By Ioana & Călin
Prima întâlnire cu Floreștiul am avut-o acum o duzină de ani. Găsise Ioana informații despre un festival cu cai ținut pe moșia care a fost cândva a celui mai bogat om din România Belle Époque. Ne-au plăcut combinația de cai și istorie, dar și ideea unui Asquith domestic și am mers să le vedem. De mai multe ori chiar!
Pereții Micului Trianon se văd din drumul care-i ocolește ducând la fabrica de cauciucuri născută Victoria, măritată Michelin. Trecem pe lângă spitalul de pneumoftiziologie din fostele dependințe și continuăm pe lângă zidul de piatră care separă curtea întinsă de stradă. Lăsăm pe dreapta blocurile în care locuiau muncitorii, vizavi de stadionul pe care își încurajau echipa fabricii la meciurile de Divizia C, duminica, de la 11:00. La turnul de poartă ni se scanează biletele, apoi întoarcem, pe moșie de astă dată. Ruina în care se află stadionul este obositoare și ne simțim mai bine lăsându-l în urmă. Parcăm și continuăm la pas pe lângă arena înspre care aruncăm doar un ochi: vom reveni la cai după ce vedem ce-a mai rămas din palat. Din curte sunt și mai vizibile zidurile pereților exteriori, prin ale căror ferestre care nu mai sunt izbucnește verdele tufelor și copăceilor care cresc nestingherit. Mai văzusem așa ceva chiar în București, destul de recent, și ne-am gândit că i-ar prinde bine vegetației intramurale serviciile unor grădinari urbani! Retro-călătorim până-n 1911, în vremurile în care regatul României atinsese forma sa maximă, care i-a permis să ridice și astfel de palate, desigur prin cei care au avut mijloacele să o facă. Printre ei, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, cunoscut de contemporani drept Nababul, a cărui traiectorie a ilustrat perfect visul profesional al tinerilor noștri școliți la Paris sau oriunde în Europa: să ajungă amploaiați, cât mai bine plasați în sistemul public! În cazul Nababului a mai contat și ascendența: Cantacuzino a fost unul dintre brandurile aristocrației românești, nemijlocit legat de Bizanț și descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu. Putea să fie un mare om de afaceri, dar după un start în domeniul juridic, a preferat politica: deputat, senator și președinte al celor două camere, primar al Bucureștiului, ministru al Justiției, al Lucrărilor Publice și de Interne, chiar prim-ministru, alternativ cu Dimitrie A. Sturdza.
Din averea sa impresionantă avea să ridice trei palate, la București (1902), Bușteni (1910) și Florești (1913). Cândva reședință a președinției Consiliului de Miniștri, cel din București e astăzi Muzeul Național George Enescu. Cel din Bușteni a trecut peste apartenența la Ministerul de Interne devenind Castelul Cantacuzino sau locul în care s-a filmat Wednesday, după caz. Doar cel de la Florești așteaptă ruinat vremurile bune, care să-i readucă strălucirea proiectată de Ion D. Berindey, arhitectul multor clădiri frumoase – Casa cu Lei (Palatul Cantacuzino), Casa Assan (COȘ – Casa Oamenilor de Știință), Observatorul Astronomic, toate în București, dar și Palatul Culturii din Iași. Coloanele neoclasice amintesc de marele Trianon și arată priceperea meșterilor francezi care au realizat versiunea eclectic-rococo-neoclasică de Prahova. Calcarul de Albești, folosit din Evul Mediu, a ajuns din Muscel și aici, la fel ca la Arcul de Triumf, Palatul Telefoanelor sau Cazinoul din Constanța învelind cărămida zidurilor.
Doar bănuim cum arătau încăperile și marea sală de onoare de la parter, despre care am citit că au fost. Ne previne și ne sperie inscripția „Pericol de prăbușire”, așa că preferăm curtea palatului. Întreg și în picioare, turnul de apă ne mai consolează, dar fosta fântână arteziană ne regresează în prezent. Trebuie să fi fost frumoasă, totuși, calea în-treptată a apei, prin parcul amenajat „à la française”, până la Prahova care curge liniștit devale. Nababul a murit în 1913, iar fiul său n-a ținut să încheie lucrările. Nemții i-au luat tabla de cupru de pe acoperiș și sobele de teracotă în primul război mondial, după al doilea i-au mai luat și rușii ce mai rămăsese de valoare, l-a scuturat bine cutremurul (1940), iar statul l-a transferat poporului care avea nevoie de o unitate de dresaj canin, apoi de un sanatoriu TBC! Încă un cutremur (1977) și niște săteni care s-au aprovizionat cu materiale de construcție au adâncit degradarea. Retrocedat, a fost vândut de urmași și, de atunci, a rămas în standby.
Caii salvează aparențele: eleganți în alergare, maiestuos struniți de jocheii lor, desenează acrobatic pe terenul de echitație depășind aproape perfect obstacolele ce le ies în cale. De-ar fi la fel de simplu și de frumos pentru întreaga proprietate! Din 2014, Karpatia Horse atrage atenția asupra Floreștiului cu ateliere creative pentru cei mici sau mai mari, agrement ecvestru pentru călăreți sau doar admiratori, domeniul care merită vizitat, oportunitățile de shopping echita(ția)bil 😉 și, bineînțeles, cai! Care, cu coamele lor împletite, impresionează în probele de dresaj, conduși cu echilibru și distincție, când la pas, când la trap sau în galop, de călăreți cu mănuși și joben. În cursele de cross country, caii sar peste bușteni, șanțuri sau obstacole naturale, ba chiar trec și prin fântâna din fața palatului (n-am reușit să-i prindem făcând asta în niciuna dintre vizitele noastre!). La fel ca-n viață, probele de obstacole sunt câștigate de calul și călărețul care, în timpul cel mai scurt, sar peste toate obstacolele, doboară cele mai puține dintre ele și termină cursa fără să cadă. Mai sunt și probele de atelaje, despre care am aflat că România se află în top 10 mondial (!), în care vizitiul mână (din nou contra cronometru!) cei doi cai astfel încât să treacă printre conurile care marchează traseul fără ca bilele aflate în vârful acestora să cadă! Prima noastră experiență la Karpatia Horse am avut-o chiar la ediția inaugurală, curioși și încântați că se întâmplă așa ceva și pe plaiurile noastre. Am hotărât repede că trebuie să mergem, nu numai pentru concursurile de cai, ci și pentru paradele de ogari, de mașini și „La Belle Époque”! A meritat pe deplin, mezanplasul și întâmplările oferindu-ne câteva ore de aer curat și lucruri frumoase. Iar printre cele mai frumoase au fost mașinile Morgan, pe care le-am descoperit chiar la prima noastră vizită și pe care am ajuns să le iubim, mai ales Ioana! Și eu, pentru că, parcă, măcar un pic, seamănă cu Untiță al nostru…
Povestea Morgan-urilor începe în vremuri edwardiene și pe trei roți, când Harry Morgan – H.F.S. (de la Henry Frederick Stanley) pentru cognoscenti a construit primul său vehicul (1909) și a fondat cel mai vechi producător privat de mașini din lume – Morgan Motor Company Limited (1912). Poate neobișnuită, dar cu siguranță inventivă, ideea unui automobil pe trei roți a apărut firesc pentru cineva care a surprins încă din anii de colegiu: „pentru tine e foarte bine să fii un geniu creativ, dar pentru școală e o neplăcere intolerabilă” avea să-i spună directorul Marlborough School, unde a învățat. Ideea a prins și pentru că cyclecar-urile au fost tratate ca motociclete, deci presupuneau plata unor impozite mai mici. A patra roată a fost adăugată în 1936, succesul scontat a venit imediat, iar cele două modele au mers pe piață împreună până în 1952. Pentru singura mașină expusă vreodată în vitrina Harrods, victoria în cursa de 24 de ore de la Le Mans (1962) a consacrat o reputație deja solidă. În istoria de 114 ani, compania din Malvern Link (afacere de familie până în 2019, când a fost preluată de grupul italian InvestIndustrial) a lansat pe piață 34 de modele, dintre care cinci cu trei roți (Morgan Super 3 fiind produs și în prezent în ciuda faptului că a fost declarat „The Not-A-Car of the Year 2011″ în Top Gear) și 27 cu patru roți – Roadster 3.7, Morgan Plus Four, Morgan Midsummer (o „barchetta” proiectată în colaborare cu Pininfarina, produsă și vândută în numai 50 de exemplare) și Morgan Supersport fiind produse și în prezent. Au fost și două tentative de a produce modele electrice (Morgan Plus E, finanțat de guvernul Majestății Sale!) la care, evident și din fericire, s-a renunțat pentru că atunci când ții la tradiție și manufacturezi (la propriu și la comandă!) mașini frumoase pentru plăcerea de a șofa, pur și simplu nu ai cum să le pui motoare electrice, care nu se potrivesc nici structurii din lemn de frasin și nici curbelor aerodinamice ale acestora!
Atâta ne-am învârtit în jurul Morganurilor de la Florești de parcă am fi vrut să cumpărăm unul! Ceea ce am și făcut achiziționând un Morgan Plus Four HVN 30 Matchbox Mattel (la scara de 1:64), pentru care livrarea ne-a costat mai mult decât mașina, dar cu care ne plimbăm încântați printre gândurile noastre 😊!
