Gabriel de BÁLVÁNYOS

By Călin & Ioana Vegheș

Oltul își face mendrele, iar drumul ține cont de ele urcând spre Tușnad. După ce trecem de localitatea de baștină a unei ape minerale despre care afli că-i medicinală doar după ce o cumperi din greșeală, știm că vine Făgetul secuiesc, adică Bixadul de Covasna, unde facem dreapta spre Bálványos. Ar mai fi vreo șase kilometri, dar băieții au venit mai devreme la întâlnire 🙂 .

Sunt așa de asemănători și se sincronizează atât de bine încât par gemeni. Stau lângă drum așteptând turiștii în căutare de odihnă și relaxare într-un loc pe cât de verde, pe atât de izolat. Mașinile opresc pentru că tinerii schimbă partea într-o secundă, poate două, călcând tacticos spre portierele care rămân blocate. Doar geamurile se deschid cât să zboare o jumătate de sandwich, câteva chipsuri, niște biscuiți sau ce mai țin oamenii pe bancheta din spate. Nu e bine, chiar deloc, pentru că odată obișnuiți să primească așa de mâncare, urșii lasă pădurea (în care, e adevărat, nu prea mai găsesc nimic…) și își fac veacul patrulând. Nici pentru oameni nu-i bine: uneori, întâlnirile se termină cu pagube pe care nu le decontează nicio asigurare casco, fie acestea mai mici, de genul unei oglinzi retrovizoare rupte sau mai mari, de amploarea unei capote înfundate după un contact cu un urs de o sută și ceva de kile…

Ajungem la locul de întâlnire unde ne așteaptă ghidul, un domn bine echipat, calm în mișcări și sigur în vorbe. Când mai scoate din mașină și o pușcă de vânătoare cu lunetă deducem că s-ar putea s-o folosească dar înțelegem că este o eventualitate la fel de puțin probabilă ca și depresurizarea cabinei avionului. Grupul se adună cu greutate după negocierile cu tinerii urși drumari, încheiate, totuși, cu succes și pornim pe drumul forestier. După vreo 400 de metri prin șleauri acoperite când de zăpada căzută cu vreo două zile mai devreme, când de noroiul în care se transformă pe măsură ce se topește, ajungem la observator – o construcție de lemn, cu geam unidirecțional, în care ne așezăm și începem să așteptăm. În liniște, pentru că urșii, chiar și cât se poate de obișnuiți cu gândul că sunt văzuți, rămân destul de rezervați și, la cel mai mic zgomot sau chiar la luminița unui bliț, se retrag în pădure.

„Haide, haide… Unde sunteți!?” auzim ghidul șoptind. Au trecut aproape două ore și singurii urși pe care i-am văzut au fost cei din șosea, despre care știm că avem șanse mari să-i revedem aici pentru că nu se satură cu ce primesc pe drum. Dacă nu apar, atunci n-o să plătim nimic pentru că oamenii aplică vechiul principiu al marketingului direct: satisfaction or your money back! Acuma, chiar fără să dăm nimic n-am putea pleca, măcar poveștile pe care le-am auzit merită răsplătite. Suntem într-unul dintre locurile în care acum treizecișiceva de ani pândea cu degetul pe trăgaci chiar întâiul vânător al țării! Care, în zilele bune, dobora doi, trei urși, aleși după cât arăta cântarul peste care treceau în drumul spre poiana în care îi aștepta chiar ultima masă. Totul trebuia să meargă strună… și mergea, spre bucuria secretarului județenei de partid, care își păstra funcția, dar și a celorlalți implicați, cărora le era bine când se termina cu bine!

Observatorul de ursi

Au apărut și urșii drumari, poate ar fi venit și ursoaica din deal care, din fericire, a preferat să-și mâne cei trei ursuleți în sus. Ne-am retras în șir indian și în mai mare liniște decât la venire privind în urmă, la fiecare trei pași, să nu vină ursul după ultimul din șir. Se pare că porumbul a fost mai apetisant decât autorul rândurilor pe care tocmai le-ați citit…

Observatorul de ursi

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Bună ziua, domnule conte!

by Călin & Ioana Vegheș

„Știți cum se zice pe la noi: al treilea drum e cu noroc!” ne spune Csaba întâmpinându-ne cu un zâmbet prietenos. Porniserăm de dimineață și, hotărâți să evităm aglomerația tradițională de pe „deneu”, am zis s-o luăm pe la Cheia. De unde să știm că, din cauza unui raliu organizat fix în acel weekend aveam să ocolim mergând spre nord prin nord-est?

Prima oară am ajuns explorând satele cu biserici fortificate ale sașilor, iar Micloșoara n-a fost mai mult decât un punct pe una dintre rute. Ne-am bucurat atunci mai mult pentru casa tradițională decât pentru castelul Kálnoky și mai mult pentru că am ieșit la un drum mai bun după kilometri în șir de gropi mai dese ca asfaltul. Urma să vizităm castelul, apoi să luăm prânzul la casa de oaspeți. Castelul? Mult spus, dar să lăsăm așa pentru că „palat” nu merge, iar „casă” sau „conac” e prea puțin, totuși. Nu arăta prea bine și nici motive de optimism nu erau, ceea ce ne-a făcut să oftăm des „ce păcat…”. Sigur, ne-a căzut bine popasul: am mâncat gustos, ca altădată în familie – felul unu, felul doi și desert, am băut o cafea bună, ne-am tras sufletul și Ținutul Secuiesc ne-a apărut mult mai primitor și prietenos față de ce ne-a inspirat drumul de la Vânători la Odorhei, parcă lăsat obstacol în calea turcilor, care n-au mai trecut pe aici de secole…

Istoria castelului, ce poate fi citită pe posterele expuse în pivnița boltită, pornește cam pe la jumătatea secolului 16, dar povestea familiei, rememorată de Jaap Scholten, începe cu săgeata pe care un Kálnoky, bun țintaș, a tras-o în gâtul ursului ce sărise la Ludovic I, regele Ungariei, venit să vâneze pe aceste locuri. Drept răsplată că i-a salvat viața, familia și-a primit moșia, titlul nobiliar și blazonul care apare pe cahlele sobei din camera mare a casei de oaspeți. Bálint va ridica „gospodăria din Micloșoara” (1567), nepotul său, István, o va transforma în stil renascentist (1648-1649), iar Sámuel, copleșit de barocul întâlnit în anii petrecuți la Viena, o va aduce la standardele vremii adăugându-i (1695), două bovindouri (mai există doar unul) și loggia deschisă cu arcade și stâlpi ciopliți din piatră punând deviza familiei pe ancadramentul din piatră al intrării principale: „Non est mortale quod opto”, un fel de „Este nemuritor ceea ce aleg”.

Frumoasă reședință nobiliară ridicată de una din familiile cu stare ale unui principat cu o bună reputație europeană – să ne amintim că, exact în anul ridicării castelului (1648), se încheia Războiul de 30 de ani în care Transilvania a arătat o forță politică și militară respectabilă! – avea să treacă printr-o suită de distrugeri și reparații. Șindrila stricată, tavanele și bolțile plouate și zidurile ruinate care apar în inventarul de la 1752 sunt îndreptate de vrednica soție a lui József Kálnoky, Juliánna Maurer din Ormeniș. Care a trebuit să renoveze și după devastatorul cutremur din 1802 care a distrus coșurile, acoperișul, tavanele, bolțile, chiar și turnurile. După moartea lui Dénes Kálnoky (1888), castelul a schimbat proprietari și destinații devenind și cazarmă, sediu de CAP sau cămin cultural. Renovarea din 1902-1905 i-a restaurat neoclasic încăperile, i-a adăugat veranda cu coloane și parcul și, mai ales, i-a oferit o minimă pavăză în calea degradării.

În septembrie 1987, tânărul conte Tibor Kálnoky a vizitat domeniul secular al familiei sale, iar Micloșoara l-a fermecat. S-a întors aici, s-a căsătorit și a început să readucă la viață patrimoniul cultural. A cumpărat o gospodărie de la 1856, pe care a transformat-o într-o caldă, prietenoasă și confortabilă casă de oaspeți. I-a adăugat și casa vecină rânduind cu rost și bun gust bucătăria în care se pregătesc ciorba de văcuță, sarmalele și perele fierte în vin, padocul cailor care trag căruța cu care se fac ture pe dealurile din jur sau stivele cu lemne pentru foc, toate pe o iarbă verde ca acasă. Castelul l-a primit doar în concesiune pe 49 de ani, ceea ce a contat enorm pentru soarta clădirii: în noiembrie 2014, Fundația Kálnoky, în parteneriat cu INTBAU Scandinavia, a obținut printr-un proiect pe faimoasele fonduri norvegiene banii necesari pentru a susține o „Inițiativă de patrimoniu – Muzeul vieții transilvănene”, care spune povestea de viață a unei familii prin obiecte și artefacte recuperate, donate sau cumpărate, ale doamnelor mai delicate și casnice, ale domnilor mai războinice și aventuroase.

De la recepția de peste drum – cândva gospodărie tradițională secuiască, cumpărați biletele și luați o cafea sau o bere până vine ora de vizitare. După ce treceți de poartă, impresionați de cum arată acum castelul și parcul, nu vă mirați dacă auziți un „Bună ziua!”, doar răspundeți „Bună ziua, domnule conte!”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Vila boiernașului

by Călin&Ioana Vegheș

Remarcabile urme lăsat-au turcii pe la noi, care prin bucătărie – gustoasele sarmale, care prin Oltenia – trainicele cule! Astăzi, turnurile fortificate ridicate de boierii din Mica Valahie nu mai apără de invadatorii străini, ci caută protecție în fața nepăsării locale. Iar excepțiile de la această regulă sunt tare rare…

Parcă se mai liniștiseră lucrurile și părea că au venit vremuri mai blânde. Negoțul și meșteșugurile au umflat pungile unora sau, după caz, le-au golit pe ale altora, dar țara a început să arate oleacă mai bine. Dar pentru că nu puteai ști niciodată când dau turcii, boierul Nan, mare paharnic la curtea domnească, se hotărî în al cincilea an al domniei lui Neagoe Basarab să ridice lângă râul Luncavățului, la o parte de drumul mare, o culă ale cărei ziduri groase și pietroase să-i apere familia și avutul. Tudor, fiul său, avea să sporească maldărul de bogății al familiei și să-i creeze brandul luptând sub flamura lui Mihai Vodă Viteazul și fiind răsplătit pentru curajul său cu rangul de căpitan. Câțiva ani mai târziu avea să cadă prizonier la tătari și, poate, așa ar fi și sfârșit dacă pe chipeșul și mândrul oltean nu l-ar fi îndrăgit însăși fiica marelui han Gazi Ghirai, care i-a înlesnit eliberarea, apoi l-a și luat de soț și a plecat cu el pentru a trăi împreună până la adânci bătrâneți în cula de la Măldărești.

Trecând din legendă în istorie, cula Greceanu pare să fie rezultatul dorinței pentru mai mult confort îmbinate cu teama de incursiunile haiducilor, concretizat în consolidarea, modernizarea și extinderea, cum ar suna o autorizație de construcție emisă de autoritățile zilelor noastre, făcute pe la 1780-1790 de „jupân Gheorghe Măldărescu și jupânița ego Eva” în completarea micilor îmbunătățiri aduse un veac mai devreme de marele paharnic Atanasie, fiul legendarului Tudor Maldăr. Pitarul Măldărescu avea să ridice lângă aceasta și biserica cu hramurile Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe și Sf. Voievozi. Măldăreștii aveau s-o păstreze doar pentru câteva decenii, cula ajungând în familia Greceanu după căsătoria Mariei Măldărescu cu Costache Greceanu. În starea de bună de astăzi se află și după restaurarea din 1934, făcută de ultimii săi proprietari, Nicolae și soția sa, pictorița Olga Greceanu, apoi din 1966-1967, de Direcția Monumentelor Istorice, când a devenit muzeu.

La fel ca și omoloagele sale din Balcani, și cula din Măldărești e ridicată tot pe trei niveluri. La demisol se găsește pivnița cu acces separat (și exclusiv!) din exterior, bună de ținut lucruri, dar și ca refugiu la nevoie, aerisită și înfrumusețată de ferestre cu trafor din piatră în stil brâncovenesc. La parterul înalt se ajunge doar dacă nu deschide nimeni focul prin gurile de tragere de deasupra intrării, în schimb, deschide gazda ușa din stejar care lasă liberă calea spre scara interioară. Din pridvorul de la capătul acesteia vizitatorul intră într-o cămăruță ale cărei uși și ferestre sunt închise cu drugi de lemn și apoi alege: înainte, spre încăperile de la parter sau în sus, spre ascunzătoarea secretă, accesibilă pe scara mobilă care duce la chepengul din tavan. Înainte e mai interesant, poate pentru interioarele care descriu viața de boiernaș oltean de pe la 1800, sigur pentru camera boltită pe ai cărei pereți i-a pictat Olga Greceanu (1936) pe Măldărești după tabloul votiv din biserica din curte.

Generoasa loggie de la ultimul etaj răsplătește musafirii cu priveliști blânde către ceea ce a fost cândva curtea boierească pe care, într-un deplin consens, o împart un cal, o vacă ș-un motan. Dar și cu momente de reverie inspirate de leul înaripat al Veneției de pe talgerul atârnat de perete, sunetul dogit sau poate zgâriat al plăcilor învârtite pe platanul patefonului, lumina difuz-gălbuie a lumânărilor  aprinse în sfeșnicele de bronz, confortul de esență moale al colțuroaselor jilțuri domnești sau discreția paravanului din lemn cu intarsii din budoarul jupânesei. Parte a Complexului Muzeal Măldărești, alături de Casa Memorială I. G. Duca și Cula Măldărescu, înscrisă în patrimoniul cultural național, „ideală atât ca reşedinţă sau casă de vacanţă, cât şi pentru a fi valorificată în scop turistic” după cum spune casa de licitații care se ocupă de ea, construcția este acum de vânzare și oricine poate îndrăzni să devină „un capitol din istorie, ca proprietar al Culei Greceanu”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

La cetățuie oftând

By Călin & Ioana Vegheș

Pân-am ajuns în vârful dâmbului am stat de câteva ori și am răsuflat greu sub povara aparatelor foto și a bidoanelor de apă. Apoi ne-am amintit că, veacuri multe mai-nainte, alți orășeni au fost luați de nevoie și puși să care bolovanii cu care să se ridice ziduri cât ambiția lui Vodă, care au ținut un asediu și au folosit un secol.

Pe la aproape 1300, sigur nu știu nici istoricii, așa că preferăm balada celor de la Phoenix, „Negru Vodă şi-a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată, și cu ghioage groase, drepte, și cu plete lungi pe spete”, suiră creasta „munţilor cărunți” pentru a descăleca, fondator, peste Valahia. Soarta a fost amabilă și le-a compensat lipsa unei rute rapide cu trei căi, mai bine zis văi: ale Oltului, Dâmboviței și Prahovei. Mai lente, dar măcar frumoase, lucru de care încă ne mai bucurăm și azi, după șapte secole, când stăm triști în coloană pentru a ne bucura măcar de peisaje. E foarte posibil ca vitejii s-o fi ales pe a patra, căreia-i zice Transfăgărășan în zilele noastre, lentă și sucită, dar spectaculoasă și liberă. Obosiți de atâta suit, și-au ridicat apoi o tabără sigură în primul loc unde-au putut frâna la coborâre (inerția, bat-o vina…), tocmai pe vârful Cetățuii, deasupra văii Argeșului. După ce-și vor fi tras sufletele aveau să urmeze și Câmpulungul și Curtea de Argeș și Țara Românească…

Legendara cetate „a lui Negru Vodă” avea să devină, după cum scrie Stoica Ludescu în al său Letopiseț Cantacuzinesc, mult mai pământeana cetate a lui „Vlad-vodă Țépeș. Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orășanii den Târgoviște, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului-vodă. Când au fost în ziua Paștilor, fiind toți orășanii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără véste pre toți i-au cuprins. Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pre toți i-au înțepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câți au fost tineri cu nevestele lor și cu féte mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștilor, pre toți i-au dus la Poienari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei și au rămas toți dezvăscuți în pieile goale. Pentru aceia i-au scos nume Țepeluș. Domnit-au ani 15”. Zidită cu multă trudă, a folosit, rar, doar ca adăpost al domnitorilor sau vistieriei, dar şi de temniţă pentru boierii „hicleni”.

1480 de trepte, care parcă nu se mai termină, urcă întins numai 80 de metri și duc până la zidurile mult mai spectaculoase decât istoria lor. Donjonul masiv din piatră brută legată cu mortar, cu laturi de opt metri pe exterior și peste patru pe interior, ridicat între secolele 13 și 14, e apărat de o curtină și trei bastioane zidite pe vremea lui Țepeș ca în Bizanț, din feţe din piatră ținute de bârne de lemn și umplute cu pământ, pietriș și var. Zidurile cisternei mai păstrează stratul gros de tencuială din mortar roşu care ținea apa rece. Asediul de la 1462, singurul, a doborât-o degeaba, căci Vodă plecase. „Și în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească” scria mitropolitul Neofit Cretanul la 1747.

Ingeniozitatea celor șapte frați fierari Dobrin din Arefu a izbutit să-l scape pe voievod numai de dușmanii turci, dar nu și să-l ferească de prietenii creștini, care aveau să-l țină departe de țară paisprezece ani. Cetății i-au fost reparate zidurile și i-a crescut însemnătatea ajungând să păstreze banii principelului țării, cum avea să menționeze Geografia lui Sebastian Compagni din Ferarra (1509). Treisprezece ani mai târziu, Poienariul avea să devină un fel de Vințu de Sus fiind primită la schimb cu Vințu de Jos și Vurpăr de Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, apoi rege al Ungariei, de la Radu de la Afumați. Castelanii transilvăneni au stat șapte ani aici până când domnul Țării Românești a fost ucis iar înțelegerea a picat. De atunci, fortăreața a însemnat tot mai puțin. Cum Scaunul domnesc s-a mutat sub Turnul Chindiei, apoi la București, n-a avea să mai conteze că făclia aprinsă din turnul-clopotniţă al Bisericii Sân Nicoară se zărește până-n donjonul din vârful Cetățuii…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Blazon de moșnean

by Călin&Ioana Vegheș

Între vechile drumuri care leagă Brașovul de Dunăre, în mijlocul unui festival de dealuri și văi, vechiul și noul conviețuiesc pitoresc după o împărțire din vremea lui Petru cel Tânăr, care i-a mulțumit pe moșnenii din Starchiojd și Chiojdu și le-a dat răgazul pentru o viață bună. Blazoanele casei Izbășoilor stau mărturie.

Dumitru al Izbășoiului se întorcea din târgul Ploieștilor unde se dusese să se vază cu Hagi Prodan și să pună țara la cale. Coana Marița îi servise cu o mastică bulgărească, numai bună să deschidă calea pentru cârnații de Pleșcoi aduși de oaspete. Apoi stătură pe sofalele înflorate și moi la o narghilea și aranjaseră toate cele. Se arătau vremuri noi după tulburarea făcută de slugerul Tudor și amândoi trăgeau nădejde că aceia care vor urca pe scaunele domnești vor face mai mult bine pentru comerțul Valahiei și locuitorii ei. Dar, dincolo de toate târguielile și poveștile, Dumitru fusese dat gata de casa frumoasă a gazdei sale, unul dintre negustorii cei mai înstăriți din oraș, și-n timp ce savura cârnații de oaie și licoarea cu anason își zicea că așa ar vrea să arate și căsuța lui din Chiojd după ce-o va repara și mări pe măsura bunăstării pe care i-a adus-o negoțul, dar și a respectului (pișcat, așa, de o țâră de invidie) pe care i l-au arătat vecinii săi.

Pietroase, dar tare frumoase sunt dealurile vălurite în care s-au așezat cu bune sute de ani în urmă oamenii locului! De la excesul de piatră pare să vină și numele satului, care sună foarte… unguresc: Chiojdul de azi o fi fost Kövesdul apropiat de drumul care lega Brașovul de Buzău și, mai departe, de Dunăre. Satul de deasupra Bâscii Buzăului a fost întemeiat de moșnenii din Starchiojd, stăpâni peste moșia Chiojdului încă de la 1418 după cum zice hrisovul dat de Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrân. Și ca să nu fie cu supărare nici pentru cei de atunci, dar nici pentru urmașii lor, vechea și noua așezare și-au împărțit pământurile, încă de la 1562. Aflate împreună în județul Saac, cele două s-au despărțit, exact pe hotărnicia veche de aproape trei secole, când în urma reformei administrative făcute de domnitorul Gheorghe Bibescu la 1845, Starchiojd a rămas în Prahova, iar noul Chiojdu în Buzău.

Traiul bun de atunci al chiojdenilor se vede și în casa Izbășoilor. Ridicată pe la jumătatea secolului 18, aceasta inspiră ceea ce se cheamă azi sustenabilitate. Beciul dă temelia unei case făcute să țină și să-i susțină pe cei care o locuiesc. Zidurile din piatră de râu sunt atât fundația solidă pentru odăile familiei, cât și locul în care se păstrează proviziile bogate. Deasupra, grinzi din lemn de stejar masiv strâng pereții din cărămidă și piatră ai celor patru încăperi pentru locuit frumos decorate cu stucaturi. Până la ele urcă treptele către foișorul ai cărui stâlpi sunt și ei frumos ornați cu coarnele berbecului, care păzește casa și-i asigură prosperitatea. Surprind blazoanele care-i dau și numele, mai ales vulturul bicefal, despre care istoricii zic că ar fi al familiei Cantacuzino, dar, la fel de bine, ar putea fi legat și de Bizanțul imperial sau de familia albaneză Kastrioti și cel mai strălucitor reprezentant al ei, Skanderbeg.

Ca mai toate „hardughiile” de pe la noi, și Casa cu Blazoanea ajuns într-o stare tare rea. Poate notorietatea spatelui bancnotei de 10 lei să fi atras atenția Uniunii Arhitecților din România, care a cumpărat-o, în august 2009, chiar de la un moștenitor, apoi a consolidat-o, restaurat-o și remodelat-o funcțional cu ajutorul unei finanțări europene.

De-acum monument de patrimoniu de importanță națională, casa a fost deschisă publicului în 2016 cu ocazia unui concert SoNoRo Conac în care George Enescu, Ludwig van Beethoven, Zoltán Kodály, Jean Sibelius și Edward Elgar, interpretați natural de Erik Schumann, Răzvan Popovici și Jan-Erik Gustafsson, au dat un prim exemplu, ca la proiect, de „dezvoltare a unei game largi de bunuri și servicii, achiziționate ulterior de turiști și companii de turism, inclusiv bunuri și servicii produse de alte sectoare economice (comerț, construcții, transporturi, industria alimentară, industria mică și de artizanat)”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com șicu precizarea sursei.