by Ioana & Călin

Trei decenii, jumătate și un pic au trecut de când am ajuns la Capitală! Și-n tot acest timp n-am găsit momentul sau motivul să ajungem la Revistă. Dar am dat peste o carte despre Constantin Tănase, am văzut anunțul cu „Alo, Provincia!” – ce ocazie mai bună? – și ajunserăm la fostul Cărăbuș.

Revista românească a venit pe lume în sala Teatrului Bossel, fost Teatrul de Păpuși Țăndărică și fost cinema Select în anii interbelici, de la parterul clădirii cumpărate (1839) de un tapițer sas, Friedrich Bossel, menită să devină… han. Ca să nu-l încurce cu „Naționalul” de peste drum, bucureștenii aveau să-i zică Teatrul „cel Mic”. Prima reprezentație s-a jucat aici la 19 noiembrie 1872: o „comedie vodevilă în 3 acte” – „ Apele de la Văcărești” pusă de Matei Millo pe notele lui Alexandru Flechtenmacher. Jumătate de secol avea să mai treacă până să apară Teatrul de Revistă: la 23 mai 1919, pe locul grădinii de vară „Amicii orbilor” din strada Academiei, Constantin Tănase a pus piatra de temelie a unei alte grădini – „Cărăbuș”.

Primul spectacol, „Pisica pe orez”, scris de Mircea Rădulescu și Constantin Solomonescu, s-a jucat miercuri, 2 iulie 1919, cu Tănase interpretând cupletul „Cotoiul e pe varză, pisica-i pe orez”. Nu toată lumea a înțeles de unde până unde o pisică pe orez, dar expresia a fost lămurită puțin mai târziu, în Universul literar din 17 august: „În fața unei dame-n negru / Filosofie… eu visez, / Sunt om moral, rămân integru / Chiar de-i pisică pe orez!“. Având mare succes, premiera a generat și un mic scandal amplu investigat în presa vremii și lămurit de domnul Grigorescu-Tuciu, unul dintre coproprietari și administratorul noului teatru. După contract, „Pisica” trebuia să apară pe orez de 20 de ori, fiind urmată de „Sistem Clayton“ al lui Durma și Stoicovici. Doar că bogata „rețetă medie serală”, de 15000 de lei, a ținut-o mai mult pe scenă, iar autorii „Sistemului” au început să mustăcească. Noroc că, deși comandate la Paris și trimise cu un vagon special atașat la trenul Simplon, costumele pentru al doilea spectacol s-au rătăcit prin Serbia și au întârziat exact cât a fost necesar pentru ca spectacolul să fie reprogramat astfel încât, în cele din urmă și spre mulțumirea tuturor, „Sistemul” să se joace 😊!

            De unde „Cărăbuș”? Poate de la silueta viitoarei grădini, asemănătoare unui cărăbuș, creată de Van Saanen-Algi, unul dintre arhitecții Palatului Telefoanelor și bun prieten cu Tănase. Poate de la Tănase, în amintirea vremurilor în care juca rolul lui Cărăbuș, ordonanța unui ofițer bețiv și cartofor, într-o comedioară după o farsă franțuzească. George V. Grigore asociază numele grădinii cu luna mai, cea în care se deschideau grădinile și terasele Capitalei pentru a se umple de zumzetul și zbârnâiala bucureștenilor zgomotoși precum… cărăbușii! Cât despre Constantin Tănase, vasluianul născut pe 5 iulie 1880, se știe că a încercat să urce pe scenă fie trăgând cortina la spectacolele din orașul natal, fie punând în scenă piese istorice în beciul casei, încă din anii de gimnaziu. Respins la liceul militar din Iași (1896), s-a repliat strategic, pentru câteva luni, la liceul Bălcescu din Brăila. A ajuns chiar învățător, dar trei ani mai târziu a reluat ofensiva înrolându-se voluntar într-un regiment de geniu – alegerea perfectă pentru un viitor actor… genial! Ajunge repede sergent, face spectacol(e) pentru Crucea Roșie, dar renunță la armată și se înscrie la Conservator, unde studiază comedie și canto și absolvă în 1905. Nu-i prea ajung banii ca figurant la Național, așa că mai cântă și în corul bisericii Popa Tatu, dar se reangajează la regiment. Se însoară, pleacă în turnee prin țară, joacă peste tot pe unde poate. Se așază pe traiectoria teatrală în 1912, când devine asociat contractual la Asociația lirică Opereta și interpretează textele cu mesaj ale lui Cazimir Belcot. Are vreme și să plece în turneu în Orientul Apropiat și, până începe războiul, să facă o călătorie de studii în Austria, Germania și Franța. Va ajunge și pe front, dar se va și recăsători cu Virginia Niculescu (1917). După război, va inaugura Teatrul Cărăbuș (1919) cu un balet de 25 de persoane și o orchestră nouă formată din absolvenți de Conservator din acel an și, cu fiecare punere în scenă, va înregistra succes după succes!

Va introduce jazzul în spectacole, va juca în travesti, și va reuși să o aducă pe Josephine Baker la București (1928) în show-ul „Negru pe alb”! Îl creează și îi dă viață lui Tase Pârlici, cetățeanul simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat, îmbrăcând un costum clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, ale cărui cuplete satirice despre moravurile vremurilor vor irita multă lume! Scriind cu nostalgie despre „grădinele de vară din vremea neutralităței, cu înfățișarea opulentă în spectatori, în decoruri, în baleturi, a acelor spectacole de vacanță”, Gib. Mihăescu l-a descris în Gândirea (1924) pe „Năstase cu nasul noduros” drept unul din „factorii culturali ai României”. „Comicul cu nasul mare, care atrăgea lumea la acele ajunse de pomină exhibiții, oficia un mare mister cultural…, pregătea imensul public, care pe vremea actuală de criză înțesează sălile de spectacol ale Capitalei, toate ajunse neîncăpătoare, deși din ce în ce mai multe. Și acest public este un însemnat punct câștigat. De l’am avea în întregimea lui și pentru literatură!”. Celălalt factor? Îmbogățitul de răsboi: „pe el l’a frământat Năstase, pe el l’a dăscălit cu satira lui obscenă, și încetul cu încetul, l’a împins pe ușa Naționalului. Mai cu o glumă grosolană, mai cu o palmă, mai cu un gest impudic, comicul Năstase îl făcea să râdă singur de seninătatea cu care comanda pictorului atâția metri pătrați de tablouri sau atâția metri cubi de cărți, spre a-și umple dulapurile din birou, și astfel pe nesimțite îl lustruia… Și iată dintr’o dată, pe cel mai hulit produs al societăței de astăzi, devenit tot așa cum s’a îmbogățit, adică peste noapte, mecenate florentin… Economicește vorbind arta este o marfă ca oricare alta. Și mărfei îi trebuie consumator. Care e negustorul care se interesează de origina cumpărătorului pe bani peșin?”. Marele Tănase a știut foarte bine că și arta este o marfă care are nevoie de marketing, așadar a țintit pe cine trebuie, oferindu-i ce și cum trebuie!

În foaierul Cărăbușului de ieri, al Teatrului de Revistă Constantin Tănase de azi, privind fotografiile sepia ale micii expoziții din hol, am avut impresia că ne-am întors, aproape că am și ajuns, în anii interbelici. Intrarea în sala de spectacol ne-a readus, nu în 2026, ci pe la începutul anilor ‘90. La baza scenei pe care au urcat nume mari ale revistei românești (a-i menționa doar pe unii ar însemna să-i nedreptățim pe toți ceilalți) ar trebui să se mai afle sticla de șampanie cu mesajul inaugural turnată în fundație. Ca foști „provinciali” ajunși la Capitală, apoi retrași „la țară”, ne-am așezat în scaunele suficient de confortabile ca să vedem „Alo, provincia!”. Am aflat că Brâncuși a făcut Coloana Infinitului cu gândul la românii „strânși când de jos, când de sus”, că s-a introdus moneda de zero lei și bancnota negativă și „Mugur, Mugur, Mugurel, ai făcut leul cățel”, dar mai ales că „nu contează cu cine vii, contează cu cine pleci!”, cum ne-a spus un Adrian Enache indubitabil din lumea revistei, capabil să facă show din orice spectacol. Ar fi fost și mai frumos dacă, în amintirea fondatorului Cărăbușului, ar fi fost jucat și unul dintre cupletele sale – toate neverosimil de actuale, lucru care ar cam trebui să ne pună pe gânduri… Ne-am mulțumit să ne imaginăm cum răsună vocea lui Tănase: „Pă ce eu, mandea, par examplu / plătesc global, plătesc și samplu, / Pă ce…?/ Plătesc la fisc, la primărie / pe apa care-o fi să vie / Pă ce…? / Plătim fațade și trotuar, / dar un-te uiți e tot murdar / Pă ce…? / Plătim pe vânt, plătim pe aer / plătim așa ca niște fraieri / Pă  ce…? / Plătim gunoi, plătim fațadă / și n-ai, pardon, o ritiradă / Pă ce…? / Plătesc, al dracului să fiu, / dar sa fiu cuțu dacă știu / Pă ce…? / În Parlament e tămbălău, / discursuri pân’ să-ți vină rău, / Pă ce…? / Noi i-am ales să facă legi, / dar ei se-njură, mă-nțelegi… / Pă ce…?/ Și dau din mâini, fac tevatură, / parcă-s la circ la vreo dresură! / Pă ce…? / Și pentru treaba asta toată, / pretind diurna majorată / Pă ce…?”.

Finalul ne-a trezit la realitate așa cum nu ni s-a mai întâmplat niciodată! În timp ce artiștii încheiau cântând pe scenă în aplauzele sălii, o parte a spectatorilor s-a ridicat și, întorcându-le pur și simplu spatele, a plecat! Să prindă ultimul metrou? Să nu le fi plăcut? Și tot nu trebuiau să facă asta.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

La început au fost parcul și terasa Oteteleșanu. „Tele”-ul faimoasei terase a anticipat urmarea: Palatul Telefoanelor. Pentru unii, clădirea modernă de care avea mare nevoie Capitala. Pentru alții, doar un monstru de beton, total nepotrivit acolo, pe Calea Victoriei.

În februarie 1931, Mister Walk deplângea dispariția unui colț istoric al Bucureștiului în pagina de Litere, Arte și Științe a unui număr din Dimineața: „cenaclul unei generații entuziaste de intelectuali, care luptând cu cele mai dureroase privațiuni, se străduia să dea formă nouă unei literaturi pe care nimeni n’o citea și să aducă puterea creatoare a talentului și viața tinerească intr’un teatru care nu interesa și nu amuza pe nimeni”. Mihai Stere, un birtaș român macedonean și Constantin Grigoriu, un cântăreț cu apariții periodice la Teatrul Național, deschiseseră o grădină și un teatru de vară în care se jucau piese inspirate de inspirație vieneză puse în scenă de Paul Gusty și jucate de Leonard, tenorul răsfățat sau Maximilian, Carusy şi Ciucurette, terțetul cel mai comic al epocii. Mihai Stere a luat și terasa și, deși unii au spus că o va curăța, a extins-o cu „de toate și pentru toate gusturile”: cafenea, sală de biliard, berărie, restaurant. Pe rând au început să vină actori, critici de teatru, scriitori, pictori, „toată floarea intelectualității din acea epocă. Așa cum Capșa făcea și răsturna guverne, Terasa crea și dărâma glorii”. Ion Minulescu, Alexandru Macedonschi, Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Ilarie Chendi sau Mihai Săulescu au fost câteva dintre numele sonore. A venit și George Coșbuc, care, abia așezat la masa poeților, a fost ridicat de un chelner care i-a spus cu toată grija că „nu se poate, la masa asta stau poeții!”. Încântați să fie inspirați de „o femee uşoară, o fată tânără şi simplă”, căreia „pentru anumite motive, i se spunea Muza scriitorilor dela Terasă”.

            Când s-a auzit că societatea de telefoane va cumpăra terenul pentru a ridica acolo un palat în stil american, părerile s-au distanțat instant și extrem. Unii, în Sămănătorul din Reghin, cereau „să se impiedice vânzarea imobilului „Terasa Oteteleşanu“ din Calea Victoriei, societății telefoanelor; din considerația că între zidurile acestei case au sălășluit, mai bine de 25 de ani aproape toți scriitorii români Contemporani…”. Alții, precum Romulus Dianu în Curentul, ziceau „Bine că se dărâmă…”: „plâng unii dispariția acestui monument care a adăpostit înainte de război, scriitorii și artiștii, onorându-se cu firma de Academia Terasă. Va rămâne în memoria românilor această sinistră ,Academie” doar printr’un tablou celebru al marelui pictor Camil Ressu și prin versurile închinate ei de Ion Pribeagu. Căci a fost o cloacă maximă a sărăciei intelectualilor, un ospiciu diurn și nocturn al celor mai buni din țara asta, pe care regimul politic „boeresc” i-a nesocotit. Nimic măreț n’a fost conceput acolo, fiindcă ori ce s’ar spune, nu-l imaginez pe Shakespeare meditând asupra lui Hamlet la cârciumă”. Societatea de telefoane a luat terenul cu 39,5 milioane de lei, a purces la demolarea Terasei în februarie 1931, iar în decembrie același an a început construcția, gata în doar 17 luni, a primului sgârie-nour al Capitalei. Clădirea Art Deco, proiectată de doi americani – Louis Weeks și Walter Froz – și un olandez – Edmond van Saanen Algi, prima ridicată pe o structură metalică, a fost cea mai înaltă (52,5 metri) din București până la construirea Intercontinentalului.

Inaugurarea palatului s-a făcut la 25 aprilie 1933. Președintele Consiliului de Administrație al societății, Grigore N. Filipescu, a ținut să puncteze că „nu este lucrare mai însemnată, nu este inițiativă mai îndrăzneață, nu este întreprindere de lungă durată care să nu se bucure, deasupra fluctuațiunilor prin esență trecătoare ale vieții politice, de ocrotirea statornică și vigilentă a Maiestății Voastre. Inaugurarea acestei clădiri înseamnă o etapă nouă în desvoltarea telefoniei române”. Iar regele Carol al II-lea i-a răspuns: „inaugurând astăzi noua Centrală a Societății de Telefoane, inaugurăm un nou avânt în viața economică a Țării. În ritmul modern, toată lumea a putut constata că cel mai important factor de progres sunt comunicațiile. De aceia am salutat și salut cu bucurie inițiativa colaborării dintre Stat și Societatea de Telefoane. Critice, după cum a spus şi d-l Președinte al Consiliului de Administrație, nu lipsesc de sigur. Poate sunt şi Eu dintre aceia cari le-am constatat uneori. Trebue să recunoaștem însă că efortul făcut este demn de laudă și suntem siguri că, în acelaş ritm, Societatea de Telefoane se va strădui și va ajunge să mulțumească pe toată lumea. Dacă legăturile telefonice în Bucureşti şi în interiorul țării lăsau câteodată de dorit, e locul să recunoaștem că legăturile internaționale – şi aci este rezultatul important pentru viața economică a țării – sunt din cele mai perfecte. Mulțumind Societății de Telefoane pentru efortul făcut, și sperând că el va continua și de acum înainte, sunt convins că Țara nu va avea decât să câștige de pe urma acestei munci”.

Clădirea cu suprafețe de 977 (la sol), 2280 (totală) și 7404 (utilă) metri pătrați stă pe o structură de rezistență din oțel de 872 de tone, realizată integral în țară la Uzinele și Domeniile Reșița. A fost ocolită de bombardamentul aliaților (1944), a trecut cu bine prin cutremurele din 1940, 1977, 1986 și 1990 și a fost consolidată în 1995-2005. Fațadele de câte 34 de metri lungime aflate pe Calea Victoriei și strada Matei Millo sunt tapetate cu 530 metri cubi de piatră. Costul total al construcției a fost de „numai 97 de milioane”, după cum avea să o descrie van Saanen Algi. „Zic numai, pentru că direcția lucrărilor în frunte cu d. ing. Troy şi d. ing. Stan, prin scrupulozitatea și competința cu cari au examinat toate problemele, au cheltuit cu mare chibzuială, întrebuințând cu folos materiale și oameni. Nici o risipă nu a fost tolerată. Și pentru cei cari se pricep în ale construcţiunei, această clădire construită toată în oţel, căptuşită cu cărămidă și îmbrăcată în plăci de piatră, cu o înălţime medie de 6 etaje, înzestrată cu cele mai perfecţionate ascensoare din lume (Otis) cu un sistem de încălzire admirabil, cu instalaţiunile sanitare speciale, cu ferestrele de fer şi toată ferăria uşilor (de stejar) solide şi frumoasă, venite din America, cu o instalaţie electrică foarte ingenioasă, şi frumosul material întrebuinţat la locul lui, este un record, atât ca timp de execuţie, cât şi de soliditate şi cost”. Alte 170 de milioane de lei au fost investite în echipamente capabile să gestioneze până la 40 de mii de numere și un trafic zilnic de aproape 8000 de convorbiri interurbane și alte o mie internaționale.

            Puține lucruri amintind de perioada interbelică am văzut în expoziția de la parter. Ne-ar fi plăcut să ajungem (în 18 secunde!) cu lifturile până pe terasa de la zece sau să citim ceasornicul al cărui meridian 0 era Bucureștiul, alte mari orașe ale lumii apărând pe celelalte 12 la stânga și la dreapta. Ne-ar fi plăcut să vedem telefoanele cu fise de un leu și trei lei, de la care sunam interurban, dar ne-au încântat cele cu cartelă și ne-a lovit un soi de nostalgie a telecomunicării 😊. Am prins telefoanele cu disc de acasă, de la care voiam să sunăm, dar uneori… vorbea cuplatul. Am scăpat de cuplaj, dar instalarea unui telefon fix a rămas o problemă rezolvabilă în… ani (!?), chiar și după Revoluție. Am folosit pagere și am pus mâna pe primele telefoane mobile ajunse la noi. Am asistat la bătăliile Connex vs Dialog și Nokia cu Ericsson – am ținut cu Dialog și Ericsson. Ne-a fost mai simplu să ne abonăm la mobil (câtă tevatură și cu asta…) decât să ne instalăm un post fix, dar am avut și telefon fix! Am prins vremurile minutului scuuump de mobil, ofertelor cu minute și semese-uri incluse și datului de bip-uri plus legendele urbane cu primele trei secunde care nu se taxează (și apelurilor „Alo, sunt bine, pa!”) și cu codul „secret” (știut de cam toată lumea…) care, tastat, îți permitea să suni gratis! Am avut internet pe cartelă, dial-up și am simțit tranziția modemului de la 14.4 la 28.8… kilobiți pe secundă. Am trecut de la pagini full-text și poze care se încărcau în minute bune la streaming de „până la 1 Gbps” (știm ce înseamnă „până la” sau „de la” în ofertele nu numai de net…).           

Pentru noi, Palatul Telefoanelor este un LOC. În decembrie 1990, chiar înainte de vacanța de iarnă – prima noastră vacanță studențească, am mers să sunăm acasă, desigur cu taxă inversă. Pe drumul spre oficiul telefonic mi-am imaginat că o voi întâlni pe Ioana aici. La rândul ei, Ioana și-a imaginat că mă va întâlni tot aici. Și, telepatic sau nu, ne-am întâlnit, iar de atunci sgâriem nourii împreună.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

Când cauți „Martha” pe Google, prima care apare este Martha Stewart, American businesswoman and writer. A doua e Martha Bibescu – Marthe Bibesco, Romanian-French writer. Inspirați de o după-amiază petrecută la Mogoșoaia, am ales să povestim despre Martha noastră și locul ei de suflet.

Ajuns în România în 1937 la invitația prințesei Anne-Marie Callimachi, sir Sacheverell Sitwell a găsit timpul pentru a vizita Mogoșoaia. „În alte privințe, împrejurimile Bucureștiului nu sunt demne de oraș. O câmpie prăfuită și uscată, cu multe mlaștini, se întinde pe o distanță enormă până la Dunăre. Peisajul se îmbunătățește într-o singură direcție, unde un drum plin de cumplite hârtoape duce la Mogoșoaia, reședința de la țară a prințesei Martha Bibescu. Frumusețea Mogoșoaiei se datorează talentului și bunului-gust al stăpânei locului. O scară exterioară și o loggie susținută de coloane ce amintesc stilul de la Hurezi, fac din această locuință un eseu unic în stilul său. Materialul de construcție folosit este o cărămidă trainică, deschisă la culoare, nu lipsită de asemănare cu aceea folosită în arhitectura clădirilor din cărămidă din Lombardia. De cealaltă parte a casei se află încă o loggia, iar o suită de terase încărcate cu flori coboară până la lacul plin de nuferi. Interiorul casei, pe care am putut s-o vizităm având grațioasa îngăduință a stăpânei sale, e simplu și splendid, un loc ideal unde să te adăpostești de arșița vieții. N-am văzut nicio urmă care să aparțină arhitectului venețian despre care se spune că a lucrat și aici, și la Hurezi. Casa are un dormitor cu o superbă mobilă Empire, care i-a aparținut doamnei Tallien, al cărei descendent este prințul, iar toate detaliile de interior trădează un gust desăvârșit. În apropiere se află o capelă, cu un interior excepțional, în stilul bizantin târziu, cunoscut ca brâncovenesc, după Constantin Brâncoveanu (1688-1714), marele ctitor al vremurilor sale. Este cel care ridicat Hurezi, iar dacă această mânăstire e cea mai atrăgătoare și mai plină de farmec din țară, Mogoșoaia trebuie să fie echivalentul său în ceea ce privește reședințele românești de la țară. Cu toate acestea, putem spune cu îndreptățire că Mogoșoaia este în întregime creația actualei proprietare. Înainte fusese multă vreme un palat gol și părăsit”.

            Cine stăpânea atunci Mogoșoaia? Fiica lui Ion Lahovari și a Smarandei Mavrocordat a venit pe lume în Micul Paris la 28 ianuarie 1886, într-o familie îmbinând brandurile personale (așa le-am zice acum) Lahovari (chiar și cu „y”), relevant cultural, diplomatic și politic (în ordine alfabetică) și Mavrocordat, furnizor de domnitori ai țărilor române. Avea să-și construiască propriul și mult mai puternicul brand Martha Bibescu, prin căsătoria (1902) cu prințul George Valentin Bibescu, nepotul de frate al domnitorului abdicat la 1848 George Bibescu. Călătorește și scrie. După călătoria cu automobilul în Persia, Asia Mică și la Constantinopol, absolut epică, de ecranizat și de refăcut (în vremuri pașnice…), descoperă cele opt paradisuri pe care le povestește în prima ei carte, „Les Huit Paradis” (1908). Va continua cu romane istorice, evocări ale unor personalități, note de călătorie, versuri, eseuri, cugetări, corespondență, unele semnate Lucille Decaux (Lucia fiind al doilea prenume, Decaux, poate, de la creta scriind alb pe negru). Este apreciată de viitorul rege Ferdinand al României, de regele Alfons al XIII-lea al Spaniei și de ultimul împărat al Germaniei, Wilhem al II-lea. Prietenia cu ultimul, interpretată ca filo-germanism, avea să o compenseze rămânând în Bucureștiul ocupat în 1916 pentru a conduce un spital pentru răniți. Și pentru a trimite informații guvernului român refugiat la Iași, ceea ce a fost aproape să o transforme într-o Mata Hari de România, după ce a fost arestată la 1 noiembrie 1918. În perioada interbelică, pur și simplu, a strălucit. „Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”: așa a descris-o concis și complet Christopher Birdwood Thomson, primul baron Thomson of Cardington, doar unul dintre cei mulți care, mai mult sau mai puțin în secret, au iubit-o. Alertată de ambasada franceză că ar putea fi arestată, a părăsit România (1945) zburând cu un avion englez spre Napoli, de unde avea să ajungă la Paris.

Mai mult cu capul în nori și la propriu și la figurat, preocupat să prezideze Federația Aeronautică Internațională și să zboare de ici, colo, uneori din floare în floare, soțul ei a cumpărat (1911) de la verișoara sa, Marie Nicole Darvari, palatul de la Mogoșoaia aflat într-o stare precară. Restaurarea și prefacerea clădirii într-o locuință confortabilă și un spațiu elegant de primire a oaspeților de seamă vor deveni proiectul personal al soției. Arhitectul venețian Domenico Rupolo (1861-1945) va da liniile mari, iar nepotul Marthei, George Matei Cantacuzino (1899-1960), adăugând tușele proprii, le va pune în practică la palat, cuhnie, grădini și biserică, momentele fiind separate de anii primului război mondial. Prințul George Valentin Bibescu îi va dona soției proprietatea de la Mogoșoaia (1925), iar un an mai târziu vor fi gata și lucrările. „Gata”, atunci, ca și acum, „în mare”: micile și necesarele completări urmau să fie făcute ulterior („la finisaje”), dar lucrarea putea fi recepționată – în esență, dacă avea acoperiș, ferestre și uși, casa era „gata” și se putea locui în ea! Inaugurarea oficială a avut loc în 1927, ca într-un fel de competiție la distanță cu palatul regal de la Mamaia. Fosta vilă d’Elchingen aflată vizavi, afectată de război, a fost și ea înlocuită de o casă de oaspeți tot în stil brâncovenesc care urma să fie a Valentinei, unicul copil al prinților Bibescu, și familiei ei. „O țară care nu are cultul trecutului, nu poate avea tradiție” spune prințesa în Ilustrațiunea română (1936), după un „le tour du propriétaire” în care ochii avizi ai jurnalistului „nu mai pot cuprinde atâtea frumuseți ale trecutului, reînviat de mâinile fine, ca două porumbițe albe și totuși atât de energice, ale Prințesei. Se pare că o zână bună a redeşteptat castelul adormit, populându-l cu relicvele străbunilor celor două familii de martiri şi eroi”. Am revăzut portretul lui Constantin Brâncoveanu, găsit în mănăstirea Sinai, la loc de mare cinste în sala tronului, și fresca familiei Brâncoveanu, asemănătoare celei de la Horezu.

La fel ca sir Sitwell, am ajuns la Mogoșoaia, tot într-o după-amiază, la sfârșit de septembrie, având ca pretext o conferință despre diplomație și influență, care ne-a purtat de la Martha Bibescu până în secolul 21 discutând despre putere, responsabilitate și leadership într-o lume în transformare. Palatul remodelat în stil brâncovenesc a fost locul potrivit pentru a constata distanța (uriașă!) dintre vremurile în care omul făcea diferența și genera valoare și timpurile în care platformele sunt capabile să producă orice fel de forme… plate! Fără să fie absolventă de relații internaționale sau angajată în diplomație, Martha Bibescu a știut ce este, cum se obține și cum se folosește informația și a avut acel instinct care i-a permis să înțeleagă cât contează mixul de acces, reputație, empatie și relații care reprezintă diplomația informală, întotdeauna necesară pentru a acompania și a o întregi pe cea formală. Martha Bibescu nu a avut nevoie de pașaport diplomatic pentru a avea legături cu cele mai importante personalități politice și culturale ale vremii, ale căror povești, orgolii sau interese le-a cunoscut și valorificat – parcă sună mai… diplomatic decât „folosit”. Iar, apropo de folosit, conferința a punctat cât contează în practica diplomatică pe cine și cum folosești, cu opțiuni diferențiate, nu numai semantic, între bine și rău ales și folosit. Cât de important este să fii auzit, dar mai ales să fii ascultat (aparent, „platformele” ne aud pe toți, dar numai pe unii îi mai și ascultă…). Într-un context în care regulile au contat (și mai contează), dar interesele sunt (și au fost) mai importante, Martha Bibescu a știut să îmbine cu naturalețe cultura, imaginea și reputația pentru a le difuza cu persuasiune prin numeroasele sale conexiuni, știind că patrimoniul înseamnă prezență, prezența generează încredere, iar încrederea produce rezultate. Soft power, înțeles și aplicat cu decenii bune înainte de a apărea conceptul!Am lăsat în urmă palatul brâncovenesc convinși că dacă Bucureștiul a fost capitala politică, atunci cu siguranță Mogoșoaia a fost reședința diplomatică a unei țări care, și datorită personalității Marthei Bibescu, a contat pe harta interbelică a Europei și lumii.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

Când am aflat despre expoziția de la Muzeul Național de Artă, am rămas cu impresia că va fi ceva similar ideii de „o sută de…” obiecte, evenimente sau personalități selectate din diferite instituții de cultură, astfel încât să contureze istoria unei țări sau a unei epoci. Un Muzeu al Muzeelor? Trebuie să-l vedem!

Și l-am văzut într-un mod aparte, alături de directorul muzeului, ceea ce ne-a flatat: de câte ori ți se poate întâmpla să te ghideze prin cel mai important muzeu de artă al unei țări însuși directorul acesteia? Ne-au încântat și pasiunea și cunoașterea cu care am fost trecuți prin vreo 6500 de ani de artă și istorie, de la cultura Gumelnița până la… Pisica Pătrată 😊: a fost una dintre cele mai frumoase și consistente tranziții la care am fi putut participa! N-a fost simplu pentru curatorul-povestitor pentru că, dată fiind varietatea formelor, perioadelor și semnificațiilor, e greu să alegi obiectele care vor fi expuse. N-a fost ușor nici pentru vizitatori pentru că e cel puțin provocator să înțelegi „ce-a vrut să spună” artistul, gumelnițian, flamand sau de unde-o mai fi fost! Disclaimerul bilingv de la intrare ne-a mai lămurit un pic: eliberați de „convențiile profesiei”, curatorii au putut „regăsi impulsul autentic al vocației – dragostea pentru frumos și bine”, iar vizitatorul, „față în față cu arta”, a putut construi „propriile punți culturale și emoționale, inefabile și atemporale între operele care alcătuiesc muzeul ideal al fiecăruia dintre noi”. Am început turul cu graffiti-ul sus-numitei pisici anunțându-ne alb pe negru că suntem la MuzMuz – așa i-am zis noi Muzeului muzeelor! Imediat în dreapta, am dat peste prima mostră de Gumelnița, venită de la Oltenița, a cărei poveste ne-a reamintit de ochii apotropaici ai coifului de la Coțofenești. Apoi am sprintat spre Sala Fericirii, denumită așa poate de la Venus Kallipygos, care ne pozează din al doilea secol după Hristos, poate de la „Vârful cu dor” al lui G.D. Mirea (1884). Și de la albul atât de mult încât am rămas fără contrast dând peste banca (albă !?) care susținea un proiector video, repede și discret pus la locul lui. Am continuat spre Sala Copilăriei, unde am fost poftiți să ne așezăm comod, cu ariergarda asigurată de contele de Zollern al lui Gustav Klimt și urechile ascuțite ca să auzim mai bine povestea.

La prima vedere, fijnschilderei-ul anonimului olandez pare să fie o simplă scenă de gen, în care o fată alege o lămâie dintre multele pe care i le oferă un comerciant ambulant, pe care o miroase pentru a se convinge de calitatea ei. Așa, și? La o a doua se observă diferența, cam mare, de vârstă, iar la a treia surprind gesturile celor doi: comerciantul îndepărtează lămâile cu mâna dreaptă, dar o apropie (de ele sau de el?) cu cea stângă pe fata care, cu o mână, ține lămâia aleasă, dar pare că-l oprește cu cealaltă pe cel care ar vrea să i-o vândă. Este încă un cuplu nepotrivit din lunga serie reprezentată și de Albrecht Dürer sau Lucas Cranach. În traducere: lămâia este fructul (oprit, dar… de neoprit), desigur exotic, pe cât de atrăgător ca mireasmă și culoare, pe atât de amar sau acru la gust. Precum păcatul: tentant înainte, decepționant după ce a fost comis. Dorinței de a corupe i se opune inocența, ceea ce duce discuția înspre teme atât religioase, cât și laice, ale păcatelor capitale, inegalităților sociale și ale unei lumi pe dos și în secolul 17, și patru secole mai târziu. Culmea e că am regăsit lămâile și vânzarea lor chiar și în… marketing! George Akerlof a explicat științific (1970), folosind ca studiu de caz piața mașinilor second-hand (unele bune, altele… „lămâi”), cum vânzătorii știu care mașini în ce stare sunt, în timp ce cumpărătorii, care, evident, nu au toate informațiile, ajung să cumpere „lămâi” (mașini ale căror probleme, mai mici sau mai mari, le descoperă după ce au încheiat tranzacția). Această asimetrie informațională – un păcat de marketing, poate nu capital, dar… păcat! – produce vânzători care încearcă să înșele și, nu de puține ori, reușesc, cumpărători dezamăgiți, care află că au fost păcăliți și, în final, o piață în care, din lipsa reciprocă de încredere, lucrurile nu mai funcționează. Poate cumpărătorul să facă diferența între mașina bună și… „lămâie”? Poate fata să reziste tentației de a cumpăra „lămâia” înspre care o atrage vânzătorul?

Tabloul anonimului olandez, introdus în tezaurul național din 2003 și cotat atunci la 200.000 de euro, a venit la București de la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Despre opera în fața căreia am primit o lecție de artă, viață și… marketing, i-am lăsat să povestească pe de cei pricepuți la patrimoniu. Cităm: „atmosfera de inefabilă delicatețe și tandrețe ce învăluie întâlnirea dintre vânzătorul de lămâi și fetița mirosind fructul dăruit, lumina particulară ce «descoperă» rafinate suprafețe de oranj și galben în penumbrele fundalului sobru, marea finețe a pensulației, ce operează subtile treceri de la o materialitate la alta, impun notabile repere ale familiei scenelor de gen intimiste olandeze, din perioada de mijloc a secolului al XVII-lea. Paternitatea lucrării nu este suficient conturată, opiniile exprimate până în prezent lăsând încă deschisă problema atribuirii ei. În primele cataloage ale pinacotecii Brukenthal (Ä.K., 1844, 1893, Csaki 1901 și 1909) apare înscrisă cu datele «anonim olandez». În 1901-1902, A. Brediuso o consideră ca aparținând unui artist german, iar H. de Groot unui «olandez din jurul anului 1660» (cf. T. lonescu, 1956). L. van Puyvelde (corespondență Bruxelles 1957), B. Nicolson (corespondență Londra 1958) și B. Bednarik (1960) propun, cu rezerve, numele lui Michael Sweerts sau al unui pictor din cercul acestuia. Atribuirea este contestată de E. Brockhagen (corespondență Karlsruhe, 1958 și V. Lazarev (opinie verbală, Sibiu, 1958). Reperele menționate mai sus, la care se poate adăuga și compunerea fizionomico-gestuală a bărbatului, prezintă numeroase afinități cu cele întâlnite în pictura de gen intimistă a olandezului Jacob Ochtervelt (1635-1710), în cazul de față, cu deosebită referire la lucrarea «Propunere amoroasă» (Karlsruhe, Staatliche Kunsthalle)”. O adevărată „Indecent proposal”, în versiune de secol 17, chiar dacă ne e greu să ni-i imaginăm pe Robert Redford și Demi Moore tranzacționând lămâi. Sau poate nu 😊…

            Șarpele Glykon ne-a întâmpinat în sala următoare. Îl mai văzusem la Muzeul Județean de Istorie al Constanței, și acum în renovare. Este unul dintre artefactele inconfundabile pentru Dobrogea greco-romană, care merita să ajungă aici! Pe „Drumul mare” al lui Ion Andreescu am întâlnit-o pe Ana Ipătescu a lui Alexandru Ciucurencu în fruntea revoluționarilor pașoptiști, apoi am ajuns până-n 1907-le pictat de Constantin Piliuță, în care Petre Petre, mirat de ceea ce vede în salonul conacului boieresc, lasă barda pentru a apăsa clapele pianului Nadinei. Greu de uitat că răscoala de la 1907 a fost ultima mare răscoală țărănească din Europa, dar așa am știut și știm noi să rămânem în istorie, cu lucruri care nu se (mai) întâmplă la alții sau se întâmplă altfel… Povestea cu lămâile și tabloul cu barda pe pian ne-au adus aminte de abordarea (pe care azi o vedem de-a dreptul strategică!) a unui subiect sensibil, în anii de școală generală: polenizarea (cam plictisitoare) de la Botanica de-a cincea, urmată de lecția (plină de chicoteli) despre reproducerea la iepuri din Zoologia de-a șasea, planșele (color și minuțios studiate) ale atlasului anatomic de la Anatomia dintr-a șaptea și… Petre Petre și Nadina din Răscoala lecturată pentru Româna de-a opta! Or fi știind olandezii din secolul 17 să facă educație prin artă – și să se bucure de ea, că nu degeaba suta aceea de ani a fost secolul lor de aur, dar a avut și școala românească strategia ei! În periplul nostru s-au ivit curtezanele Komurasaki și Wakamurasaki de la casa Tama, ale căror priviri policrom-xilogravate în format hashira-e ne-au îndepărtat până-n Orient pentru câteva momente, de unde am revenit cu Theodor Pallady arătându-ne că frumosul e Toujours du Baudelaire. Lupta lui Hercule cu leul din Nemeea văzută de Rubens și Încleștarea în bronz a lui Henry Spencer Moore ne-au reamintit că viața este pe cât de frumoasă, tot pe atât de provocatoare oferindu-ne, deseori, lămâi. Cu care, desigur, e bine să facem… limonadă 😊!

Am încheiat turul MuzMuz cu gândul la lămâile murate pe care ghidul nostru le-a descoperit (și savurat!) în Maroc, dar și cu speranța că la ediția de anul viitor vom găsi și catalogul expoziției, ca să ne reamintim cele văzute și auzite răsfoindu-i paginile la o limonadă.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

By Ioana & Călin

Unii zic c-ar începe pe 1, alții că-n 21. Ca să nu fie cu supărare și nici să nu părem extremiști, am ales cu moderație 12, corelat și cu ritmul natural al vegetalelor trebuincioase. Este septembrie, vreme numai bună de mers prin pădurea ce se desverzește îngălbenind și cea mai potrivită pentru a pune pe iarnă.

Bune și frumoase-s locurile către care se poate ajunge pe mai multe căi: bune pentru că atunci când poți alege, te simți bine și bucuros să o poți face, iar frumoase pentru că fiecare cale are felul ei de a te duce – mai plat sau mai vălurit, mai drept sau mai cotit, mai repede sau mai încet – la destinație! Într-un colț de Dâmbovița, între Argeș și Neajlov, între drumul național și autostrada europeană, între „ești”-ul mai apropiat al lui Pit și cel mai depărtat al lui Bucur, se află Ionești. Probabil, localitatea cu cel mai simplu și mai românesc nume pentru că, la fel de probabil, Ion (sau Ioan) este cel mai răspândit prenume bărbătesc din România: deci, e foarte firesc ca dintr-un Ion să fi apărut pe lume și Ioneștiul. Mai mult ca sigur, nici fondatorul așezării eneolitice, de cultură Gumelnița, nici cel care a pus vatra celei din epoca bronzului mijlociu, de cultură Tei, nu s-or fi numit Ion… Dar Ioana? Pentru că urmele celor două așezări au fost găsite pe terasa stângă a Neajlovului, pe drumul de Morteni, în locul știut de toată lumea drept… Ioneasca! Mai mari sunt șansele ca satul de sfârșit de secol 18 să fi fost întemeiat de un Ion… Între timp, pe aici au trecut, acum un mileniu și jumătate, și hunii care, în drumul lor spre Europa Centrală, au lăsat în urmă un… cazan. Scos la suprafață în 1983, obiectul făcut din tipare turnate de bronz, înalt de 74 și gros de 27 până la 43 de centimetri, a fost descoperit absolut din întâmplare și a trecut, cu niscaiva deformări, peste contactul cu colții cupei excavatorului care săpa cu spor în albia Argeșului. Una dintre cele mai valoroase piese ale tezaurului Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” poate fi văzută mai degrabă la una dintre expozițiile organizate peste hotare decât în muzeul din Târgoviște. Să-i lăsăm pe huni să gonească și să facem un salt tocmai până în secolul 19, când și Ioneștiul apare în Marele Dicționar Geografic al României (1901).

Comuna rurală din plasa Cobia a județului Dâmbovița, de pe malul drept al Argeșului, la câțiva kilometri spre sud de Găești, avea, la începutul secolului 20, o populație de 720 de suflete și cuprindea trei cătune – Ionești, Palade și Gherghești – și o biserică. De Găești era legată peste Argeș printr-o șosea județeană, de Greci și de Pătroaia prin șosele comunale peste câmpiile din jur, iar de Morteni, prin pădure, tot printr-o șosea comunală. Anii interbelici au trecut cu bune și cu rele, ca aproape oriunde la țară, atunci. Presa vremii a scris despre monumentul eroilor din primul război mondial inaugurat în 1923, despre descoperirile arheologice ale profesorului Berciu (1934), care a adus la suprafață „idoli de lut, diverse unelte de os, de cremene şi de piatră, precum şi multe vase întregi, unele din ele păstrând încă boabe de grâu, cânepă şi de in, toate carbonizate, a căror vechime se ridică la peste 4000 de ani”, despre agricultorul T. V. Tudose, premiat la Alba Iulia (1939) sau „darea în întreprindere” a lucrărilor de construcţie a liniei telefonice Găeşti – Ioneşti – Puntea de Greci – Răscăeţi, în valoare de 480.000 lei (1939). Inegalabilă este însă povestea „bandiților” (conform oficialităților) sau „haiducilor” (în propria descriere, dar și în opinia oamenilor care, aparent, i-au simpatizat și… susținut) Munteanu și Tomescu. Printre multele lovituri, aceștia au dat una „senzațională” la Bumbuia luând și șase ostateci (pe care i-au eliberat ulterior): deși urmăriți și încercuiți, n-au fost prinși de jandarmi (1925)! Viața comunei s-a schimbat radical ulterior. Trecerea în cadrul raionului Găești al regiunii Argeș (1950) a fost urmată de înglobarea cătunului Palade, dar și, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, de transformarea comunei Ionești în sat, unul dintre cele șapte ale noii comune Petrești!

            „N-ai nici tu, nici Zarathustra bani să-mi cumpere zacusca” scrie Radu Anton Roman, în al șaselea volum al Poveștilor bucătăriei românești, că ar fi zis cândva profesorul Aurel Manolescu. Și continuă: „nu putem avea pretenții că și «zakuski» sunt românești, vezi bine, dar nici nu putem ignora zecile de mii de tone de gogoșari, ardei, vinete, ciuperci, usturoi, cepe, untdelemn ce sunt transformate anual de milioane de românce în borcane cu zacuscă”. De unde se trage zacusca asta e greu de stabilit, dar, clar, vine de prin Balcanii unde se găsesc (în ordinea descrescătoare a notelor primite, cea mai mare fiind 5): liutenița bulgărească (4.3), aivarul nord-macedonean (ajvarul roșu – caviarul sârbesc sau mai degrabă hayvar-ul turcesc – tot 4.3), pindurul tot nord-macedonean (dar și sărbesc, bulgăresc, croat, albanez sau bosniaco-herțegovin – 4.2) și kyopoloul bulgaro-turcesc (3.9). Cam toate se bazează pe vinete, ardei (grași sau kapia), roșii (întregi sau pastă) și usturoi, cu variațiuni de ceapă și ardei iuți, ulei și sare, foi de dafin și pătrunjel, morcovi, piper, zahăr, chimion, fasole, ciuperci sau pește! Zacusca, notată de Taste Atlas cu 4.0, este versiunea românească a pastei de legume „preparată de obicei din vinete coapte, ardei roșii, pastă de tomate și ceapă, condimentată cu sare, piper și foi de dafin. Uneori, în loc de vinete se folosesc fasole, ciuperci sau chiar pește. E asemănătoare cu alte preparate pe bază de vinete din zona Balcanilor, precum ljutenica, ajvar, pinđur sau kyopolou. Fiind un preparat de casă foarte apreciat, se gătește în mod tradițional în cantități mari după recoltarea de toamnă și se păstrează în borcane închise ermetic, pentru a putea fi păstrată o perioadă lungă. Totuși, după deschidere, trebuie consumată în câteva zile. De cele mai multe ori, zacusca se servește pe pâine, ca aperitiv”.

Ne-am inspirat din rețetele lui Radu Anton Roman – cu țelină, cu fasole, cu pește sau clasică – dintre care am ales, fără să pregetăm… Zacusca Supremă! Cu ciuperci! Pentru care autorul a recomandat următoarea rețetă: șase kilograme de ciuperci tinere și tari, 25 de gogoșari roșii mari, 25 de ardei capia, trei kilograme de ceapă, șase vinete potrivite, patru kilograme de roșii, un litru și jumătate de untdelemn, două pahare de vin, două lingurițe de piper boabe, ceva foi de dafin, una două linguri de sare la cam trei litri de zacuscă, piper măcinat și boia iute (cine vrea). Acuma, știm cu toții cum e cu rețetele: nu suntem nici la cantină, nici la farmacie, așa că ne-am permis să mai revizuim pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Optșpe kile de vinete și vreo cinșpe de ardei au fost bine coapte și și mai bine curățate cu lingura ©, cam zece kile de ceapă, tot de prin preajma Găeștiului ca vinetele și ardeii, au fost tocate și călite, iar aproape zece kile de albe șampinioane au fost spălate grijuliu pe pălării și picioare, apoi au fost bucățite nemărunt să se vadă-n farfurie și, mai ales, să se simtă-n gust. Pe rând și-au aflat locul în ceaun ardeii și vinetele, ceapa și ciupercile, patru litri de bulion de roșii asezonat cu ierburi, dafinul înfoiat și piperul îmbobat. În loc de vin am folosit rachiu de caise și gin tonic, da’ nu la fiert, ci pentru cei patru maeștri-zacuscători. Care, la un moment dat, au rămas fără gaz și, veseli fiind, n-au avut cum să meargă după el. Aici a intervenit povestitorul, care a descărcat jumătate de chintal de prune (pentru următorul rachiu) și a plecat întorcându-se cu butelia! După patru ore de curățat, copt, tocat și alte asemenea logisticlâcuri, șase ore de fiert plus încă una și un pic de sterilizat – că abia fierbea bietul tuci, producția – să tot fie vreo 25 de kile… și ceva, a încăput în cele 78 de borcane nerăbdătoare.

            Dar cine să mai aibă răbdare până la iarnă? Primul borcan l-am deschis… a doua zi, cum am ajuns acasă, iar pe al doilea în chiar următoarea! S-ar putea să nici nu mai ajungă toate în șpaiț, că le consumăm direct din hol! Iar la cum ne-am descurcat, musai înființăm un punct gastronomic local de slow food ilfo-dâmbovițean, ce să mai 😊?

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.