By Ioana & Călin

Unii zic c-ar începe pe 1, alții că-n 21. Ca să nu fie cu supărare și nici să nu părem extremiști, am ales cu moderație 12, corelat și cu ritmul natural al vegetalelor trebuincioase. Este septembrie, vreme numai bună de mers prin pădurea ce se desverzește îngălbenind și cea mai potrivită pentru a pune pe iarnă.

Bune și frumoase-s locurile către care se poate ajunge pe mai multe căi: bune pentru că atunci când poți alege, te simți bine și bucuros să o poți face, iar frumoase pentru că fiecare cale are felul ei de a te duce – mai plat sau mai vălurit, mai drept sau mai cotit, mai repede sau mai încet – la destinație! Într-un colț de Dâmbovița, între Argeș și Neajlov, între drumul național și autostrada europeană, între „ești”-ul mai apropiat al lui Pit și cel mai depărtat al lui Bucur, se află Ionești. Probabil, localitatea cu cel mai simplu și mai românesc nume pentru că, la fel de probabil, Ion (sau Ioan) este cel mai răspândit prenume bărbătesc din România: deci, e foarte firesc ca dintr-un Ion să fi apărut pe lume și Ioneștiul. Mai mult ca sigur, nici fondatorul așezării eneolitice, de cultură Gumelnița, nici cel care a pus vatra celei din epoca bronzului mijlociu, de cultură Tei, nu s-or fi numit Ion… Dar Ioana? Pentru că urmele celor două așezări au fost găsite pe terasa stângă a Neajlovului, pe drumul de Morteni, în locul știut de toată lumea drept… Ioneasca! Mai mari sunt șansele ca satul de sfârșit de secol 18 să fi fost întemeiat de un Ion… Între timp, pe aici au trecut, acum un mileniu și jumătate, și hunii care, în drumul lor spre Europa Centrală, au lăsat în urmă un… cazan. Scos la suprafață în 1983, obiectul făcut din tipare turnate de bronz, înalt de 74 și gros de 27 până la 43 de centimetri, a fost descoperit absolut din întâmplare și a trecut, cu niscaiva deformări, peste contactul cu colții cupei excavatorului care săpa cu spor în albia Argeșului. Una dintre cele mai valoroase piese ale tezaurului Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” poate fi văzută mai degrabă la una dintre expozițiile organizate peste hotare decât în muzeul din Târgoviște. Să-i lăsăm pe huni să gonească și să facem un salt tocmai până în secolul 19, când și Ioneștiul apare în Marele Dicționar Geografic al României (1901).

Comuna rurală din plasa Cobia a județului Dâmbovița, de pe malul drept al Argeșului, la câțiva kilometri spre sud de Găești, avea, la începutul secolului 20, o populație de 720 de suflete și cuprindea trei cătune – Ionești, Palade și Gherghești – și o biserică. De Găești era legată peste Argeș printr-o șosea județeană, de Greci și de Pătroaia prin șosele comunale peste câmpiile din jur, iar de Morteni, prin pădure, tot printr-o șosea comunală. Anii interbelici au trecut cu bune și cu rele, ca aproape oriunde la țară, atunci. Presa vremii a scris despre monumentul eroilor din primul război mondial inaugurat în 1923, despre descoperirile arheologice ale profesorului Berciu (1934), care a adus la suprafață „idoli de lut, diverse unelte de os, de cremene şi de piatră, precum şi multe vase întregi, unele din ele păstrând încă boabe de grâu, cânepă şi de in, toate carbonizate, a căror vechime se ridică la peste 4000 de ani”, despre agricultorul T. V. Tudose, premiat la Alba Iulia (1939) sau „darea în întreprindere” a lucrărilor de construcţie a liniei telefonice Găeşti – Ioneşti – Puntea de Greci – Răscăeţi, în valoare de 480.000 lei (1939). Inegalabilă este însă povestea „bandiților” (conform oficialităților) sau „haiducilor” (în propria descriere, dar și în opinia oamenilor care, aparent, i-au simpatizat și… susținut) Munteanu și Tomescu. Printre multele lovituri, aceștia au dat una „senzațională” la Bumbuia luând și șase ostateci (pe care i-au eliberat ulterior): deși urmăriți și încercuiți, n-au fost prinși de jandarmi (1925)! Viața comunei s-a schimbat radical ulterior. Trecerea în cadrul raionului Găești al regiunii Argeș (1950) a fost urmată de înglobarea cătunului Palade, dar și, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială din 1968, de transformarea comunei Ionești în sat, unul dintre cele șapte ale noii comune Petrești!

            „N-ai nici tu, nici Zarathustra bani să-mi cumpere zacusca” scrie Radu Anton Roman, în al șaselea volum al Poveștilor bucătăriei românești, că ar fi zis cândva profesorul Aurel Manolescu. Și continuă: „nu putem avea pretenții că și «zakuski» sunt românești, vezi bine, dar nici nu putem ignora zecile de mii de tone de gogoșari, ardei, vinete, ciuperci, usturoi, cepe, untdelemn ce sunt transformate anual de milioane de românce în borcane cu zacuscă”. De unde se trage zacusca asta e greu de stabilit, dar, clar, vine de prin Balcanii unde se găsesc (în ordinea descrescătoare a notelor primite, cea mai mare fiind 5): liutenița bulgărească (4.3), aivarul nord-macedonean (ajvarul roșu – caviarul sârbesc sau mai degrabă hayvar-ul turcesc – tot 4.3), pindurul tot nord-macedonean (dar și sărbesc, bulgăresc, croat, albanez sau bosniaco-herțegovin – 4.2) și kyopoloul bulgaro-turcesc (3.9). Cam toate se bazează pe vinete, ardei (grași sau kapia), roșii (întregi sau pastă) și usturoi, cu variațiuni de ceapă și ardei iuți, ulei și sare, foi de dafin și pătrunjel, morcovi, piper, zahăr, chimion, fasole, ciuperci sau pește! Zacusca, notată de Taste Atlas cu 4.0, este versiunea românească a pastei de legume „preparată de obicei din vinete coapte, ardei roșii, pastă de tomate și ceapă, condimentată cu sare, piper și foi de dafin. Uneori, în loc de vinete se folosesc fasole, ciuperci sau chiar pește. E asemănătoare cu alte preparate pe bază de vinete din zona Balcanilor, precum ljutenica, ajvar, pinđur sau kyopolou. Fiind un preparat de casă foarte apreciat, se gătește în mod tradițional în cantități mari după recoltarea de toamnă și se păstrează în borcane închise ermetic, pentru a putea fi păstrată o perioadă lungă. Totuși, după deschidere, trebuie consumată în câteva zile. De cele mai multe ori, zacusca se servește pe pâine, ca aperitiv”.

Ne-am inspirat din rețetele lui Radu Anton Roman – cu țelină, cu fasole, cu pește sau clasică – dintre care am ales, fără să pregetăm… Zacusca Supremă! Cu ciuperci! Pentru care autorul a recomandat următoarea rețetă: șase kilograme de ciuperci tinere și tari, 25 de gogoșari roșii mari, 25 de ardei capia, trei kilograme de ceapă, șase vinete potrivite, patru kilograme de roșii, un litru și jumătate de untdelemn, două pahare de vin, două lingurițe de piper boabe, ceva foi de dafin, una două linguri de sare la cam trei litri de zacuscă, piper măcinat și boia iute (cine vrea). Acuma, știm cu toții cum e cu rețetele: nu suntem nici la cantină, nici la farmacie, așa că ne-am permis să mai revizuim pe ici, pe colo, prin părțile esențiale. Optșpe kile de vinete și vreo cinșpe de ardei au fost bine coapte și și mai bine curățate cu lingura ©, cam zece kile de ceapă, tot de prin preajma Găeștiului ca vinetele și ardeii, au fost tocate și călite, iar aproape zece kile de albe șampinioane au fost spălate grijuliu pe pălării și picioare, apoi au fost bucățite nemărunt să se vadă-n farfurie și, mai ales, să se simtă-n gust. Pe rând și-au aflat locul în ceaun ardeii și vinetele, ceapa și ciupercile, patru litri de bulion de roșii asezonat cu ierburi, dafinul înfoiat și piperul îmbobat. În loc de vin am folosit rachiu de caise și gin tonic, da’ nu la fiert, ci pentru cei patru maeștri-zacuscători. Care, la un moment dat, au rămas fără gaz și, veseli fiind, n-au avut cum să meargă după el. Aici a intervenit povestitorul, care a descărcat jumătate de chintal de prune (pentru următorul rachiu) și a plecat întorcându-se cu butelia! După patru ore de curățat, copt, tocat și alte asemenea logisticlâcuri, șase ore de fiert plus încă una și un pic de sterilizat – că abia fierbea bietul tuci, producția – să tot fie vreo 25 de kile… și ceva, a încăput în cele 78 de borcane nerăbdătoare.

            Dar cine să mai aibă răbdare până la iarnă? Primul borcan l-am deschis… a doua zi, cum am ajuns acasă, iar pe al doilea în chiar următoarea! S-ar putea să nici nu mai ajungă toate în șpaiț, că le consumăm direct din hol! Iar la cum ne-am descurcat, musai înființăm un punct gastronomic local de slow food ilfo-dâmbovițean, ce să mai 😊?

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

De ceva vreme mergem o săptămână la mare, la Varna (de mai mult timp mergem în Bulgaria) și de fiecare dată ne întoarcem cu aceeași concluzie: bulgarii știu să-și pună în valoare mai bine decât noi marea, plajele, gastronomia și, nu în ultimul rând, patrimoniul cultural pe care îl au.

Am revizitat Muzeul Istoriei Noi, care pentru Varna începe la 1878 (adevărul e că și-n cazul nostru ar fi tot cam așa…). Clădirea din cartierul grecesc, în picioare de aproape două secole, fostă consulat belgian și hotel, dar și… închisoare, este acum gazda pe trei nivele a reperelor dezvoltării unui oraș care a pornit dintr-o fortăreață, a patra pe linia Ruse – Silistra – Șumen, către Nisa Mării Negre, așa cum și-a imaginat-o primarul din anii ’20. Trecerea de la război la turism n-a fost chiar simplă pentru că bulgarii, mult mai interesați și pricepuți în a lucra pământul și a se bucura de roadele sale, n-au fost prea încântați de vecinătatea mării. Noroc cu cosmopolitismul levantin al orașului locuit și de greci, turci sau găgăuzi, plus câștigarea independenței, care au susținut orientarea turistico-maritimă a vechii cetăți, de neoprit după ce a ajuns aici și Orient Expresul! Am aflat toate acestea de la doamna care ne-a vorbit, cu un patos și-ntr-o engleză pe care nu prea le-am întâlnit pe la noi, despre istoria de care are grijă și pe care e încântată s-o povestească tuturor celor care ajung la muzeu. Casele din cartierul grecesc, ridicate pe urmele vechiului oraș roman, dar și festivalul de muzică clasică ajuns în al o sutălea ani de existență, o completează convingător: Varna e un oraș cu un patrimoniu cultural bogat! La fel precum Constanța noastră, în care ajunsesem cu patru săptămâni mai devreme. Special ca să vedem cazinoul redeschis după reparații despre care nici nu mai credeam că vor începe, darmite să se mai și termine! Dar au avut loc, s-au încheiat, iar rezultatul este impresionant.

Primul Cazino al Constanței, Kursaal sau Sala de Cură, a funcționat din 1880 până în 1891, când o furtună l-a afectat atât de mult încât a fost mai simplă construirea unei noi clădiri decât repararea celei vechi! Al doilea a fost ridicat în 1892, lângă farul genovez, și a fost demolat în 1910 pentru a face loc celui de-al treilea, cel de astăzi. Fundațiile puse după proiectul în stil tradițional al lui Petre Antonescu (1904) au fost completate Art Nouveau după proiectul revăzut de elvețianul Daniel Renard, lucrările fiind încheiate în 1910. Construcția a costat cam un milion și jumătate de lei (atunci moneda românească era leul-aur, egal francului francez), vreo 19 milioane de euro astăzi! Se zice că la inaugurare noul Cazino comunal n-a fost chiar gata, ultimele retușuri fiind făcute în 1912. Iar apropo de ani, ce-am citit pe panourile expoziției de la parterul clădirii diferă pe ici, pe colo, de ceea ce se găsește online, dar parcă ne-am obișnuit cu relativitatea cronologică atunci când povestim despre istoria românească. Nici jucătorii nu s-au prea înghesuit să-și caute șansa aici, nici clădirea n-a fost prea norocoasă. A trecut ca spital de campanie și afectată de bombardamente (1916 și 1941) prin cele două războaie mondiale, fiind restaurată și modernizată între ele (1934). După 1945, avea să fie renovată de deținuții politici de la Poarta Albă, care au lăsat posterității bilețele ascunse în zidurile la care au lucrat, descoperite cu ocazia celei mai recente restaurări. Sindicatele și-au avut aici Casa de cultură (1948-1960), iar turismul și-a intrat în drepturi prin ONT Litoral (1960-1989).

După Revoluție, clădirea a fost preluată de Ministerul Culturii, care a avut în plan s-o transforme în sediu pentru Institutul Oceanografic Român, o mai veche idee a lui Grigore Antipa, inspirată atât de modelul Muzeului Oceanografic din Monaco, cât și de Acvariul pe atunci deschis. Probabil pentru că nu s-a găsit „sursa de finanțare”, a rămas doar intenția, desigur foarte frumoasă, iar cazinoul a reintrat în „circuitul turistic”. Francis Ford Coppola a turnat aici câteva scene din „Tinerețe fără tinerețe” (2007), filmul bazat pe nuvela lui Mircea Eliade, dar asta nu a putut împiedica închiderea pentru public a clădirii (2008), apoi degradarea accentuată și, în cele din urmă, părăginirea acesteia! Lumea s-a tot întrebat de ce o clădire atât de frumoasă a fost lăsată de izbeliște ajungând până în punctul ori-ori: cade cu totul sau…? Din fericire, a fost „sau”, renovarea a început în 2020 și a fost gata în 2025. Poate sună prea tehnico-financiar să vorbim în euro, metri pătrați și tone, dar grija pentru patrimoniul cultural costă: în cazul cazinoului constănțean, 37 de milioane de euro. Cu care au fost renovate 1230 de ornamente, au fost restaurați peste 1500 de metri pătrați de marmură, 2222 de metri pătrați de pictură și 154 de metri pătrați de vitralii, au fost înlocuite peste 25 de tone de structuri metalice și au fost armate fundațiile cu alte aproape 60 de tone de metal! N-am văzut grinzile construite de Anghel Saligny de la subsol, dar am văzut la etaj monumentala sală de spectacole a cărei scenă din pin siberian a fost decorată cu cinci kilograme de foiță de aur!

„Născută pe o insulă, marea are pentru mine o atracție pe care nimic nu o poate egala. Îi iubesc fiecare chip, îi cunosc fiecare stare. Am navigat cu pânze, am străbătut-o cu vaporul, am înotat în valurile ei. Îi iubesc tânguirea nemuritoare, zgomotul valurilor care se sparg izbind țărmul. Micul și admirabilul port Constanța a fost odată plăcerea și mândria noastră; dintre multele necazuri, unul dintre cele mai amare a fost pierderea sa. Era unicul loc în care ne întâlneam cu apa fără margini la care fiecare țară năzuiește să ajungă. O țară care nu are ieșire la mare este o țară care trăiește doar pe jumătate! Prin comparație cu alte porturi, Constanța nu era grandioasă sau mare, dar era importantă pentru noi; i-am urmărit cu interes și încântare creșterea. Cunoșteam navele, ofițerii, marinarii; știam sunetul fiecărui semnal, semnificația fiecărui steag; explorasem cele mai complicate colțuri ale sale, pe calm și furtună navigasem de aici în largul mării. A fost bucuria noastră să-i urmărim vasele intrând și ieșind; voiam mereu să vedem ce pavilion arborau. Dorind o viață mai activă, nu stăteam să privesc marea mereu din același loc. Călăream pe întinderile de nisip de lângă Mamaia întrecându-mă cu vântul, împingându-mi deseori calul neliniștit în apă până când valurile mă loveau ca pe o stâncă solitară. Mă bucuram de furia lor neîncetată, dar uneori mă amețea spuma mereu învolburată din jurul meu. Speriat, calul meu fornăia și încerca să scape, în timp ce stoluri de pescăruși albi se roteau țipând deasupra capetelor noastre. În zilele cele mai liniștite, apa era albastră ca o gențiană, o vastă întindere de azur pe care razele soarelui se spărgeau într-o mulțime strălucitoare de diamante”.

Cuvintele din „Țara pe care o iubesc: amintirile unui exil”, apărută la Londra (1925), spun tot despre iubirea Reginei pentru Mare și dau sens deplin organizării, în anul centenarului palatului regal din Mamaia și în clădirea inaugurată chiar de Sf. Maria, a expoziției Art Safari Ea. Regina și Marea. Tare frumos ar fi fost să aibă loc chiar în palatul regal sau în vila Cara Dalga, dar ambele sunt într-o stare tristă. Puține ca număr, dar bogate în semnificație, obiectele expuse ajung pentru a descrie legătura profundă între spiritul viu și liber al Reginei și prezența liniștită și intensă a Mării. O descoperisem mai demult și de mai multe ori la Balcic, mai recent la Mamaia. Principesa Maria ne-a întâmpinat zâmbindu-ne din pastelul lui Tini Rupprecht (1906). Verigheta reginei, creată pentru celebrarea celor 25 de ani de căsătorie cu Ferdinand, stă vizavi de caseta din argint în care, așa cum a dorit, i-a fost păstrată inima, mai întâi la Balcic, apoi la Bran. În mijlocul Sălii Oglinzilor tronează Lily Chair, jilțul din lemn de tei cu crinul preferat al reginei, desenat chiar de ea și pictat manual la Școala de Arte și Meserii din Sinaia. Corabia-samovar și vasul pentru umbrele încadrează portretul unei regine care meditează adunând gânduri și speranțe! Numai în alb și negru, fotografiile de la Balcic dau culoare serenității mediteraneene și amintesc de momentele atât de dorite dedicate scrisului și întâlnirilor cu oameni dragi. Patru acuarele pe hârtie – „Iriși”, „Maci”, „Lalele” și, pur și simplu, „Flori” – sunt de ajuns pentru a ne arăta că Mariei i-au plăcut florile, grădinile și pictura!

Ne-am bucurat să vedem marea de pe terasa cazinoului la cafea, înghețată și limonadă. Cănile crăpate, poate pentru că erau din secolul trecut, ne-au adus aminte de surpriza de acum 27 de ani: cât ne-am bucurat aflând că putem păstra ca amintire cănile din care am băut cafea în centrul vechi al Bratislavei!

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

Am vizitat-o în 1993, într-o minivacanță studențească de 1 Mai (Ioana mai fusese cu ai ei și înainte de 1989, eu doar la Eforie Nord, cu mama) și nu ne-a spus prea mult. Poate pentru că mai nu e august, lacul Siutghiol nu e Marea Neagră, iar pe atunci nu prea ne stătea gândul la patrimoniul cultural…

Cândva doar un sătuc locuit de pescari greci și lipoveni, oieri români și tătari crescători de cai, Mamaia (al cărui nume pare să vină de la tătarul Mamai) a apărut pe harta turistică exact acum 120 de ani, la 22 august 1906, odată cu inaugurarea celor două pavilioane cu cabine de lemn amenajate de arhitectul peisagist E. Recont, din ale căror foișoare se putea ajunge până la mare pe câte-o punte. Dezvoltarea stațiunii va începe după primul război mondial, mai ales după ce familia regală a decis să construiască aici o reședință de vară (1926). Prima vilă (1934), cazinoul (1935) și hotelul Rex (1936) aveau să-i impulsioneze evoluția, stațiunea trecând prin istorie drept vedetă în perioada interbelică, de lux (în stil est-european) în cea socialistă și mai degrabă de weekend după 1989. Știam, via transmisiunile tevé, de festivalul de muzică ușoară (mai ales ediția cu duetul fabulos Loredana Groza & Ion Caramitru în „Bună seara, iubito!”, pe muzica lui Adrian Enescu), de Radio Vacanța – care se auzea și la… Eforie Nord (și care, deși emitea în mai multe limbi, a rămas într-o circumvoluțiune cu acel „radio-stanția-atdâh” în rusește). Nu apăruseră nici Aquapark-ul, nici telegondola, nici măcar bariera lui Radu Mazăre, iar despre palatul regal, de la care, de fapt, a pornit totul, nici măcar nu se vorbea… Aducerea familiei regale la Mamaia a fost, cum s-ar spune azi, un win-win pentru brandul Constanței: primăria și-a asociat imaginea cu Casa Regală a României oferindu-i un teren de 3,5 hectare, între mare și lacul Siutghiol, pentru a-și construi reședința în locul celei din oraș, afectată de război. Construcția palatului regal sau a vilei regale sau a castelului reginei Maria a fost realizată în 1924-1926, după planurile arhitectului italian Mario Stoppa îmbinând stilul mediteranean cu specificul balcanic.

„Casa este o frumuseţe. Este splendid construită, cu acoperişul potrivit, cu ţiglele potrivite şi fără detalii nereuşite”, scria Maria în 1927. Și avea de ce să fie atât de încântată: fiecare dintre cele 35 de camere (16 la subsol, 12 la parter şi 7 la mansardă) avea culori diferite pentru draperii, sticlăria de epocă şi mobilier. Pereţii erau ornaţi cu tapiserii englezești vechi, de in şi cu acuarele din colecția împărătesei Maria a Rusiei, soţia ţarului Alexandru al II-lea şi bunica reginei Maria. Vase veneţiene de porţelan albastru cu alb, sobe din teracotă olandeză și mobilă veche italiană completau interiorul. Sufrageria se deschidea spre balconul din care, pe atunci, se putea vedea marea. Până la care mai era parcul cu gazonul tuns şi tufe de trandafiri, bazinul cu apă dulce, captată din lacul Siutghiol, fântâna şi aleile din piatră. Moartea regelui Ferdinand a determinat-o pe regină să cedeze palatul (1927) principesei Elena, mama regelui Mihai. Regele Carol al II-lea avea să-i schimbe soarta (1930) convigând-o pe Elena să renunțe la palat în schimbul căruia a primit banii cu care a cumpărat vila Sparta din Florența. Carol al II-lea l-a cedat Flotilei de Hidroaviaţie de pe lacul Siutghiol (1932), care l-a transformat în Cazino al Ofiţerilor Aviatori. După naţionalizare (1948), a devenit reședința de vară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi complexul „Castel“ (1970) – restaurant, discotecă și piscină, destinație selectă a turismului socialist românesc. Societatea care l-a preluat după 1989 s-a privatizat și l-a vândut (2003), palatul fiind lăsat, inexplicabil, să se degradeze! Incendiul din 2012 l-a deteriorat și mai mult, până când, în cele din urmă, Ministerul Culturii a obținut în instanță (2022) anularea contractului de vânzare din 2003. Deocamdată, palatul tot într-o stare generală de degradare, care necesită reabilitare urgentă, a rămas…

„Visul vieții oricărei femei e să aibă o casă a ei. N’are aface cât de mică și de smerită, numai să fie într’adevăr a ei, cuibul, adăpostul, retragerea” scria regina în articolul Casele mele de vis (1930). „La Mamaia de asemenea e o căsuță care poartă pecetea mea. Se găsește pe aceleași locuri cu o casă mult mai puternică pe care eu și Regele am clădit-o pe nisipurile țărmului întins așa kilometri și kilometri, și care ne-a dat totdeauna la toți o mare bucurie. Dar soarta n’a vrut ca Regele să locuiască vreodată această casă, și să o locuiesc singură, era prea dureros. Ajunsese prea mare pentru mine, era o casă care trebuia umplută. Am dat-o atunci mamei Regelui. Amintindu-mi de propria-mi dorință fierbinte să am ceva al meu, i-am menit să aibă și ea o casă de netăgăduit a ei. Așa a trecut Cara Dalga în stăpânirea ei, iar eu am luat pentru mine micul adaus pe care îl pregătisem lui Mihai. Mihai, astăzi, trăiește în palate, nu mai e băețelul care se joacă pe un mal de Mare, și din clădirea de nimic am făcut o mică locuință de vis în care eu și Ileana aveam tocmai bine loc, pentru că eu și Ileana ne împărtășim totdeauna din toate. Iar de jur împrejurul acestei mici și stranii clădiri am desenat o grădină pardosită cu locuri mari goale la mijloc în care am sădit strălucite petunii, o floare care ține deopotrivă la soare și vânt și la uscăciune. Urmarea a fost o bucurie a ochilor. Casa părea căzută din cer pe un covor roșu aprins. Și mireazma era așa de tare că străbătea până jos la țărm și era cu noi când ne scăldam în Mare”. Cara Dalga („Valul Negru”, cum i-a spus în turcește regina), proiectată tot de Mario Stoppa (1928), a fost vândută de Carol al II-lea (1932), devalizată de Armata Roșie (1944) și naționalizată (1948) ajungând complexul Bar Orient – Restaurant Unirea. Cu minaretul distrus, nu se știe când, și schimbând proprietarii (2006) a rămas într-o stare precară și cu perspective gri.

Vizavi de palatul regal, același Mario Stoppa a proiectat (1930) Vila Știrbey, la comanda prințului Barbu Știrbey, după ce anterior proiectase și vila acestuia din Brașov (1925), foarte probabil recomandat de regina Maria. Beneficiarul a fost una dintre cele marile personalități ale vremii, cu o avere impresionantă, în foarte bună relație cu casa regală și o prezență absolut remarcabilă. Pământurile, pădurile și viile de la Buftea, din Olt, Iași și Teleorman și administrarea unor mari societăți ca Steaua Română, Uzinele Reșita, Titan-Nădrag-Călan, Astra sau Societatea Generală de Asigurări din București i-au adus bunăstare. Numirea ca administrator al Domeniilor Coroanei (1913), apropierea de familia regală în timpul refugierii la Iași (1916-1918) și prietenia cu regele Ferdinand, al cărui consilier personal a fost, l-au adus în prim-planul politicii. Regele i-a cerut (1927) să formeze guvernul, idee neacceptată de partide, care a durat două săptămâni. Moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) i-a încheiat rolul de „eminență cenușie”. Rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat și negru, cu look englezesc, și-a câștigat supranumele de „Prințul negru”, „Rasputin al Balcanilor”, dar mai ales prietenia reginei Maria. Care avea să-i aducă notorietate (nu întodeauna favorabilă, apropo de zvonurile legate de paternitatea principesei Ileana) și să-i creeze un mare dușman în persoana lui Carol al II-lea. Vila construită la Mamaia, în stil Art Deco dar păstrând minaretul (la fel cu cel de la Balcic sau… de peste drum), a fost semnul concret că prințul dorea să fie (și) mai aproape de regină. Dar între vile s-a aflat palatul: regele Carol al II-lea i-a „convins”, pe Barbu Știrbey să plece în exil la Paris, iar pe propria sa mamă să-și găsească refugiu la Balcic! Vila a rămas Marinei Știrbey, una dintre fiicele prințului.

Din fosta alee Ecrene (numele ultimei localități românești de la țărmul Mării Negre în perioada interbelică – în prezent Kranevo), fostul palat regal i se oferă cu generozitate privitorului: totală, pentru că pe latura nordică, gardul e spart și cine vrea să intre pe proprietate, poate! Cum facem parte din generația celor care respectă instituțiile, de la semnele de circulație până la dreptul de proprietate, ne mulțumim să fotografiem de la distanță. Și să ni-i imaginăm plimbându-se în curte pe regina Maria, regele Mihai și mama sa, Elena, regina Sofia a Greciei cu fiul ei, viitorul rege Paul (1947-1964), regina Marioara a Iugoslaviei, Philip, viitor duce de Edinburgh și soţ al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii sau mareşalul Piłsudski, conducătorul Poloniei interbelice. Nu prea-i vizualizăm pe ofițerii aviatori, cu atât mai puțin pe tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. O fi de la iarba și tufele care cresc neîngrijit pe pământul negru, pentru flori şi legume, adus chiar de regina Maria pentru a-l pune peste nisipul dintre mare şi lac. Vila Cara Dalga e într-o stare și mai rea: pânza verde așezată peste gardul care o înconjoară încercând fără succes să mascheze paragina. „Este o căsuţă perfectă pe care am aranjat-o cu ceea ce consider eu a fi un gust desăvârşit!”: scria regina când s-a mutat aici, în august 1928: nimic din aceste cuvinte nu se mai vede! Pe faleză vedem stația telegondolei și ne gândim că poate e mai palpitant să te plimbi la 50 de metri deasupra plajei decât să te bucuri de niscaiva istorie la sol. Paradoxal, vila Știrbey, fostă Rainbow (!?) după 1989, arată cel mai bine! În plus, mai este și-n renovare! Meșterul care repară acoperișul a făcut o pauză urmărindu-ne cum facem poze. Este încântat că-l fotografiem, dar noi vrem să prindem minaretul! Același ca la Tenha Juvah din Balcic, păstrând același sentiment pentru a-l purta până la soare!Pe poarta palatului regal scrie că acolo va fi Muzeul Național Regina Maria (trebuia să fie deja, deocamdată e la… Balcic). Vila Știrbey se restaurează, rămâne sub semnele exclamării și întrebării vila Cara Dalga. Titi de pe bordul mașinii jandarmeriei ne zâmbește de sub ochelarii de soare și ne urează drum bun spre casă. Să fim optimiști 😊.

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.