OUT OF AFRICA

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Mașina terminase de măcinat și apa a început să șiroiască fiartă peste praful boabelor. Minute mai târziu am pus lapte rece în cănile cu cafea proaspătă, le-am însoțit cu niște croasante, care cu fistic, care cu unt și gem de smochine și am privit tihnit verdele gras al curții și albastrul alb-pufos al cerului.

Dinspre păduricea de salcâmi, peste firele ce-și așteaptă bine crescute tunsoarea – încă una, musai, la cât a plouat, vine către noi o siluetă aurie. Aburii etiopieni și verdele luxuriant ne-au dus cu gândul la pământul african, pe care n-am pășit încă. Piramidele egiptene, resorturile tunisiene, Marrakech-ul marocan și savana tanzaniană sunt, deocamdată, pe listă. În câteva secunde, silueta ne latră lămuritor: e Poirot al nostru aducându-ne noutăți din fundul grădinii.

Sorbim din cafele și ne întoarcem la listă. Trebuie să ajungem și acolo, va veni și vremea locurilor cu care ne-am întâlnit astă primăvară, dar în… Danemarca, la muzeul Karen Blixen. Cine e Karen Blixen? N-ați văzut Out of Africa? Filmul ăla cu Meryl Streep și Robert Redford, care se întâmplă prin Kenya, în anii ‘20.

E cam vechi, are măcar patruzeci de ani, nu-i cu mașini sau cu tipe tari… Nu l-ați văzut, da’ cartea ați citit-o? Nici cartea!? S-o mai fi găsind online, la fel ca și filmul, care ar trebui să fie pe vreo rețea de streaming… Karen Blixen (născută Dinesen), a fost o daneză de familie bună, care a avut înclinații artistice încă din anii tinereții. A studiat artele frumoase la Copenhaga, Paris și Roma (i-am văzut lucrarea de absolvire în casa-muzeu!), a scris pentru reviste daneze, dar arta a dat prioritate vieții: în 1914, s-a măritat cu un văr, baronul suedez Bror Blixen-Finecke. De care avea să divorțeze după unsprezece ani, dar de pe urma căruia ea s-a ales cu numele de familie și anii petrecuți în Kenya, iar noi cu cartea (una dintre cele șapte publicate între 1934 și 1960) sau, pentru cei mai confortabili, cu filmul 😊.

Cei șaptesprezece ani petrecuți pe o plantație de cafea aveau să fie povestiți publicului în 1937, mai întâi la Londra („Out of Africa”), apoi în țara natală („Den Afrikanske Farm”); la noi avea să fie tradusă „Din inima Africii”. Modern Library a considerat-o printre cele mai bune 100 de cărți de nonficțiune ale tuturor timpurilor, ceea ce nu a fost suficient pentru ca autoarea să obțină Nobelul pentru literatură, nici măcar după a doua nominalizare. În schimb, ecranizarea în regia lui Sydney Pollack (1985) a fost răsplătită cu șapte Oscaruri. „Am avut o fermă în Africa, la poalele colinelor Ngong… Copacii aveau un frunziș delicat și ușor, a cărui alcătuire arăta diferit de cea a copacilor europeni; el nu creștea în arcuri sau cupole, ci în straturi orizontale, iar această formă le dădea copacilor înalți și solitari aspectul unor palmieri sau aerul eroic și romantic al unor corăbii construite cu toată velatura, având pânzele strânse, iar marginilor pădurii o stranie aparență, de parcă întreaga pădure ar fi vibrat. Pe pajiștile marilor câmpii se întindeau, încâlcite și golașe, tufele de mărăcini, iar iarba mirosea iute, a cimbru și a mirt; pe alocuri mirosul era atât de tare, încât nările te usturau. Toate florile pe care le-ntâlneai pe câmpuri sau răsărind pe plantele târâtoare și lianele din pădurea virgină erau mărunte ca florile ce cresc prin văi – numai la începutul lungului sezon de ploi răsăreau pe câmpuri niște crini înalți, masivi, puternic mirositori. Priveliștile erau infinit de largi. Tot ce vedeai cu ochii respira măreție, libertate și o noblețe fără egal”.

Plantația nu a mers bine, businessul a dat faliment, căsătoria n-a mers nici ea, divorțul a fost inevitabil, iar love-story-ul cu Denys Finch-Hatton n-a fost să fie. Întoarsă acasă, avea să se dedice scrisului urmându-și crezul: „nu văd destinul ca pe un zeu fără chip, în fața căruia omenirea trebuie să îngenuncheze cu frică și tremurând. Pentru mine, soarta unei persoane stă în interacțiunea dintre caracterul acesteia și ceea ce o înconjoară”. În ultimul interviu televizat, Karen Blixen avea să spună: „primul și cel mai important lucru este să fii curajos. Nu se poate trăi fără a avea un mare curaj. Dacă aș mai fi întrebată, aș răspunde că trebuie să fii capabil să iubești și să ai simțul umorului”. Sunt sfaturile adresate tinerilor de cea care odihnește pentru totdeauna în parcul casei sale.

„Am colindat lumea-n lung și lat. Cu lipsuri, cu renunțări, cu eroism uneori. Neastâmpărul m-a purtat prin cele două Americi, prin Africa, Asia, Australia și Europa. Am întâlnit oameni de toată mâna, de diferite rase și popoare. Am avut prieteni devotați, poate și dușmani, dar totdeauna mi-am găsit liniștea deplină lângă oamenii simpli care mi-au fost și cei mai apropiați”. La două luni și două mii de kilometri distanță de Rungstedlund am descoperit, aproape din întâmplare, experiențele africane ale unui călător român: Mihai Tican Rumano. Un veritabil Indiana Jones de România, ale cărui drumuri și, mai ales, a cărui poveste de viață ar merita ecranizată! Îi mai văzusem cărțile prin anticariate online, dar nu ne-au părut niciodată atât de interesante. Până acum!

            „Cel mai drag, însă, dintre toate continentele mi-a fost Africa… De ce? N-aș putea spune. A fost ceva mai presus de puterea mea de înțelegere. L-am iubit. Cu pasiune chiar. Dovadă că o bună parte din peregrinările mele s-au desfășurat în <<misteriosul continent negru>> ! De ce <<misterios>>? Mie Africa nu mi-a ascuns nimic, și-am colindat-o cu piciorul, atât în partea apuseană și cea răsăriteană; Mauretania, Senegal, Sudan, Guineea, Congo, Capetown, Alexandria, Port-Said, Marea Roșie, Djibouti, Abisinia, Madagascar, iată câteva nume citate aci doar pentru rezonanță… În dosul lor se ascund clipe de neuitat. Păduri neuitate și chiote de fiară, vaduri de apă unde se răcoresc și se adulmecă vietățile pustiurilor, vegetația luxuriantă ecuatorială, munții maiestuoși, fluviile lungi și largi, nostalgia caravanelor și a nisipurilor nesfârșite, soarele arzător, legănarea palmierilor în amurguri pline de taină, răsăriturile mărețe, nopțile adânci și zumzetul gâzelor… Nicăieri în lume n-am mai întâlnit o mai strălucitoare bogăție a florei, o mai minunată diversitate a a faunei, o mai nebănuită și uimitoare schimbare a decorului la fiecare pas, ca în cel mai fantastic caleidoscop. Primejdia ca și încântarea stau mână-n mână pretutindeni în Africa. Viața albului acolo e și o problemă de adaptare, dar și de înțelegere a peisajului cu tot ce se află în el, faună, floră și oameni”. Am privit bustul din fața fostei școli generale (1936), acum Muzeul Mihai Tican Rumano și Biblioteca Comunei Berevoești, încercând să ne imaginăm omul cu pălărie colonială a cărui viață de explorator a început la 13 ani!

Am aflat din tabelul cronologic întocmit de Ion Nistor că băiatul născut în 1893, care avea să umble „peste mări și țări”, a plecat (1908) să lucreze într-o prăvălie din Câmpulungul vecin; apoi a luat drumul Bucureștiului, prin Brăila, către Constanța, unde avea să se îmbarce, clandestin – zic unii, pe un vas italian. Din Napoli trece Atlanticul în Argentina, unde este hamal, șofer sau lustragiu de ghete. Vinde ziare, dar le și citește descoperind, astfel, scrisul: va publica însemnări de călătorie în presa din La Plata și Buenos Aires semnând Mihai Tican și adăugând mai târziu „Rumano”. Ajunge prima dată în Africa Occidentală și Centrală (1923) alături de belgianul Georges Lafitte. În anii ’20 locuiește și publică în Spania, spre finele deceniului fiind tradus (și descoperit) și în România! Se stabilește în țară, se așază la casa lui (1931), devine membru al Societății Scriitorilor Români și începe să scrie despre locurile românești. Călătorește în Africa răsăriteană (1934-1935) și scrie Abisinia (1935), una dintre lucrările de referință și astăzi despre Etiopia, pentru care împăratul Haile Selassie (cu care se va reîntâlni tocmai în 1964) îl numește ofițer și îl decorează cu Steaua Etiopiei. Devine Cavaler al Ordinului Republicii Spaniole (1936), scrie „Spania”, „Argentina” și „Hoinărind prin țară”. Recunoscător locurilor natale, donează 170 de tablouri și 27 de sculpturi muzeului din Câmpulung-Muscel și alte 150 de tablouri și obiecte personale înființând muzeul din satul natal! Spre sfârșitul vieții, apare în publicații pentru copii și tineret și mai realizează emisiuni la radio despre călătoriile sale. De film(e)!

Muzeul era închis: era a doua zi de Rusalii. Am încercat să ne imaginăm interiorul, dar griul necurățat al pereților, geamul spart de lângă intrare și grilajul bine ferecat nu ne-au inspirat! Dar ne-am promis să revenim pentru că drumul e prea frumos, locurile de poveste, iar Piscaniul prin care am trecut ne-a amintit de… Piscu nostru 😊.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

PICNIC ȘI CARTE VECHE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Când să pornim la drum, s-a pornit ploaia. Semn bun, ne-am zis, probabil de carte, pentru că aveam în cătare un loc cu multă carte veche. Știam că până acolo urma să trecem printr-un loc aparte, iar ora fiind de prânz, n-am ratat escala acolo unde au oprit pentru un picnic prezidențial Charles de Gaulle și Nicolae Ceaușescu.

Multă lume crede că PiaR-ul s-a inventat după Revoluție, cam deodată cu marketingul (și, mai ales, internetul). Și ce se mai minunează oamenii când află că treburi de public relations se întâmplau și înainte de 1989, chiar bine organizate, după toate regulile comunicării corporatiste, dar cu mijloacele acelor vremuri. Cam la fel a fost în urmă cu 58 de ani, mai precis la 17 mai 1968, când, aflat în vizită în România, generalul Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze, s-a oprit (ad-hoc… organizat) la un picnic cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al PCR, în pădurea Dragodana. Dăm cuvântul organului de presă al partidului și, desigur, al oamenilor muncii, Scânteia: „După amiază, coloana de mașini a plecat spre Târgoviște – vechea cetate de scaun a Țării Românești. La Topoloveni, localitate rurală cunoscută pentru bogatele sale tradiții în domeniul artizanatului, unde se face un popas, mii de țărani îi salută cu căldură pe distinșii oaspeți. După un obicei străvechi, celor doi președinți li se oferă câte un miel alb. Corurile căminelor culturale intonează cântece populare. După ce vizitează expoziția de artizanat deschisă ad-hoc în apropierea scenei, generalul de Gaulle adresează felicitări locuitorilor comunei pentru înalta lor măiestrie artistică. După ce străbat valea Dâmboviței, oaspeții ajung în pădurea Dragodana, unde sunt salutați de Nicolae Tăbârcă, președintele Consiliului Popular al județului Dâmbovița”. Am oprit și noi fără vreo organizare prealabilă la hanul ridicat un deceniu mai târziu chiar pe locul picnicului și confirmăm: ciorba de burtă este excelentă, micii asemenea (acompaniamentul cu fistic să fie consecința rafinamentul franțuzesc), servirea de foarte bună calitate. Dacă treceți prin zonă, opriți cu toată încrederea!

            Precum coloana oficială, am pornit apoi spre Târgoviște, cale de o jumătate de oră ca o siesta rutieră. Mai vizitasem Curtea Domnească dar de fiecare dată ne-am mulțumit să urcăm scările turnului pentru a coborî printre zidurile curții. Sau invers. De astă dată am vrut să vedem muzeul tiparului și cărții vechi. Intrați pe sub turnul de poartă, am cotit brusc la dreapta și, după vreo o sută de pași, am ajuns în fața casei care îl găzduiește. Am aflat de pe panoul de vizavi că se cheamă casa Dionisie Lupu (de la el vine numele străzii din București), vrednicul egumen al Mănăstirii Dealu. În urma cutremurului din 1802, acesta a primit terenul pe care va fi construită casa ca metoh, de la domnitorul Constantin Ipsilanti. Clădirea cu case sus, odăi jos, pivniță, cuhnie și grajd va deveni la 1889 (și) Aramă, după numele preotului Nicolae Grigorescu Aramă care a cumpărat-o și a renovat-o neoclasicește. În primele decenii ale secolului 20 va servi, pe rând, ca internat școlar, sediu de poliție și, în timpul primului război mondial, comandament al trupelor de ocupație germane. Apoi se va degrada din ce în ce mai tare până la momentul în care ori fi-va restaurată, ori… Marele noroc pentru restaurarea ei (întâmplată în 2008-2010) a fost inspirația lui Carol Popp de Szathmári de a fotografia orașul din Turnul Chindiei (1867). Dublat de exercițiul similar al lui Alexandru Antoniu (1893), a cărui poză, mult mai generoasă, a lăsat să se vadă mai bine casa. Ajunse până în secolul 21, cele două imagini au oferit detaliile care au permis renovarea construcției într-o formă cât mai apropiată de cea originală. I-am imitat și noi pe cei doi fotografi și, pe lângă casă și Curtea Domnească, am prins și curtea… fotbalului pe al cărui tron avea să joace, pentru numai două sezoane, poate cel mai mare rege al sportului cu balonul rotund – Nicolae Dobrin!

            Am pornit turul pe dos (așadar, după ce luați biletele, faceți stânga, da?) și am început cu secolul 19 ca să încheiem cu scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hans Benkner. I pak dăm de știre domniilor voastre că scrisoarea nu-i originalul (pe etichetă nu zice nici că da, nici că nu, dar am verificat: se află la Arhivele Naționale). Totuși, să recunoaștem că ne-am entuziasmat un pic în fața copiei făcute nu cu AI, ci la un xerox color bun! Alături, învitrinate, stau Liturghierul lui Macarie – prima carte tipărită în Țara Românească (1508), la Mănăstirea Dealu, Octoihul slavon (1510) și Tetraevanghelul slavon (1512). Faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie le țin companie de vreo cinci secole.

Trecem pe lângă biroul al cărui aspect maiestuos-pașoptist contrastează dramatic cu pânza plastic-industrială a unor jaluzele. O călimară din vremurile când aveai timp s-o și admiri atunci când înmuiai tocul în cerneală stă estetic alături de călimările de brâu, un soi de precursoare ale digital pen-urilor. Grifonul-suport ne avertizează „Nu atingeți!”, suficient cât să facem un pas în spate și să vedem cu coada ochiului o altă vitrină plină cu tipărituri. În ordine cronologică: Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), Evanghelia învățătoare (Mănăstirea Dealu, 1644), Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673) și, last but not least, Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688). Ne-au venit în minte lecțiile despre „Cultura în Țările Române” de la istoria învățată în generală și liceu, peste care, de cele mai multe ori, se trecea pentru a ajunge la bătăliile evident mai interesante sau cel puțin mai puțin plictisitoare. Profesorii noștri n-au făcut-o (ce ne-am fi amintit acum?) și au ținut să știm că am avut și noi, poate mai târziu, poate mai puțin, partea noastră de cultură.

Busturile lui Neagoe Basarab, cel cu învățăturile, și Constantin Brâncoveanu, cel cu Potlogiul, antecamerează tiparnița de secol 18. Frumos era să facem un pic de practică zețărind niște litere pe care să le tescuim pe hârtie ca Macarie și  Coresi! Deocamdată, accesul este interzis, așa că doar visăm. Din reverie revenim în hol unde dăm peste primele gazete românești: „Albina românească, gazetă politico-literară”, scoasă de Gheorghe Asachi (Iași, 1 iunie 1829), „Curier românesc, gazetă politică, comercială shi literară” tipărită de Ion Heliade Rădulescu (București, 8 aprilie 1829), cu sprijinul lui Dinicu Golescu shi 😊 Gazeta de Transilvania, publicată de George Barițiu (Brașov, 12 martie 1838), singura care a rezistat până în 2009 (!). Aproape că era mai multă și sigur era mai serioasă presa scrisă de atunci decât cea online de acum. Ehei, cum ar fi fost ca Albina, Curierul și Gazeta să apară și astăzi! Lumea voia să citească și căuta o viață bună, al cărei rost să-l priceapă! Elementele de Geometrie ale lui Eliad (București, 1837) stau armonios cu cele de Cosmografie ale lui August Treboniu Laurian (București, 1860) și trezesc idei alături de cele de Filosofie ale lui Timotei Cipariu (Blaj, 1863). Mens sana are nevoie de corpore sano, cum povățuiește Cursul de igienă populară al lui cu Iuljus (pe etichetă… Ioan!?) Barach (București, 1857), iar viața ține seama de regulile din Legiuirea lui Caragea (București, 1818), Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (București, 1841) și faimosul Regulament Organic (București, 1847)! Se învăța franceza cu Vocabularul francezo-românesc al lui P. Poenar (București, 1841), se descopereau Minunile naturii descrise de Iuljus Barasch (București, 1853) și se citeau Faptele eroilor istorisite de Alexandru Pelimon (București, 1857) sau Coliba lui Moșu Toma de Harriet Becket Stowe (Iași, 1853). Un bun început de bibliotecă atunci și acum.

Am intrat și în biserica frumos pictată, ctitorită de Petru Cercel și restaurată de Constantin Brâncoveanu. Amestecul multimedia de corb dandy de strajă aleii, ecran prin care se vede, contra zece lei, palatul lui Vlad Țepeș și afișul cu Inna, Puya și alți invitați la Zilele Județului Dâmbovița ne însoțește spre Turnul Chindiei, ale cărui scări le-am suit din nou.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

POTLOGGIA

patrimark 1 Comment

by Ioana & Călin

Pe vechiul drum de Târgoviște, între Argeș și Dâmbovița, se găsește satul pus pe harta patrimoniului cultural de cel mai autentic palat brâncovenesc, clădit aici cu doi ani înainte să înceapă veacul al XVIII-lea și patru mai devreme față de cel mai cunoscut. Am ales autenticitatea în fața notorietății și am ajuns la Potlogi.

Untiță a fost cam nărăvaș bătând aproape tot drumul din copita dreaptă, poate ca să dea de apă sau mai degrabă semn că burduful, capul de bară sau ambele trebuie oblojite. Alternativ cu boncăniturile, mai rare, dar la fel de intense, au fost bodogănelile din cabină. Hai, c-am intrat în Pitaru, mai avem un pic, după urmează Potlogiul. „În această localitate s-a născut pictorul Nicolae Grigorescu” citim majusculat și non-diacritic sub „Pitaru”. Pe mâna dreaptă, aproape de ieșirea din sat, apare micul muzeu memorial care amintește de unul dintre cei mai mari pictori români. Aveam, însă, altă țintă.

Am zărit mai întâi turlele bisericii Sf. Dumitru (ridicată la 1683), apoi turnulețele bucătăriei curții și turnul de poartă lângă care am și parcat. Mai fusesem aici acum vreo zece ani, imediat cum se încheiase restaurarea care a readus cât s-a putut de aproape ansamblul palatului de stilul brâncovenesc. Am cumpărat biletele și ne-am uitat după o carte sau un DVD (mai avem un player acasă, pe care, e drept, îl folosim foarte rar, sigur mai rar decât am vrea… deși, la oferta de pe toate sursele de streaming, filmele de pe dividiuri sunt adevărate oldies but goldies). Erau două cărți: una cu crochiuri literare, cealaltă, în engleză, despre traco-geți, evident niciuna despre palat, Potlogi, Constantin Brâncoveanu sau Țara Românească. Am fost îndrumați să ajungem din urmă grupul care abia începuse vizita, pe care l-am interceptat pe aleea care duce spre intrarea principală. Silueta clădirii ne-a adus imediat aminte de Mogoșoaia cea cu patru ani mai tânără, dar și mai cunoscută și vizitată. Adevărul e că singura diferență vizibilă dintre cele două este culoarea: Mogoșoaia, cărămizie, Potlogiul, alb.      

Pe trepte am avut încă un déjà-vu: parcă pășeam spre foișorul lui Dionisie. Chiar dacă atunci l-au lucrat alți meșteri, iar acum este rezultatul unei renovări aproape complete, balustrada rămânând nedecorată, foișorul Potlogiului arată la fel de frumos. I-am admirat colonadele, am privit spre biserică și am încercat să descifrăm  pisania de deasupra intrării: „Aceste case din temelia lor sunt înălțate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brîncoveanul, începîndu-le și sfârşindu-le la leat 7206 (1698) și la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”. Ghidul ne poftește înăuntru. Avea să ne spună, la un moment dat, că Șerban Cantacuzino, cel care domnise înaintea ctitorului, avusese 1,98 metri, iar el, la cei cel puțin 1,93, a fost foarte convingător 😊.

Eram oricum curioși să revedem ceea ce ne reaminteam vag. Cumva firesc, pentru că se făcuse ora prânzului, am intrat din holul mare direct în sufragerie. „Odaia de mâncare se numește casa mare. Casele boierești însă au și terase spre grădini, unde se ia masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte și de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei, sau unei persoane cu vază~. Iar cea mai cu vază persoană nu putea fi decât Brâncoveanu: „bărbat frumos și iubit de popor. Ocupase înainte demnitatea de Mare Spătar și, în urmă, de Mare Logofăt și ducea o viață fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 boieri de primul rang”.

Sunt observațiile atente și detaliate ale lui David Teglia, cel venit pe lume în 1669 într-o familie evreiască din Livorno și devenit Anton Maria Del Chiaro în 1683, după ce a fost convertit la catolicism, botezat la Domul din Florența când a luat numele nașului său, Leon Battista Del Chiaro. A învățat în Livorno, poate la Florența, sigur și la Padova, apoi și-a căutat norocul la Veneția. Norocul avea să-l întâlnească în… Valahia, unde a fost invitat (1709) – nu știm de cine, dar probabil, școala făcută la Padova, unde studiase și stolnicul Constantin Cantacuzino, a contat suficient în CV – să vină ca secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, în al cărui serviciu a rămas până la detronarea acestuia (1714). Dă, apoi, meditații la italiană și latină copiilor de boieri și este secretar diplomatic al noului domn, Ștefan Cantacuzino, apoi al lui Nicolae Mavrocordat, cel care a inaugurat domniile fanariote și în Țara Românească, după ce a ajuns aici prin „transfer” de pe tronul Moldovei. Se reîntoarce în Veneția (1717) via Hermannstadt și scrie Revoluțiile Valahiei sau „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Con la Descrizione del Paese; Natura, Costumi, Riti, e Religione degli Abitanti” (senzațională îmbinarea de relevanță și frumos în titlul italienesc), pe care o și publică anul următor. Din Lagună ajunge în Insulă, dar după șapte ani londonezi mai puțin reușiți alege să se întoarcă în Elba, tot o insulă, dar mai micuță, ca profesor de latină, retorică și istorie în Portoferraio (1727). Iar apoi… dispare! Sau nu mai apare nicăieri, ca să nu sune ca un soi de It’s a kind of magic… Poate va face cineva un film, în genul Mușchetarul român, despre el?

De la el știm multe despre Valahia anilor 1700 ± 20, ca și despre Brâncoveanu. Cel care, rugat de domnul aflat pe patul de moarte și de boierii strânși la Mitropolie să preia domnia, i-a refuzat „cu toată hotărârea și se rugă de a fi lăsat în pace, căci situația și veniturile sale îi permit să ducă o viață princiară, pe când splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbușirii”. Potlogiul e întocmai ca omul pentru care a fost construit. Din casa mare am trecut în cancelarie: pe masă, călimara, sfeșnicul și documente; în vitrine, două cronici brâncovenești, ambele anonime. Puteau fi aici și Revoluțiile Valahiei sau cronica lui Radu Greceanu. În sala tronului, domnul avea jilțul așezat cu spatele la lumină pentru a nu i se putea citi fața, dar acesta putea aprecia onestitatea celor prezenți după non-verbalul bine iluminat al acestora. În cerdac, măsuța de cafea și taburetul pentru narghilea au rămas la locul lor. Domnitorul dormea în camera alăturată, cu capul spre est, probabil nu prea bine. Spre unde până și împăratul merge pe jos (punct de atracție la prima vizită!) am ținut cont de majusculele exclamate și nu ne-am așezat, nici n-am atins! Distinctivă și inconfundabilă, loggia se deschide spre miazănoapte, către grădină și apa Gherghinei.

Camera tezaurului, răscolită de turci (1714), a mai păstrat niște piaștri și florini. Lângă iatacul mai mic, dar mai cochet al doamnei este încăperea care spune povestea restaurării palatului, ajuns aproape o ruină în anii ’50, dar pe ale cărui ziduri groase și bolți solide s-a putut (re)construi temeinic. Și tunelul secret? Din pivnița mare să fi început… legenda. Am luat-o spre bucătărie cu mesele „foarte îmbelșugate”, în care „s-au introdus melcii, cari se mănâncă cu multă poftă” (!)”,  dar cum trecuse de prânz, n-am mai rămas la un ciubuc.

În droșcărie am văzut un car și o trăsură cu care călătorea domnitorul. Din posterul de pe peretele alăturat am aflat că Leopold I de Habsburg, contemporanul său, avea la îndemână 118 calești! Tare greu să-i fi fost să aleagă… Oricum, am fost mai buni ca împăratul cu puterea celor 121 de cai ai lui Untiță al nostru, care ne-a așteptat cuminte, gata să boncănească mai departe.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

CAPĂTUL CONTINENTULUI

patrimark Leave a comment

By Ioana&Călin

Mai aveam două escale: o cafea la Safari Village și un city tour. Cafea n-am mai băut, dar am făcut un pic de safari prin village-ul de pe strada Turiștilor. Fain, poate o să și înnoptăm cândva. Zece minute mai târziu ajungeam la intersecția cu oficiul poștal al orașului cândva capitală a pământurilor dintre Dunăre și Mare.

Eoliene dobrogene

Ieșiți pe poarta cetății dobrogenoveze, am privit spre stânga, lacul Razelm și Marea Neagră, apoi spre dreapta, lacul Babadag și orașul omonim. Abia dacă se zărea panglica asfaltată ducând către el, dar știam că pe acolo ne era drumul. Trecuserăm pe lângă eoliene și lanuri de floarea soarelui prin Agighiol, Sabangia și Sarichioi, poate pe urmele lui Ibn Battuta, și mergeam spre încă un colț din Dobruca turcească. Am parcat la umbra teilor de pe strada Republicii și am inspirat aer de Sinaia Dobrogei, cum i-a zis Ion Simionescu inspirat de Coiun Baba (tatăl Oilor), Sultan Tepe (dealul Sultanului) și Ianik Bair (dealul ars), dealurile din jur. Câte știam despre Babadag? Puține… Auzisem de batalionul de infanterie marină, singurul din țară și unul dintre cele mai dure locuri în care puteai face armata înainte de ’89. Acum a avansat Regiment, 307 „Heracleea”. Știam de Granitul Babadag, echipă ale cărei scoruri, ca și pe ale celorlalte din cele 12 (!) serii de Divizia C, le citeam luni în „Sportul” (când îl prindeam la chioșc). Încercam să-mi imaginez cât s-ar fi terminat meciul cu Vagonul meu știind că ne puteam întâlni cel mult în Cupa României. Vag, ne-am adus aminte de una dintre cele 22 de fabrici de zahăr pe care le învățasem pentru admiterea la ASE, și una, și cealaltă rămase în secolul trecut… Și iată-ne în miezul zilei, pe axa centrală a orășelului de pe Tabana venind de la vreo tăbăcărie care a făcut târgul faimos sau de la smochinii care creșteau și probabil mai cresc pe aici. La parterul unui bloc cubic-socialist-urban ne-a apărut… Perfecta în materie de uz casnic, menaj, papetărie, birotică, librărie, împrumuturi, exchange și amanet.

Babadag intră în istorie cu „satul nou”, Vicus Novus, menționat la 178 d.Hr., dar așezat pe fundații hallstattiene mai vechi de o mie de ani. Avarii îl scot (587), dar cei zece mii de turci conduși de Baba Saltuk Dede îl reintroduc (1263) cu acordul împăratului Bizanțului. Imperiul Otoman se stabilește aici (1417), iar garnizoana locală va fi atacată de cazaci (1587), transilvănenii comandați de Albert Király (1594) și „haiducii” lui Mihai Viteazu (1596). Secolul 17 va fi cel mai strălucitor pentru așezarea care a trăit din sarea scoasă din lacul vecin și care a purtat numele lui Baba Saltuk – Muntele Tatălui, cel căruia i s-a construit un mausoleu din porunca sultanului Baiazid al II-lea. În cele cinci vizite făcute, Evliya Çelebi avea să remarce cele trei mii de clădiri cu un etaj, seraiuri înalte, patru geamii, 11 techele, 20 de școli, trei seminarii, opt hanuri, trei băi publice și 70 de băi particulare! Ani buni, seraschierul de Babadag a avizat după bunul său plac înscăunarea domnitorilor Țării Românești, puterea sa crescând când pașa de Silistra s-a mutat aici (1678), că tot avea moșii întinse în zonă. Orașul „destul de mare, așezat între munți, dar fără ziduri și nici întăriri împrejur”, așa cum l-a descris ambasadorul polonez, cândva capitală administrativă a provinciei, a decăzut odată cu Imperiul aproape mereu învins în războaiele secolelor 18-19. Ultimul pașă, Hasan, avea să asiste resemnat la trecerea târgușorului multicultural, împreună cu întreaga Dobroge, sub stăpânirea României independente (1878). Anii interbelici i-au păstrat alura orientală, cei socialiști au încercat să-l industrializeze, iar perioada de tranziție l-a făcut nici-nici.

Moscheia Babadag
??

Am pornit pe sokak în căutarea puținelor urme ale vremurilor otomane. Cea mai vizibilă e geamia ridicată (1522) de generalul Gazi Ali Pașa, încă impresionantă prin felul simplu și sobru, dar solid și frumos în care a fost zidită: piatra fățuită, laturile drepte, arcadele intrării și minaretul de vreo 20 de metri îi spun povestea de cinci secole. Era închisă, n-am putut s-o vedem și pe dinăuntru, dar în cartea cu prezențele musulmane de pe la noi, tipărită acum 50 de ani (!), am putut vedea, fie și în alb-negru, mihrabul și minberul, decorațiunile din lemn și covoarele persane. Gaziul odihnește chiar lângă ctitoria sa, în mausoleul de lângă cișmeaua Kalaigi, la care credincioșii și mulții pelerini ajunși aici se puteau spăla înainte de rugăciune. Apa ajunge și astăzi de la izvor, iar legenda spune că ajunge să o bei ca să nu mai părăsești Babadagul! Am zis să ne încercăm norocul la Casa Panaghia, gazda unui mic, dar bogat muzeu de artă orientală. Că-i mic, ne-am dat seama după cât de mare e clădirea, că-i bogat, am aflat din… poze pentru că și muzeul era închis! Imaginile cu vasele de aramă damaschinate și cele de ceramică arsă, sfeșnicul de faianță persană și hexapodul din lemn încrustat cu fildeș au fost de ajuns și ca să ne placă arta populară tradițională a turcilor și tătarilor dobrogeni amestecată balcanic cu motive ale națiilor din zonă, dar și ca să ne propunem să revenim cât de curând pentru a le vedea! Venise ora prânzului, un pic de foame ni se făcuse deja, așa că am oprit pe terasa restaurantului din centru. Și mausoleul lui Sarı Saltuk Dede? Păi n-am zis că vom reveni cât de curând?

Dacă vom ajunge a doua oară aici s-ar putea să avem aceleași gânduri ca Andrzej Stasiuk, care a ajuns la Babadag (și a văzut primul minaret din viața lui – noi l-am văzut la Constanța), „de două ori în viață, de două ori câte zece minute. Din astfel de fragmente se compune lumea, din fărâme de vis fierbinte, din năluciri, din febra autobuzului”. După ce a umblat prin Europa Centrală și de Est avea să spună într-un interviu publicat în Slowo Polskie că „Toate statele își au Babadagul lor” și că „Libertatea? Nu e pentru toată lumea”. Cât sens pot avea cuvintele astea care vin din timpurile în care încă ne doream mai multă libertate astăzi, în vremurile în care aparent prea multa libertate pare să ne copleșească! 167 de ștampile în pașaport, „roșii, violet, verzi, negre, estompate, suprascrise cu pixul, cu imaginile unor locomotive sau automobile istorice, cu siluetele infantile ale unor avioane sau vapoare… Unele sunt neclare ca urmele lăsate de o ștampilă din cartofi, ca o treabă de amatori, de parcă le-aș fi schițat singur cu creionul sau carioca, fără pic de seriozitate”, i-au trebuit ca să înțeleagă locuri și oameni. Ne-au amintit de grănicerul slovac de la Hidasnémeti și al său „Rumunie” spus parcă de nevoie în timp ce transmitea prin stație seriile pașapoartelor pentru verificare; dar și de cum, zece ani mai târziu, am plătit la Muzeul de Artă (!) din Vaduz un franc elvețian și jumătate pe bucată ca să avem ștampilele cu Fürstentum Liechtenstein în pașapoarte 😊 Ne-am uitat la minaretul „auster și simplu… ca un creion îndreptat spre cer” și am înțeles rostul călătoriei spre Babadag: aici se poate simți „cum se termină continentul”.  

Sonoritățile și peisajele turcești ne-au mai ținut companie o vreme, iar după Ceamurlia de Sus, Beidaud, Sarighiol de Deal am ajuns într-o adevărată oază: aproape un kilometru de verdeață printre ce a mai rămas din recifurile de corali ale străvechii Mări Thetis. De la capătul continentului ajunsesem în Cheile Dobrogei, la începuturile lumii.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

UNSPOILED PE ROMÂNEȘTE

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

A avut și Baraoltul un moment de faimă, când rămăsese unul dintre puținele locuri în care mai era de găsit Astra Zeneca. Înainte de a ajunge în zonă am studiat harta în căutarea unui loc în care să înnoptăm și am descoperit unul dintre cele mai bine ascunse locuri frumoase. Aici! Și acolo a fost.

Google Maps ne-a indicat că este un drum de vreo 15 kilometri din Racoș spre Baraolt. Waze ne-a zis să-ntoarcem prin Măieruș și Micloșoara, cale de 65 de kilometri. Acuma, oricât de frumos e conacul de la Micloșoara, știam că nu-i bine să te întorci din drum, că doar așa spune lumea, așa c-am hotărât să înaintăm pe DJ 131C. Culmea e că ruta apare și azi pe Maps… La intrarea pe DeJé ne-a oprit paznicul carierei de piatră: unde mergeți? Spre Baraolt. Nu se poate pe aici, nu-i drum! Cum să nu fie, că Google Maps zice că e!? Nu este! Cum să nu fie, că doar se vede asfaltul în față!? Nu puteți ajunge pe aici! Ei, nu putem, dacă zice Maps că putem, atunci putem! Și am pornit. Din două benzi repede a rămas numai una. Pe măsură ce am intrat în pădure, asfaltul a dispărut înlocuit de caldarâm, care a lăsat loc pământului cu vagi urme de pietriș. Apoi au apărut șleaurile devenite bălți după ploaie: una pe dreptul, a doua pe stângul, a treia de-a latul: am trecut-o pe nevé. S-a terminat codrul, am ieșit la lumină, dar a venit următoarea baltă lată: a fost un „leap of faith”, dar am trecut-o! Drumul mai mult noroi a continuat până-n a treia baltă, adevărat iaz: am trecut cu hurducături și prin asta, apoi am oprit să ne tragem sufletul. Ne-a apucat râsul privind în urmă: ia uitați, a mai trecut unu’ p-aici și și-a pierdut numărul… Hă-hă-hă… era numărul nostru și ne-am oprit din hăhăit. Ședință tehnică: deci, mai mergem? Dacă am ajuns până aici, să mergem, că greul a trecut. Și am continuat până unde s-a înfundat drumul. Într-un lac!!! Gata, întoarcem! Deși… cât de adânc să fi fost și lacul ăsta!? Nu, nu, întoarcem!

            Unde sunteți? Am auzit în telefon o voce cu ácel acțent simpatikus. Pe drum, mai avem cam o oră și ceva… Am luat-o din Racoș spre Baraolt pe un drum…. Dar pe acolo nu este drum, nu se poate merge, am fost compătimiți, haideți că vă așteptăm! Și ne-au așteptat oamenii cu câte un păhăruț de Székely Köményes, faimoasa pălincă secuiască cu chimen. Amabili, ne-au lăsat toată sticla și taaare bine ne-a prins după ce era să ne transformăm mașinile în amfibii! Nici n-am apucat să realizăm că eram în salonul mare al casei de oaspeți a (pe atunci) Prințului Charles șezând pe aceleași canapele, acum regale, savurând dețurile de tărie numa’ bune să mergem încălziți la culcare după o zi spectaculoasă! Ne-am grăbit spre cameră. Am avut iar emoții la ușa mică din fața băii mai mari, apoi cu tăbliile patului, să nu-l facă ca pe al lui Procust.

N-or fi fost secuii tare înalți, dar am intrat și-n baie, am încăput și-n pat. Am lăsat pe dimineață mapa cu stema Transilvaniei și am adormit cătând tot mai mijit către sticlăria de pe șemineu. Dimineață, proaspăt spălați pe față, am remarcat cănuțele, ulcioarele, chedrențul și lampa din tavan și ne-am adunat la micul dejun, ca la țară de bun! Slăninuță cu ceapă roșie, cârnați și șunculiță, caș și brânză de vaci, unt de casă, zacuscă, roșii și castraveți, pită cu cartofi, gem de căpșuni și miere, cereale pentru cei mai urbani, apă rece în carafă și cafea la ibric. Nici la Tiffany’s nu căpătam așa breakfast! L-am savurat cu toate simțurile, integral și fără semnal, că semnalul de mobil ajunge greu peste dealurile care înconjoară satul, lucru care dă total sens ideii de retreat.

Ne-a zis gazda că am avut mare noroc, că în weekendul ăla eram doar noi la Valea Zălanului și ne-a întrebat dacă vrem să vedem și celelalte încăperi. Cu tot cu camera Prințului! Da’ cum să nu!? A fost chiar dorința lui ca atunci când nu vine în vizită aici, casele să fie la dispoziția tuturor oaspeților care vor să se cazeze. Cine are și mai mare noroc poate dormi chiar în patul lui și poate lucra (dar cine vine să lucreze aici!?) chiar la masa pe care o folosește. Am remarcat raftul de lângă birou – am avut și noi unul la fel acasă. Nicio mirare, pentru că Banatul și Transilvania au replicat cultural Biedermaierul mitteleuropean până în cele mai mici amănunte. I-am aflat și programul zilnic, cu ore precise pentru agenda de dimineață, dar mai relaxate pentru plimbările de după-masă prin natură. Dacă bine am înțeles, într-o astfel de preumblare a trecut dealul până la Micloșoara bucurându-se de natura „unspoiled” (nu avem un cuvânt în românește care să o descrie atât de complet și frumos!).

În cartea lui Barna Préda am citit că Prințul Charles a ajuns aici prima oară în 2014, deși cumpărase cu cinci ani mai devreme casa fostului judecător, ajunsă prima casă de oaspeți din sat. L-au dat gata mămăliga cu brânză de vaci, pâinea de casă, gemurile și siropurile pregătite de femeile din sat, dar și lucrurile meșterite din lemn, obiceiurile simple și peisajele frumoase ale locului. Ce dovadă mai bună decât faptul că Prince Charles of Transylvania, așa cum l-a numit Telegraph în 2012, devenit King Charles III, a făcut prima vizită în afara regatului său, imediat după încoronare, tocmai la Valea Zălanului?

Din aceeași carte am mai aflat și o grămadă de lucruri despre satul care a apărut când Sámuel Kálnoky, jude regal de Trei Scaune, a dat în scris la 27 februarie 1692, în Valea Crișului, că Leonde Popa, Morar (Molnár) alias Vaszily Polyák, Péter Rusz, Stephan Rusz și Vaszil Rusz pot să se așeze în locul numit Egyedmezeje din pădurile sale de la Aita Seacă, din zona Micloșoarei. Zalánpatak sau Valea Zălanului de azi și-a luat numele de la glăjăria Zalány, unde meșteri din Stiria și Boemia suflau sticla din cuarțul măcinat în moara de aici și ars în cuptoare cu lemne tăiate de pădurari unguri și români. La primul recensământ (1784-1787), satul număra 21 de case, 25 de familii și 114 locuitori. La 1850, aici locuiau 130 de unguri, 135 de români și trei germani, ajungând să aibă cei mai mulți locuitori (385) în 1930. Astăzi mai sunt vreo 120. Familia Kálnoky a păstrat sticlăria până la 1759, după care au dat-o spre exploatare unor negustori greci sau sași din Brașov și Sibiu. Sticluțe pentru medicamente, pahare pentru pălincă sau vaze care au ajuns până-n Turcia, dar și geamurile catedralei Sf. Mihail din Cluj și ale Bisericii Negre din Brașov s-au făcut aici! Făbricuța a fost închisă (1860) pentru că ardea prea mult lemn, dar și pentru că „managerii” au fost prea hrăpăreți cu angajații care s-au revoltat și i-au dat foc! Cei care știau să facă potasă s-au mutat la fabrica din Azuga, moara a măcinat grâu în loc de cuarț, lumea s-a apucat de agricultură și creșterea animalelor, iar ce a mai rămas din producție mai poate fi văzut în micul muzeu din sat sau la Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe.

Oamenii s-au întors către lemnul rămas baza vieții lor de zi cu zi, chiar satul fiind salvat în mai multe rânduri de pădurile groase din preajmă. Viitorul mareșal Antonescu a cumpărat mari suprafețe de pădure aici, pe care le-a exploatat vreme de șase ani (până în 1924), aproape până la epuizare. Lemnul era dus la Malnaș Băi pe drumul forestier făcut special în acei ani, de unde pleca pe calea ferată spre fabricile în care era prelucrat. Ne-am amintit cum, câțiva ani mai înainte, am încercat să urcăm și noi dinspre Malnaș, cu Škodele familiei, „Drumul lui Antonescu”: Verduța s-a sforțat, dar l-a suit, Făbi, cu roțile prea înguste, mai mult a patinat, așa că a trebuit să renunțăm. Satul a răscumpărat pământul rămas aproape gol și l-a reîmpădurit. Lemnul a mai fost folosit (și încă mai este!) mai ales la producerea de mangal, pădurea fiind lăsată să revină la viață pentru a adăposti viața în toată bogăția ei. Jderii, lupii, vulpile, pisicile sălbatice, râșii sau iepurii își văd de viața lor umblând liberi printre fagi și stejari amestecați cu tufe de alun, păducel sau porumbar. Mistreții și urșii bruni se delectează cu mere pădurețe și pere sălbatice (urșii vin în septembrie după merele din livada casei de oaspeți 😊), berzele și stârcii planează peste zi, bufnițele țipă pe-nserat sau la miezul nopții, păstrăvii bruni, curcubeu sau californieni (cum or fi ajuns aici!?) alternează craul și bras prin pâraiele repede curgătoare. Zmeura și murele îl îndulcesc, iar apele minerale care țâșnesc bolborosind din izvoare potolesc setea celui care se plimbă prin pădurea care-l însoțește până la marginea satului.

„Unspoiled nature”. În toată diversitatea și frumusețea ei, de care oricine se poate bucura asemenea Regelui Angliei știind că dacă „încercăm să trăim în armonie cu mediul și să redescoperim înțelepciunea uitată pe care strămoșii noștri au dobândit-o de-a lungul generațiilor, vom avea șansa să lăsăm moștenire o lume mai curată, mai sănătoasă și mai fericită”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.