by Călin&Ioana Vegheș

Trenul prindea viteză pe măsură ce ieșea din curba largă care ocolește colina împădurită, iar soarele lumina vag colții zidurilor despre care istoria amintește că au fost ridicate de cavalerii teutoni. Așa aveau să le apară, poate chiar să le rămână multora: ruinele de pe dâmbul ocolit de trenul șuierând grăbit să ajungă într-un sfert de oră la Brașov.

Înființat în 1190, în vremea cruciadelor, la un secol și un pic după prima dintre acestea, ca Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolimitanorum sau Ordinul Frăției Casei Germane a Sfintei Maria din Ierusalim, cavalerii teutoni aveau să fie, cronologic, al treilea ordin cavaleresc religios după ospitalieri și templieri. Crucea neagră purtată pe mantia albă i-a remarcat pe membrii confreriei, mai întâi în spitalul comunitar din Acra, apoi, din 1198, ca protectori ai pelerinilor veniți în Țara Sfântă. Locurile poate prea fierbinți, poate prea războinice, dar și concurența cu ospitalierii (deveniți ioaniți, apoi maltezi) și templierii au împins teutonii să caute un exit onorabil din regiune după numai douăzeci de ani. Marele Maestru Hermann von Salza (1209-1239) a izbutit să-l convingă pe Andrei al II-lea, regele Ungariei, că brațele armate ale cavalerilor săi vor fi scutul ferm de care avea nevoie în fața cumanilor în cel mai sud-estic colț al regatului. Au pornit pe mare, dar nu spre Hamburg și Lübeck, de unde au venit, ci spre Balcanii ici bizantini, colo vlaho-bulgari, apoi către Dunăre și de aici, pe firul Ialomiței sau pe drumul roman însoțind Oltului, către Țara Bârsei.

După cum a scris magistrul Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în diploma de donație, „…între semnele osebitoare ale măreției regale …, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri”. Așa a început povestea celor 14 ani teutonici ai Țării Bârsei.

Chiriași cu acte în regulă, teutonii și-au stabilit reședința la Marienburg, Föld-Vár-ul (cetatea de pământ) de ieri și Feldioara de astăzi, ridicând o cetate pe piscul mărginit de Olt la nord și Homorod la sud. De aici au pornit o adevărată amenajare a teritoriului, delimitat aproape cadastral în actul de donație: „primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag”. Nu știm cât aur și argint au găsit și cât au dat din el vistieriei regale, cât au pus deoparte din generoasele scutiri de dări sau din vama încasată, nici cât de mult au profitat de supunerea doar față de rege sau de judecătorul ales de ei dintr-ai lor. Probabil destul, pentru că piatra a început să ia locul lemnului, semn clar de dezvoltare durabilă, dar și de ieșire de sub controlul suveranului. Care s-a supărat și i-a izgonit.

Teutonii au pornit din nou spre nord, unde au mai ridicat un Marienburg, și acesta de tristă aducere aminte pentru cavalerii crucii negre înfrânți, la 1410, de o coaliție de polonezi, lituanieni și moldoveni. Și zidurile Feldioarei au avut o soartă vitregă. Mai întâi le-au zdruncinat din temelii mongolii, când cu raidurile devastatoare de la 1241-1242. Localnicii le-au refăcut cât să reziste incursiunilor turcești, cea din 1430 fiindu-le, din nou, fatală. Cu perseverență, au mai reparat o dată castrum-ul de care au avut atâta nevoie pentru a-și apăra viața și bunurile, iar zidurile de cetate i-au adus Feldioarei dreptul de oraș în vremea lui Sigismund de Luxemburg. Liniștea și prosperitatea au ținut vreo douăzeci de ani, până când Vlad Țepeș a atacat-o dărâmând-o din nou în cursul campaniei din 1457. Ce-a mai rămas în picioare a fost pus la pământ, în iunie 1529, de oastea moldoveană a vornicului Nicoară Grozav, care a bătut aici trupele imperiale ale lui Ferdinand de Habsburg, în folosul lui Ioan Zapolya, rege al Ungariei, dar și în cel al lui Petru Rareș, care s-a ales cu domeniul Ungurașului…

Restaurarea din 2012-2017 a reînsuflețit cetatea Feldioarei. Pe banii buni ai brașovenilor, niște sătmăreni harnici au restaurat zidurile de incintă, turnurile și crenelurile Zwingerului. Am pășit ca teutonii pe lângă siluetele capelei și mănăstirii cisterciene minunându-ne cum cărămida (făcută pe comandă la Sighișoara!), piatra și lemnul ne-au întors în Evul Mediu. De pe zidul de strajă am mai privit o dată Țara Bârsei, am aruncat un ban în fântâna cetății și ne-am bucurat de locul frumos.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.