Tag #patrimoniu

OMUL NOSTRU DIN TRINIDAD

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Căutam un loc pentru revelion care să aibă niște calități: {mai [multă (zăpadă)]}, istorie frumoasă și gastronomie sățioasă, ca să începem anul în stare bună și bunăstare. Tot dând cu săgetuța pe hartă între colțurile țării, am survolat de mai multe ori centrul și ne-am oprit deasupra Biertanului.

Toată lumea știe că Siebenbürgen vine de la cele șapte burguri, pentru conformitate și în ordine alfabetică, Bistritz – Bistrița, Hermannstadt – Sibiu, Klausenburg – Cluj-Napoca, Kronstadt – Brașov, Mediasch – Mediaș, Mühlbach – Sebeș și Schäßburg – Sighișoara. Ceva mai puțină lume știe că pe lângă burguri sunt și vreo două sute de biserici fortificate, cu măcar cinci secole în spate fiecare, mărturii trainice ale prezenței sașilor în Transilvania. Povestea sașilor transilvăneni începe în secolul 12, odată cu drumul acestora din regiunea Rin-Moselle până la marginea Munților Carpați. Bula de Aur din 1224 a regelui Andrei al II-lea le-a dat drepturile pe baza cărora să creeze comunități (unus sit populus) închegate în jurul bisericilor fortificate și pentru a rezista în fața tătarilor și turcilor. Zidurile acestora au fost întărite cu instituții: Universitatea Națională Săsească (1486) – autoritatea administrativă, judiciară și politică a sașilor, activă până în 1876, dizolvată definitiv în 1937; Biserica Evanghelică A.B. (Confesiunea Augsburg, Confessio Augustana, CA) și „Ecclesia Dei nationis Saxonicae” (1550); dialectul săsesc, similar celor din Luxemburg și Moselle, și limba germană în biserică, școală și administrație. Cât a contat introducerea învățământului obligatoriu pentru băieți și fete (1722), care trebuiau să citească, să scrie și să învețe catehismul în germană? Dar frățiile și vecinătățile, în general obligatorii de la o anumită vârstă, organizate și funcționând precum frățiile și breslele din orașele săsești? Sau asociațiile culturale, de afaceri, științifice, de asistență, pentru timp liber și socializare, de tineret și ale persoanelor în vârstă? Toate i-au ținut laolaltă pe membrii comunității și le-au forjat conștiința că sunt împreună.

Din casa de pe la 1750, acum pensiune, am traversat piața mare până la intrarea în biserica fortificată, aflată în fostul turn-închisoare, devenit casa intendentului. Am urcat cei 100 de metri acoperiți și vechi de 231 de ani ai scării din lemn. Zidurile Biertanului sunt amintite prima oară în 1486, când regele Matei Corvin a învoit o treime din bărbații satului să rămână pe loc pentru a le apăra. Biserica e înconjurată de trei rânduri de ziduri. Cel de jos, construit în secolele 16-17, e și cel mai recent. Turnul de Poartă și cel al Țesătorilor îl întăresc pe laturile de vest și sud. Construit un secol mai devreme, cel de mijloc, înalt de opt metri, înconjoară complet biserica. Turnul Slăninii, în care localnicii țineau speck-ul și Turnul Vechii Primării, în care se refugiau notabilitățile în caz de primejdie, dar și contraforții drumului de acces îi cresc puterea. Zwingerul era destul și pentru adăpostirea animalelor din sat în caz de asediu. Cel de sus, tocmai din secolul 15, ranforsat cu trei turnuri și un bastion, este și cel mai vechi. Turnul cu ceas mai ține pe trei dintre fețe cadranele orologiului măsurând timpul din 1508! Mecanismul actual e de la 1883, dar clopotul mare tot bate ora, iar cel mic fiecare sfert al acesteia. Turnul de nord-est a devenit mausoleu în 1913, în urma strămutării aici a rămășițelor și pietrelor funerare ale preoților și episcopilor din biserică, din curte și din vechiul cimitir. Bastionul de est face legătura cu turnul catolic, care și-a luat numele de la cei care, alegând să nu treacă la religia luterană, au avut nevoie și au primit un loc de închinare. Încă mai păstrează urmele frescelor și scara care duce la platforma de apărare. O singură dată au cedat zidurile, în timpul războiului curuților, când biserica și mormintele au fost jefuite în căutare de comori.

Preotul Johannes din Berthelm slujea, la 1283, în biserica din care au mai ajuns până la noi două chei de boltă și un fragment de nervură. Indulgența primită în 1402 de la papa Bonifaciu IX a fost prima sursă de fonduri pentru ridicarea bisericii gotice, începută în vremea magistrului Martinus Scheser (1493-1502). Inițial catolică, biserica a luat numele Fecioarei Maria, pe care l-a păstrat și după trecerea la confesiunea luterană. Inscripția de pe arcul corului spune că lucrările s-au încheiat în 1522, în timpul preotului tot Johannes, dar Baccalaureus, secondat de nepotul său, magistrul Lucas. Am intrat în biserică prin portalul de nord, pe ușa rezervată preoților, prezbiterilor și familiilor lor, bărbaților vârstnici și, numai la nunți și botezuri, tuturor oaspeților. Profesorii, coriștii, băieții și bărbații tineri intrau pe ușa de turn din nord-vestul bisericii. Altarul a fost creat de meșteșugari din Nürnberg și Viena, care au pictat în treizeci de ani (1483-1513) cele 28 de scene din viața lui Isus Hristos și a Fecioarei Maria. Amvonul gotic renascentist a fost sculptat de meșterul Ulrich din Kronstadt dintr-o singură bucată de piatră (1523), iar cristelnița, și ea din piatră, e tot de atunci. Stranele din lemn de tei au fost făcute de Johannes Reichmut (1514-1523) și tot el a măiestrit și ușa din lemn de stejar cu intarsii a sacristiei. Bine că era deschisă, altfel nu știu cum răzbeam sistemul complicat cu 19 încuietori, patru deschise cu cheia, celelalte 15 cu manivela! Manufacturat de meșteri locali la 1515, mecanismul funcțional și astăzi a fost premiat la Expoziția Mondială de la Paris din 1900! Orga făcută de maestrul vienez Karl Hesse e din 1869, dar sigur mai fusese una, la care a cântat organistul Bartholomäus în 1523!

No, Ronule, ai mai văzut tu așa ceva? Am zis ca Ilarion Ciobanu și al său „No, Bobule…” din Profetul, aurul și ardelenii 😊. Apăi Ron al nostru, venit tocmai din Trinidad (și Tobago), nici zăpadă nu mai văzuse, că pe insula aflată un pic peste Venezuela gradele Celsius sunt cam 27,8 tot anul! I-am zis să pună mâna pe cărămida veche de cinci secole, să ne mândrim temperat-continental și noi: aveți voi așa ceva? Mirându-se sincer de zidurile bine făcute, încă în picioare, ne-a zis că și la el acasă a fost un fort, de pământ și lemn, care trebuia să păzească intrarea în Portul Spaniei cu cele cinci tunuri din dotare. După ce britanicii au luat insula de la spanioli (Columb ajunsese aici în 1498, cam odată cu ridicarea Biertanului!), Fort Andres a devenit, printre altele, căpitănia portului, apoi muzeul orașului expunând și câteva dintre tunuri. Am ieșit prin portalul vestic, pe ușile pentru femei, fete și copii, pe sub blazoanele lui Ladislau II (1490-1510) și Ioan Zapolya (1510-1540), stema Scaunului Mediaș și cercul, aparent otoman, cu o stea cu șase colțuri și o semilună. Am trecut de ușa sudică, pentru restul lumii, și am ajuns la bastionul estic: închisoarea matrimonială (un pleonasm după unii…) sau „Casa Împăciuirii”, în variantă soft. Cuplurile care voiau să divorțeze erau ținute aici două săptămâni într-o cameră cu o masă, un scaun, un pat, o farfurie, un tacâm, o cană. În aproape 400 de ani, un singur cuplu a mai divorțat după „împăciuire” (trebuia să existe și marja de eroare)! În punctul ăsta, Ron al nostru, venit nu doar să facă revelionul la Biertan, ci și să-l facă împreună cu prietena lui româncă, s-a speriat o țâră și ne-a întrebat dacă și acum e tot așa 😊. S-a mai relaxat când i-am zis că suntem într-o țară UE, cu democrație domestică solidă și că, oricum, ăla era un obicei săsesc…

Unii abia descoperă ce înseamnă „comunitate” și care este locul fiecărui cetățean în cadrul acesteia. Sașii transilvăneni au știut și au făcut aceste lucruri de secole, cum  a spus Michael Albert (1836-1893) în poemul „Rămâi credincios”: „Nu contează cât de mult apasă și forțează nevoia, aici este puterea de a rezista; Dacă ieși din cercul sacru, vei pieri fără onoare”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ARTĂ ȘI NEGOȚ ÎN MICUL PARIS

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Acum opt ani scrisesem numai câteva rânduri despre locul ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o grădină atent îngrijită, care găzduiește colecția Muzeului Theodor Pallady. Și dacă tot s-a închis pentru lucrări de reorganizare și amenajare, am zis că merită să revenim.

Unii spun că este cea mai veche, alții doar că ar fi printre cele mai vechi case din București. În ambele variante e destul de tinerică, ținând cont că a fost ridicată pe la 1750-1760 sau mai ales dacă o comparăm cu alte case sau conace de pe la noi, ca să nu zicem de pe la alții. Nu se știe exact nici de cine, nici pentru cine a fost construită, dar, după cum arată, pare-se că primul proprietar a fost cineva bine așezat. Pe la 1800 a cumpărat-o, cu 1400 de taleri, negustorul armean Kevork Nazaretoglu, un alt Manuc, poate nu atât de faimos, dar măcar la fel de înstărit ca beyul al cărui han a fost centrul Balcanilor în primele decenii ale secolului 19. L-am căutat pe noul proprietar în fabuloasa bază de date a negustorilor și meseriașilor armeni, Negustorie.ro, dar nu l-am găsit printre cele vreo 1500 de nume! Asta pentru că, deși în plină expansiune, registrul oamenilor, prăvăliilor și meseriilor s-a apropiat, dar încă n-a ajuns până la 1800… Plus că ar trebui să coboare încă vreun secol! Cât de iscusiți negustori au fost armenii, știam, nu și că, la 1924, 78 din cei 80 de comercianți de cafea din București erau… armeni! Marii negustori de tutun și de covoare au devenit în zorii secolului 20 și mai mari comercianți și industriași! „Armenii au adus întotdeauna foloase mari economiei noastre naționale” scria Minerva, Ziarul Sfatului Negustoresc din București, „și dorința noastră este ca atât negoțul înfiripat de ei la noi, cât și industriile lor, să se contopească cu industria și comerțul românesc, pentru o cât mai mare dezvoltare a economiei țării“.

Deasupra intrării scrie 1822: este anul în care Kevork a renovat casa pe care avea să i-o ofere ca dar de nuntă fiului său, Agop (altul, nu cel din „Toate pânzele sus!” 😊). Marele incendiu din 1847 o afectează, dar Agop din cartierul armenesc o repară și i-o lasă moștenire fiicei sale, Ana. Care se căsătorește cu Jacob Melik, „enfant de l’Orient, élevé en France et imbu des idées de la civilization française…”,spirit educat și revoluționar remarcat prin studiile de arhitectură făcute la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, participarea activă la revoluția de la 1848 și cartea „L’Orient devant L’Occident” (1856), pe care a scris-o „mu que par le désir de vouloir rendre, autant qu’il m’est possible, un service actuel et réel à l’humanité et à la civilisation…”. După revoluție, casa Melik va adăposti pașoptiști de marcă precum Ion Brătianu, C. A. Rosetti sau Ion Heliade Rădulescu, dar proprietarul va fi obligat să plece în exil. Revenit în țară după nouă ani, o va renova cu mare grijă astfel încât să nu-i schimbe stilul. Ana i-a supraviețuit și a lăsat-o prin testament comunității armenești pentru a servi drept azil pentru femeile singure și sărace. Nepotul Eugen Melik a restaurat-o în 1920, la șapte ani după incendiul care a distrus-o. Cele aproape patru decenii în care a funcționat ca azil sau a fost locuită de chiriași au deteriorat serios casa a cărei salvare avea să vină în 1969, când parohia bisericii armene avea să o doneze cu tot cu grădină Consiliului Popular al municipiului București. Doi ani mai târziu avea să fie inaugurat aici Muzeul Pallady.

Născut în anul Comunei din Paris, ieșeanul Theodor trebuia să fie, măcar după bunele intenții părintești, un bun inginer de poduri și șosele. Doar că școala începută la București și continuată politehnic la Dresda a fost estompată de lecțiile de desen și pictură. Talent descoperit și bine sfătuit, pleacă la Paris unde lucrează în atelierul lui Gustave Moreau (1892), se înscrie la Académie des Beaux-Arts și se împrietenește cu Henri Matisse. Pictează peisaje pariziene, expune la Ateneu, Saloane oficiale sau Bienala din Veneția (1924, 1940, 1942). Cel mai bine l-a pictat Victor Eftimiu în ale sale Portrete și amintiri (1965): „Cel mai intelectual dintre plasticii români. Un artist al cărui simț pictural nu s-a dezvoltat solidar, creând un elefantiazis local, ci armonios, paralel cu gustul și discernământul literar (ce poate realiza un pictor, un actor, un muzicant fără lecturi?). Cu preocuparea circulației ideilor și a realităților contemporane, Th. Pallady și-a muiat penelul nu numai în vopsea crudă, dar și în lumină și gând. Acest moldovean și-a potolit tumultuosul temperament oriental, a renunțat la bogăția imaginilor aduse de acasă, la feeria celor o mie și una de nopți, la risipa, la dezordinea care ne regizează pe toți, ca să-și creeze, an de an, o personalitate liniară, arhitectonică, spiritualizată, chintesențială… Th. Pallady nu este numai primul nostru pictor, unul dintre cei mai nobili artiști ai epocii, dar mai reprezintă o minunată sinteză a intelectualității românești, o biruință a acestui neam mult înzestrat și mult risipitor”.

Muzeul Pallady, în casa Melik: de unde până unde? În 1970, foarte probabil pe fondul deschiderii din acea perioadă și, mai mult ca sigur, pentru că și-au iubit țara, soții Serafina și Gheorghe Răut au hotărât să-i doneze propria colecție de artă pentru a fi expusă publicului. Marea prietenie dintre fostul director al filialei pariziene a băncii Marmorosch Blank și Theodor Pallady, vecini pe Île de la Cité, în imobilul din Place Dauphine 12, a făcut ca între cele aproape 1200 de obiecte de artă să se afle câteva tablouri și peste 800 de desene (peisaje, nuduri, portrete, interioare) ale artistului. În muzeul inaugurat la aniversarea unui secol de la nașterea pictorului am văzut picturi europene de secolele 16–19, sculpturi antice greco-romane și egiptene, indiene sau chinezești, dar și renascentiste italiene sau franceze, covoare și tapiserii. Mari și cu multă măiestrie făcute, ne-au impresionat bufetul francez de secol 17, dulapul din lemn de stejar în stil Régence și comoda în stil Ludovic al XV-lea. Ne-au fost de ajuns ca să apreciem talentul uriaș al pictorului onorat la împlinirea a 85 de ani (1956) cu titlul de Maestru emerit al artei și cu o expoziție retrospectivă, dar și marea pasiune pentru variatele forme de frumos a unor oameni cu mult suflet și cu starea necesară pentru a colecționa. Am ieșit în cerdacul pe care Jacob Melik a ținut să-l păstreze, în care șevaletele pe care cei mici, care vin la școala de sâmbătă 😊, pot deprinde tainele picturii, ne-au spus că vremurile artei și pasiunea pentru cultură nu au apus. Încă.Ieșiți în curte, ni s-a părut că pictorul ne întreabă cu privirea-i de bronz dacă ne-a plăcut. Cum să nu? Într-o oră și opt încăperi am călătorit prin două secole și jumătate, până la Paris și înapoi, în locul în care arta și negoțul s-au împletit pentru a recrea spiritul de altădată al Micului Paris.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

FOIȘORUL LUI DIONISIE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Din Zăvoiul vâlcean am cotit pe drumul pe cât de național, pe atât de bine ascuns sub poalele Carpaților, spre Târgu Jiu. Cunoșteam istoria omului, văzusem stilul vremurilor sale și mergeam să-i descoperim capodopera. Dacă însuși Charles Diehl a numit-o „Le plus beau de toute Roumanie”, cum era să o ratăm?

Am lăsat Govora, cu băile și mănăstirea, pe mâna stângă (și pe mai târziu), dar am oprit un sfert de oră ca să ne minunăm de trovanții pe care natura știe să-i sculpteze singură. După încă niște minute, săgeata maro ne-a îndreptat spre munții Căpățânii pe un drum și mai ferit, la capătul căruia am oprit înaintea celei mai de seamă ctitorii brâncovenești – Mănăstirea Hurezi. „Într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire” în loc frumos și bine retras, tulburat doar de hu-huuurile… huhurezilor. Cât de mult a voit-o Constantin Brâncoveanu spune pisania de deasupra ușii bisericii: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”. Șantierul celui mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească a fost lăsat în grija vărului său primar, marele stolnic Pârvu Cantacuzino (1690), urmat de fostul mare armaș Cernica Știrbei (1691). Biserica a fost târnosită la 8 septembrie 1693, dar pictarea acesteia a mai durat un an. Ctitorul și familia sa au rămas zugrăviți în pronaos, dar și Manea, vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul, în pridvorul bisericii, de meșterii greci Constantinos și Ioan, alături de meșterii locului, Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim.

            Două văcuțe pășesc agale pe lângă drumul urcând lin spre mănăstire. O băbuță și-a lăsat punga cu cine știe ce, se sprijină în toiag și cată cu liniște curioasă spre parcarea de vizavi: câți or mai veni și azi să viziteze? Nimeni nu se informează la punctul de informare turistică, toată lumea merge țintă spre poarta mănăstirii. Este înnorat, cam ca vremurile în care domnitorul a ridicat-o, lucru întărit de piatra zidurilor care o înconjoară și turnul care-i păzește semeț poarta. Pe panoul maro româno-anglo-francez citim că suntem în fața unui monument înscris (din 1993) pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, un „ansamblu monastic unic în sud-estul Europei, sinteză bizantină a tradiției ortodoxe, edificată după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos”. O fântână care dă apă bună din secolul 19 se arată pe dreapta, dar încă nu ne e sete și pășim pe sub turnul-clopotniță în incinta mănăstirii. În față ne apare biserica treflată cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Seamănă mult cu cea de la Curtea de Argeș, aduce și cu Cozia, este de aici. Privim spre dreapta, către arcadele casei domnești. Apoi, cu toată echidistanța, spre stânga, unde se află paraclisul (1697) și trapeza. Ne atrag privirile balustrada și coloanele diferit (nu-s la fel!) și migălos cizelate ale foișorului. Câtă pricepere, dar câtă răbdare să fi avut un anume Iosif, meșterul pietrar care le-a lucrat, al cărui nume apare în pisania de la baza scării?

            Scrie Ion Simionescu în cartea „Printre dealuri și prin câmpie”, apărută la Cartea Românească (1943): „când însă urci treptele spre foișorul lui Dionisie Bălăcescu, umbrit de un bătrân păr cu crengi pe fiecare an mai puțintele, arta desăvârșită a maestrului cioplitor de piatră naște acelaș sentiment al vredniciei omenești ca și înfloriturile Campanilii din Pisa. Surâd poate unii dintre cititori de asemenea apropieri. Așa ne e obiceiul. Suntem atât de orbiți de cultura și arta străină, pe care o cunoaștem din văzute și din citite, încât socotim că-i aducem obijduire, dacă pomenim în legătură cu ea din cultura proprie. Și totuși nu e drept, nici logic. În depărtările Apusului a fost o continuitate de veacuri în artă ca și în cultură în genere. Cutare artist a fost elevul altui mare maestru; a produs într’o perioadă de emulație și entusiasm general. Dincoace? În izolarea în care a fost ținut poporul, Caragea pietrarul care a sculptat balustrada ca o dantelă de piatră, nu a pus el oare mult din imaginația proprie, din măestria înăscută? Dumnezeu știe la urmă dacă a fost ucenicul vreunui maestru. Și atunci leul din balustradă asemenea celui venețian; chenarul de flori cioplite; stâlpii care nu se aseamănă între ei, totul nu poate fi oare, ca artă, apropiat măcar cu sculpturile simpliste reproduse în revistele străine, după opera vreunui necunoscut, numai pentru că acestea împodobesc catedrala din Reims?”

            Pe lângă cuhnie și brutărie am ajuns la chiliile cu arcade și foișor, apoi la fântâna lipită de zidul estic și am ieșit prin poarta de lemn în curtea care păstrează urmele bolniței și, mai sus, biserica ctitorită (1696) de doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, zugrăvită de meșterii Preda, Nicolae și Ianache. O mongolie, pardon magnolie, împrimăvărată ne arată florile fucsii pe verdele ierbii grase de care nu se mai satură cele două văcuțe. Revenim în curte, de astă dată pe lângă casa domnească și ne oprim să mai privim o dată foișorul. Tare mândru trebuie să fi fost arhimandritul Dionisie Bălăcescu, în vremea căruia (1725-1753) a fost zidit. Și de scara nouă, frumos împodobită până să se oprească în locul din care să poată arhimandritul privi spre biserică înainte de a ajunge în încăperile stăreției. Sau mai degrabă la cărțile strânse de domnitor în „bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților îmbie înțeleaptă îmbelșugare“, cum zice inscripția de deasupra ușii (1708). Catalogul de la 1791 numără 382 de volume tipărite și 46 de manuscrise (dintre care 115 în românește), de la Odiseea lui Homer (Basel, 1541), însemnările ctitorului Hurezilor și până la O mie și una de nopți, în trei volume îngrijite de Dionisie Eclesiarhul. Pare de necrezut astăzi dar, în 1872, când antreprenorul Pomerantz a reparat întreaga mănăstire, foișorul a fost dărâmat până la temelie și a fost refăcut păstrându-se doar pietrăria cea veche!

            „Când eși din mânăstire, ești plin de aceeași mulțumire ca și când ai fi ieșit dintr’un mare și desăvârșit muzeu” conchidea acum opt decenii Ion Simionescu. Cu adevărat mulțumiți, am revenit în secolul 21 trecând pe lângă un magazinaș cu ceramică de Horezu, atât în varianta locală, cât și cu evidente rădăcini orientale…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

LA VATRA SCRIITORULUI

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

 Urma să ajung până la Alexandria și, ca de fiecare dată când se ivește șansa unui drum vine și întrebarea: încotro știu dar pe unde? Pe când umblam prin curte în căutarea răspunsului mi-a ieșit în cale Moromete al nostru. Și atunci am știut că trebuie să ajung la Siliștea-Gumești…

De la marginea Capitalei drumul pare simplu pentru că toate par mai simple când le privești de la mare la mic: cât mai mult pe autostradă, la un moment dat stânga și cam asta e. Pe autostradă, pentru că la noi drumurile mai mici sunt mai găurite și, evident, mai lente. Dar tocmai drumurile mici sunt cele adevărate, așa că pentru a (re)descoperi țara am lăsat drumul mare deasupra Bolintin-Dealului și am optat, la propriu și la figurat, pentru județeanul de Bolintin-Vale. Am trecut Argeșul la Malu Spart, apoi am deviat ca să văd cât de mare e Crevedia de Giurgiu. Waze-ul a tras din nou către autostradă, dar l-am sfidat virând în direcția opusă. Dâmbovnicul șerpuiește pe dreapta, fumul înnegrește pe stânga, iar sondele de dinainte de Roata de Jos, cele mai multe stând, amintesc totuși de JR Ewing și Dallas, de pe vremea când am fost atât mari, cât și primii producători de petrol din Europa. Vilele din Cartojani, probabil de petroliști, par să confirme și ele istoria. Niște curci blochează grațios jumate de șosea în Gratia, iar șase vaci, trei roș-albe și trei alb-negre, vin de la păscut, fiecare pe partea ei de drum – un fel de Dinamo cu Sportul Studențesc de pe timpuri. Asfaltul alternează când bun, când lipsă, înainte de Siliștea. Cea simplă, urmată de cea Mică și, după încă un pic de drum, de Gumești. Pe tabla de la intrarea în comună scrie „Bine ați venit!”, dar nu și unde am venit bine. Am mers încet, dar n-am găsit-o din prima și am ajuns până-n intersecția Marin Preda colț cu Moromete care părea, dar nu era Poiana lui Iocan.

Am întors mergând și mai încet și, în fine, am văzut-o. Am coborât și am început să fac poze. Absolut din întâmplare am prins și Poiana lui Iocan de peste drum. Pe placa de pe peretele de la stradă scrie cu majuscule „Casa memorială Marin Preda Com. Siliștea Gumești Jud. Teleorman”. Deși în picioare, casa arată rău. Tabla acoperișului e ruginită dar mai oprește apa, iar pereții sunt de un maro-argilos ca lutul din care sunt făcuți. La colț se văd bârnele încrucișate care i-au dat bună rezistență până azi. Gardul de lemn stă cumva în uluci, poarta din metal ornată ca la țară e înlănțuită cu un lacăt. Piatra de lângă gard, bună de băncuță, a făcut mușchi de care n-are nevoie. Vizavi, două case stau să pice. De bine, de rău, casa lui Marin Preda rezistă. Și, paradoxal, arată mai bine așa decât cu geamurile tip ușă de autobuz care îi închideau cerdacul. Un vecin atent-curios a înțeles că aș vrea să o prind mai de aproape și m-a întrebat dacă vreau să intru în curte. Da, aș vrea: mi-a deschis o portiță prin care am pășit în ograda umblată de neamul Moromeților și cel care i-a înscris în istoria literaturii române. Ocrotită de crucea de lemn, fântâna ruginită ar mai da apă dac-ar fi rânită. Prin geamurile încă întregi se vede tot ce nu mai este. Sub lacăt, ușa casei putea la fel de bine să fie deschisă: nu e nimic de luat și nu merită bătut drumul doar pentru distrus. Iarba acoperă bătătura unde un păr a luat locul salcâmului și căreia Zamfir îi dădea ocol nechezând apoi cu picioarele din față pe prispă: „Ce, mă, Zamfire, ce vreai tu?”.

Cel mai iubit dintre silișteni s-a născut aici la 5 august 1922 ca al șaptelea copil în familia Tudor Călărașu, „de profesie plugar”, și Joița Preda. A luat numele mamei pentru că părinții nu se căsătoriseră cu acte ca mama să poată primi în continuare pensia de văduvă de război. Tatăl îl dă la școală la opt ani, cu un an întârziere, dar primii ani vor fi mai plini de muncile câmpului și păscutul vitelor decât de lecții. Învață din ce în ce mai bine, termină clasa a patra luând „primu întâi cu coroniță”, dar se îmbolnăvește de malarie. Visătorul clasei, care se descurcă bine la scris, va termina clasa a șaptea cu 9,78 și cele șapte clase primare cu media generală de 9,15! Pentru că la Alexandria era prea scump, merge la Școala Normală din Câmpulung Muscel unde pică vizita medicală din cauza miopiei. Îl salvează de la școala de meserii Constantin Păun, librarul din Miroși de la care își procura cărți, care îl duce tocmai la Abrud, unde ia examenul de bursă cu 10! Îi place în Ardeal și se transferă anul următor la Școala Normală din Cristur-Odorhei. Este interesat de istorie și română iar profesorul Justin Salanțiu îi prezice că va ajunge mare scriitor. Dictatul de la Viena îl aduce în București. Dă capacitatea în 1941, dar greutățile materiale îl obligă să lase școala. Nu vrea să se întoarcă în sat, se angajează corector la „Timpul” și trece iarna 1941-1942 umblând fără oprire cu tramvaiul între Gara de Nord și Gara de Est! Răbdarea i-a fost răsplătită în aprilie 1942 cu debutul, la aproape 20 de ani, în Timpul cu schița „Pârlitu’”.

Se angajează funcționar la Institutul de Statistică, secretar de redacție la Evenimentul zilei, corector la România liberă, redactor la Viața românească. Scrie nuvele în tehnica „muștei pe perete“ folosită și de Faulkner, pe care l-a apreciat pentru că „are cărți frumoase, de care te poți atașa și care satisfac această aspirație firească a unui cititor”, așa cum și le-a dorit și pe ale sale. Moromeții sunt puși pe hârtie în șase ani (1949-1955). Scrie Marele singuratic (1972), Delirul (1975), autobiograficul Viața ca o pradă (1977), plus scenariile filmelor Porțile albastre ale orașului (1974) și Marele singuratic (1977). Devine vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor (1968), director al editurii Cartea Românească (1970), membru corespondent al Academiei Române (1974). Este decorat cu Ordinul Muncii și Steaua Republicii Socialiste România, devine membru de partid și deputat în Marea Adunare Națională. Publică (1980) „Cel mai iubit dintre pământeni” și moare, la 16 mai, același an, în circumstanțe care merită cel puțin un film, la casa de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Speram să descopăr toate acestea la Centrul Memorial Marin Preda (sau Secția de votare 285), deschis în 1982 în clădirea de la 1910 a școlii în care a învățat scriitorul. Cum am ajuns puțin după ora închiderii, n-am mai găsit pe nimeni și m-am consolat cu turul virtual. Anterior vizitasem website-ul Primăriei, unde apar de la conducere la formulare online, dar nimic despre scriitor în afara mențiunii că primăria e a „satului lui Marin Preda”…

Din curtea Centrului Memorial scriitorul privește de lângă plugul cu care o fi arat și carul cu care o fi plecat Ilie Moromete cu chimirul plin de bani să-și aducă băieții acasă. Sau poate doar înspre orașul în care, dorind „de la zece ani să nu mai fie țăran”, chiar fiind-i „dragă țărâna noastră urâtă și informă” și „dor de bulgării lutoși și de praful pământului”, a căutat o altfel de viață și a găsit consacrarea.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

PELICANUL DIN BURZENLAND

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Fusesem de dimineață la Miercurea Ciuc pentru meciul rossonerilor bănățeni cu frații întru culori din secuime. Dar și pentru încă o aprovizionare cu bunătățile de carmangerie ale zonei – dacă nu le-ați descoperit încă, faceți-o și încercați-le: sigur veți reveni pentru ele…

Și pentru că aici e frumos tot timpul: drumuri pitorești și multă pădure, ape minerale și ciolan gustos, liniște tihnită și viteză minimă. De care merită să ne bucurăm. Meciul s-a încheiat la egalitate, cu câte un gol de fiecare parte, ca să nu fie cu supărare, că doar ambele echipe sunt oficial colorate în roșu și negru sau, după caz, în piros és fekete).

A urmat escala la Chichiș, obligatorie și ea, pentru pâinea cu cartofi cum alta nu-i. Plus kürtőskalácsii de mai multe feluri, cel mai bun fiind cel cu simplu, doar cu zahăr – știe Ioana 😊. Dacă altădată sprintam de aici spre casă, de astă dată am strunit caii să-și oprească puterea la Hărman, unde era zi de mare festival! Ca să cităm întocmai organizatorii, Teutonic Fest-ul de la Honigberg sau Mons Mellis, adică Muntele Mierii, și-a propus să „reînvie spiritul cavaleresc al enigmaticilor teutoni, al căror cod al onoarei și legământ sfânt în fața lui Dumnezeu încă mai rostesc legende în curtea bisericii fortificate”. Oricine poate învăța aici cum zboară săgeata din arc, să se lupte drept în săbii sau, după caz, îndeletniciri casnico-gospodărești de acum niște secole. Și pentru că școala solicită, după atâta învățat numai bine vor pica felurile care solide, care lichide, musai tradiționale. Prin Lunca Câlnicului am ieșit din Szeklerland ca să intrăm în Burzenland, am lăsat nodul de Prejmer, am făcut dreapta pe drumul Bodului, și după încă o leghe am parcat, ca adevărați marketeri culturali, pe strada Pieții.

            Am intrat în curte pe poarta care trece prin două rânduri de ziduri ridicate în secolul 15 (al treilea, care încercuia șanțul cu apă, a fost înlocuit de un gărduleț). Șapte turnuri întăresc zidul interior înalt de 12 metri care apără biserica datând măcar de la 1240, când cistercienii de la Cârța au preluat-o „under construction”. Inițial romanică, apoi gotică, biserica restaurată din temelii după incendiul care a devastat satul (1595) a devenit barocă păstrând amvonul din lemn de sfârșit de secol 17, altarul baroc (1787) sculptat de Franz Eberhard și pictat de brașoveanul Mohr și orga (1868) cu cele 950 de tuburi, 19 registre, tastatură și pedalier, în stare să funcționeze și azi. Covoarele orientale de pe balustrada tribunei amintesc de Biserica Neagră din Brașov, iar grânarele (cu scări mobile!) și locuințele  adăugate pe peretele sudic (rezervate primarului, preotului și localnicilor mai însemnați), de spiritul gospodăresc al sătenilor și statutul mai egal decât egalii al notabilităților. Tot cămări de provizii au fost amenajate pe zidul interior. După atacurile cărora le-a rezistat cu succes, incluzând asediul oștirii de 7000 de oameni a prințului Gabriel Báthori (1612) și asaltul penta-combinației turco-tătaro-munteano-moldoveano-cazace (1658), drumul de strajă a fost transformat în spații de depozitare aerisite de vechile mașiculiuri. Din vremea când apa era scoasă din fântânile din curte să fi rămas troacele din spatele capelei nordice.

Am ridicat privirea 56 de metri spre vârful turnului-clopotniță de la 1290. Cele patru turnulețe ne atenționează că Honigsberg avea drept de sabie, orologiul, care arată (de vreo patru secole) doar ora (minutele-s detalii!), ne mai liniștește. Privirea coboară apoi sub ogivele ușii bisericii: cum de n-am văzut pelicanul care-și hrănește puii? Dar la noi pelicanii viețuiesc doar în Delta Dunării, deci!? Legenda din Egiptul primelor secole creștine a ajuns la noi prin Isidor de Sevilla, Guillaume le Clerc, Bartholomaeus Anglicus, Iacob de Vitry (hmm, nu prea-i știm…) sau Toma d’Aquino, Dante Alighieri, Leonardo da Vinci sau William Shakespeare (da, de ei am mai auzit 😊). Spune Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit și pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrăjmașul șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și, prin aceasta, puișorii lui se înviorează și scapă de moarte”.

Pilda zugrăvită spre a fi privită la fiecare intrare în biserică ne amintește că, oricât am fi de încercați sau răniți de răul din preajmă, Pelicanul ne va primi în cuibul său, apăra cu aripile sale și vindeca rănile, chiar cu sângele său. Dar și că fiecare putem fi un pelican pentru cei de lângă noi. Trecuți prin foc, sabie, ciumă și sărăcie, honigbergerii au avut destule ocazii să o înțeleagă trăindu-și viața de zi cu zi. Cu gândul ăsta am pornit spre vechiul șanț de apărare astupat la 1814, unde cavalerii ceremonios investiți, obosiți de atâtea lupte, luaseră o pauză pentru a-i asculta pe menestreli. Arcașii campioni rămăseseră deja cu tolbele goale, umplând țintele cu săgeți precise și bine înfipte. Copiii lucrau creativ în ateliere, iar părinții lor se învârteau oscilând comercial între tarabele pline cu artizanat autentic sau cele cu produse naturale.

Urma să înceapă turnirul de seară. Cei doi viteji, Roland von Frauendorf (cum scria pe scut) și Cavalerul… Roții de Motor (după ce avea pe cască 😊), s-au echipat metodic după un adevărat ritual, apoi și-au încălecat caii pe care i-am auzit sforăind și oftând sub greutatea echipamentului călăreților. După câteva runde în care și-au încrucișat lăncile și și-au ciocnit scuturile, turnirul s-a încheiat la egalitate învingătorul rămânând să fie stabilit a doua zi. După o coadă mai scurtă decât anticipasem, ne-am așezat la masă savurând ciolanul cu muștar (nu se inventaseră micii pe vremea teutonilor…) stropit cu bere.

Îndestulați cultural-gastronomic am pornit spre casă tocmai când Piticu și Hoinarii Craiului și-au schimbat locul pe scenă recitând muzică folk. Sunt vreo 150 de biserici fortificate în Transilvania, cum ar fi fost… Dar cum ar fi să aibă fiecare festivalul ei? Poate, dacă ar fi ajuns teutonii la toate, să fi avut…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.