By Ioana & Călin

Bobby! Bobby!! Unde ești? Hai, să mergem! Cum unde!? Facem o ieșire lângă Bukarest. Am aflat de un platz cu mult verde și albastru, tu o să te poți zbengui în voie, eu fac niște poze frumoase și ne întoarcem pân-la prânz. După masă vedem foot-ball, iar mai pe seară poate ne distrăm la Cărăbuș!

Bobby ședea cuminte lângă fotoliul din care fotograful răsfoia încântat paginile cărții savurând aroma cafelei etiopene. Bukarest – Stadt der gegensatz sau București – orașul contrastelor apăruse bilingv, cu un an înainte (1943), la Berlin. Amestecul de trecut care se încăpățânează să rămână și viitor care vine implacabil l-a fascinat suficient de mult pentru a face mii de fotografii într-o țară aflată în schimbare. Toată lumea putea vedea acum contrastul dintre ce a fost și ce urmează să fie și putea înțelege mai bine de ce, cu toată schimbarea, multe lucruri vor rămâne pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, la fel. Era abia prima duminică a lui martie 1944 și în dimineața tihnită din Dr. Lister lucrurile păreau oarecum la locul lor. Sau așa transmitea telefonic de la Berlin corespondentul particular al Universului lui Stelian Popescu. Pe frontul de Est, trupele germane izbutiseră, bineînțeles, să oprească peste tot ofensiva de iarnă a sovieticilor. Nici în Italia, ofensiva anglo-americană, evident, n-a fost mai reușită, iar debarcarea de la Nettuno n-a avut succesul dorit. Mai rămăsese invazia în Europa ca ultimă și singură șansă a dușmanilor de a termina războiul, dar tocmai ce declarase comandantul trupelor britanice pentru apărarea Angliei că de așa ceva nu poate fi vorba în viitorul apropiat, ba mai degrabă ar putea avea loc o invazie germană în Anglia! Asta, da! Știi ceva, Bobby? Mai bine mergem noi în spazierfahrt, ce zici? Cum termină frau Bazzanella de vorbit, luăm Adlerul și pornim. Facem cel mult o oră și o să ne placă, îți promit! Ei, cum o să stăm mult!? De la trei jumate joacă Venus cu Juventus în Cupa României, ne întoarcem să-l vedem pe marele Il Dio! Zice la gazetă că oricine, deci și tu 😊, își poate da seama cât de aprig disputată va fi partida! Ham! Iar mai pe seară te duc și la Savoy să-l vedem pe Tănase, că doar merităm să râdem și noi, mai ales că toate merg Zeiss. Ham! Ham? Da, da, măcar în paginile Universului…

Adlerul a tors rapid pe șoseaua asfaltată – bine, da’ cam scump după unii, prost după alții – de suedezii de la Swenska lăsând în urmă Băneasa, Otopeniul și Săftica. În Tâncăbești a virat stânga spre Periș și, prin pădurea neînfrunzită, a lăsat în dreapta drumul spre Scroviștea palatului și vânătorilor regale continuând spre Bălteni.

Cu un oftat ușor a oprit pentru a debarca pasagerii. Arcadele pridvorului care parcă invită, dar și străjuiește intrarea dinspre apus, miazănoapte și miazăzi, i-au întâmpinat. Arată precum cel de la Tismana, singurul pridvor cu trei laturi din arhitectura medievală românească. Pe sub bolta cu acoladă și clopotnița din lemn, în care se suie pe scara lemnos-spiralată, se ajunge la ușa bisericii Sf. Nicolae. „De vină” pentru zidirea ei au fost tătarii: zice legenda că aici ar fi visat voievodul Radu Negru înaintea unei lupte cu ei, dar abia după trei secole a fost ridicat schitul, loc de rugăciune, dar și refugiu înconjurat de apele bălții Scroviștea și codrii de stejari ai Vlăsiei. Tot tătarii au ars-o și pustiit-o în timpul lui Simion Movilă (1600-1602), biserica fiind refăcută de vornicul Hrizea, stăpânul Băltenilor, cum spune pisania: „Acest sf[â]nt și Dumnezeescu hramu al sfântului mare arhiereu Nicolae, zidit-o-am de în temeiu eu, robul lui H[risto]s Hrizea Mare-Dvornic; den cât m’au dat Dumnezeu cheltuii, și, ajutându Dumnezeu, radicat-am această sfânta rugă în slava și lauda lui Dumnezeu celui slăvit in Troița și în numele marelui Sfântului Nicolae, făcatoriu de ciude, si se-au început în zilele lumina[tului] Domn Io Alexandru fecior Radului…; 1626″. Zidurile de cărămidă de optzeci de centimetri și contraforții întăresc ideea de fortăreață. Ferestrele sunt mari cât să intre lumina, dar înguste ca, la o adică, să devină ambrazuri. Arcadele coloanelor octogonale lărgesc pronaosul mai îngust decât naosul (rar întâlnit acest lucru!) de care îl desparte un perete zidit. Spre Răsărit, în spatele bisericii, pământul coboară abrupt, dar fără a tulbura odihna băltenilor care l-au lucrat pentru a trăi.

La 1642, marele vornic a închinat ctitoria sa, prin intermediul mănăstirii Radu-Vodă din București, la construirea căreia fusese ispravnic și unde avea să fie îngropat, mănăstirii Ivir de la Athos, așa cum se obișnuia. Șase ani mai târziu, biserica a dispărut din documente pentru aproape două secole. A revenit din anonimatul scriptic la 1836, când, așa cum se poate citi pe o piatră din pardoseala naosului, a fost reparată de săteni. Cincisprezece ani mai târziu, a fost din nou reparată, de astă dată prin grija mănăstirii Radu-Vodă, și a fost făcută biserică de mir în care au slujit preoți-călugări veniți prin rotație de la București. O anume polcovniceasă Ștefana a pardosit lăcașul cu cărămidă, iar sătenii l-au adus pe primul preot de mir, Dumitrache, (1855), care însă n-a stat prea mult pe aici. Ca să rămână, înlocuitorul a primit pământ lângă biserică pentru a-și face casă folosind cărămida din ruinele schitului, tot la fel valorificată și de săteni… Secularizarea averilor mănăstirești (1864) a transformat schitul în biserică de mir. Va beneficia de prima restaurare întreprinsă de Administrația Domeniului Coroanei, în urma căreia i-au fost reparate acoperișul și pardoseala (1885). Nepictată încă de la ridicare și așa rămasă, biserica a fost tencuită pe dinăuntru prin grija Ministerului Marinei (1944), iar acoperișul i-a fost reparat din nou de Direcția Monumentelor Istorice (1957-1976). Bobby s-a zbenguit pe lângă cei doi brazi din față (astăzi a mai rămas doar unul), iar Willy a făcut câteva fotografii bisericii. Pentru că mai aveau niște timp, au pornit spre Țigăneștiul învecinat. Puteau merge și pe jos pe lângă lacul care, din fericire, a scăpat de asanarea pentru care fusese propus în 1939, împreună cu lacul Snagov! Trei kilometri și jumătate prin pădure nu erau mulți, dar au preferat să meargă cu automobilul pe drumul cât de cât practicabil. Astăzi, drumul comunal 180 este și închis, și întrerupt, pentru că duce spre reședința prezidențială de Scroviștea.

Mai nouă cu vreo două secole ca Băltenii, mănăstirea de la Țigănești nu i-a atras prea mult atenția. În schimb, „curcanii umflați” l-au făcut curios pe Bobby și au rămas prinși în poze. Peste lac era Piscul în care l-ar fi putut descoperi, pe „țăranul din câmpie” remarcat de Paul Morand un deceniu mai devreme, „care, de cum frăgezește primăvara pământul, începe să-l plămădească, după care îl așază în cuptorul său rudimentar cu înfățișare preistorică”. Cu siguranță ar fi fost impresionat de măiestria olarilor: „nu veți găsi niciodată aceste vase în comerț; abia dacă mai pot fi zărite prin cine știe ce iarmaroc local” și ar fi aflat că „secretul unei arte atât de pure este acela că ea este produsă de mâinile țăranului, și nu ale meșteșugarului…”.

Cum n-a apărut nicio luntre pentru a trece lacul și mai venea și meciul, s-au întors la București. Willy Pragher a participat în primăvara lui 1944 la evenimente care au mai estompat atmosfera războiului care venea spre România, pe care l-a suprins după bombardamentele care au zguduit capitala în aprilie și mai. Printre acestea, a făcut loc și pentru excursiile în Vâlcea, unde a fost vizibil impresionat de Horezu, dar și în Banat, unde mai mult decât Biledul, Lieblingul, Lovrinul sau Vinga l-a impresionat timișoreanca Herta Dörr, care i-a adus aminte de Hilda Sando și fotografiile făcute trei ani mai înainte la hotelul Lido. Salonul oficial 1944 de la Dalles a fost ultimul proiect înainte de a părăsi România în iunie, cu amintiri de la Câmpulung Muscel și Tușnad, ajungând în Berlinul natal în iulie și descoperindu-și casa bombardată. Deportat în Siberia, va reveni în Germania stabilindu-se la Freiburg im Brisgau (1950), acolo unde este păstrată și arhiva cu opera sa fotografică, la Landesarchiv Baden-Württemberg, Staatsarchiv Freiburg. A mai ajuns și în România, din nou în schimbare (1971), în plină perioadă de „edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate”, fotografiind casa din Cotroceni în care a locuit dar și candidații așteptând rezultatele admiterii la ASE!

Probabil cel mai bun foto-observator al României interbelice a lăsat pentru posteritate peste 400000 de fotografii, 110000 de pozitive pe hârtie, 6000 de negative pe sticlă și 27000 de diapozitive cu oamenii și locurile pe care le-a văzut. Printre care și cele despre România, țara care l-a surprins mereu și pe care a surprins-o autentic.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.