Tag Patrimark

ÎNTRE NIBIRU ȘI DEAUVILLE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Atâta s-a tot întors Daniel Iordăchioaie la marea albastră pe riviera din inima lui, că n-am mai rezistat nici noi! Văzusem Sudul, așa că a venit și rândul Nordului, al cărui patrimoniu interbelic nu numai că l-am explorat, ci ne-am și bucurat de el, iar apoi l-am și povestit aici.

Eforie Nord e unul dintre locurile în care, înainte de 1989, puteai ajunge cu bilet de sindicat sau ca însoțitor al cuiva având biletul verde. Am fost în două rânduri, am stat la hotelul sindicatelor, la un fel de all-inclusive cu toate mesele (meniu fix) și procedurile (pentru cine avea nevoie) incluse și am mers la plajă la Belona. Pe atunci bălăceala în mare, întreruptă de rare și scurte pe (și la) uscat, bătea orice preocupare, acum situația s-a inversat 😊! Am mers la Eforie Nord ca să vedem ce-a mai rămas din stațiunea care își propusese să devină un Deauville românesc. Desigur, și să facem baie & plajă. Povestea locului începe cu Tekir-Ghiolul din care s-a desprins, în 1921, Techirghiol-Movilă (rebotezată, ca să se potrivească vremurilor, Carmen Sylva, Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud) și continuă cu apariția comunei urbane Stațiunea Balneo-climaterică Eforie (1933). „Cele trei localități s-au diferențiat și mai profund – așa cum se cuvine într-o țară „democratică”. Techirghiol a rămas pentru sărăcime, Movila pentru burghezime, iar Eforia, ajutată de o dibace reclamă, pentru „spuma” înaltă și fină a societății românești”, scria George Vâlsan (1940). Monumentala Enciclopedie a României elaborată sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti menționa Eforia ca „stațiune modernă la 13 km de Constanța, situată între litoralul mării și lacul Techirghiol. Terenuri de sport, basine, stabilimente de băi. Taberele O.N.E.F. și Prietenii mării. Patru sanatorii de stat, între cari unul militar, casino, hoteluri de lux (Bellona, Neptun), pensiuni în vile moderne”. Comuna urbană cu (probabil!) numai 103 locuitori (1 iulie 1936), avea primărie, poliție, oficii PTT și telefonic, oficiu de cură și turism și dispunea de un buget de venituri și cheltuieli de 2516209 lei (1936-1937). Principala atracție, prezentată cu poză, era hotelul Bellona. 4473 vizitatori ajunseseră aici Eforia (1934), dar doar 1325 trei ani mai târziu, aparent în urma concurenţei cu Mamaia, „staţiunea în plină ascensiune”!

            Creșterea Eforiei, viitoare Nord, a fost susținută de Aristide Blank (da, acel Blank, din „afacerea” Marmorosch Blank și… cam în acea vreme!) și Tudor Don. Foarte inspirat, bancherul cumpărase teren în zona falezei și i-a cerut tânărului arhitect George Matei Cantacuzino un plan urbanistic care să-i pună în valoare investiția. Primarul a facilitat administrativ concretizarea planului, astfel că, în 1930-1938, au fost proiectate și construite mai multe clădiri, cu participarea unora dintre cele creative minți ale perioadei: Horia Creangă, Constantin Iotzu  sau Henrieta Delavrancea Gibory. Chiar dacă pare neverosimil, trenul Constanța – Carmen Sylva trecea pe faleză, așa că linia a fost mutată pe actualul traseu, în locul ei apărând vilele Aviana, Don și Bibescu (toate în 1931), Tilea și Martalogu (1933), Marelui Voievod Mihai (1934), hotelurile Neptun (1932) și Bellona (1934), Sanatoriul liceelor militare (1932) și Casa corpului didactic (1936)! De ce George Matei Cantacuzino? Ne convinge biografia sa: venirea pe lume (în Mitteleuropa, la Viena), într-o familie Cantacuzino & Bibescu, înrudită cu mari nume ale societății, voluntariatul în primul război mondial (cel mai tânăr sublocotenent al Armatei Române!), studiile la École des Beaux Arts din Paris, proiectele începute cu Palatul Băncii Chrissoveloni (1928) și continuate cu alte clădiri de referință, cărțile – Arcade, firide și lespezi (1932), Izvoare și popasuri (1934) sau Pătrar de veghe (1938), revista Simetria (1939-1947), articolele și conferințele radio despre arhitectura românească, picturile pline de „sens decorativ deosebit de armonic si de viu” (Tudor Arghezi), „în care fierberea lui interioară își caută seniorial expresie” (Camil Petrescu) și prin care „surprinde sensibilități și rostește, parcă pe șoptite, farmecul pământului românesc” (tot Arghezi), cursurile de Istoria și teoria arhitecturii (1942-1948), anii de la Aiud sau canalul Dunăre – Marea Neagră, munca temeinică la Direcția Monumentelor Istorice și Scrisorile către Simon.

            Proiectul iconic, care avea să-i exprime complet viziunea, a fost sanatoriul Societății Mutilaților Invalizi de Război, transformat, cum a fost gata, în hotel. „Pretutindeni, o artă nouă a luat ființă, arta care exaltează lumina, care caută să rezolve problemele sociale, care e în plină eră de experiențe și care, mai presus de toate, caută să-și însușească progresele tehnicei, toate subtilitățile mecanicei. Ceva din estetica automobilelor de lux, a marilor steamere transoceanice, a locomotivelor și a rapidelor, a intrat în arhitectura noastră. Toate elementele vitezei par a se fi întrodus în statica arhitecturii, toate elementele neliniștei par a se întroduce în adăpostul oamenilor, de parcă omenirea plictisită caută iluzia călătoriei în chiar decorul vieții de toate zilele. Intimitatea se reduce la un neo-lux de cabină de vapor, iar căminul se identifică adesea cu o cameră de hotel. În fața acestei lumi nouă, care se ridică atât la Moscova cât și la New York, atât la Praga cât și la Budapesta, românul rămâne nedumerit între acest miraj ciudat și, orice s-ar zice, atrăgător, și nostalgia inerentă sufletului său, a unei vieți patriarhale”. Numele amintește destinația inițială: Bellona – zeița romană a războiului, singura zeitate feminină personificând războiul cu caracterul său distructiv și brutal. Prezentat chiar de proiectant în paginile L’Architecture d’aujourd’hui, hotelul va deveni repede famos: „construit perpendicular pe mare, în poziția unei nave în șantierul naval gata de a fi lansată la apă, pe o fâșie de pământ îngustă și lungă, este proiectat astfel încât camerele să primească cantitatea maximă de lumină. Acesta este motivul pentru care latura de nord a fost rezervată aproape în întregime serviciilor, iar fațada de sud camerelor de oaspeți (72 în total). La parter și la etajele I, II și III, fiecare dormitor se extinde spre un balcon închis de pereți despărțitori. În subsoluri, bucătăriile și spațiile adiacente acestora, precum și alte zone de servicii, sunt de dimensiuni generoase. Pe cât a permis spațiul limitat, terasele care se extind până la mare au fost dezvoltate la maximum”.

            Reportajul maritim publicat în Gazeta cotidian de seară descria Eforia și protipendada ei în vara lui 1934. „Eforia a devenit astăzi, localitatea de predilecție a vilegiaturiștilor mai proeminenți din țara noastră. Construită cu inspirație absolut occidentală: lunga faleză ce începe dela hotelul Bellona și duce până la Riegler, toată pavată, vilele albe înșirate pe marginea ei, toate moderne simplificate până la neverosimil – reduse la simple expresii geometrice în așa măsură că locuirea lor ți se pare grotească. Belona însuși pare un palat de carton pus pentru joc pe malul mării – plaja cu umbrele mari, casinoul, buveta – toate sunt corecte și lustruite, rigide și în frac și mănuși albe. Doar marea se mai îmblânzește cu inepuizabila ei fantezie… Plini de importanță, convinși că marea există numai pentru ei, pe plaja și pe străzile frumos pavate ale Eforiei, se mișcă încontinuu, caleidoscopic, o întreagă nuntă de lume mânuită și pestriță. Bărbații, destul de decenți, epidemia unui convenționalism local manifestându-se doar prin fețele și brațele pârlite – fără îndoială cu ajutorul uleiului special și a mai multor ore de tortură cu ochii și nările în foc și lumină de jad. Femeilor în schimb, înebunite parcă de viața lor de inutile frământări și complicații dintre coafeur, croitoreasă și institute de cosmetică, cu rezultate vagi și efemere, au pornit ofensiva pe față, condiția de desgolire fiind din an în an mai accentuată parcă. Hotărât femeile nu au ce să arate. E mai prudent să se ascundă, pentruca să se creadă că dincolo de stofe sunt minuni. Mahalalele Eforiei, după credința unora, ar fi taberele de vară de lângă Riegler, lumea care a venit să trăiască în corturile cu rogojină pe jos și cameră de bae alături. Pentru cei ce le cunosc mai preaproape, în schimb, taberele acestea sunt poate mai mult decât clădirile moderne de pe faleză – un pas înainte, un mare pas al nostru spre occidentalizare. Nu spre occidentalizarea aceea aplicată numai unei clase capitaliste, internaționalizată dealtfel, ci a marei masse, care în revoluția adevărată a unui stat are un mai important rol…”.

Vila Aviana (Aristide Blank)
vila interbelica
vila interbelica
vila interbelica
Vila Bibescu (arhitect G.M.Cantacuzino)
Vila Bibescu (arhitect G.M.Cantacuzino)
Vila Tilea si Martalogu (Vila Anemona)
Vila Vera (arhitect Henrieta Delavrancea Gibory)

            Citisem despre patrimoniul interbelic al Eforiei și problemele lui, așa că am zis să verificăm pe teren. Am luat-o la pas pe faleză, spre nord. Până la Aviana am trecut pe lângă alte trei vile cu aceeași alură interbelică: una trebuia să fie Crinul, oare care? Totuși, poate nu cea dintre afișul cu „Conte și invitații săi” și mașina de făcut popcorn! Librarul și-a lăsat bicicleta să ne spună să lăsăm ecranul pentru o carte, iar o combinație de hamsii prăjite și midii pané a încercat să ne gastro-distragă. Ne puteam face câte un tatuaj, eventual să ne împletim codițele, dar am continuat către Aviana. Proiectată de George Matei Cantacuzino special pentru Aristide Blank, a apărut și ea în „L’Architecture d’aujourd’hui”. Câteva rufe se uscau lângă intrare, piscina era goală, iar mesele și scaunele terasei-restaurant din curte erau pustii. S-or fi umplut mai pe seară, deși concurența cu puzderia de autoserviri e foarte dură. Ajungem și lângă vila-culă a lui George Valentin Bibescu, mascată aproape complet de o pescărie cu… autoservire! De-ar ști prințul cum s-a transformat vila austeră și minimalistă în local oferind ciorbe de pește sau de pui á la grec… Lângă, vila duplex Tilea și Martalogu, a avut șansa să rămână tot vilă, fie și rebotezată Anemona și supraetajată.

Vila Marelui Voievod Mihai (Acapulco)

Granița nordică a parcelării Blank este vila Marelui Voievod Mihai, proiectată de Horia Creangă perpendicular pe mare. Viitorul rege a cedat-o după un an Yacht Clubului Eforie. Naționalizată, avea să devină hotel și bar-restaurant Acapulco. Nici ricchi, nici poveri, am cinat bine aici. Apoi am întors pe Tudor Vladimirescu (neclară legătura dintre 1821 cu Eforia… Poate cu Eteria!?). Am văzut hotelul Neptun, am deviat spre vila Vera – aici am fost întrebați dacă vrem să o cumpărăm 😊, dar ne-am mulțumit să fotografiem niște interioare, am văzut fosta casă a corpului didactic (astăzi, hotel Astoria), fostul sanatoriu al liceelor militare (actualul hotel Pescăruș) și Villa Rosa și ne-am întors la Bellona, unde l-am lăsat pe Untiță să se relaxeze Art Deco.

Hotel Neptun
Villa Rosa
Sanatoriul Liceelor Militare (Hotel Pescarus)

            Până să pornim spre Constanța, ne-am plimbat și până la fosta Vraja mării, anterior „Cetatea de Nisip” a regelui Carol al II-lea, unde ce-am văzut ne-a întristat de două ori: mai întâi, pentru ce a mai rămas din fosta vilă regală și fostul club de noapte din perioada socialistă; apoi, pentru atmosfera, pe alocuri mizeră, din jur. Totuși, nu se poate să lași lucrurile să se degradeze atât de mult…

Vraja Marii
Vraja Marii
Vraja Marii – Cetarea de Nisip

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

SEI GETREU

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Transilvania secolului 12 a fost un El Dorado pe care l-au explorat și de care s-au bucurat toți cei care au ajuns pe pământul ei, printre care și membrii ordinelor religioase. Apărători ai crucii, cu cuvântul sau cu sabia, au venit în țara de peste pădure, au ridicat biserici sau fortificații, au trăit și ne-au rămas.

Cistercienii au ajuns până după Sibiu tocmai din Burgundia, via Banat, pe ruta Cîteaux (21 martie 1098) – Pontigny (31 mai 1114) – Igriș (25 martie 1179) – Cârța (1202). Între paranteze apar datele exacte ale înființării abațiilor Ordinului (pentru Cârța nu-i sigur anul, nu se știe data, dar dacă website-ul Ordinului zice 1202, așa trebuie că este). „Filia Egresii liniae Pontiniaci”, cea mai estică abație cisterciană, va juca un rol important atât în istoria, cât și pentru arhitectura Transilvaniei medievale. Dar cine sunt cistercienii și cum au ajuns până aici? Benedictini la origine, călugării cistercieni s-au desprins hotărâți să respecte cu mai multă strictețe regula Sf. Benedict, creată la Monte Cassino, în jurul anului 530, sub forma unui prolog și 73 de capitole. „Ora et labora” – „Roagă-te și muncește” este regula lor, care, făcând loc cititului între rugăciune și muncă, a devenit, la un moment dat, „Ora, Lege, Labora”. De aici să se fi inspirat Elizabeth Gilbert când a scriis „Mănâncă, roagă-te, iubește”? Apropo de citit, la abația din Igriș („mama” celei din Cârța), ctitorită de Ana de Châtillon, soția regelui Béla al III-lea al Ungariei și mama viitorului rege Andrei al II-lea, a funcționat prima bibliotecă de pe teritoriul României! Marea invazie tătară (1241) a distrus Igrișul, cu mormintele lui Andrei al II-lea și al soției sale, Yolanda de Courtenay, evident și biblioteca. „Ştiu că are mai multe cărţi decât orice altă bibliotecă creştină… Ştiu că abaţia voastră este singura lumină pe care creştinătatea poate s-o pună alături de cele treizeci şi şase de biblioteci din Bagdad, de cele zece mii de codice ale vizirului Ibn al-Alkami, că numărul bibliilor voastre egalează cele două mii patru sute de corane cu care se mândreşte Cairo…” zice Guglielmo din Baskerville, iar Abatele îi răspunde că „o mănăstire fără cărți este ca un oraș fără bogății, un castel fără numere, o bucătărie fără mobilă, o masă fără mâncare, o grădină fără ierburi, o pajiște fără flori, un copac fără frunze”.

Istoria Ordinului și a mănăstirii Cârța beneficiază de izvorul fabulos al documentării lui Leopold Janauschek (1827-1898), călugăr cistercian, istoric și cercetător, publicată la Viena (1877) ca Originum Cisterciensium Tomus Primus in quo praemissis congregationum domiciliis adjectisque tabulis chronologico-genealogicis veterum abbatiarum a monachis habitatarum fundationes ad fidem antiquissimorum fontium primus descripsit. A 539-a în lista celor 742 de abații din catalogul Janauschek, Monasterium Beatae Mariae virginis in Candelis de Kerch a fost fondată de călugării cistercieni, cel mai probabil la 1202, așa cum arată documentele studiate de Janauschek. Cu certitudine, abația exista la 1225, când „starețul diecezei ultrasilvane de Kercz” apare, fără a fi numit, în documentul emis de papa Honorius al III-lea. Primul stareț cu numele în acte a fost Berthold, menționat la 23 mai 1272. Primele construcții, din lemn, au fost completate cu oratoriul, o modestă capelă de piatră, ale cărei fundații au fost aduse la lumină în 1927 și confirmate prin cercetările din 1983-1985. Mănăstirea a avut o nesperată și dublă șansă să fie ridicată în perioada având în mijloc marea invazie tătară (1241). Așa că, nefiind gata, pe de o parte, distrugerile n-au fost prea mari și reconstrucția a fost mai ușoară, iar pe de alta, stilistic vorbind, ce a început romanic a continuat gotic în stil burgund, cu mai multă piatră pusă în operă de un architect nou și meșterii săi pietrari. Pe la 1300, biserica și aripa estică erau gata, după încă douăzeci de ani fiind gata și aripa sudică. Înainte să fie învins la Posada, Carol Robert de Anjou a înzestrat mănăstirea (29 ianuarie 1322) încredințându-i  zece sate: Kerch (astăzi, Cârța) și Villa Abbatis (Apoș) – ambele întemeiate chiar de abație, apoi Cruz (Criț), Messendorf (Meșendorf), Villa Nicholai (Cloașterf), Monte Sancti Michaelis (Cisnădioara), Feldwar (Feldioara), Colonia (Colun), Honrabah (Glâmboaca) și Kercz Olachorum (Cârța Românească).

Iar cistercienii, întreprinzători și buni constructori, nu doar de clădiri, ci și de bună viață cotidiană s-au rugat și au muncit pentru a o avea. Se zice că se pricepeau foarte bine la vii și iazuri, așa că făceau un vin bun, perfect potrivit peștelui pe care îl consumau în locul cărnii. Cu siguranță austeră, viața călugărului cistercian nu era ușoară, ziua acestuia curgând după un horarium care începea foarte devreme, mai exact la 1:45 (în iunie) sau chiar 1:20 (în decembrie)! Un sfert de oră mai târziu urma ora de veghe continuată cu Laudele (3:10), primul dintre cele șapte momente sacrale de rugăciune (apoi, Prima, la ora 4:00, Terza, la 7:45, Sesta, la 10:40, Nona, la 14:00, Vespro, la 18:00 și Compieta, la 19:30). Prima repriză de muncă începea la 5:00, apoi urmau slujba de dimineață (8:00) și sesiunea de citit (8:50). Masa de prânz (mai degrabă un micdejuno-prânz 😊, dacă ținem cont de oră) era la 11:00, întregită de un „riposo meridiano” generos. A doua repriză de muncă debuta la 14:30, la 18:45 era cina, ziua încheindu-se la ora 20:00. Cum observase și Umberto Eco, orele canonice erau respectate cu variațiuni, după caz geo-climatice, date de așezarea abației și anotimpuri, dar și omenești, strictețea fiind pe ici, pe colo, mai mult sau mai puțin relaxată. Și așa a mers viața la abația din Cârța până când Matei Corvin a hotărât, la 27 februarie 1474, să o închidă. Pentru a limita influența Țării Românești în zonă, cu al cărei domn, Radu cel Frumos, s-a certat urât, acesta voind să-l pună abate pe un protejat al său de la mănăstirea Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, ca să strângă legăturile cu papalitatea și să preia arhivele mănăstirii (ce-or fi conținând?). A mai fost și viața (mult prea bună!) a călugărilor cistercieni, care compensau absența cărnii din dieta cotidiană cu prezența, deseori excesivă, a vinului… Eventual și invaziile turcești, care au afectat-o în trei rânduri (1421, 1432 și 1438). Ce-a fost mai de preț a fost dus la Prepozitura din Sibiu, la Cârța rămânând doar zidurile…

Am intrat în, acum, curtea bisericii, cu opt secole mai devreme chiar în nava acesteia, prin poarta turnului de vest, mai tânăr cu vreo 200 de ani. Am înaintat pe aleea betonată spre corul vechii biserici, tot ce a mai rămas din aceasta. Crucile în stil foarte german de pe dreapta sunt ale mormintelor unor soldați germani căzuți în primul război mondial și aduși, zece ani mai târziu, să odihnească aici. Sunt străjuiți de Roland, al cărui eroism de legendă se împletește cu sacrificiul concret al oștenilor pe câmpul de luptă. Are și Cârța o legendă care povestește cum și-a măsurat însuși Diavolul puterea cu cistercienii! Care tocmai se apucaseră să ridice mănăstirea, iar DIavolul, invidios și mâniat de competiția apărută local, n-a contestat licitația, ci s-a apucat să construiască și el ceva, pe celălalt mal al Oltului, mai grandios și taman pe dos, îndreptându-se spre adâncuri, nu spre cer! Unii au tot ridicat, celălalt a tot săpat, până când într-o zi cistercienii s-au întrebat cum l-ar putea opri: cineva a avut ideea să facă un baraj pe Olt, din care au inundat săpătura Diavolului și astfel a rămas numai mănăstirea cistercienilor, care a ajuns până la noi. Zice-se că dinspre mlaștina fără fund din apropiere, care s-ar afla exact pe locul săpăturii, se mai aud clopotele furate de tătari și aruncate în adâncuri. Înăuntrul bisericii impresionează prin simplitate și rost, totul arătând aproape ca atunci când comunitatea săsească a preluat-o (1721). Citim pe pagina cu informații că altarul baroc a fost așezat (1751) pe temelia celui vechi, că orga mecanică funcționează de la 1813, apoi privim peste băncile de lemn și parcă-i vedem pe enoriașii auzind preotul din amvon: „seid tater des worts und nicht horer allein”, fiți împlinitori ai Cuvântului, nu doar ascultători! „Sei getreu”, fii credincios, scrie pe zidul care ne conduce spre turn. Îi urcăm treptele de la 1450 și, de lângă clopote, vedem zidul rămas din ceea ce a adăpostit sala capitlului, refectoriul și biblioteca în care, poate, și-au găsit adăpost și cărțile de la Igriș…„E frig în scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea aceasta, nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce: stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”. Așa încheie Adso din Melk: „trandafirul își păstrează renumele din vechime, noi păstrăm doar numele”. Din frumoasa abație de la Cârța n-au rămas doar pietrele, ci și povestea care-i păstrează renumele pentru ca noi să-l ducem mai departe…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

OAZA DIN CODRII VLĂSIEI

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Sunt zile în care soarele dogorește saharian, vântul abia dacă se simte, apa nu-i destul de rece, iar umbra e la mare căutare. Mare noroc pe cei care au prin preajmă ochiuri de apă înconjurate de pădure lângă care se pot retrage pentru a se bucura de liniștea verde-albastră și răcoritoare.

Într-o zi călduroasă am pornit și noi în căutarea unui astfel de loc, către care ne-a dus chiar șoseaua ce-i poartă numele. Abia am așteptat să dăm șesul deja îngălbenit pe pădurea în care am simțit diferența de cum am intrat! Drumul rămas l-am făcut și mai lent, să ne mai țină bucuria. Pe sub poarta de lemn, apoi pe sub turnul de poartă, am ajuns. Mult verde, albastru și alb: crengile arborilor, cerul senin și zidurile mănăstirii Căldărușani fac o liniște care copleșește și răcorește, rar tulburată de vreo pasăre care simte nevoia să se facă auzită în timp ce zboară sau de zbârnâiala efemeridelor atunci când e vremea lor. Foarte probabil, aceeași liniște a căutat-o, acum vreo patru veacuri, și Matei Basarab, domnul Țării Românești. Primii ani ai domniei au fost cam agitați: cum să nu vrei să găsești locul geometric între conflictul latent cu turcii și dorita prietenie cu Transilvania, certurile cu boierii munteni și cele cu Vasile Lupu, domnul Moldovei? Și l-a găsit pe limba de pământ la capătul căreia Vlăsia și Pociovaliștea (pe autostrada A3 rebotezată Cociovaliște…) se unesc în lacul Căldărușani.

Înconjurat din trei părți de apă, împădurit și bine ascuns drumului mare umblat când de negustori, când de oșteni, locul e unul aparte, așa cum arată harta făcută în scop militar, nu turistic, de austrieci în miezul secolului 19. În mai 1637, domnitorul a cumpărat, cu 150 de galbeni „den punga măriei sale”, un sfert din Căldărușani (avea să mai cumpere părți din sat și-n anii următori), pentru a ridica o mănăstire. Nu altceva deoarece, așa cum scrie Veniamin Nicolae în cartea sa despre ctitoriile lui Matei Basarab, o legendă amintește de un schit de lemn locuit de nouă călugări și starețul Partenie, căruia domnitorul le-ar fi promis că dacă revine biruitor din luptă va ridica o mănăstire. De zid pentru că aproape toate mănăstirile pe care le-a ctitorit au fost fortificate să poată deveni și cetăți la o adică.

Cu planul treflat și cele trei turle, biserica mănăstirii cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir este foarte familiară pentru oricare vizitator al Țării Românești. Deasupra ușii se mai poate citi pisania care zice cu chirilice: „Io Matei Basarab, voievod și domn a toată Țara Românească și de cea parte de munte și altele domnind, vrut-am și aici, în locul acesta carele se chiamă Căldărușani, a zidi casa Domnului, carele loc singur domnia mea cu gândul l-am găsit, întru mărirea și lauda sântului, marelui mucenic Dimitrie, ca să ne fie domniei mele și părinților mei întru vecinică pomană, iar împăratului de veci celui neputred, celui nevăzut, celui înțelept unul Dumnezeu, aceluia să-i fac cinste și mărire întru vecii de veac, amin. Și s-a început a se zidi în luna iulie în 14 și s-a săvârșit în luna octombrie 20, leatul 1638”. Paul de Alep, mai înainte Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī, preot și arhidiacon, dar și călător și cronicar, a vizitat-o însoțindu-l pe Macarie, patriarul Antiohiei, la două decenii după târnosire (1657): „…am mers la o mănăstire foarte mare, unde se ajunge pe o limbă de pământ, căci jur-împrejur este un lac foarte întins, fără margini și fără hotar. Are hramul Sf. Dimitrie și se numește Căldărușani. Este vestită în țara aceasta ca una dintre cele mai mari mănăstiri. A fost zidită de nouă, din temelie, tot de răposatul Matei-vodă, cu o biserică cum nu se poate mai frumoasă și mai mare, cu chilii împărătești. Lacul cel întins o cuprinde jur-împrejur. Și nu se află decât un drum rău, de pământ, altminteri nu este nici o cale până la ea. Aici este îngropat Sf. Mitrofan, patriarhul Alexandriei. Ne-am închinat la capul lui cel minunat”. Biserica era închisă pentru reparații așa că vom reveni ca să vedem tablourile votive ale lui Matei Basarab și Elina Doamna, singurele rămase din pictura originală. Am ocolit-o prin stânga spre muzeu (abia la ieșire am văzut săgeata care ne îndruma prin dreapta…).

Chiar sub turnul clopotniței ne-au făcut atenți trei afișe: primul, despre regulile pe care trebuie să le respecte vizitatorul, al doilea, en anglais and français, despre istoricul mănăstirii, iar al treilea despre seminarul „Joc responsabil”. Am urmat regulile de vizitare, am aflat de evenimentele din istoria mănăstirii, dar jocul responsabil!? Pare-se că la un moment dat mănăstirea și Consiliul Județean Ilfov au organizat un „seminar despre teme esențiale, legate de dependența de tehnologie, jocuri on-line și combaterea bullying-ului, oferind strategii și soluții pentru a naviga în siguranță în lumea digitală”. Până să disonăm cognitiv ne-am amintit că la San Antonio, în Padova, acatistele puteau fi trimise online. Admirând arcadele chiliilor am continuat analog către muzeu. Paraclisul unde se țin slujbele până se termină reparațiile este flancat în dreapta de o sală cu cărți, veșminte și odoare bisericești, iar în stânga, de o încăpere în care, plăcut surprinși, am dat de Nicolae Grigorescu! De ce am luat-o la stânga? Iată de ce! Despre anii de început ai celui care, înainte de a deveni faimos cu carele cu boi, a deprins meșteșugul pictând icoane, ne-a povestit un călugăr. Doi ani (1854-1856) a locuit și s-a școlit aici Nicu Zugravu cu meșterul, tot zugrav, Evghenie Lazăr. A învățat sau a lucrat? Studiind prezența lui Grigorescu la Căldărușani, George Oprescu a observat că acesta a lucrat pentru mănăstire, în 1854-1855, în două rînduri, executând comenzi sau chiar locuind aici. Marele critic de artă a găsit zece icoane ale pe atunci tânărului pictor, numai două fiind semnate și datate: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854), semnată Nicu Grigorescu și „Încoronarea Fecioarei” (1855), semnată Nicu Gri. zug. Le-am văzut pe perete și am primit voie să facem câteva poze de departe. Oarecum ciudat, prezentarea colecțiilor mănăstirii pe website-ul acesteia nici măcar nu-l menționează (!?) pe Nicolae Grigorescu…

Dacă Matei Basarab a fost un adevărat promotor cultural, atunci ctitoria sa, Căldărușaniul, a fost un remarcabil centru cultural de-a lungul vremurilor. Școala de copiști de aici a pus pana la dezvoltarea limbii române, școala de zugravi subțire (1778) i-a dat culoare, iar tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei, aflată peste Vlăsia, la metocul Cocioc (1834), i-a răspândit cuvintele. Starețul Sfânt Cuvios Gheorghe de la Cernica i-a întărit atât zidurile – etajând chiliile, refăcând turlele bisericii și înălțând turnul-cloponiță (1775), cât și credința – prin codul de conduită şi trăire monahală în șapte trepte inspirat din scrierile Sfinţilor Părinţi şi practica athonită. Stareţul arhimandrit Meletie a construit (1850) trapeza şi paraclisul deasupra marii pivnițe boltite, mănăstirea găzduind mai mult de 300 de monahi. Jumătatea de secol care a urmat, cu cutremure, incendii și secularizarea averilor mănăstirești, aproape că a ruinat-o. Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu a restaurat-o cu multă grijă (1908-1915), cu sprijinul regelui Carol I și sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice. Încă un cutremur (1940), un incendiu devastator (noaptea de 8-9 decembrie 1945) și schimbările politice care au venit păreau să o lovească din nou. Și totuși, cumva surprinzător pentru că eram în 1950, Prea Fericitul patriarh Justinian, „în grija sa pentru dumnezeieștile mînăstiri, ca să ferească Sfîntul Lăcaș de pustiire purces-a la preînoirea cetății împlinindu-i toate stricăcinile pricinuite de foc, cu cheltuiala Departamentului Cultelor și a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mîntuindu-se lucrul în 6 iunie 1958 când se împlineau zece ani de la urcarea Prea Fericirii sale în scaunul de Patriarh al României”. Iarăși surprinzător, Căldărușaniul i-a fost domiciliu obligatoriu, dar, în bunul spirit al împăcării, și casă bună episcopului Iuliu Hossu, după desfințarea abuzivă a bisericii greco-catolice, din 1956 până la moartea sa (1970).

Cu multă veselie ne-au salutat la plecare aricii fosforescenți, care ne-au zis să aruncăm o privire și bisericii ctitorite (1804) de Constantin biv-vel ban şi Toma biv-vel logofăt, ambii Creţulescu. I-am ascultat, apoi am privit spre lac și am înțeles și mai bine de ce i-a plăcut atât de mult locul domnitorului încât să ridice mănăstirea care, trecând prin de toate, dăinuie și astăzi.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

COIFUL ȘI TARAFUL

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Gata, s-a întors acasă Coiful! După ce a fost furat în Țările de Jos, polițiștii olandezi l-au recuperat și ni l-au trimis înapoi, iar Muzeul Național de Istorie a României a organizat un eveniment de marketing cultural de la care nu puteam lipsi. A fost, cu adevărat, un Moment, de care Istoria României a avut mare nevoie.

Da’ pe unde o mai fi și Coțofeneștiul ăsta!? Ne-a arătat harta că-n Prahova, într-o comună prin care am mai trecut ca să ocolim un ambuteiaj și, chiar dacă se înserase, ne-au plăcut atât de mult locurile încât am zis că vom reveni! Am aflat o grămadă de lucruri despre Vărbilăul aflat pe drumul sării de Slănic și lângă ruta medievală spre Transilvania vizitând Muzeul virtual Vărbilău. Poienile lui Vărbila apar în documente la 1 decembrie 1427. Chiar dacă pe malul Vărbilei creșteau multe sălcii, de unde și numele apei și al locului (varba însemnând salcie în slava veche), pe stema comunei apar trei frunze de stejar și două ghinde de aur – de la pădurile bogate din zonă, precum și o alăută de argint – de la meșteșugul din vechime dovedit al muzicanților de aici. Petrolul, sarea și fabricile din apropiere au dat de lucru oamenilor și au crescut comuna care, în perioada interbelică, ajunsese să aibă două mori de apă, o făbricuță de acid carbonic, două fierării, două ateliere de tâmplărie, trei brutării, trei măcelării, patru croitori, cinci cizmari și șapte comercianți. De cei din urmă amintește casa cu prăvălie Ion Filipescu de la începutul secolului 20, aflată vizavi de primărie, singurul monument de arhitectură inclus în lista monumentelor istorice din județ. Dar brandul local l-au creat lăutarii, mari meșteri ai viorii, cobzei, țambalului sau acordeonului. Nunțile, botezurile și petrecerile la care au cântat le-au dus vestea în lumea largă. E cineva care n-a auzit de Taraful de la Vărbilău? Este!? Vă spune doamna Mioara povestea: „nu vreau să fac grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea”.

Coțofeneștii au intrat în istorie în 1927 sau mai înainte (sigur în 1929), când niște copii aflați cu vitele pe dealul Măgura au găsit „ceva” strălucitor lângă o râpă de la marginea unei păduri, în locul numit Budui de pe vârful Fundăturii. După ce s-au jucat cu coiful, fiecare și-a luat partea lui, cea mai mare oprind-o Traian Simion, pe atunci de 12-13 ani, care, parcă pentru a confirma că găsirea unei comori nu aduce numai lucruri bune, avea să cadă pe front în al doilea război mondial. Tatăl său, Alexandru Simion, a vândut-o, în 1927, lui Ion Marinescu-Moreanu, un comerciant din Ploiești, restul rămânând la familiile copiilor din sat, poate la cea a lui Ilie Vrăbioru. Aparținând, probabil, unui conducător al unei comunități înstărite și așezate social, coiful este unul dintre artefactele cele mai valoroase ale Muzeului Național de Istorie a României, unde a fost expus din 1970. Produs al orfevrăriei traco-getice din secolul IV î.d.Chr., având influențe grecești, scitice sau persane, este bătut la rece din două table ale unui aliaj din aur (760‰), argint (225‰) și cupru (10‰) și are 25,50 cm înălțime, 20 cm diametru la bază cântărind 726,08 g. Strălucirea aurului, ochii frontali apotropaici meniți să confere purtătorului puteri sporite la nevoie, imaginea tipărită în tratate de istoria artei sau manuale de istorie, pe o marcă poștală (1988), pe moneda de aur emisă de BNR (1999), prezența la mari expoziții la Paris, Oxford, Stockholm, Frankfurt am Main, Rotterdam, Florența, Lisabona, Madrid și… Assen, precum și, nu în ultimul rând, Decebal, jucat acum 60 de ani de Amza Pellea în „Dacii”, l-au făcut faimos!

Povestește Ion Marin Sadoveanu, în prima pagină din Rampa de duminică, 28 aprilie 1929 despre un „domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfășurat într’o gazetă”, care s-a prezentat la Ministerul Artelor. „Din foile veștede răsare deodată o minunăție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăe, toți vor să-l vază! Închipuiți-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, ușor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din acelaș metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor și a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați”. Spune aducătorul: „L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță l-am cumpărat și vi l-am adus d-voastră. Vi-l las”. Cere „numai o chitanță” și „cu o prietenească și firească simplicitate, își ia ziua bună de la toți și pleacă, zâmbind fericit de conștiința faptei sale”. Directorul general al Muzeului de antichități, profesorul Andrieșescu, i-a stabilit valoarea: „întâmplarea ne mângâie oarecum de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita «Cloșcă cu pui». Coiful acesta o egalează în valoare”. Și se mai minunează jurnalistul: „pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N’ai întâlnit nici un aurar, nici imanticar, nu ți s’a cântat nici o ispită de dincolo de hotare ?… N’ai auzit şi d-ta de ce e aia «lovitura»?”.

L-am (re)văzut cu ocazia evenimentului organizat de Muzeul Național de Istorie a României exclusiv pentru mass media. Am ascultat discursuri diplomatic-ceremonial-emoțional-solicitant-amicale ale ambasadoarei Țărilor de Jos, ministrului Culturii, directorului Muzeului din Assen (simpatic: întrebat ce crede c-aveau de gând să facă hoții cu coiful, a răspuns că nu știe, că n-a fost unul dintre ei…), directorului Muzeului Național și președintelui Rețelei Naționale a Muzeelor din România. S-a vorbit despre bucuria recuperării coifului și tristețea negăsirii celei de a treia brățări, despre cum cultura ar trebui să fie un pilon al dezvoltării durabile a indivizilor și comunităților, despre cum patrimoniul cultural este nevalorizat în societate, despre necesitatea de a pune la dispoziția instituțiilor culturale „instrumente de finanțare”, mai clar bani, despre importanța fidelizării angajaților (ale căror salarii, da, sunt mizerabile în raport cu importanța muncii pe care o fac), despre generația tânără care lucrează în instituțiile culturale dar care ar trebuie să fie un și consistent consumatoare de cultură. Iar aici ajungem la ce nu s-a spus: niciunul dintre vorbitori nu a amintit, măcar tangent… marketingul! Pentru că dacă e adevărat că statul trebuie să susțină instituțiile de cultură și activitatea culturală, la fel de adevărat este și că instituțiile culturale trebuie să învețe să construiască produse, servicii, evenimente și activități culturale pentru consumatorii acestora! Se cheamă marketing cultural și se întâmplă în toată lumea civilizată. Dar poate că noi, deși pe drum, mai avem de bătut ceva cale până acolo.

 Directorul Muzeului Național ne-a asigurat că, după ce va fi restaurat, coiful se va întoarce în aceeași vitrină din sala Tezaurului. Norocos tare coiful, care va putea fi văzut la locul său, nu ca miile de artefacte care încă așteaptă răbdătoare în cutii să ne povestească Istoria României în sălile în sfârșit renovate ale muzeului.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

SLOW, SLOW, PÂN-LA BUZĂU

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Vremurile se grăbesc, oamenii accelerează, e tot mai complicat să fii simplu. Reacția firească este să reducem viteza cu care navigăm printre „proiecte” și, mai bine, să acostăm pe insulele de stare bună. Care, din fericire, mai există, chiar se înmulțesc și ne oferă alte referințe pentru viața cotidiană.

Am aflat târziu sau slow, ca să fim mai trendy, de Piața Artizanilor – Slow Food & Gourmet Hub Buzău, pe numele-i din cartea de identitate. În curtea hanului Moara Veche din Berca urma deja ediția a patra și, cum ne plac locurile frumoase, produsele locale, mai ales cele comestibile (dar nu numai) și susținem „în mod conștient” (fix cum zice reclama), ori de câte ori putem, economia locală, am zis că trebuie să ajungem! Prin zonă mai fusesem la Vulcanii noroioși, Berca îmi era simpatică de când avea echipă în Divizia C și rimam „Foaie verde ca ciuperca, eu țin cu Petrolul Berca” 😊, dar alte motive serioase să mai trecem, darmite să oprim, n-am avut. Am văzut că dacă la un moment dat dăm drumul național pe cel județean, putem ajunge într-un loc aparte, unde a fost găsit tezaurul de la Pietroasa. Am lăsat Clondiru pe dreapta ca să virăm la stânga spre Pietroasele, drept spre deal. Harta lui Alexandru Odobescu ne-a arătat că în prima intersecție mare, dacă mergem tot înainte, intrăm chiar pe poarta principală a fostului castru roman construit pe când Constantin cel Mare încerca să-i țină-n loc pe goți în drumul lor spre imperiu. Tabla maro cu Cloșca cu Puii de Aur indică tot „Înainte”, mai la deal sau, poate, „La Ioana” de pe săgeata cu cazarea. Intrați în Pietroasa Mică, doar Cloșca rămâne cu majusculă pe tabla care se albăstrește: or fi și puii de aur, da-s prea mici ca să apară și ei majusculoși. Cotim pe strada (cum altfel) Tezaurului și, după încă 500 de metri, parcăm vizavi de locul în care se presupune că Ion Lemnaru și socrul său, Stan Avram, au găsit tezaurul.

            Era în postul Paștelui al anului 1837. „Eu, Ion Lemnaru…mărturisesc că acest socriu-meu, tocmindu-să cu iconomu Sfintei Episcopii Buzău ca să facă niște ferestre pentru biserică, după ce s-a întors acasă, ne-am întâlnit amândoi și după ce am primit doi icosari arvuna, am plecat să căutăm pietre îndemânatice pentru acea trebuință. Şi am găsit o piatră supt viia ardelenilor, pă care, începând a o dezgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit niște lucruri de aur, vârâte între două pietre, adică între cea care se găsise bună pentru ferestre și care era culcată și cealaltă, ce era pusă în picioare despre nămezi, în bucăți…”, zice declarația celui care, aparent, nu știa să scrie! Două monumente marchează locul. Primul, din 1979, e mai simplu, în stilul unei fântâni turcești. Al doilea, mai recent, e făcut din calcar de meșterii pietrari din Năeniul vecin și ilustrează, de la est la vest, cum au venit și vizi/ostro(?)-goții cărora le-a aparținut: vasul octogonal, talerul, fibula mare, patera și vasul oenochoe. Locul presupus a fost, în cele din urmă, acceptat pentru că disputa între mănăstirile Bradu și Sf. Gheorghe Nou, care administrau moșiile Pietroasa, respectiv Istrița, a fost tranșată în favoarea primei, chiar dacă pe a doua se găsiseră comori în alte încă trei locuri! Pietrarii au ascuns obiectele și le-au vândut un an mai târziu lui Anastase sârbul, arnăut din Bitolia, care ba le-a vândut, ba le-a îngropat lângă podul Câlnăului. De aici a recuperat banul Mihail Ghica, fondatorul viitorului Muzeu Național de Istorie al României, cele 12 piese (după unele surse 16, 17, 26 sau chiar 27!) „neluate de viituri”.

Dar până să ajungă la Muzeul Național, abia în 1972, multe au mai fost. Mai întâi, după 15 luni și la cererea lui Vodă, s-a încheiat procesul cu 20 de anchetați: găsitorii muriseră în închisoare, cei la care l-au ascuns au luat „treizeci toege fieșcare” și „închisoare de un an, socotit de când s-au arestuit”, iar Anastase sârbul, cel care l-a cumpărat, cu banii statului (pe care trebuia să-i folosească la podul de la Câlnău!), ba chiar l-a și distrus parțial cu toporul (!), deja eliberat pe cauțiune, a fost… achitat!! Fibula mare, cele două mijlocii și cea mică dau numele și atribuie originea tezaurului care cântărește 19.755,33 grame și este expus astăzi la Muzeul Național. După Rudolf Neumeister, susținut de Alexandru Odobescu, cel care a publicat monografia Le Trésor de Pétrossa, „Cloșca cu puii de aur” ar veni din secolul IV după Hristos și ar fi aparținut lui Athanaric, conducătorul vizigoților aflați în tranzit prin Pietroasele. Restaurat de giuvaergiul Bisterfeld (1838-1840), ajunge la colegiul Sf. Sava, în Muzeul Național de Antichități (1842). Apoi, la Paris, la Expoziția Universală (1867), Londra, la Muzeul South-Kensington (azi Victoria and Albert, 1868) și Viena, la Expoziția Universală (1873). În noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1875, Dimitrie Pantazescu-Popescu, „un tânăr de oarecare condițiune, căruia nu-i lipsește nici oarecare instrucțiune” din Titu, taie dușumeaua Bibliotecii Senatului, coboară pe frânghie în camera tezaurului Muzeului de Antichități, taie cu diamantul vitrina, apoi pleacă urcând aceeași frânghie, dar cu tezaurul furat! Membru de frunte în Condica Pungașilor, poliția l-a prins repede…

Scăpat din incendiul palatului Universității bucureștene, tezaurul e reparat temeinic de Paul Telge (1884). Anul 1900 îl găsește la Paris, în Sala Orfevrăriei antice de la Luvru, în cadrul Expoziției Universale. Trece în liniște prin a doua parte de Art Nouveau, dar intrarea țării în Primul Război Mondial îl va pune din nou pe drumuri. Din Moldova presată de armatele Puterilor Centrale, Cloșca și puii săi de aur vor pleca în vara lui 1917, alături de aurul Băncii Naționale și de alte obiecte și documente ale unor instituții publice sau particulare, în Rusia țaristă. Care, după câteva luni și o Mare Revoluție Socialistă din Octombrie (sărbătorită în noiembrie), va deveni URSS și-l va returna, absolut surprinzător, României, în 1956! Membru al delegației trimise să-l readucă în țară, Tudor Arghezi, care-l văzuse în București cu 60 de ani mai devreme, „în copilărie, la vârsta de 16 ani”, avea să disoneze cognitiv încercând să explice decizia total neașteptată în a sa „Lume veche, lume nouă” scriind despre ceremonia din sala Cavalerilor Ordinului Sf. Gheorghe a Kremlinului, în care „contrastul între vremuri era emoționant… Între umbrele țarilor de altădată răsunau cuvântările Republicii Socialiste”. Ne-am uitat cu mare atenție împrejur, doar s-o ivi un bolovan mai strâmb pus peste vreo comoară negăsită. Am urcat scările deasupra locului, dar n-am zărit nimic care să ne facă să punem mâna pe lopată 😊. Valea Urgioaiei și, mai ales, drumul de Buzău ne-au adus aminte că aici făcusem doar un popas. Pentru că erau deja, ba chiar trecute, ceasurile prânzului, am pornit spre Piața Artizanilor. După o cafea cu covrigi de Buzău în Sărata Monteoru, ne-am bucurat de cei 32 de kilometri abia asfaltați ai drumului (DJ203G) peste deal, spre Berca. Cum am parcat, ne-am repezit gourmet la cârnații de Pleșcoi, micii de mangaliță și langoși. One beer later, am remarcat printre artizani Ferma Cățean și brânza sa fabuloasă, dar și Șofranul de Buzău, măcar la fel de bun precum cel de San Gimignano!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.