Category blog

Pe urmele teutonilor

patrimark Leave a comment

by Călin&Ioana Vegheș

Trenul prindea viteză pe măsură ce ieșea din curba largă care ocolește colina împădurită, iar soarele lumina vag colții zidurilor despre care istoria amintește că au fost ridicate de cavalerii teutoni. Așa aveau să le apară, poate chiar să le rămână multora: ruinele de pe dâmbul ocolit de trenul șuierând grăbit să ajungă într-un sfert de oră la Brașov.

Cetatea Feldioara

Înființat în 1190, în vremea cruciadelor, la un secol și un pic după prima dintre acestea, ca Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolimitanorum sau Ordinul Frăției Casei Germane a Sfintei Maria din Ierusalim, cavalerii teutoni aveau să fie, cronologic, al treilea ordin cavaleresc religios după ospitalieri și templieri. Crucea neagră purtată pe mantia albă i-a remarcat pe membrii confreriei, mai întâi în spitalul comunitar din Acra, apoi, din 1198, ca protectori ai pelerinilor veniți în Țara Sfântă. Locurile poate prea fierbinți, poate prea războinice, dar și concurența cu ospitalierii (deveniți ioaniți, apoi maltezi) și templierii au împins teutonii să caute un exit onorabil din regiune după numai douăzeci de ani. Marele Maestru Hermann von Salza (1209-1239) a izbutit să-l convingă pe Andrei al II-lea, regele Ungariei, că brațele armate ale cavalerilor săi vor fi scutul ferm de care avea nevoie în fața cumanilor în cel mai sud-estic colț al regatului. Au pornit pe mare, dar nu spre Hamburg și Lübeck, de unde au venit, ci spre Balcanii ici bizantini, colo vlaho-bulgari, apoi către Dunăre și de aici, pe firul Ialomiței sau pe drumul roman însoțind Oltului, către Țara Bârsei.

Cetatea Feldioara

După cum a scris magistrul Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în diploma de donație, „…între semnele osebitoare ale măreției regale …, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri”. Așa a început povestea celor 14 ani teutonici ai Țării Bârsei.

Cetatea Feldioara

Chiriași cu acte în regulă, teutonii și-au stabilit reședința la Marienburg, Föld-Vár-ul (cetatea de pământ) de ieri și Feldioara de astăzi, ridicând o cetate pe piscul mărginit de Olt la nord și Homorod la sud. De aici au pornit o adevărată amenajare a teritoriului, delimitat aproape cadastral în actul de donație: „primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag”. Nu știm cât aur și argint au găsit și cât au dat din el vistieriei regale, cât au pus deoparte din generoasele scutiri de dări sau din vama încasată, nici cât de mult au profitat de supunerea doar față de rege sau de judecătorul ales de ei dintr-ai lor. Probabil destul, pentru că piatra a început să ia locul lemnului, semn clar de dezvoltare durabilă, dar și de ieșire de sub controlul suveranului. Care s-a supărat și i-a izgonit.

Muzeul cetatii Feldioara

Teutonii au pornit din nou spre nord, unde au mai ridicat un Marienburg, și acesta de tristă aducere aminte pentru cavalerii crucii negre înfrânți, la 1410, de o coaliție de polonezi, lituanieni și moldoveni. Și zidurile Feldioarei au avut o soartă vitregă. Mai întâi le-au zdruncinat din temelii mongolii, când cu raidurile devastatoare de la 1241-1242. Localnicii le-au refăcut cât să reziste incursiunilor turcești, cea din 1430 fiindu-le, din nou, fatală. Cu perseverență, au mai reparat o dată castrum-ul de care au avut atâta nevoie pentru a-și apăra viața și bunurile, iar zidurile de cetate i-au adus Feldioarei dreptul de oraș în vremea lui Sigismund de Luxemburg. Liniștea și prosperitatea au ținut vreo douăzeci de ani, până când Vlad Țepeș a atacat-o dărâmând-o din nou în cursul campaniei din 1457. Ce-a mai rămas în picioare a fost pus la pământ, în iunie 1529, de oastea moldoveană a vornicului Nicoară Grozav, care a bătut aici trupele imperiale ale lui Ferdinand de Habsburg, în folosul lui Ioan Zapolya, rege al Ungariei, dar și în cel al lui Petru Rareș, care s-a ales cu domeniul Ungurașului…

Restaurarea din 2012-2017 a reînsuflețit cetatea Feldioarei. Pe banii buni ai brașovenilor, niște sătmăreni harnici au restaurat zidurile de incintă, turnurile și crenelurile Zwingerului. Am pășit ca teutonii pe lângă siluetele capelei și mănăstirii cisterciene minunându-ne cum cărămida (făcută pe comandă la Sighișoara!), piatra și lemnul ne-au întors în Evul Mediu. De pe zidul de strajă am mai privit o dată Țara Bârsei, am aruncat un ban în fântâna cetății și ne-am bucurat de locul frumos.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Baron Baroc

patrimark Leave a comment

by Călin&Ioana Vegheș

Cine caută Vârghișul pe Google Maps trebuie să tot pluseze ca să dea de el. Pe fondul verde, când mai închis (semn bun, mai avem păduri), când mai deschis, apar cu greu localitățile, drumurile mari și cele mai mici. Unul dintre acestea duce de la Baraolt către Odorheiu Secuiesc și trebuie să fii atent să nu te fure peisajul ca să nu ratezi așezarea ce apare în acte din 1334.

Daniel a fost una dintre familiile înstărite din secuime, a cărei reședință a fost în satul prin care trece pârâul cu același nume, într-un loc cu pământ bun de lucrat, pajiști grase bune de pășunat, dar și pădure bună de… tăiat e primul cuvânt care ne vine în minte, nu-i așa? Să zicem, totuși, exploatat pentru că asta implică și o doză de raționalitate. Pe care oamenii de aici au avut-o mai ales fiindcă au trăit, secole întregi, de pe urma pădurii cu toate cele date de ea. Ghidul nostru pe moșia și prin castelul Danielilor avea să ne reamintească regula de bază, seculară, a economiei locale: un metru pătrat de castel se ține cu un hectar de pădure!

Castelul Daniel din Varghis

Că familia a ținut la regulă și a aplicat-o se vede, înainte de toate, în parcul care înconjoară castelul, desigur nu la fel de întins ca acum trei sute de ani, dar care mai păstrează geometria peisagistică așa cum a fost gândită de cei care l-au amenajat și îngrijit. Cea mai bună dovadă e aleea străjuită de arbori, care conduce oaspetele din curtea moșiei până la pârâu, apoi și după acesta spre pădurea în care tot ce se poate să fi vânat, pe la 1622, cel mai înalt oaspete pe care l-a primit familia, însuși principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen.

Povestea castelului începe la 1580, pe vremea când era doar conacul cu ziduri groase și bolți casetate al unei familii nobiliare în plină ascensiune socială și economică. Primul Daniel faimos este Mihály (†1641): căpitan al scaunului Orbai, vicecăpitan al scaunului Odorhei, apoi vicecăpitan și jude regal suprem al tuturor celor trei scaune secuiești – Sepsi, Kézdi și Orbai. Asesor al tablei princiare (1625), postelnic al principesei Catharina de Brandenburg (1630) și ambasador la Poarta Otomană (1638), el va fonda ramura din Tălișoara a familiei ridicând pe „pământul italian” (Olasztelek) din satul vecin încă un conac pentru fiul său János. Vârghișul va rămâne, însă, reședința principală iar aerul de castel și aura de familie de seamă se vor împleti și simți de la 1646, când lebăda cu gâtul străpuns de săgeată, stema familiei Daniel, apare pe peretele de miazăzi, luminat de soarele în trecere de la răsărit spre apus. Invazia tătarilor din 1661 și raidurile lobonților imperiali din anii războiului curuților (1703-1711) au afectat reședința nobiliară. Distrugerile au fost reparate și clădirea reconstruită ca un adevărat castel baroc de Daniel István (1684-1774), cel mai faimos membru al familiei.

Daniel Istvan

Frumoasa loggie renascentistă susținută de stâlpi ornați cu frunze de acantă (pe care, din păcate, nu le mai putem vedea astăzi), inspirată, poate, și de castelul familiei Kálnoky din apropiata Micloșoară, este ridicată în anii săi. La fel și intrarea principală, pe al cărei ancadrament scrie latinește Deus Providebit – „Dumnezeu va da” (dar, cum bine se înțelege în românește, nu-ți va băga, musai, și-n traistă…). Căsătoria cu Polixénia Pekri a adus familiei un plus de forță economică, dar și un nou blazon, care poate fi admirat pe aripa adăugată în stânga loggiei, care pune laolaltă stemele celor două familii.

Castelul Daniel de la Varghis

Le revedem pe cahlele albastre ale sobei din camera cu bolți arcuite și ne bucurăm de o mică lecție de heraldică din care învățăm că șapte puncte încoronate înseamnă „baron”, nouă „conte”, deci contele e mai mare ca baronul. Pe noua emblemă a familiei apare anul (1745) în care István a fost numit jude regal suprem al scaunului Odorhei de însăși împărăteasa Maria Tereza. La Vârghiș a scris Descriptio Vitae, memoriile pe care le-a publicat în 1764 la Sibiu, fără aprobarea Gubernium-ului Transilvaniei, ceea ce i-a adus o amendă pentru că a relatat războiul curuților nedesimulându-și simpatiile antiimperiale.

Balzonul familiei Daniel Pekri

În 1797, castelul este înaripat cu patru camere la subsol și tot atâtea la etaj și înfrumusețat cu sculpturi renascentiste, iar jumătate de secol mai târziu adaugă în partea de nord încă o aripă mai clasicistă. După primul război mondial apar turnul rotund atașat aripii sud-vestice și bastionul din nord-est, iar restaurarea din 1937, realizată după planurile lui Keöpeczi Sebestyén József, adaugă corpul de clădire din partea de vest, prispa neorenascentistă dinspre curte și fântâna din fața acesteia. Șaisprezece ani mai devreme, arhitectul, heraldistul și genealogistul retras lângă ulmul secular din Căpeni desenase, la cererea regelui Ferdinand I, stema României. După reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș din 1921, familia a pierdut cea mai mare parte a domeniilor sale rămânând cu destul cât să poată întreține castelul și cu speranța că vremurile vor fi bune. Deșartă, pentru că, în 1949, castelul a fost naționalizat și transformat în întreprindere agricolă de stat, încăperile sale ajungând, la un moment dat, saivane pentru oi! Impresionată de frumusețea clădirii, primăria comunei l-a restaurat în 1981-1984 pentru a-și stabili sediul aici, apoi l-a cedat poliției.

Conacul Daniel de la Varghis

După ce au obținut restituirea castelului și a domeniului său, descendenții familiei le-au vândut, în 2005, Consiliului Local al orașului Esztergom pentru (doar!) 300000 de euro. Copiile după gravuri de epocă înfățișând orașul proprietar, vizitele rare ale celor care trec pe aici, evenimentele sporadice care au loc și starea bună a parcului de 18 hectare spun că, la Vârghiș, ce este, este, dar ar putea fi și mai și…

Conacul Daniel de la Varghis

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Gabriel de BÁLVÁNYOS

patrimark Leave a comment

By Călin & Ioana Vegheș

Oltul își face mendrele, iar drumul ține cont de ele urcând spre Tușnad. După ce trecem de localitatea de baștină a unei ape minerale despre care afli că-i medicinală doar după ce o cumperi din greșeală, știm că vine Făgetul secuiesc, adică Bixadul de Covasna, unde facem dreapta spre Bálványos. Ar mai fi vreo șase kilometri, dar băieții au venit mai devreme la întâlnire 🙂 .

Sunt așa de asemănători și se sincronizează atât de bine încât par gemeni. Stau lângă drum așteptând turiștii în căutare de odihnă și relaxare într-un loc pe cât de verde, pe atât de izolat. Mașinile opresc pentru că tinerii schimbă partea într-o secundă, poate două, călcând tacticos spre portierele care rămân blocate. Doar geamurile se deschid cât să zboare o jumătate de sandwich, câteva chipsuri, niște biscuiți sau ce mai țin oamenii pe bancheta din spate. Nu e bine, chiar deloc, pentru că odată obișnuiți să primească așa de mâncare, urșii lasă pădurea (în care, e adevărat, nu prea mai găsesc nimic…) și își fac veacul patrulând. Nici pentru oameni nu-i bine: uneori, întâlnirile se termină cu pagube pe care nu le decontează nicio asigurare casco, fie acestea mai mici, de genul unei oglinzi retrovizoare rupte sau mai mari, de amploarea unei capote înfundate după un contact cu un urs de o sută și ceva de kile…

  • Observatorul de ursi

Ajungem la locul de întâlnire unde ne așteaptă ghidul, un domn bine echipat, calm în mișcări și sigur în vorbe. Când mai scoate din mașină și o pușcă de vânătoare cu lunetă deducem că s-ar putea s-o folosească dar înțelegem că este o eventualitate la fel de puțin probabilă ca și depresurizarea cabinei avionului. Grupul se adună cu greutate după negocierile cu tinerii urși drumari, încheiate, totuși, cu succes și pornim pe drumul forestier. După vreo 400 de metri prin șleauri acoperite când de zăpada căzută cu vreo două zile mai devreme, când de noroiul în care se transformă pe măsură ce se topește, ajungem la observator – o construcție de lemn, cu geam unidirecțional, în care ne așezăm și începem să așteptăm. În liniște, pentru că urșii, chiar și cât se poate de obișnuiți cu gândul că sunt văzuți, rămân destul de rezervați și, la cel mai mic zgomot sau chiar la luminița unui bliț, se retrag în pădure.

  • Observatorul de ursi

„Haide, haide… Unde sunteți!?” auzim ghidul șoptind. Au trecut aproape două ore și singurii urși pe care i-am văzut au fost cei din șosea, despre care știm că avem șanse mari să-i revedem aici pentru că nu se satură cu ce primesc pe drum. Dacă nu apar, atunci n-o să plătim nimic pentru că oamenii aplică vechiul principiu al marketingului direct: satisfaction or your money back! Acuma, chiar fără să dăm nimic n-am putea pleca, măcar poveștile pe care le-am auzit merită răsplătite. Suntem într-unul dintre locurile în care acum treizecișiceva de ani pândea cu degetul pe trăgaci chiar întâiul vânător al țării! Care, în zilele bune, dobora doi, trei urși, aleși după cât arăta cântarul peste care treceau în drumul spre poiana în care îi aștepta chiar ultima masă. Totul trebuia să meargă strună… și mergea, spre bucuria secretarului județenei de partid, care își păstra funcția, dar și a celorlalți implicați, cărora le era bine când se termina cu bine!

Observatorul de ursi

Au apărut și urșii drumari, poate ar fi venit și ursoaica din deal care, din fericire, a preferat să-și mâne cei trei ursuleți în sus. Ne-am retras în șir indian și în mai mare liniște decât la venire privind în urmă, la fiecare trei pași, să nu vină ursul după ultimul din șir. Se pare că porumbul a fost mai apetisant decât autorul rândurilor pe care tocmai le-ați citit…

Observatorul de ursi

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Bună ziua, domnule conte!

patrimark 1 Comment

by Călin & Ioana Vegheș

„Știți cum se zice pe la noi: al treilea drum e cu noroc!” ne spune Csaba întâmpinându-ne cu un zâmbet prietenos. Porniserăm de dimineață și, hotărâți să evităm aglomerația tradițională de pe „deneu”, am zis s-o luăm pe la Cheia. De unde să știm că, din cauza unui raliu organizat fix în acel weekend aveam să ocolim mergând spre nord prin nord-est?

Prima oară am ajuns explorând satele cu biserici fortificate ale sașilor, iar Micloșoara n-a fost mai mult decât un punct pe una dintre rute. Ne-am bucurat atunci mai mult pentru casa tradițională decât pentru castelul Kálnoky și mai mult pentru că am ieșit la un drum mai bun după kilometri în șir de gropi mai dese ca asfaltul. Urma să vizităm castelul, apoi să luăm prânzul la casa de oaspeți. Castelul? Mult spus, dar să lăsăm așa pentru că „palat” nu merge, iar „casă” sau „conac” e prea puțin, totuși. Nu arăta prea bine și nici motive de optimism nu erau, ceea ce ne-a făcut să oftăm des „ce păcat…”. Sigur, ne-a căzut bine popasul: am mâncat gustos, ca altădată în familie – felul unu, felul doi și desert, am băut o cafea bună, ne-am tras sufletul și Ținutul Secuiesc ne-a apărut mult mai primitor și prietenos față de ce ne-a inspirat drumul de la Vânători la Odorhei, parcă lăsat obstacol în calea turcilor, care n-au mai trecut pe aici de secole…

  • Miclosoara – conacul Kalnoky si Casa de oaspeti

Istoria castelului, ce poate fi citită pe posterele expuse în pivnița boltită, pornește cam pe la jumătatea secolului 16, dar povestea familiei, rememorată de Jaap Scholten, începe cu săgeata pe care un Kálnoky, bun țintaș, a tras-o în gâtul ursului ce sărise la Ludovic I, regele Ungariei, venit să vâneze pe aceste locuri. Drept răsplată că i-a salvat viața, familia și-a primit moșia, titlul nobiliar și blazonul care apare pe cahlele sobei din camera mare a casei de oaspeți. Bálint va ridica „gospodăria din Micloșoara” (1567), nepotul său, István, o va transforma în stil renascentist (1648-1649), iar Sámuel, copleșit de barocul întâlnit în anii petrecuți la Viena, o va aduce la standardele vremii adăugându-i (1695), două bovindouri (mai există doar unul) și loggia deschisă cu arcade și stâlpi ciopliți din piatră punând deviza familiei pe ancadramentul din piatră al intrării principale: „Non est mortale quod opto”, un fel de „Este nemuritor ceea ce aleg”.

  • Miclosoara – conacul Kalnoky

Frumoasă reședință nobiliară ridicată de una din familiile cu stare ale unui principat cu o bună reputație europeană – să ne amintim că, exact în anul ridicării castelului (1648), se încheia Războiul de 30 de ani în care Transilvania a arătat o forță politică și militară respectabilă! – avea să treacă printr-o suită de distrugeri și reparații. Șindrila stricată, tavanele și bolțile plouate și zidurile ruinate care apar în inventarul de la 1752 sunt îndreptate de vrednica soție a lui József Kálnoky, Juliánna Maurer din Ormeniș. Care a trebuit să renoveze și după devastatorul cutremur din 1802 care a distrus coșurile, acoperișul, tavanele, bolțile, chiar și turnurile. După moartea lui Dénes Kálnoky (1888), castelul a schimbat proprietari și destinații devenind și cazarmă, sediu de CAP sau cămin cultural. Renovarea din 1902-1905 i-a restaurat neoclasic încăperile, i-a adăugat veranda cu coloane și parcul și, mai ales, i-a oferit o minimă pavăză în calea degradării.

  • Miclosoara – conacul Kalnoky

În septembrie 1987, tânărul conte Tibor Kálnoky a vizitat domeniul secular al familiei sale, iar Micloșoara l-a fermecat. S-a întors aici, s-a căsătorit și a început să readucă la viață patrimoniul cultural. A cumpărat o gospodărie de la 1856, pe care a transformat-o într-o caldă, prietenoasă și confortabilă casă de oaspeți. I-a adăugat și casa vecină rânduind cu rost și bun gust bucătăria în care se pregătesc ciorba de văcuță, sarmalele și perele fierte în vin, padocul cailor care trag căruța cu care se fac ture pe dealurile din jur sau stivele cu lemne pentru foc, toate pe o iarbă verde ca acasă. Castelul l-a primit doar în concesiune pe 49 de ani, ceea ce a contat enorm pentru soarta clădirii: în noiembrie 2014, Fundația Kálnoky, în parteneriat cu INTBAU Scandinavia, a obținut printr-un proiect pe faimoasele fonduri norvegiene banii necesari pentru a susține o „Inițiativă de patrimoniu – Muzeul vieții transilvănene”, care spune povestea de viață a unei familii prin obiecte și artefacte recuperate, donate sau cumpărate, ale doamnelor mai delicate și casnice, ale domnilor mai războinice și aventuroase.

  • Miclosoara – Casa de oaspeti

De la recepția de peste drum – cândva gospodărie tradițională secuiască, cumpărați biletele și luați o cafea sau o bere până vine ora de vizitare. După ce treceți de poartă, impresionați de cum arată acum castelul și parcul, nu vă mirați dacă auziți un „Bună ziua!”, doar răspundeți „Bună ziua, domnule conte!”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Vila boiernașului

patrimark Leave a comment

by Călin&Ioana Vegheș

Remarcabile urme lăsat-au turcii pe la noi, care prin bucătărie – gustoasele sarmale, care prin Oltenia – trainicele cule! Astăzi, turnurile fortificate ridicate de boierii din Mica Valahie nu mai apără de invadatorii străini, ci caută protecție în fața nepăsării locale. Iar excepțiile de la această regulă sunt tare rare…

Parcă se mai liniștiseră lucrurile și părea că au venit vremuri mai blânde. Negoțul și meșteșugurile au umflat pungile unora sau, după caz, le-au golit pe ale altora, dar țara a început să arate oleacă mai bine. Dar pentru că nu puteai ști niciodată când dau turcii, boierul Nan, mare paharnic la curtea domnească, se hotărî în al cincilea an al domniei lui Neagoe Basarab să ridice lângă râul Luncavățului, la o parte de drumul mare, o culă ale cărei ziduri groase și pietroase să-i apere familia și avutul. Tudor, fiul său, avea să sporească maldărul de bogății al familiei și să-i creeze brandul luptând sub flamura lui Mihai Vodă Viteazul și fiind răsplătit pentru curajul său cu rangul de căpitan. Câțiva ani mai târziu avea să cadă prizonier la tătari și, poate, așa ar fi și sfârșit dacă pe chipeșul și mândrul oltean nu l-ar fi îndrăgit însăși fiica marelui han Gazi Ghirai, care i-a înlesnit eliberarea, apoi l-a și luat de soț și a plecat cu el pentru a trăi împreună până la adânci bătrâneți în cula de la Măldărești.

  • Cula Greceanu

Trecând din legendă în istorie, cula Greceanu pare să fie rezultatul dorinței pentru mai mult confort îmbinate cu teama de incursiunile haiducilor, concretizat în consolidarea, modernizarea și extinderea, cum ar suna o autorizație de construcție emisă de autoritățile zilelor noastre, făcute pe la 1780-1790 de „jupân Gheorghe Măldărescu și jupânița ego Eva” în completarea micilor îmbunătățiri aduse un veac mai devreme de marele paharnic Atanasie, fiul legendarului Tudor Maldăr. Pitarul Măldărescu avea să ridice lângă aceasta și biserica cu hramurile Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe și Sf. Voievozi. Măldăreștii aveau s-o păstreze doar pentru câteva decenii, cula ajungând în familia Greceanu după căsătoria Mariei Măldărescu cu Costache Greceanu. În starea de bună de astăzi se află și după restaurarea din 1934, făcută de ultimii săi proprietari, Nicolae și soția sa, pictorița Olga Greceanu, apoi din 1966-1967, de Direcția Monumentelor Istorice, când a devenit muzeu.

La fel ca și omoloagele sale din Balcani, și cula din Măldărești e ridicată tot pe trei niveluri. La demisol se găsește pivnița cu acces separat (și exclusiv!) din exterior, bună de ținut lucruri, dar și ca refugiu la nevoie, aerisită și înfrumusețată de ferestre cu trafor din piatră în stil brâncovenesc. La parterul înalt se ajunge doar dacă nu deschide nimeni focul prin gurile de tragere de deasupra intrării, în schimb, deschide gazda ușa din stejar care lasă liberă calea spre scara interioară. Din pridvorul de la capătul acesteia vizitatorul intră într-o cămăruță ale cărei uși și ferestre sunt închise cu drugi de lemn și apoi alege: înainte, spre încăperile de la parter sau în sus, spre ascunzătoarea secretă, accesibilă pe scara mobilă care duce la chepengul din tavan. Înainte e mai interesant, poate pentru interioarele care descriu viața de boiernaș oltean de pe la 1800, sigur pentru camera boltită pe ai cărei pereți i-a pictat Olga Greceanu (1936) pe Măldărești după tabloul votiv din biserica din curte.

Generoasa loggie de la ultimul etaj răsplătește musafirii cu priveliști blânde către ceea ce a fost cândva curtea boierească pe care, într-un deplin consens, o împart un cal, o vacă ș-un motan. Dar și cu momente de reverie inspirate de leul înaripat al Veneției de pe talgerul atârnat de perete, sunetul dogit sau poate zgâriat al plăcilor învârtite pe platanul patefonului, lumina difuz-gălbuie a lumânărilor  aprinse în sfeșnicele de bronz, confortul de esență moale al colțuroaselor jilțuri domnești sau discreția paravanului din lemn cu intarsii din budoarul jupânesei. Parte a Complexului Muzeal Măldărești, alături de Casa Memorială I. G. Duca și Cula Măldărescu, înscrisă în patrimoniul cultural național, „ideală atât ca reşedinţă sau casă de vacanţă, cât şi pentru a fi valorificată în scop turistic” după cum spune casa de licitații care se ocupă de ea, construcția este acum de vânzare și oricine poate îndrăzni să devină „un capitol din istorie, ca proprietar al Culei Greceanu”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.