritorială din 1968 a făcut schimb onomastic cu unul dintre satele ei. Cert este că și astăzi Ciolpaniul se mândrește cu mănăstirea Țigănești.

Pe hârtie, povestea mănăstirii începe cam pe când America își proclama independența, iar pe Ialomița domnea Alexandru Ipsilanti. Cu siguranță, trecutul îi este mai vechi, că nici azi, darmite atunci, nu se ridica nimic peste noapte. E scris că, la 1 august 1776, bivel șetrarul Paraschiv Căplescu i-a dat spre vânzare moșia Țigănești din districtul Ilfov sfinției sale, părintele Hrisant egumenul. După încă trei decenii, văzând numărul mare de poporeni care se adunau şi nu puţina scandelă pricinuită maicilor, mitropolitul Dositei hotărăște, la 7 iunie 1805, ca monahiile de la schiturile Turbaţi-Ilfov (lângă Snagov) şi Hagi Dima (din Bucureşti) „cu toate acareturile lor mișcătoare şi nemișcătoare să treacă la schitul Ţigăneşti”, dat „sub duhovniceasca povăţuire şi ocârmuire a stareţului de la sfânta mânăstire Căldăruşani”. Mai mare, obștea a avut nevoie de o biserică mai încăpătoare decât cea din lemn. Noul lăcaș cu hramul Adormirea Maicii Domnului va fi ridicat la 1812 cu ajutorul banului Radu Golescu, al logofătului Florescu și al arhimandritului Dositei, starețul mănăstirii Căldăruşani. Logofătul bisericesc Niculae Bâțcoveanu va adăuga, la 1817, biserica cimitirului cu hramul Sfânta Treime și bolnița. Tot în acel an se vor ridica și stăreția și trapeza. Mănăstirea va prospera economicește ajungând să aibă în proprietate opt moșii sau sfori de moșii, șapte vii cu 41 de pogoane, nouă hanuri, două mori și peste 1500 de capete de vite. Secularizarea (1863) o va lăsa doar cu grădinile dimprejur, 246 de pogoane pentru izlaz în Ciolpani, trei vii și câteva animale. Efectele s-au văzut imediat și, chiar dacă a trecut de bună (ne)voie la bugetul statului (sau poate tocmai de aceea?), subvenția primită va fi atât de insuficientă încât până și Ministerul Cultelor va fi obligat să observe că pâinea din făină veche și amestecată servită la masa maicilor este atât de neagră și rea că nici vitele n-o pot mânca! Indignat, însuși ministrul va da ordin ca la masă să se dea ,,jimblă de București”!

Redresarea a luat timp, dar, din fericire, s-a produs! A contat mult ceea ce am putea privi astăzi drept o combinație de reziliență și valorificare a oportunității de a trece de la agricultură la manufactură. În 1924, prin grija patriarhului Miron Cristea, a fost înființat un atelier de covoare dotat cu 12 războaie la care se țeseau covoare persane, de Smirna și chilimuri. Care, între noi fie vorba, s-ar vinde bine și astăzi! În 1948, atelierul avea să treacă în administrarea patriarhiei, războaiele noi, mecanice, înlocuindu-le pe cele vechi, manuale; rămâne tot între noi: nu le-am fi înlocuit, pentru că manopera autentică merită mai mult decât producția de serie. Secția de broderie artistică eclezială va reda tărie economică mănăstirii și, împreună cu atelierul, îi va asigura protecția în anii sumbri ai aplicării Decretului 410 (1958) pentru desființarea unor mănăstiri și reducerea numărului monahilor.

Spre mănăstire se merge pe drumul care trece pe lângă pădurea ce amintește de falnicii Codri ai Vlăsiei până la turnul-clopotniță și arhondaricul, actualmente muzeu, bună gazdă a unei colecții de artă religioasă. Se poate ajunge și peste baltă, din Ciolpani, variantă mai bună în zilele bâlciului de Sântămărie, unul ca-n vremurile de altădată, cu de toate (cele mai multe din China) pentru toți, la prețuri pentru toate buzunarele. Și cu ringhișpil (ca la noi) sau leagăn zburător, fost scrânciob din lemn (ca pe Ialomița). Pe-o cale sau pe cealaltă, tot în curtea mănăstirii se ajunge. Triconc de simplă, biserica arată neoclasic, ca-n secolul 19: pridvor închis, pronaos cu o turlă octogonală deasupra, naos înălțat cu o turlă având douăsprezece laturi și altar. Pictura originală nu s-a păstrat și nu se știe nici cine a pictat-o de prima dată; cea actuală, de la 1929, este opera lui Dimitrie Belizarie. A fost reparată în mai multe rânduri, aproape la fiecare renovare a bisericii (1853, 1880, 1911) și de încă alte trei ori (1895, 1929 și 1985-1987), în mod expres.

Unul dintre vizitatorii Țigăneștiului a fost Emil Otto Hoppé (1878-1972). Fotograful „modernist, specializat în portrete și documentare de călătorie, care a imortalizat cele mai faimoase personalități ale epocii sale și a călătorit în întreaga lume, creând imagini emblematice cu oameni și ținuturi exotice” a ajuns în 1923, într-o „duminică memorabilă”, gonind cu 60 de mile pe oră pe drumul pietruit cu un „frumos automobil englezesc”, împreună cu doi prieteni și „Două domnișoare vesele” (denumirea capitolului din cartea scrisă un an mai târziu), „domnișoara Lepère, o poloneză vivace, și tovarășa ei americană, Miss Ralston, care ne-au făcut o conversație foarte proaspătă”. Vizita a început cu prânzul cumva anticipat de intrarea în mănăstire „printr-o poartă acoperită cu viță-de-vie care promitea prin ea însăși pace, băutură și mâncare”. Păstrăvului de munte „învelit în ramuri de brad, care dau o savoare deosebită deliciosului pește” i-a urmat o conversație poliglotă franco-anglo-româno-germană și aprecierea unora dintre „cele mai frumoase broderii” făcute de măicuțe, „din care am cumpărat fără restricții, deoarece prețul nu era deloc mare”. Mănăstirea nu l-a impresionat foarte tare și înțelegem de ce, două decenii mai târziu, Willy Pragher a fotografiat curcanii bățoși din curte. „Biserica era în centru, iar căsuțele, locuințele maicilor, erau adunate în jurul ei ca niște copii în jurul mamei… Biserica veche nu arăta cine știe ce. Era pictată pe interiorul cu fresce reprezentând sfinți și martiri pe un fundal șters. Culorile crude se amestecaseră în timp între ele”. Ușor creepy, vede și cripta „cu sute de cranii albite, care rânjeau la noi, aliniate în niște nișe mucegăite. Acolo zăcea praful ce fusese odată carne și sânge”. Maica stareță îi explică rostul fierului de aproape șase picioare din micul cimitir: „când năvăleau turcii pe aici… era mereu un servitor în grădină care bătea cu ciocanul în acest fier pentru a le anunța pe surori că distrugătorii se apropiau. Bietele măicuțe fugeau pe unde puteau…”.

Atenția lui Hoppé a fost atrasă de locuitoarele mănăstirii și viața lor, atât cât a putut-o observa în scurta sa vizită: „măicuțele au mult mai multă libertate decât oricare comunitate din Anglia sau din Franța, având privilegiul unor locuințe separate, iar camerele lor, cu ghivece de flori la geamuri, sunt confortabile și vesele. Au o viață ocupată, prelucrând mătasea de la proprii lor viermi de mătase. Sunt experte în țesutul carpetelor și în broderie, iar dantela lor e faimoasă. Toate sunt, firește, experte în cusut cu acul”. Dintre toate l-a impresionat tânăra măicuță care a acceptat să fie fotografiată: „unele dintre maici erau deosebit de frumoase, înalte, subțiri, palide, cu ochii blânzi. Una dintre ele, o fată foarte arătoasă, a fost convinsă să îmi pozeze. Privindu-i fotografia, un filistin obișnuit ar zice că e păcat că o asemenea frumusețe să stea închisă între pereții unei mănăstiri, dar e mândria femeii românce să-i dea ce are mai frumos și mai bun lui Dumnezeu”. Mănăstirea a fost vrednic stărețită de adevărate personalități care au clădit cele ce țin și pe care le vedem și astăzi: în vremea maicii Fevronia a fost construit arhondaricul şi zugrăvită a doua oară biserica; în cea a maicii Magdalina – „Dăscălița cea mare”, s-a înființat școala primară și s-a obișnuit cântarea prohodului Adormirii Maicii Domnului; în cea a maicii Emilia Dumitrescu a fost înființat atelierul de covoare și s-a reparat stăreţia; în cea a maicii Heruvima Timaru s-a reorganizat muzeul și au fost reparate trapeza, exteriorul bisericii şi casele ridicate la începutul secolului 19. În vremea începută în 2008 a maicii Eufimia Popa, au fost reparate stăreția și zidurile bisericii. Cele 130 de maici și surori care viețuiesc astăzi la mănăstirea Țigănești se roagă la slujbele de zi şi de noapte, dar și lucrează în atelierele de țesut și brodat, îngrijesc muzeul și casele de oaspeți, cultivă pământul și păstrează curățenia și buna rânduială. Hoppé le-ar putea imortaliza pe fiecare dintre ele. „În mod cert, nu există nimic deprimant sau puritan într-o mănăstire din România. Presupun că același lucru se poate spune despre mănăstirile de călugărițe de pretutindeni, dar la București, purtătoarele de văluri sunt strălucitoare ca niște flori de mai”. Cuvintele de acum un secol sunt cea mai frumoasă fotografie de astăzi.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Leave a Reply