Cu Beethoven la Condeești

În Valahia n-au fost familii ca von Trapp și nu crește floarea de colț, ci boieri care au iubit pământul și au cultivat cereale. În Austria le vedem castelele, în România ne bucurăm când conacele le sunt readuse la viață. Sunetul muzicii a unit Alpii și Bărăganul într-o seară SoNoRo Conac în care ni s-a părut că l-am auzit pe Beethoven fredonând „Când eram pe Ialomița…”.

1926? Sau 1920? CIMEC-ul zice1912! Dar de ce și 1889? Să fi trecut o sută de ani de când a fost ridicat de una dintre familiile cu stare din Ialomița, dar nimeni nu poate spune cu precizie când a început lucrul la proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. În pragul ușii de la intrare stă scris „1926” dar diverse voci dau alți ani pentru punerea pietrei de temelie a conacului Nicolae Chiroiu.

Poate pentru unii nu contează atât de mult, dar lucrul ăsta pare să arate măsura aprecierii pe care contemporanii (n-)au dat-o și nici n-o prea dau trectului: dacă nu știm când și, eventual, cine a ridicat o casă, de ce ne-ar păsa de starea acesteia la unul sau mai multe secole distanță? O fi și nepăsarea asta istorică tot un fel de distanțare socială, ca să fim în ton cu vremurile!?

Și, totuși, conacului din Condeești pare să-i fi ieșit, din nou, soarele pe uliță. După viața, nu musai fericită, dar sigur mai bună, pe care a avut-o până la al doilea război mondial, când a fost una dintre reședințele familiei Chiroiu, au urmat anii în care „poporul” l-a stăpânit transformându-l într-o mândrețe de CAP, poate chiar cu producții-record la hectar…

După Revoluție, a fost cumpărat de la primărie, care îl preluase de la un moștenitor de drept dar dezinteresat, de cineva care n-a izbutit să-l readucă la viață și, în final, l-a revândut Daianei Anghel și lui Rareș Pop. De câțiva ani aceștia se străduiesc, moral și financiar, să-l restaureze, revitalizeze și să-l introducă în circuitul turistic și cultural (am folosit cele mai frecvent menționate cuvinte-cheie în discuțiile despre patrimoniul cultural).

Nu-i ușor. Autoritățile locale, ca orice autorități care se respectă, semnează și ștampilează, dar nu pot oferi mai mult pentru că unele n-au, pe altele nu le interesează, iar destule au „alte priorități” (drept e că la noi, la țară, până să repari conacul boierului, bagi apa, faci canalizarea, tragi gaz, ba chiar și curent). Bine că nu încurcă – acum, pentru că din cele povestite, la început, cele din Condeești n-au știut de unde să mai facă rost de bețe ca să le pună în roțile proprietarilor!

Cum perseverența este cheia succesului, oamenii nu s-au lăsat, primarul s-a schimbat și situația s-a redresat. Așa a început transformarea moșiei în paragină într-un spațiu locuibil, frecventabil și capabil, cândva, să adauge valoare pentru proprietari și comunitatea locală (despre care, aici și acum, vom spune doar că oferă, prin unii membri ai săi, provocări suplimentare gazdelor și oaspeților lor…).

SoNoRo la conacul Nicolae Chiroiu

Caravana SoNoRo Conac, dirijată de mereu entuziastul Răzvan Popovici, a poposit pentru o seară și la umbra zidurilor pe alocuri coșcovite și acoperite cu iederă ale conacului Chiroiu, a cărui grădină plină cu dovleci și varză aduce vag aminte de moșiile care au asigurat bunăstarea familiei.

Muzica a sunat delicat spre încântarea vrăbiilor cuibărite sub streașină, când gălăgioase, când melodioase în trilurile lor, deliciul cățeilor hămăind odată cu aplauzele și admirația găinilor eco-crescute la sol, care s-au dus la culcare pe acorduri de Beethoven, Massenet sau Ravel, cum nici n-au putut să viseze vreodată. Precum și spre bucuria privitorilor adunați la amurg cu speranța, fie și mascată deocamdată, dar arzătoare, că au trăit încă un moment de revenire la normalitate.

Sulina.Și de la capăt

Sf. Google zice că între Cabo da Roca și Sulina, extremele continentale ale Europei, sunt numai 3960 de kilometri, ce ar putea fi făcuți la pas (că tot e vremea numărului zilnic de pași) în doar 814 ore. Nu le văzusem, deși ajunseserăm aproape de ambele și cum trebuia să începem de undeva, am zis să fim o țâră patrioți și s-o facem de la capătul nostru…

Așa că, fix de Ziua Dunării, am pornit către Europolisul descris de Eugeniu Botez (1874-1933) sub pseudonimul Jean Bart, comisar maritim la Sulina acum un secol și un pic! Spre care circulă azi navele de pasageri Navrom, sau șalupele rapide care ajung în 90 de minute (de trei ori mai repede) din Tulcea la capătul Uniunii Europene. Capăt doar geografic pentru că istoric este punctul său de început: până să fie UE, a fost CED, iar până să fie Bruxelles, a fost Sulina!

L-am lăsat visând la un caston cu lăptic pe Pufuleț, pisoiul amator de… pufuleți (în lipsă de altceva, buni și ăștia că a auzit el că vin vremuri grele și-a zis că nu-i oportun un refuz 😊), ne-am îmbarcat, ne-am pus vestele de salvare și am pornit pe brațul canalizat sub oblăduirea Comisiunii Europene a Dunării și direcția inginerului britanic Charles Hartley.

 

Puține lucruri interesante în afara celor doi pelicani ieșiți la plimbarea de dimineață și a unei zburătoare gri-maro, la fel de iute ca barca noastră motorizată. Poate, totuși, vorbele pilotului explicând unui pasager, curios de ce scrie „De vânzare” pe multe din casele de pe mal … că „nu mai merge treaba”.

Orașul e simplu: șase străzi (de la I la VI) paralele și 13 (cu denumiri cu rezonanță națională) perpendiculare pe Dunăre. Strada I e cea mai fățoasă fiind cheiul vechiului port de mărfuri și actualul debarcader pentru pasageri, locul cam tuturor magazinelor și teraselor, al primăriei, catedralei ortodoxe Sf. Nicolae și Alexandru, palatului CED, azi sediul Administrației Fluviale a Dunării de Jos și al agenției loto (n-am avut noroc la 6 din 49, dar cum era s-avem noi dacă un oraș întreg n-a fost mai breaz…).

 

Sulina lui Jean Bart

Totul are un aer de „ce să-i faci, și noi p-aici, nu c-am fi vrut, da’ asta e…”. Pare greu de imaginat că orașul ăsta chiar a fost un port important, mai mult, porto-franco (1870-1931), adică un fel de rai al comerțului liber cu mărfuri de toate felurile, din toate colțurile lumii și casă pentru armeni, austrieci, bulgari, croați, danezi, englezi, evrei, francezi, germani, greci, italieni, lipoveni, muntenegreni, polonezi, români, ruși, sârbi, turci sau unguri (enumerați alfabetic, să nu se supere nimeni!).

I-am descoperit istoria pitorească în excelenta Monografie a orașului Sulina a lui Gheorghe Comârzan!

Doi căței localnici ne-au ghidat de la Dunăre până la mare hârjonindu-se plini de bucurie, speranță și perseverență! Am încercat tot cu pufuleți, nu le-au plăcut, dar poate au căpătat ceva mai bun de ronțăit de la barul-terasă de pe plajă.

Farul Vechi, l-am văzut numai pe dinafară deoarece, din mai, a intrat în restaurare. A fost construit vreme de trei ani, pe atunci la doi pași (nu ca acum, la doi kilometri…) de mare, după planurile arhitectului englez Charles Ackroyd din Departamentul Mării Negre al administrației țariste, cele 13 lămpi cu petrol fiind aprinse prima dată la 25 octombrie 1841 bătând 15 mile marine de la înălțimea celor 17,80 metri. După Războiul Crimeii, l-a preluat, cu tot cu Dunăre, Administrația Farurilor Otomane din Marea Neagră (1856), care l-a predat CED (1879) pentru 60 de ani. Sub administrație românească a funcționat până la 6 ianuarie 1986 când a fost stins, iar după încă niște ani devine muzeu (2003), principalul și singurul obiectiv turistic al orașului.

Sulina

 

 

Așteptând la un frappé șalupa de întoarcere, încă sub impresiile nisipului fin, mării curate, a hamsiilor sen-za-țio-na-le și a stolului de vreo 300 de cormorani trecând razant cu marea la vreo 100 de metri de țărm, probabil în căutarea vreunei piscine libere, mi-a revenit „Speranța”! De aici trebuie să fi pornit căpitanul Anton Lupan cu goeleta sa pe urmele prietenului său Pierre Vaillant ajungând hăt până-n Țara de Foc! Alături de cârmaciul Gherasim și bucătarul Ismail, atât de autentic jucați de Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu și Jean Constantin… Și m-am întrebat cum ar fi fost ca o replică a „Speranței” (probabil cea mai faimoasă corabie românească, la concurență cu bricul „Mircea”), să fi făcut zilnic călătorii din Sulina spre portul vechi al Constanței. Sau măcar să fi fost deschisă spre vizitare tuturor celor dornici să (re)trăiască atmosfera din „Toate pânzele sus!”…

Plaja Sulina

 

 

Acasă la Kir Avramidi

Dobrogea a fost și este ceva special: n-am o explicație anume pentru ce mă atrage la ea și nici de ce mă bucur întotdeauna când o revăd. Când se ivește dealul de deasupra Dunării, la Cernavodă, pare să fie intrarea în altă țară! Aveam regretul că n-am explorat-o în adâncurile ei niciodată așa că spre sfârșit de iunie am pornit spre Somova cu entuziasmul dat de bucuria deja anticipată a întâlnirii.

Așteptam mult plat și și mai mult praf, drumuri desfundate si…iar mult praf. Dar am dat de șosele bune, dealuri, văi și alte dealuri, toate neașteptat de verzi! Să tot conduci de plăcere!

Capidava, pe care o mai văzusem acum cinci ani, e în șantier. Vechea fortăreață romană, apoi bizantină, e în plină resturare, urmând să le amintească vizitatorilor despre faima imperiilor care au stăpânit și controlat Dunărea și de aici.

Și la Saraiu ne-am împiedicat de ceva😊. De măgărușul proțăpit în mijlocul drumului și bătând hotărât cu copita în asfalt într-un fel de „ai cui mai sunteți și voi și ce căutați pe aici?”, sub privirile plictisit-confuze ale colegilor de păscut la marginea drumului… N-am avut reacție nici măcar de-o poză… de, ardeleni neaoși… și când ne-am dezmeticit, calul… ăăă, pardon, măgărușul, plecase.

Cam pe la cea mai bună oră de siesta am ajuns și la Tulcea, unde am tras acasă la kir Avramidi, cea mai frumoasă casă din oraș încă de la momentul când a fost ridicată și neîntrecută până azi!

Povestea ei începe pe la 1890, când Alexe Avramide, deja un prosper om de afaceri, tocmește meșteri italieni pentru a clădi un adevărat palat pe locul cumpărat în buricul târgului, vizavi de biserica Sf. Nicolae, catedrala ortodoxă a orașului, pe cea mai bună stradă, atunci cu același nume ca al bisericii, astăzi Progresului poate și pentru că istoriei îi place foarte mult să fie ironică.

Banii n-au fost o problemă pentru tânărul ajuns, prin 1870, pe malul Dunării tocmai din capitala Epirului, Ioannina. Grecul sau albanezul (sau evreul?) Avramide (sau Avramidis?) – aici lucrurile nu-s chiar lămurite, a avut curajul să-și lase orașul natal, să bată 1200 și un pic de kilometri pentru a se angaja băiat bun la toate în prăvălia unuia dintre cei mai bogați negustori din Tulcea! Surprinzător și nu prea. S-o fi dus vorba despre Comisia Europeană a Dunării și mărfurile cărate de vapoarele Donaudampfschifffahrtsgesellschaft sau DDSG, rost de mare prosperitate într-un oraș în care încăpeau români, turci, greci, bulgari, evrei, ruși, armeni sau tătari, care creștea ca-n povești!

Kir Avramidi a furat nu numai meserie, ci și inima Elvirei Șnaidt, fiica patronului, cu care s-a căsătorit, au avut o familie frumoasă și au adunat o avere tot mai mare din comerțul cu grâne, transportul de mărfuri, fabrica de cherestea, morile și proprietățile agricole.

Casa Avramidi astăzi

La fel ca și familia, casa a fost în bună stare până la instalarea comunismului, când a trecut din proprietatea “exploatatorilor” în mâinile poporului chiar dacă, de cele mai multe ori, poporul habar n-a avut, dar nici n-a avut nimic împotrivă!

Casa Avramidi Tulcea
Casa Avramidi – lampion original

Golită sistematic de piesele de mobilier, operele de artă dar și decorațiunile interioare și exterioare, a devenit sediu pentru Comitetul Democratic Grec (1944), Muzeul Delta Dunării (1949) și Inspectoratul Școlar al Județului  Tulcea (1952-1953). După cum ne-a spus gazda amabilă întâlnită în actualul muzeu, parte a Complexului Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-Dobrogean, doar lampionul de deasupra ușii de intrare a mai rămas din tot ce s-a găsit cândva în acest veritabil palat…

După renovarea recentă, care i-a redat frumusețea și a reînviat și o notă din farmecul vremurilor de altă dată, la demisol a funcționat Art Cafe Casa Avramide, o cafenea în care tulcenii, mai ales cei tineri, să se bucure de manifestări culturale, ateliere de creație, cercuri literare, expoziții sau spectacole de teatru. Până anul trecut când, aproape ca toate lucrurile bune de pe la noi, s-a închis! Și cât am fi savurat acum o cafea alături de prăjitura preferată a lui Kir Avramidi, chiar la el acasă!

Dacă drumul vă poartă prin Tulcea, nu ocoliți Casa Avramide!

Să mai spunem că am aflat despre povestea ei și a familiei în proprietatea căreia a fost de pe blogul scriitorului Nicolae C. Ariton, de profesie tulcean, ale cărui postări, dar și cărți, sunt pline de lucruri interesante despre un loc care, pentru cei mai mulți dintre noi, este doar poarta de intrare în Delta Dunării…

Rubens van der Gherla

Zice lumea tot mai des că nici secunda nu mai e ce-a fost – aud că ajustăm acum și etalonul kilogram! – a venit 2019 peste noi și am rămas cu o amintire restantă de anul trecut. Vânturînd niște poze mai vechi și trasă de mânecă de copil că se pune din nou în mișcare mașinăria Untold, am zis că-i momentul perfect să încalc principiul sănătos „ce poți face azi, lasă pe mâine că poate nu mai trebuie făcut”. Nu e mâine, sunt deja șase luni de când am descoperit Catedrala Armeano – Catolică din Gherla, care ascunde între zidurile ei vechi o pictură a lui Rubens! Rubens la Gherla… What!?

„Coborârea lui Isus de pe cruce” de Peter Paul Rubens

Da, tocmai la Gherla, iar povestea e fabuloasă, pe alocuri legendară, da’ ce-ar fi fost Miorița fără oralitatea folclorului autentic (cică dacii nu aveau limbă scrisă si, mai ales în spațiul ăsta din afara Carpaților, uite că ne-a salvat de la colonizarea totală. O fi avut Traian o simpatie maximă pentru daci sau pentru cât de cristalin suna limba lor dacă i-a lăsat să-și vadă de-ale lor. Chiar le-a făcut o columnă, iar niște busturi frumoase de-ale lor le-a așezat la loc de cinste la el în sufragerie, în Foro di Traiano, la Roma).

De la Roma înapoi la Gherla, armeni și Rubens: ce caută un Rubens autentic la Gherla? Când o să ajungeți acolo, o să puteți afla întreaga legenda, poate un pic romanțată dar la fel de autentică, de la Ioan Estegar (povestea aici), armeanul-fluviu care se îngrijește de treburile laice ale bisericii și care zice o poveste fără sfarșit… Mă rog, ar putea, dar nici un grup de turiști n-are răbdare decât pentru vreo două ore.

Povestea e cu și despre armeni, cum au ajuns ei la Gherla și, cum s-a întâmplat să pună într-o capelă a bisericii lor o pictură originală a lui Rubens.

Acuma, cum se zice pe la noi, „there is a will, there is a way!”, comerciantul găsește întotdeauna o cale! Storyteller-ul Ioan Estegar începe de la exodul masiv din Armenia, trece prin așezarea armenilor în Moldova și, mai apoi, migrația spre vest via Transilvania, moment în care niște familii au decis să rămână în zona Gherlei de azi, să-și construiască o așezare – Armenopolis și, musai, o biserică.

Mai povestește domnul Estegar despre cum au luat naștere inconfundabilele nume armenești, cam pe modelul numelor din Moldova – Amariei, Apetrei – doar că asocierea nu s-a făcut cu o persoană înrudită, nici cu vreo poreclă – Sucitu, Turcitu – ci cu îndeletnicirea familiei sau a unuia dintre membrii săi (Estegar are veni de la un strămoș care avea în fișa postului să ducă steagul unde trebuie și când e nevoie.).

Catedrala Armeano – Catolică din Gherla

Și cum ziceam, pe la jumătatea secolului 18, armenii au început să ridice în polisul lor o biserică pe măsura bunăstării comunității întemeiate pe priceperea lor de a face comerț și dorința a trăi bine (date fiind circumstanțele). Biserica a fost gata la 1798 dar, parcă, i-ar mai fi lipsit ceva: o pictură frumoasă ca altar. Soarta a făcut ca împăratul Austriei să aibă nevoie de bani pentru a finanța războiul cu Napoleon, iar armenii din Gherla să-i aibă. Destui cât să-i dea și cu împrumut.

N-au negociat cu împăratul vreun ROBOR mai avantajos, ci au cerut un tablou din colecția bogată a acestuia. Armenii au vrut unul cât mai mare pentru a-l așeza, impunător, în altarul bisericii lor și au ales ce-au găsit mai bun în galeria imperială: „Coborârea lui Isus de pe cruce” de Peter Paul Rubens. Împăratul, generos ca orice împărat, dorea să le facă un cadou armenilor, pentru că le-a promis dar și că dădea bine la imaginea Curții și brandul personal. Dar se gandea la ceva mai degrabă simbolic, fără să afecteze prea mult ștaiful colecției. Și Rubensul i s-a părut cam prea valoros…

Armenii au fost invitați să se bucure de ospitalitatea împăratului și să rămână la Curte peste noapte. Așa că s-au ospătat, au băut și au chefuit, iar apoi au dormit bine. La dimineață, când pregătirile de plecare erau în toi, armenii au cerut permisiunea să împacheteze și tabloul doar că gazdele imperiale le-au adus din galerie altul decât cel ales cu o zi înainte! Spiritele s-au încins, s-a jucat un pic de „ ba da, ba nu” până când oamenii Luminăției sale au întrebat „Aber worauf verlassen Sie sich când ne acuzați că v-am schimbat tabloul?” Și răspunsul a venit instant: „Pe semne!” Adică averile nu se fac dacă nu știi să-ți protejezi cum  poți investițiile 😊. Prevăzători, armenii au însemnat spatele Rubensului ales cu o seară înainte… Just in case!   

Adus la Gherla, Rubensul s-a dovedit cam mic pentru a fi expus în spatele altarului mare (o fi ținut împăratul degetele încrucișate la spate) așa că armenii au hotărât să construiască o capelă laterală, pe care au numit-o „Capela Învierii”, în care tabloul și-a găsit locul potrivit. În 1944, trupele maghiare în retragere l-au luat în Ungaria, de unde a fost recuperat în 1952 revenind în România mai întâi la Muzeul din Gherla, apoi la Muzeul de Artă din Cluj și, în fine, din nou acasă, la 22 decembrie 1999.

Dacă la vară ajungeți la Electric Castle sau la Untold sau, pur și simplu, treceți prin Gherla, opriți și vizitați Catedrala Armeano-Catolică pentru a vedea gratis unul dintre cele trei Rubens din România (celelalte sunt la Brukenthal-ul din Sibiu).

Tabloul valorează milioane, dar legenda lui este neprețuită!

Generația Z responsabilă social?

Ieri am fost în vizită la Ambasada Sustenabilității, la un eveniment despre receptivitatea Generației Z față de activități de responsabilitate socială. Foarte bun evenimentul!

Dacă e să dăm crezare legendelor urbane că prima impresie contează, apoi în cazul de față se valideaza 100%. Baieții de la Ambasadă au sediul într-o casă veche, pe strada Speranței – cum altfel😊 – impecabil renovată, cu parfum și atmosferă nealterate prin mobilier de birou și lustre via Ikea și Mobexpert.

Picture2

Totul e cu foarte mult gust, așezat pe parchetul vechi și asortat cu stucaturile de pe tavan, impecabil recondiționate. Și, ca să ancoreze parfumul în actualitate, și-au găsit locul pe pereți vizualuri din campania derulată în parteneriat cu Lidl, pentru Anul  Centenar – “100 de romani”. Înrămate discret și așezate la loc perfect să nu le poată ocoli privirea. Casa ridicată în Cartierul Armenesc este una de patrimoniu și face bună vecinatate cu casa Melik, spune-se cea mai veche din București.

Dar revenind la eveniment, acesta a alăturat invitați din mediul academic, susținători ai celor mai notorii campanii de CSR și reprezentanți ai Generatiei Z (tineri între 18 și 24 ani), implicați în proiecte și activități de responsabilitate socială.

Recunosc ca eu am fost acolo pentru rezultatele studiului pe care cei de la Ambasadă l-au ințiat și care mi-au dat dimensiunea interesului general pentru fenomen. Cand vorbim despre responsabilitate socială avem în vedere grija pentru cam tot ce ne înconjoară și are impicații sociale: de la mediu la energie regenerabilă, de la grupuri minoritare la educație, de la sănătate la patrimoniu, de la comunități locale la dezvoltare durabilă.

Așa cum era de așteptat, cele mai recognoscibile zone ale responsabilității sociale sunt “mediul”  – plantam copaci, facem curat în parcuri, din când în când colectăm selectiv – și “educația” – ghiozdane și rechizite pentru copii defavorizați, burse pentru cei supradotați, reducerea  abandonului școlar – adică acțiuni punctuale cu vizibilitate imediată în media și, cum spunea – cu umbră în glas – un invitat: “instantanee cu copii fericiți”.

Gelu Duminică, căci despre el vorbesc, zice frumos despre rolul responsabilității sociale care e ca un roman fluviu, cu multe capitole, cu continuitate și consecventă, cu multe personaje, fără rabat la resurse și timp, cu gândul la generațiile care vin și nu la comunicatul de presă de azi, și mai ales cu rezutate care se văd în timp dar numai dacă tot ce ai făcut e consistent și responsabil.

Eram curioasă, și am întrebat, cum stăm cu proiectele de reactivare a patrimoniului local și integrarea lui în comunitățile locale, în spațiului economico-social, pentru creșterea sustenabilității și dezvoltarea durabilă a acestora. Din păcate, notorietatea este foarte mică, tinde spre zero, deși în această zona sunt proiecte frumoase, cu impact social, dacă e să mă gândesc doar la conacul de la Adunații Copaceni pe care Hospis Casa Speranței l-a reabilitat și transformat într-un centru pentru copiii şi familiile afectate de boli genetice, limitatoare de viață. Și e doar un exemplu.

Cam 10% din populația din mediul urban prezintă interes pentru fenomenul responsabilității sociale. Un apetit mai crescut, dar nu spectaculos, îl are segmentul numit Generația Z (15%). Suntem oarecum ignoranți cu ce se întâmplă în jurul nostru, cu ce lăsăm mai departe generațiilor care vin, avem o responsabilitate limitată pentru ce am primit și ne este azi spre folosire și gestionare.

Așa cum spunea un tânăr al Generație Z, colegii lui sunt preocupati de zona antreprenoriatului stric mercantil și sunt puțin cei care au un mindset format în sensul antreprenoriatului care să aibă și impact social. Tot el găsește și explicația. Ea stă în educație, o anumită formare în familie, cercul de prieteni – pe care el a inceput să îl trieze în ultimul timp și să îi păstreze pe cei care au același mod de a vedea lumea ca și el. Mă gândeam, auzindu-l vorbind, că preocuparea constantă de a ne așeza în bula nostră, chiar dacă ea este extrem de generoasă ca aspirații, e o modalitate de supraviețuire cu efecte devastatoare pentru societate și lumea înconjurătoare.

Și ca bucla să se închidă frumos, am luat un comentariu din sală și l-am așezat lângă conceptul de responsabilitate socială. Spunea cineva, referitor la Genarația Z, că una dintre cele mai evidente caracteristici e nevoia de instant rewards – task-uri scurte și recompense frecvente – total opusă amânării recompensei, gamă în care generația Baby Boomer a fost educată (daca iei premiul I primești bicicletă, când o să ies la pensie o să am timp și de mine, adună bani albi pentru zile negre … vă sună cunoscut?😊

M-am întrebat – doar de dragul discuției filozofice, fără stereotipuri uzuale în minte – și las întrebarea deschisă și pentru voi, în ce gamă se scrie responsabilitatea socială pentru Generația Z când tonul îl dă instant reward?