Tag Patrimark

COIFUL ȘI TARAFUL

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Gata, s-a întors acasă Coiful! După ce a fost furat în Țările de Jos, polițiștii olandezi l-au recuperat și ni l-au trimis înapoi, iar Muzeul Național de Istorie a României a organizat un eveniment de marketing cultural de la care nu puteam lipsi. A fost, cu adevărat, un Moment, de care Istoria României a avut mare nevoie.

Da’ pe unde o mai fi și Coțofeneștiul ăsta!? Ne-a arătat harta că-n Prahova, într-o comună prin care am mai trecut ca să ocolim un ambuteiaj și, chiar dacă se înserase, ne-au plăcut atât de mult locurile încât am zis că vom reveni! Am aflat o grămadă de lucruri despre Vărbilăul aflat pe drumul sării de Slănic și lângă ruta medievală spre Transilvania vizitând Muzeul virtual Vărbilău. Poienile lui Vărbila apar în documente la 1 decembrie 1427. Chiar dacă pe malul Vărbilei creșteau multe sălcii, de unde și numele apei și al locului (varba însemnând salcie în slava veche), pe stema comunei apar trei frunze de stejar și două ghinde de aur – de la pădurile bogate din zonă, precum și o alăută de argint – de la meșteșugul din vechime dovedit al muzicanților de aici. Petrolul, sarea și fabricile din apropiere au dat de lucru oamenilor și au crescut comuna care, în perioada interbelică, ajunsese să aibă două mori de apă, o făbricuță de acid carbonic, două fierării, două ateliere de tâmplărie, trei brutării, trei măcelării, patru croitori, cinci cizmari și șapte comercianți. De cei din urmă amintește casa cu prăvălie Ion Filipescu de la începutul secolului 20, aflată vizavi de primărie, singurul monument de arhitectură inclus în lista monumentelor istorice din județ. Dar brandul local l-au creat lăutarii, mari meșteri ai viorii, cobzei, țambalului sau acordeonului. Nunțile, botezurile și petrecerile la care au cântat le-au dus vestea în lumea largă. E cineva care n-a auzit de Taraful de la Vărbilău? Este!? Vă spune doamna Mioara povestea: „nu vreau să fac grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea”.

Coțofeneștii au intrat în istorie în 1927 sau mai înainte (sigur în 1929), când niște copii aflați cu vitele pe dealul Măgura au găsit „ceva” strălucitor lângă o râpă de la marginea unei păduri, în locul numit Budui de pe vârful Fundăturii. După ce s-au jucat cu coiful, fiecare și-a luat partea lui, cea mai mare oprind-o Traian Simion, pe atunci de 12-13 ani, care, parcă pentru a confirma că găsirea unei comori nu aduce numai lucruri bune, avea să cadă pe front în al doilea război mondial. Tatăl său, Alexandru Simion, a vândut-o, în 1927, lui Ion Marinescu-Moreanu, un comerciant din Ploiești, restul rămânând la familiile copiilor din sat, poate la cea a lui Ilie Vrăbioru. Aparținând, probabil, unui conducător al unei comunități înstărite și așezate social, coiful este unul dintre artefactele cele mai valoroase ale Muzeului Național de Istorie a României, unde a fost expus din 1970. Produs al orfevrăriei traco-getice din secolul IV î.d.Chr., având influențe grecești, scitice sau persane, este bătut la rece din două table ale unui aliaj din aur (760‰), argint (225‰) și cupru (10‰) și are 25,50 cm înălțime, 20 cm diametru la bază cântărind 726,08 g. Strălucirea aurului, ochii frontali apotropaici meniți să confere purtătorului puteri sporite la nevoie, imaginea tipărită în tratate de istoria artei sau manuale de istorie, pe o marcă poștală (1988), pe moneda de aur emisă de BNR (1999), prezența la mari expoziții la Paris, Oxford, Stockholm, Frankfurt am Main, Rotterdam, Florența, Lisabona, Madrid și… Assen, precum și, nu în ultimul rând, Decebal, jucat acum 60 de ani de Amza Pellea în „Dacii”, l-au făcut faimos!

Povestește Ion Marin Sadoveanu, în prima pagină din Rampa de duminică, 28 aprilie 1929 despre un „domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfășurat într’o gazetă”, care s-a prezentat la Ministerul Artelor. „Din foile veștede răsare deodată o minunăție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăe, toți vor să-l vază! Închipuiți-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, ușor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din acelaș metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor și a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați”. Spune aducătorul: „L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță l-am cumpărat și vi l-am adus d-voastră. Vi-l las”. Cere „numai o chitanță” și „cu o prietenească și firească simplicitate, își ia ziua bună de la toți și pleacă, zâmbind fericit de conștiința faptei sale”. Directorul general al Muzeului de antichități, profesorul Andrieșescu, i-a stabilit valoarea: „întâmplarea ne mângâie oarecum de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita «Cloșcă cu pui». Coiful acesta o egalează în valoare”. Și se mai minunează jurnalistul: „pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N’ai întâlnit nici un aurar, nici imanticar, nu ți s’a cântat nici o ispită de dincolo de hotare ?… N’ai auzit şi d-ta de ce e aia «lovitura»?”.

L-am (re)văzut cu ocazia evenimentului organizat de Muzeul Național de Istorie a României exclusiv pentru mass media. Am ascultat discursuri diplomatic-ceremonial-emoțional-solicitant-amicale ale ambasadoarei Țărilor de Jos, ministrului Culturii, directorului Muzeului din Assen (simpatic: întrebat ce crede c-aveau de gând să facă hoții cu coiful, a răspuns că nu știe, că n-a fost unul dintre ei…), directorului Muzeului Național și președintelui Rețelei Naționale a Muzeelor din România. S-a vorbit despre bucuria recuperării coifului și tristețea negăsirii celei de a treia brățări, despre cum cultura ar trebui să fie un pilon al dezvoltării durabile a indivizilor și comunităților, despre cum patrimoniul cultural este nevalorizat în societate, despre necesitatea de a pune la dispoziția instituțiilor culturale „instrumente de finanțare”, mai clar bani, despre importanța fidelizării angajaților (ale căror salarii, da, sunt mizerabile în raport cu importanța muncii pe care o fac), despre generația tânără care lucrează în instituțiile culturale dar care ar trebuie să fie un și consistent consumatoare de cultură. Iar aici ajungem la ce nu s-a spus: niciunul dintre vorbitori nu a amintit, măcar tangent… marketingul! Pentru că dacă e adevărat că statul trebuie să susțină instituțiile de cultură și activitatea culturală, la fel de adevărat este și că instituțiile culturale trebuie să învețe să construiască produse, servicii, evenimente și activități culturale pentru consumatorii acestora! Se cheamă marketing cultural și se întâmplă în toată lumea civilizată. Dar poate că noi, deși pe drum, mai avem de bătut ceva cale până acolo.

 Directorul Muzeului Național ne-a asigurat că, după ce va fi restaurat, coiful se va întoarce în aceeași vitrină din sala Tezaurului. Norocos tare coiful, care va putea fi văzut la locul său, nu ca miile de artefacte care încă așteaptă răbdătoare în cutii să ne povestească Istoria României în sălile în sfârșit renovate ale muzeului.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

SLOW, SLOW, PÂN-LA BUZĂU

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Vremurile se grăbesc, oamenii accelerează, e tot mai complicat să fii simplu. Reacția firească este să reducem viteza cu care navigăm printre „proiecte” și, mai bine, să acostăm pe insulele de stare bună. Care, din fericire, mai există, chiar se înmulțesc și ne oferă alte referințe pentru viața cotidiană.

Am aflat târziu sau slow, ca să fim mai trendy, de Piața Artizanilor – Slow Food & Gourmet Hub Buzău, pe numele-i din cartea de identitate. În curtea hanului Moara Veche din Berca urma deja ediția a patra și, cum ne plac locurile frumoase, produsele locale, mai ales cele comestibile (dar nu numai) și susținem „în mod conștient” (fix cum zice reclama), ori de câte ori putem, economia locală, am zis că trebuie să ajungem! Prin zonă mai fusesem la Vulcanii noroioși, Berca îmi era simpatică de când avea echipă în Divizia C și rimam „Foaie verde ca ciuperca, eu țin cu Petrolul Berca” 😊, dar alte motive serioase să mai trecem, darmite să oprim, n-am avut. Am văzut că dacă la un moment dat dăm drumul național pe cel județean, putem ajunge într-un loc aparte, unde a fost găsit tezaurul de la Pietroasa. Am lăsat Clondiru pe dreapta ca să virăm la stânga spre Pietroasele, drept spre deal. Harta lui Alexandru Odobescu ne-a arătat că în prima intersecție mare, dacă mergem tot înainte, intrăm chiar pe poarta principală a fostului castru roman construit pe când Constantin cel Mare încerca să-i țină-n loc pe goți în drumul lor spre imperiu. Tabla maro cu Cloșca cu Puii de Aur indică tot „Înainte”, mai la deal sau, poate, „La Ioana” de pe săgeata cu cazarea. Intrați în Pietroasa Mică, doar Cloșca rămâne cu majusculă pe tabla care se albăstrește: or fi și puii de aur, da-s prea mici ca să apară și ei majusculoși. Cotim pe strada (cum altfel) Tezaurului și, după încă 500 de metri, parcăm vizavi de locul în care se presupune că Ion Lemnaru și socrul său, Stan Avram, au găsit tezaurul.

            Era în postul Paștelui al anului 1837. „Eu, Ion Lemnaru…mărturisesc că acest socriu-meu, tocmindu-să cu iconomu Sfintei Episcopii Buzău ca să facă niște ferestre pentru biserică, după ce s-a întors acasă, ne-am întâlnit amândoi și după ce am primit doi icosari arvuna, am plecat să căutăm pietre îndemânatice pentru acea trebuință. Şi am găsit o piatră supt viia ardelenilor, pă care, începând a o dezgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit niște lucruri de aur, vârâte între două pietre, adică între cea care se găsise bună pentru ferestre și care era culcată și cealaltă, ce era pusă în picioare despre nămezi, în bucăți…”, zice declarația celui care, aparent, nu știa să scrie! Două monumente marchează locul. Primul, din 1979, e mai simplu, în stilul unei fântâni turcești. Al doilea, mai recent, e făcut din calcar de meșterii pietrari din Năeniul vecin și ilustrează, de la est la vest, cum au venit și vizi/ostro(?)-goții cărora le-a aparținut: vasul octogonal, talerul, fibula mare, patera și vasul oenochoe. Locul presupus a fost, în cele din urmă, acceptat pentru că disputa între mănăstirile Bradu și Sf. Gheorghe Nou, care administrau moșiile Pietroasa, respectiv Istrița, a fost tranșată în favoarea primei, chiar dacă pe a doua se găsiseră comori în alte încă trei locuri! Pietrarii au ascuns obiectele și le-au vândut un an mai târziu lui Anastase sârbul, arnăut din Bitolia, care ba le-a vândut, ba le-a îngropat lângă podul Câlnăului. De aici a recuperat banul Mihail Ghica, fondatorul viitorului Muzeu Național de Istorie al României, cele 12 piese (după unele surse 16, 17, 26 sau chiar 27!) „neluate de viituri”.

Dar până să ajungă la Muzeul Național, abia în 1972, multe au mai fost. Mai întâi, după 15 luni și la cererea lui Vodă, s-a încheiat procesul cu 20 de anchetați: găsitorii muriseră în închisoare, cei la care l-au ascuns au luat „treizeci toege fieșcare” și „închisoare de un an, socotit de când s-au arestuit”, iar Anastase sârbul, cel care l-a cumpărat, cu banii statului (pe care trebuia să-i folosească la podul de la Câlnău!), ba chiar l-a și distrus parțial cu toporul (!), deja eliberat pe cauțiune, a fost… achitat!! Fibula mare, cele două mijlocii și cea mică dau numele și atribuie originea tezaurului care cântărește 19.755,33 grame și este expus astăzi la Muzeul Național. După Rudolf Neumeister, susținut de Alexandru Odobescu, cel care a publicat monografia Le Trésor de Pétrossa, „Cloșca cu puii de aur” ar veni din secolul IV după Hristos și ar fi aparținut lui Athanaric, conducătorul vizigoților aflați în tranzit prin Pietroasele. Restaurat de giuvaergiul Bisterfeld (1838-1840), ajunge la colegiul Sf. Sava, în Muzeul Național de Antichități (1842). Apoi, la Paris, la Expoziția Universală (1867), Londra, la Muzeul South-Kensington (azi Victoria and Albert, 1868) și Viena, la Expoziția Universală (1873). În noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1875, Dimitrie Pantazescu-Popescu, „un tânăr de oarecare condițiune, căruia nu-i lipsește nici oarecare instrucțiune” din Titu, taie dușumeaua Bibliotecii Senatului, coboară pe frânghie în camera tezaurului Muzeului de Antichități, taie cu diamantul vitrina, apoi pleacă urcând aceeași frânghie, dar cu tezaurul furat! Membru de frunte în Condica Pungașilor, poliția l-a prins repede…

Scăpat din incendiul palatului Universității bucureștene, tezaurul e reparat temeinic de Paul Telge (1884). Anul 1900 îl găsește la Paris, în Sala Orfevrăriei antice de la Luvru, în cadrul Expoziției Universale. Trece în liniște prin a doua parte de Art Nouveau, dar intrarea țării în Primul Război Mondial îl va pune din nou pe drumuri. Din Moldova presată de armatele Puterilor Centrale, Cloșca și puii săi de aur vor pleca în vara lui 1917, alături de aurul Băncii Naționale și de alte obiecte și documente ale unor instituții publice sau particulare, în Rusia țaristă. Care, după câteva luni și o Mare Revoluție Socialistă din Octombrie (sărbătorită în noiembrie), va deveni URSS și-l va returna, absolut surprinzător, României, în 1956! Membru al delegației trimise să-l readucă în țară, Tudor Arghezi, care-l văzuse în București cu 60 de ani mai devreme, „în copilărie, la vârsta de 16 ani”, avea să disoneze cognitiv încercând să explice decizia total neașteptată în a sa „Lume veche, lume nouă” scriind despre ceremonia din sala Cavalerilor Ordinului Sf. Gheorghe a Kremlinului, în care „contrastul între vremuri era emoționant… Între umbrele țarilor de altădată răsunau cuvântările Republicii Socialiste”. Ne-am uitat cu mare atenție împrejur, doar s-o ivi un bolovan mai strâmb pus peste vreo comoară negăsită. Am urcat scările deasupra locului, dar n-am zărit nimic care să ne facă să punem mâna pe lopată 😊. Valea Urgioaiei și, mai ales, drumul de Buzău ne-au adus aminte că aici făcusem doar un popas. Pentru că erau deja, ba chiar trecute, ceasurile prânzului, am pornit spre Piața Artizanilor. După o cafea cu covrigi de Buzău în Sărata Monteoru, ne-am bucurat de cei 32 de kilometri abia asfaltați ai drumului (DJ203G) peste deal, spre Berca. Cum am parcat, ne-am repezit gourmet la cârnații de Pleșcoi, micii de mangaliță și langoși. One beer later, am remarcat printre artizani Ferma Cățean și brânza sa fabuloasă, dar și Șofranul de Buzău, măcar la fel de bun precum cel de San Gimignano!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

OMUL NOSTRU DIN TRINIDAD

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Căutam un loc pentru revelion care să aibă niște calități: {mai [multă (zăpadă)]}, istorie frumoasă și gastronomie sățioasă, ca să începem anul în stare bună și bunăstare. Tot dând cu săgetuța pe hartă între colțurile țării, am survolat de mai multe ori centrul și ne-am oprit deasupra Biertanului.

Toată lumea știe că Siebenbürgen vine de la cele șapte burguri, pentru conformitate și în ordine alfabetică, Bistritz – Bistrița, Hermannstadt – Sibiu, Klausenburg – Cluj-Napoca, Kronstadt – Brașov, Mediasch – Mediaș, Mühlbach – Sebeș și Schäßburg – Sighișoara. Ceva mai puțină lume știe că pe lângă burguri sunt și vreo două sute de biserici fortificate, cu măcar cinci secole în spate fiecare, mărturii trainice ale prezenței sașilor în Transilvania. Povestea sașilor transilvăneni începe în secolul 12, odată cu drumul acestora din regiunea Rin-Moselle până la marginea Munților Carpați. Bula de Aur din 1224 a regelui Andrei al II-lea le-a dat drepturile pe baza cărora să creeze comunități (unus sit populus) închegate în jurul bisericilor fortificate și pentru a rezista în fața tătarilor și turcilor. Zidurile acestora au fost întărite cu instituții: Universitatea Națională Săsească (1486) – autoritatea administrativă, judiciară și politică a sașilor, activă până în 1876, dizolvată definitiv în 1937; Biserica Evanghelică A.B. (Confesiunea Augsburg, Confessio Augustana, CA) și „Ecclesia Dei nationis Saxonicae” (1550); dialectul săsesc, similar celor din Luxemburg și Moselle, și limba germană în biserică, școală și administrație. Cât a contat introducerea învățământului obligatoriu pentru băieți și fete (1722), care trebuiau să citească, să scrie și să învețe catehismul în germană? Dar frățiile și vecinătățile, în general obligatorii de la o anumită vârstă, organizate și funcționând precum frățiile și breslele din orașele săsești? Sau asociațiile culturale, de afaceri, științifice, de asistență, pentru timp liber și socializare, de tineret și ale persoanelor în vârstă? Toate i-au ținut laolaltă pe membrii comunității și le-au forjat conștiința că sunt împreună.

Din casa de pe la 1750, acum pensiune, am traversat piața mare până la intrarea în biserica fortificată, aflată în fostul turn-închisoare, devenit casa intendentului. Am urcat cei 100 de metri acoperiți și vechi de 231 de ani ai scării din lemn. Zidurile Biertanului sunt amintite prima oară în 1486, când regele Matei Corvin a învoit o treime din bărbații satului să rămână pe loc pentru a le apăra. Biserica e înconjurată de trei rânduri de ziduri. Cel de jos, construit în secolele 16-17, e și cel mai recent. Turnul de Poartă și cel al Țesătorilor îl întăresc pe laturile de vest și sud. Construit un secol mai devreme, cel de mijloc, înalt de opt metri, înconjoară complet biserica. Turnul Slăninii, în care localnicii țineau speck-ul și Turnul Vechii Primării, în care se refugiau notabilitățile în caz de primejdie, dar și contraforții drumului de acces îi cresc puterea. Zwingerul era destul și pentru adăpostirea animalelor din sat în caz de asediu. Cel de sus, tocmai din secolul 15, ranforsat cu trei turnuri și un bastion, este și cel mai vechi. Turnul cu ceas mai ține pe trei dintre fețe cadranele orologiului măsurând timpul din 1508! Mecanismul actual e de la 1883, dar clopotul mare tot bate ora, iar cel mic fiecare sfert al acesteia. Turnul de nord-est a devenit mausoleu în 1913, în urma strămutării aici a rămășițelor și pietrelor funerare ale preoților și episcopilor din biserică, din curte și din vechiul cimitir. Bastionul de est face legătura cu turnul catolic, care și-a luat numele de la cei care, alegând să nu treacă la religia luterană, au avut nevoie și au primit un loc de închinare. Încă mai păstrează urmele frescelor și scara care duce la platforma de apărare. O singură dată au cedat zidurile, în timpul războiului curuților, când biserica și mormintele au fost jefuite în căutare de comori.

Preotul Johannes din Berthelm slujea, la 1283, în biserica din care au mai ajuns până la noi două chei de boltă și un fragment de nervură. Indulgența primită în 1402 de la papa Bonifaciu IX a fost prima sursă de fonduri pentru ridicarea bisericii gotice, începută în vremea magistrului Martinus Scheser (1493-1502). Inițial catolică, biserica a luat numele Fecioarei Maria, pe care l-a păstrat și după trecerea la confesiunea luterană. Inscripția de pe arcul corului spune că lucrările s-au încheiat în 1522, în timpul preotului tot Johannes, dar Baccalaureus, secondat de nepotul său, magistrul Lucas. Am intrat în biserică prin portalul de nord, pe ușa rezervată preoților, prezbiterilor și familiilor lor, bărbaților vârstnici și, numai la nunți și botezuri, tuturor oaspeților. Profesorii, coriștii, băieții și bărbații tineri intrau pe ușa de turn din nord-vestul bisericii. Altarul a fost creat de meșteșugari din Nürnberg și Viena, care au pictat în treizeci de ani (1483-1513) cele 28 de scene din viața lui Isus Hristos și a Fecioarei Maria. Amvonul gotic renascentist a fost sculptat de meșterul Ulrich din Kronstadt dintr-o singură bucată de piatră (1523), iar cristelnița, și ea din piatră, e tot de atunci. Stranele din lemn de tei au fost făcute de Johannes Reichmut (1514-1523) și tot el a măiestrit și ușa din lemn de stejar cu intarsii a sacristiei. Bine că era deschisă, altfel nu știu cum răzbeam sistemul complicat cu 19 încuietori, patru deschise cu cheia, celelalte 15 cu manivela! Manufacturat de meșteri locali la 1515, mecanismul funcțional și astăzi a fost premiat la Expoziția Mondială de la Paris din 1900! Orga făcută de maestrul vienez Karl Hesse e din 1869, dar sigur mai fusese una, la care a cântat organistul Bartholomäus în 1523!

No, Ronule, ai mai văzut tu așa ceva? Am zis ca Ilarion Ciobanu și al său „No, Bobule…” din Profetul, aurul și ardelenii 😊. Apăi Ron al nostru, venit tocmai din Trinidad (și Tobago), nici zăpadă nu mai văzuse, că pe insula aflată un pic peste Venezuela gradele Celsius sunt cam 27,8 tot anul! I-am zis să pună mâna pe cărămida veche de cinci secole, să ne mândrim temperat-continental și noi: aveți voi așa ceva? Mirându-se sincer de zidurile bine făcute, încă în picioare, ne-a zis că și la el acasă a fost un fort, de pământ și lemn, care trebuia să păzească intrarea în Portul Spaniei cu cele cinci tunuri din dotare. După ce britanicii au luat insula de la spanioli (Columb ajunsese aici în 1498, cam odată cu ridicarea Biertanului!), Fort Andres a devenit, printre altele, căpitănia portului, apoi muzeul orașului expunând și câteva dintre tunuri. Am ieșit prin portalul vestic, pe ușile pentru femei, fete și copii, pe sub blazoanele lui Ladislau II (1490-1510) și Ioan Zapolya (1510-1540), stema Scaunului Mediaș și cercul, aparent otoman, cu o stea cu șase colțuri și o semilună. Am trecut de ușa sudică, pentru restul lumii, și am ajuns la bastionul estic: închisoarea matrimonială (un pleonasm după unii…) sau „Casa Împăciuirii”, în variantă soft. Cuplurile care voiau să divorțeze erau ținute aici două săptămâni într-o cameră cu o masă, un scaun, un pat, o farfurie, un tacâm, o cană. În aproape 400 de ani, un singur cuplu a mai divorțat după „împăciuire” (trebuia să existe și marja de eroare)! În punctul ăsta, Ron al nostru, venit nu doar să facă revelionul la Biertan, ci și să-l facă împreună cu prietena lui româncă, s-a speriat o țâră și ne-a întrebat dacă și acum e tot așa 😊. S-a mai relaxat când i-am zis că suntem într-o țară UE, cu democrație domestică solidă și că, oricum, ăla era un obicei săsesc…

Unii abia descoperă ce înseamnă „comunitate” și care este locul fiecărui cetățean în cadrul acesteia. Sașii transilvăneni au știut și au făcut aceste lucruri de secole, cum  a spus Michael Albert (1836-1893) în poemul „Rămâi credincios”: „Nu contează cât de mult apasă și forțează nevoia, aici este puterea de a rezista; Dacă ieși din cercul sacru, vei pieri fără onoare”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

FOIȘORUL LUI DIONISIE

patrimark 1 Comment

by Ioana & Călin

Din Zăvoiul vâlcean am cotit pe drumul pe cât de național, pe atât de bine ascuns sub poalele Carpaților, spre Târgu Jiu. Cunoșteam istoria omului, văzusem stilul vremurilor sale și mergeam să-i descoperim capodopera. Dacă însuși Charles Diehl a numit-o „Le plus beau de toute Roumanie”, cum era să o ratăm?

Am lăsat Govora, cu băile și mănăstirea, pe mâna stângă (și pe mai târziu), dar am oprit un sfert de oră ca să ne minunăm de trovanții pe care natura știe să-i sculpteze singură. După încă niște minute, săgeata maro ne-a îndreptat spre munții Căpățânii pe un drum și mai ferit, la capătul căruia am oprit înaintea celei mai de seamă ctitorii brâncovenești – Mănăstirea Hurezi. „Într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire” în loc frumos și bine retras, tulburat doar de hu-huuurile… huhurezilor. Cât de mult a voit-o Constantin Brâncoveanu spune pisania de deasupra ușii bisericii: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”. Șantierul celui mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească a fost lăsat în grija vărului său primar, marele stolnic Pârvu Cantacuzino (1690), urmat de fostul mare armaș Cernica Știrbei (1691). Biserica a fost târnosită la 8 septembrie 1693, dar pictarea acesteia a mai durat un an. Ctitorul și familia sa au rămas zugrăviți în pronaos, dar și Manea, vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul, în pridvorul bisericii, de meșterii greci Constantinos și Ioan, alături de meșterii locului, Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim.

            Două văcuțe pășesc agale pe lângă drumul urcând lin spre mănăstire. O băbuță și-a lăsat punga cu cine știe ce, se sprijină în toiag și cată cu liniște curioasă spre parcarea de vizavi: câți or mai veni și azi să viziteze? Nimeni nu se informează la punctul de informare turistică, toată lumea merge țintă spre poarta mănăstirii. Este înnorat, cam ca vremurile în care domnitorul a ridicat-o, lucru întărit de piatra zidurilor care o înconjoară și turnul care-i păzește semeț poarta. Pe panoul maro româno-anglo-francez citim că suntem în fața unui monument înscris (din 1993) pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, un „ansamblu monastic unic în sud-estul Europei, sinteză bizantină a tradiției ortodoxe, edificată după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos”. O fântână care dă apă bună din secolul 19 se arată pe dreapta, dar încă nu ne e sete și pășim pe sub turnul-clopotniță în incinta mănăstirii. În față ne apare biserica treflată cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Seamănă mult cu cea de la Curtea de Argeș, aduce și cu Cozia, este de aici. Privim spre dreapta, către arcadele casei domnești. Apoi, cu toată echidistanța, spre stânga, unde se află paraclisul (1697) și trapeza. Ne atrag privirile balustrada și coloanele diferit (nu-s la fel!) și migălos cizelate ale foișorului. Câtă pricepere, dar câtă răbdare să fi avut un anume Iosif, meșterul pietrar care le-a lucrat, al cărui nume apare în pisania de la baza scării?

            Scrie Ion Simionescu în cartea „Printre dealuri și prin câmpie”, apărută la Cartea Românească (1943): „când însă urci treptele spre foișorul lui Dionisie Bălăcescu, umbrit de un bătrân păr cu crengi pe fiecare an mai puțintele, arta desăvârșită a maestrului cioplitor de piatră naște acelaș sentiment al vredniciei omenești ca și înfloriturile Campanilii din Pisa. Surâd poate unii dintre cititori de asemenea apropieri. Așa ne e obiceiul. Suntem atât de orbiți de cultura și arta străină, pe care o cunoaștem din văzute și din citite, încât socotim că-i aducem obijduire, dacă pomenim în legătură cu ea din cultura proprie. Și totuși nu e drept, nici logic. În depărtările Apusului a fost o continuitate de veacuri în artă ca și în cultură în genere. Cutare artist a fost elevul altui mare maestru; a produs într’o perioadă de emulație și entusiasm general. Dincoace? În izolarea în care a fost ținut poporul, Caragea pietrarul care a sculptat balustrada ca o dantelă de piatră, nu a pus el oare mult din imaginația proprie, din măestria înăscută? Dumnezeu știe la urmă dacă a fost ucenicul vreunui maestru. Și atunci leul din balustradă asemenea celui venețian; chenarul de flori cioplite; stâlpii care nu se aseamănă între ei, totul nu poate fi oare, ca artă, apropiat măcar cu sculpturile simpliste reproduse în revistele străine, după opera vreunui necunoscut, numai pentru că acestea împodobesc catedrala din Reims?”

            Pe lângă cuhnie și brutărie am ajuns la chiliile cu arcade și foișor, apoi la fântâna lipită de zidul estic și am ieșit prin poarta de lemn în curtea care păstrează urmele bolniței și, mai sus, biserica ctitorită (1696) de doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, zugrăvită de meșterii Preda, Nicolae și Ianache. O mongolie, pardon magnolie, împrimăvărată ne arată florile fucsii pe verdele ierbii grase de care nu se mai satură cele două văcuțe. Revenim în curte, de astă dată pe lângă casa domnească și ne oprim să mai privim o dată foișorul. Tare mândru trebuie să fi fost arhimandritul Dionisie Bălăcescu, în vremea căruia (1725-1753) a fost zidit. Și de scara nouă, frumos împodobită până să se oprească în locul din care să poată arhimandritul privi spre biserică înainte de a ajunge în încăperile stăreției. Sau mai degrabă la cărțile strânse de domnitor în „bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților îmbie înțeleaptă îmbelșugare“, cum zice inscripția de deasupra ușii (1708). Catalogul de la 1791 numără 382 de volume tipărite și 46 de manuscrise (dintre care 115 în românește), de la Odiseea lui Homer (Basel, 1541), însemnările ctitorului Hurezilor și până la O mie și una de nopți, în trei volume îngrijite de Dionisie Eclesiarhul. Pare de necrezut astăzi dar, în 1872, când antreprenorul Pomerantz a reparat întreaga mănăstire, foișorul a fost dărâmat până la temelie și a fost refăcut păstrându-se doar pietrăria cea veche!

            „Când eși din mânăstire, ești plin de aceeași mulțumire ca și când ai fi ieșit dintr’un mare și desăvârșit muzeu” conchidea acum opt decenii Ion Simionescu. Cu adevărat mulțumiți, am revenit în secolul 21 trecând pe lângă un magazinaș cu ceramică de Horezu, atât în varianta locală, cât și cu evidente rădăcini orientale…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ÎNTRE XIX ȘI 21

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Băile turcești sunt printre cele mai interesante, deopotrivă și fascinante urme de civilizație otomană în Balcani. Cele mai multe sunt la stadiul de pereți și bazine, plus niște vase, dar și așa nu sunt necesare prea multe explicații pentru a înțelege rolul apei într-o lume pe care o vedem rămasă în urmă față de cea vestică.

Dar care surprinde aproape la fiecare interacțiune! Abia aflasem că baia turcească a conacului Goleștilor va găzdui o expoziție despre ritualul îmbăierii la hammam, tocmai cumpărasem cartea lui Tudor Dinu și concluzia a venit firesc: hai la Golești! Vizitasem conacul și muzeul, dar ideea de a revedea singurul hammam aproape intact din Valahia și povestea izvorâtă de la vechii greci, ritualizată de romani, păstrată de bizantini și sofisticată de lumea musulmană ne-au convins. Plus relaxarea și confortul aduse de o baie bună, mai ales în zilele în care n-avem vreme decât pentru duș, să fi contat și ele. Ne-a încântat combinația de cărămidă roșie și boltă găurită, vase de bronz și aramă decorate cu coral, peruzele și perle și gândul să ne spălăm cu apă de trandafiri…

Am intrat și în conacul ridicat la 1640 de Vișa din Golești și soțul său, Stroe Leurdeanu întâmpinați în pridvor de arborele genealogic al unei familii care, la cât a făcut pentru creșterea țării, ar fi trebuit să se cheme Plinescu. Prima pe stânga e camera lui Ștefan, următoarea a Zincăi Golescu, a treia a Anei-Lelița, iar a patra a lui Radu Pupύ, dar și a medicului Carol Davila. Pe dreapta vin salonul de primire, care duce în secolul 19, urmat de trei încăperi, ultima găzduind tronul regal și biroul regelui Carol I. După scara în spirală e sufrageria cu o masă lungă și scaune multe pentru ai casei și oaspeții lor. Oare în care cameră să fi scris Dinicu Însemnările? În cea orientală, unde numele-i apare alături de cele ale tatălui, mare ban Radu Golescu, și fraților mai mari, Nicolae și Iordache? Sau în cea care se află un secretaire sub portretul său și al soției?

Zice George Fotino că Dinicu a fost „un om dintre cei mai răsăriți ai vremii sale, un om de autentice însușiri”. Constantin Radovici din Golești descoperise citind, apoi văzând peste munți, în Kronștadt, că viața poate fi mai bună și și-a dorit sieși și celor din jur o astfel de viață! Poate jurnalul de călătorie al lui Michel de Montaigne sau călătoria în Italia a lui Johann Wolfgang Goethe să-l fi inspirat? Cert e că, la 1824, pornește din Brașovul în care „negoțul se află la mare lucrare”, trece Oltul la Făgăraș pe „un asemenea pod în toată stăpânirea austriecească nu am mai văzut”, oprește la „grădina” de pe „moșiia Baronului Brukental” din Avric ajungând la Ermandștad. Sibiul ai cărui „lăcuitori au toate chipurile de bune îngrijiri spre buna orânduială, spre odihnă, spre podoabă și spre înlesnirea învățăturii și spre toate urmările carele aduc pe om la fericire”. Trece pe lângă cetatea „adevărat deosebit frumoasă și vrednică de vedere” de la Karslburg. Beligrad, ajunge la Klauzenburg. Cluju, „scaunul Gubernii” cu „case frumoase și mari” și „ulițile iarăș frumoase, căci sunt foarte late”, apoi la Grosvardain. Oradia Mare, „ oraș măricel cu o cetate mică”. Apreciază Peșta, oraș „frumos și vrednic de vedere, pentru mulțimea lucrurilor ce are spre învățătura oamenilor, podoaba orașului și odihna norodului”. Trece Dunărea spre Ofen. Buda pe „un pod făcut pe luntre, carele dă venit pe tot anul 60 mii fiorini hârtie, la Buda, și 60 la Peșta”. La Prezburg. Pojonu asistă la „încoronația a Măririi sale Împărătesii, a Împăratului Austrii Franțișc al doilea, lucru adevărat vrednic de vedere și însemnare”.

Vienna. Beciul îi pare să aibă „daruri nepomenite” și „numai obștească viețuire vesălă și fericită, care să pricinuiește din dreptele hotărâri pravilnicești, ce nu îș au puterea urmărilor numai către cei mici, ci și cătră cei mari, și nu numai către cei săraci, ci și către cei bogați”. Îi admiră palatele și grădinile, îi numără teatrele (5), spitalele (12) și școlile (16) și îi vizitează împrejurimile – Șenbrunn, Laxenburg sau Baden. Apoi ia ailvagen-ul, vagonul de dormit al vremii, pe care îl descrie cu lux de amănunte, spre Triești, „schelă vestită, a cărui frumusețe este pomenită… De aciia nu e departe nici raiul cel pământesc, adică Italia, nici Vienna, unde trebue să trăiască tot omul care are avere, căci liniștita viețuire și de obște bune nărvauri, anevoe le va găsi cinevaș în multe locuri”. Ia vaporul cu zbaturi, despre care dă o grămadă de detalii, care „într’o săptămână de doo ori merge și să întoarce iară cu oameni și cu mărfuri” spre Veneția. Merge prin Padua, Vițenția, Verona și Bresțiia și ajunge la Milanu, „Parisu cel nou”, care „poate să să sfădească cu toate orașele ce până acuma am numit, pentru întâirea frumusețării, atât pentru clima lui cea dulce și potrivită, cât și pentru frumusețarea cea de oameni alcătuită”. Vede Paviia, Cremona și Mantua și pornește spre casă. Mai merge de două ori până la Peșta, o dată prin Arad, „oraș măricel, cu o piață foarte mare”, apoi prin Temeșvar, „un oraș mic în cetate, dar vrednic de descriere pentru frumusețea caselor, uliților și a curățenii” și Seghedin. Ajunge la băile cu ape tămăduitoare de la Mehadia, la Maroșvașarheliu, Șezburg. Seghișoara și Mediaș.

În 1826 pornește cu fiii săi „pe drumul Timișvarului, Peșta și Vienna” spre Bavaria și Elveția. La Minhen, „scaunul Crăii Bavariei, întru care sunt multe lucruri vrednice de vedere și de însemnare”, vede „minunata bibliotică” cu „400,000 de tomuri, din care 12.000 manuscripturi… în grecește, în limba latinească, cea veche nemțească, ovreiască, turcească, arăpească, persienească și eghiptienească”. Numără grădini, teatre, spitale și școli (la „Institut” îi lasă pe Radu și Alexandru). Trece prin Crăia Virtembergului și Duxul de Baden spre Elveția, „unde nobl și prost nu este, ci toți sânt frați compatrioți”. Prin Constanț, Zurih, Bern, Losanna ajunge la Geneva, unde rămân Ștefan și Nicolae la Școala Universitate pentru tot cursul învățăturilor. La Naesteten vede „acel vrednic de mirare cataract al Rinului, pentru care aleargă oameni din toate părțile lumii și mai vârtos Franțozi și Englezi…”. Observă cu mult bun simț economic că „mulțime de fabrice sânt în toate ținuturile evropenești, căci cu aceste fabrici fieșcare stăpânire îș folosește norodul, de aceia fac și felurimi de ajutoare acelora ce întemeiază fabrice, iar nu împotrivă, să le ia Domnii bani, pentru căci au fabrici. Mare pagubă este la o țară de a-ș scoate tot materialu nefabricarisit, vânzându-l în alte țări cu un prost preț, și apoi să-l cumpere iarăș cu preț de 30 de ori mai mult. Mare pagubă este când o țară în veci cumpără toate lucrurile duprin alte țări, și acele nu cumpără niciun lucru fabricarisit dintr’aceasta – cum este în ticăloasă Patria noastră, care are în lung 2 hotare, unul despre mează-zi și altul despre mează noapte, și pe amândoao în veci să exportarisește monedă, ne importarisindu-se pe nici un hotar măcar un ban”.

„Și cum puteam să nu însămnez cele văzute, deacă în toată călătoria, și în privirea lucrurilor cele mai multe vrednice de văzut, întovărășit de mulți oameni dintr’alte neamuri, îI vedeam pre toți însemnând și culegând binele, ca să-l facă cunoscut celor de un neam cu ei”. Se întoarce acasă convins că poate fi unul dintre cei care „…îș fericește noroadele prin comunicația binelui adunat din călătoriile ce fac neamurile, unile prin țările altora, și publicarisindu-le prin cărți”. Așa că pune pe hârtie și publică, din păcate nu acasă, ci la Crăiasca Tipografie a Ouniversitatei Oungarii din Buda, primul jurnal de călătorie românesc. Din a cărui ediție tipărită la 1910 de Nerva Hodoș, bibliotecar-ajutor al Academiei Române, am citat mai sus păstrând textul ca atare (pentru denumiri căutați pe Google sau Wikipedia 😊).

Cu mintea luminată și cartea tipărită se apucă serios de treabă: redeschide Școala obștească unde se învață citire, scriere, gramatică și aritmetică, istoria românilor dar și a „țărilor celor mai vestite”, geografia Țării Românești dar și a Europei și a lumii, mitologie, poetică, religie, logică, filosofie, metafizică, morală, algebră şi geometrie, artă dramatică sau muzică! Înființează Societatea literară (1827), ale cărei ședințe se țineau în casa de pe Podul Mogoșoaiei, viitoare reședință domnească, tipărește pentru șase luni (1827), la Leipzig (!), prima gazetă în limba română – „Fama Lipschii”, apoi cere și primește aprobarea să publice „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu. Mai avea în plan să deschidă o școală de fete în București, alte școli în țară, un teatru național, dar holera nu l-a iertat.Dinicu Golescu a lăsat confortul hammamului luând drumul pe atunci al progresului, astăzi Național 1 și European 60, crezând în „învățătura, care este cé dintâiu pricină spre a câștigà adevărata Lumină. Apoi, vredniciia economică, Uniré, Dreptaté și bunele Năravuri. Și să depărtăm luxul, jafurile, mândriia, și această toată dezghinare, care din zi în zi ne aduce la ré dărăpănare…”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.