POTLOGGIA

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Pe vechiul drum de Târgoviște, între Argeș și Dâmbovița, se găsește satul pus pe harta patrimoniului cultural de cel mai autentic palat brâncovenesc, clădit aici cu doi ani înainte să înceapă veacul al XVIII-lea și patru mai devreme față de cel mai cunoscut. Am ales autenticitatea în fața notorietății și am ajuns la Potlogi.

Untiță a fost cam nărăvaș bătând aproape tot drumul din copita dreaptă, poate ca să dea de apă sau mai degrabă semn că burduful, capul de bară sau ambele trebuie oblojite. Alternativ cu boncăniturile, mai rare, dar la fel de intense, au fost bodogănelile din cabină. Hai, c-am intrat în Pitaru, mai avem un pic, după urmează Potlogiul. „În această localitate s-a născut pictorul Nicolae Grigorescu” citim majusculat și non-diacritic sub „Pitaru”. Pe mâna dreaptă, aproape de ieșirea din sat, apare micul muzeu memorial care amintește de unul dintre cei mai mari pictori români. Aveam, însă, altă țintă.

Am zărit mai întâi turlele bisericii Sf. Dumitru (ridicată la 1683), apoi turnulețele bucătăriei curții și turnul de poartă lângă care am și parcat. Mai fusesem aici acum vreo zece ani, imediat cum se încheiase restaurarea care a readus cât s-a putut de aproape ansamblul palatului de stilul brâncovenesc. Am cumpărat biletele și ne-am uitat după o carte sau un DVD (mai avem un player acasă, pe care, e drept, îl folosim foarte rar, sigur mai rar decât am vrea… deși, la oferta de pe toate sursele de streaming, filmele de pe dividiuri sunt adevărate oldies but goldies). Erau două cărți: una cu crochiuri literare, cealaltă, în engleză, despre traco-geți, evident niciuna despre palat, Potlogi, Constantin Brâncoveanu sau Țara Românească. Am fost îndrumați să ajungem din urmă grupul care abia începuse vizita, pe care l-am interceptat pe aleea care duce spre intrarea principală. Silueta clădirii ne-a adus imediat aminte de Mogoșoaia cea cu patru ani mai tânără, dar și mai cunoscută și vizitată. Adevărul e că singura diferență vizibilă dintre cele două este culoarea: Mogoșoaia, cărămizie, Potlogiul, alb.      

Pe trepte am avut încă un déjà-vu: parcă pășeam spre foișorul lui Dionisie. Chiar dacă atunci l-au lucrat alți meșteri, iar acum este rezultatul unei renovări aproape complete, balustrada rămânând nedecorată, foișorul Potlogiului arată la fel de frumos. I-am admirat colonadele, am privit spre biserică și am încercat să descifrăm  pisania de deasupra intrării: „Aceste case din temelia lor sunt înălțate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brîncoveanul, începîndu-le și sfârşindu-le la leat 7206 (1698) și la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”. Ghidul ne poftește înăuntru. Avea să ne spună, la un moment dat, că Șerban Cantacuzino, cel care domnise înaintea ctitorului, avusese 1,98 metri, iar el, la cei cel puțin 1,93, a fost foarte convingător 😊.

Eram oricum curioși să revedem ceea ce ne reaminteam vag. Cumva firesc, pentru că se făcuse ora prânzului, am intrat din holul mare direct în sufragerie. „Odaia de mâncare se numește casa mare. Casele boierești însă au și terase spre grădini, unde se ia masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte și de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei, sau unei persoane cu vază~. Iar cea mai cu vază persoană nu putea fi decât Brâncoveanu: „bărbat frumos și iubit de popor. Ocupase înainte demnitatea de Mare Spătar și, în urmă, de Mare Logofăt și ducea o viață fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 boieri de primul rang”.

Sunt observațiile atente și detaliate ale lui David Teglia, cel venit pe lume în 1669 într-o familie evreiască din Livorno și devenit Anton Maria Del Chiaro în 1683, după ce a fost convertit la catolicism, botezat la Domul din Florența când a luat numele nașului său, Leon Battista Del Chiaro. A învățat în Livorno, poate la Florența, sigur și la Padova, apoi și-a căutat norocul la Veneția. Norocul avea să-l întâlnească în… Valahia, unde a fost invitat (1709) – nu știm de cine, dar probabil, școala făcută la Padova, unde studiase și stolnicul Constantin Cantacuzino, a contat suficient în CV – să vină ca secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, în al cărui serviciu a rămas până la detronarea acestuia (1714). Dă, apoi, meditații la italiană și latină copiilor de boieri și este secretar diplomatic al noului domn, Ștefan Cantacuzino, apoi al lui Nicolae Mavrocordat, cel care a inaugurat domniile fanariote și în Țara Românească, după ce a ajuns aici prin „transfer” de pe tronul Moldovei. Se reîntoarce în Veneția (1717) via Hermannstadt și scrie Revoluțiile Valahiei sau „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Con la Descrizione del Paese; Natura, Costumi, Riti, e Religione degli Abitanti” (senzațională îmbinarea de relevanță și frumos în titlul italienesc), pe care o și publică anul următor. Din Lagună ajunge în Insulă, dar după șapte ani londonezi mai puțin reușiți alege să se întoarcă în Elba, tot o insulă, dar mai micuță, ca profesor de latină, retorică și istorie în Portoferraio (1727). Iar apoi… dispare! Sau nu mai apare nicăieri, ca să nu sune ca un soi de It’s a kind of magic… Poate va face cineva un film, în genul Mușchetarul român, despre el?

De la el știm multe despre Valahia anilor 1700 ± 20, ca și despre Brâncoveanu. Cel care, rugat de domnul aflat pe patul de moarte și de boierii strânși la Mitropolie să preia domnia, i-a refuzat „cu toată hotărârea și se rugă de a fi lăsat în pace, căci situația și veniturile sale îi permit să ducă o viață princiară, pe când splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbușirii”. Potlogiul e întocmai ca omul pentru care a fost construit. Din casa mare am trecut în cancelarie: pe masă, călimara, sfeșnicul și documente; în vitrine, două cronici brâncovenești, ambele anonime. Puteau fi aici și Revoluțiile Valahiei sau cronica lui Radu Greceanu. În sala tronului, domnul avea jilțul așezat cu spatele la lumină pentru a nu i se putea citi fața, dar acesta putea aprecia onestitatea celor prezenți după non-verbalul bine iluminat al acestora. În cerdac, măsuța de cafea și taburetul pentru narghilea au rămas la locul lor. Domnitorul dormea în camera alăturată, cu capul spre est, probabil nu prea bine. Spre unde până și împăratul merge pe jos (punct de atracție la prima vizită!) am ținut cont de majusculele exclamate și nu ne-am așezat, nici n-am atins! Distinctivă și inconfundabilă, loggia se deschide spre miazănoapte, către grădină și apa Gherghinei.

Camera tezaurului, răscolită de turci (1714), a mai păstrat niște piaștri și florini. Lângă iatacul mai mic, dar mai cochet al doamnei este încăperea care spune povestea restaurării palatului, ajuns aproape o ruină în anii ’50, dar pe ale cărui ziduri groase și bolți solide s-a putut (re)construi temeinic. Și tunelul secret? Din pivnița mare să fi început… legenda. Am luat-o spre bucătărie cu mesele „foarte îmbelșugate”, în care „s-au introdus melcii, cari se mănâncă cu multă poftă” (!)”,  dar cum trecuse de prânz, n-am mai rămas la un ciubuc.

În droșcărie am văzut un car și o trăsură cu care călătorea domnitorul. Din posterul de pe peretele alăturat am aflat că Leopold I de Habsburg, contemporanul său, avea la îndemână 118 calești! Tare greu să-i fi fost să aleagă… Oricum, am fost mai buni ca împăratul cu puterea celor 121 de cai ai lui Untiță al nostru, care ne-a așteptat cuminte, gata să boncănească mai departe.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

CAPĂTUL CONTINENTULUI

patrimark Leave a comment

By Ioana&Călin

Mai aveam două escale: o cafea la Safari Village și un city tour. Cafea n-am mai băut, dar am făcut un pic de safari prin village-ul de pe strada Turiștilor. Fain, poate o să și înnoptăm cândva. Zece minute mai târziu ajungeam la intersecția cu oficiul poștal al orașului cândva capitală a pământurilor dintre Dunăre și Mare.

Eoliene dobrogene

Ieșiți pe poarta cetății dobrogenoveze, am privit spre stânga, lacul Razelm și Marea Neagră, apoi spre dreapta, lacul Babadag și orașul omonim. Abia dacă se zărea panglica asfaltată ducând către el, dar știam că pe acolo ne era drumul. Trecuserăm pe lângă eoliene și lanuri de floarea soarelui prin Agighiol, Sabangia și Sarichioi, poate pe urmele lui Ibn Battuta, și mergeam spre încă un colț din Dobruca turcească. Am parcat la umbra teilor de pe strada Republicii și am inspirat aer de Sinaia Dobrogei, cum i-a zis Ion Simionescu inspirat de Coiun Baba (tatăl Oilor), Sultan Tepe (dealul Sultanului) și Ianik Bair (dealul ars), dealurile din jur. Câte știam despre Babadag? Puține… Auzisem de batalionul de infanterie marină, singurul din țară și unul dintre cele mai dure locuri în care puteai face armata înainte de ’89. Acum a avansat Regiment, 307 „Heracleea”. Știam de Granitul Babadag, echipă ale cărei scoruri, ca și pe ale celorlalte din cele 12 (!) serii de Divizia C, le citeam luni în „Sportul” (când îl prindeam la chioșc). Încercam să-mi imaginez cât s-ar fi terminat meciul cu Vagonul meu știind că ne puteam întâlni cel mult în Cupa României. Vag, ne-am adus aminte de una dintre cele 22 de fabrici de zahăr pe care le învățasem pentru admiterea la ASE, și una, și cealaltă rămase în secolul trecut… Și iată-ne în miezul zilei, pe axa centrală a orășelului de pe Tabana venind de la vreo tăbăcărie care a făcut târgul faimos sau de la smochinii care creșteau și probabil mai cresc pe aici. La parterul unui bloc cubic-socialist-urban ne-a apărut… Perfecta în materie de uz casnic, menaj, papetărie, birotică, librărie, împrumuturi, exchange și amanet.

Babadag intră în istorie cu „satul nou”, Vicus Novus, menționat la 178 d.Hr., dar așezat pe fundații hallstattiene mai vechi de o mie de ani. Avarii îl scot (587), dar cei zece mii de turci conduși de Baba Saltuk Dede îl reintroduc (1263) cu acordul împăratului Bizanțului. Imperiul Otoman se stabilește aici (1417), iar garnizoana locală va fi atacată de cazaci (1587), transilvănenii comandați de Albert Király (1594) și „haiducii” lui Mihai Viteazu (1596). Secolul 17 va fi cel mai strălucitor pentru așezarea care a trăit din sarea scoasă din lacul vecin și care a purtat numele lui Baba Saltuk – Muntele Tatălui, cel căruia i s-a construit un mausoleu din porunca sultanului Baiazid al II-lea. În cele cinci vizite făcute, Evliya Çelebi avea să remarce cele trei mii de clădiri cu un etaj, seraiuri înalte, patru geamii, 11 techele, 20 de școli, trei seminarii, opt hanuri, trei băi publice și 70 de băi particulare! Ani buni, seraschierul de Babadag a avizat după bunul său plac înscăunarea domnitorilor Țării Românești, puterea sa crescând când pașa de Silistra s-a mutat aici (1678), că tot avea moșii întinse în zonă. Orașul „destul de mare, așezat între munți, dar fără ziduri și nici întăriri împrejur”, așa cum l-a descris ambasadorul polonez, cândva capitală administrativă a provinciei, a decăzut odată cu Imperiul aproape mereu învins în războaiele secolelor 18-19. Ultimul pașă, Hasan, avea să asiste resemnat la trecerea târgușorului multicultural, împreună cu întreaga Dobroge, sub stăpânirea României independente (1878). Anii interbelici i-au păstrat alura orientală, cei socialiști au încercat să-l industrializeze, iar perioada de tranziție l-a făcut nici-nici.

Moscheia Babadag
??

Am pornit pe sokak în căutarea puținelor urme ale vremurilor otomane. Cea mai vizibilă e geamia ridicată (1522) de generalul Gazi Ali Pașa, încă impresionantă prin felul simplu și sobru, dar solid și frumos în care a fost zidită: piatra fățuită, laturile drepte, arcadele intrării și minaretul de vreo 20 de metri îi spun povestea de cinci secole. Era închisă, n-am putut s-o vedem și pe dinăuntru, dar în cartea cu prezențele musulmane de pe la noi, tipărită acum 50 de ani (!), am putut vedea, fie și în alb-negru, mihrabul și minberul, decorațiunile din lemn și covoarele persane. Gaziul odihnește chiar lângă ctitoria sa, în mausoleul de lângă cișmeaua Kalaigi, la care credincioșii și mulții pelerini ajunși aici se puteau spăla înainte de rugăciune. Apa ajunge și astăzi de la izvor, iar legenda spune că ajunge să o bei ca să nu mai părăsești Babadagul! Am zis să ne încercăm norocul la Casa Panaghia, gazda unui mic, dar bogat muzeu de artă orientală. Că-i mic, ne-am dat seama după cât de mare e clădirea, că-i bogat, am aflat din… poze pentru că și muzeul era închis! Imaginile cu vasele de aramă damaschinate și cele de ceramică arsă, sfeșnicul de faianță persană și hexapodul din lemn încrustat cu fildeș au fost de ajuns și ca să ne placă arta populară tradițională a turcilor și tătarilor dobrogeni amestecată balcanic cu motive ale națiilor din zonă, dar și ca să ne propunem să revenim cât de curând pentru a le vedea! Venise ora prânzului, un pic de foame ni se făcuse deja, așa că am oprit pe terasa restaurantului din centru. Și mausoleul lui Sarı Saltuk Dede? Păi n-am zis că vom reveni cât de curând?

Dacă vom ajunge a doua oară aici s-ar putea să avem aceleași gânduri ca Andrzej Stasiuk, care a ajuns la Babadag (și a văzut primul minaret din viața lui – noi l-am văzut la Constanța), „de două ori în viață, de două ori câte zece minute. Din astfel de fragmente se compune lumea, din fărâme de vis fierbinte, din năluciri, din febra autobuzului”. După ce a umblat prin Europa Centrală și de Est avea să spună într-un interviu publicat în Slowo Polskie că „Toate statele își au Babadagul lor” și că „Libertatea? Nu e pentru toată lumea”. Cât sens pot avea cuvintele astea care vin din timpurile în care încă ne doream mai multă libertate astăzi, în vremurile în care aparent prea multa libertate pare să ne copleșească! 167 de ștampile în pașaport, „roșii, violet, verzi, negre, estompate, suprascrise cu pixul, cu imaginile unor locomotive sau automobile istorice, cu siluetele infantile ale unor avioane sau vapoare… Unele sunt neclare ca urmele lăsate de o ștampilă din cartofi, ca o treabă de amatori, de parcă le-aș fi schițat singur cu creionul sau carioca, fără pic de seriozitate”, i-au trebuit ca să înțeleagă locuri și oameni. Ne-au amintit de grănicerul slovac de la Hidasnémeti și al său „Rumunie” spus parcă de nevoie în timp ce transmitea prin stație seriile pașapoartelor pentru verificare; dar și de cum, zece ani mai târziu, am plătit la Muzeul de Artă (!) din Vaduz un franc elvețian și jumătate pe bucată ca să avem ștampilele cu Fürstentum Liechtenstein în pașapoarte 😊 Ne-am uitat la minaretul „auster și simplu… ca un creion îndreptat spre cer” și am înțeles rostul călătoriei spre Babadag: aici se poate simți „cum se termină continentul”.  

Sonoritățile și peisajele turcești ne-au mai ținut companie o vreme, iar după Ceamurlia de Sus, Beidaud, Sarighiol de Deal am ajuns într-o adevărată oază: aproape un kilometru de verdeață printre ce a mai rămas din recifurile de corali ale străvechii Mări Thetis. De la capătul continentului ajunsesem în Cheile Dobrogei, la începuturile lumii.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

UNSPOILED PE ROMÂNEȘTE

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

A avut și Baraoltul un moment de faimă, când rămăsese unul dintre puținele locuri în care mai era de găsit Astra Zeneca. Înainte de a ajunge în zonă am studiat harta în căutarea unui loc în care să înnoptăm și am descoperit unul dintre cele mai bine ascunse locuri frumoase. Aici! Și acolo a fost.

Google Maps ne-a indicat că este un drum de vreo 15 kilometri din Racoș spre Baraolt. Waze ne-a zis să-ntoarcem prin Măieruș și Micloșoara, cale de 65 de kilometri. Acuma, oricât de frumos e conacul de la Micloșoara, știam că nu-i bine să te întorci din drum, că doar așa spune lumea, așa c-am hotărât să înaintăm pe DJ 131C. Culmea e că ruta apare și azi pe Maps… La intrarea pe DeJé ne-a oprit paznicul carierei de piatră: unde mergeți? Spre Baraolt. Nu se poate pe aici, nu-i drum! Cum să nu fie, că Google Maps zice că e!? Nu este! Cum să nu fie, că doar se vede asfaltul în față!? Nu puteți ajunge pe aici! Ei, nu putem, dacă zice Maps că putem, atunci putem! Și am pornit. Din două benzi repede a rămas numai una. Pe măsură ce am intrat în pădure, asfaltul a dispărut înlocuit de caldarâm, care a lăsat loc pământului cu vagi urme de pietriș. Apoi au apărut șleaurile devenite bălți după ploaie: una pe dreptul, a doua pe stângul, a treia de-a latul: am trecut-o pe nevé. S-a terminat codrul, am ieșit la lumină, dar a venit următoarea baltă lată: a fost un „leap of faith”, dar am trecut-o! Drumul mai mult noroi a continuat până-n a treia baltă, adevărat iaz: am trecut cu hurducături și prin asta, apoi am oprit să ne tragem sufletul. Ne-a apucat râsul privind în urmă: ia uitați, a mai trecut unu’ p-aici și și-a pierdut numărul… Hă-hă-hă… era numărul nostru și ne-am oprit din hăhăit. Ședință tehnică: deci, mai mergem? Dacă am ajuns până aici, să mergem, că greul a trecut. Și am continuat până unde s-a înfundat drumul. Într-un lac!!! Gata, întoarcem! Deși… cât de adânc să fi fost și lacul ăsta!? Nu, nu, întoarcem!

            Unde sunteți? Am auzit în telefon o voce cu ácel acțent simpatikus. Pe drum, mai avem cam o oră și ceva… Am luat-o din Racoș spre Baraolt pe un drum…. Dar pe acolo nu este drum, nu se poate merge, am fost compătimiți, haideți că vă așteptăm! Și ne-au așteptat oamenii cu câte un păhăruț de Székely Köményes, faimoasa pălincă secuiască cu chimen. Amabili, ne-au lăsat toată sticla și taaare bine ne-a prins după ce era să ne transformăm mașinile în amfibii! Nici n-am apucat să realizăm că eram în salonul mare al casei de oaspeți a (pe atunci) Prințului Charles șezând pe aceleași canapele, acum regale, savurând dețurile de tărie numa’ bune să mergem încălziți la culcare după o zi spectaculoasă! Ne-am grăbit spre cameră. Am avut iar emoții la ușa mică din fața băii mai mari, apoi cu tăbliile patului, să nu-l facă ca pe al lui Procust.

N-or fi fost secuii tare înalți, dar am intrat și-n baie, am încăput și-n pat. Am lăsat pe dimineață mapa cu stema Transilvaniei și am adormit cătând tot mai mijit către sticlăria de pe șemineu. Dimineață, proaspăt spălați pe față, am remarcat cănuțele, ulcioarele, chedrențul și lampa din tavan și ne-am adunat la micul dejun, ca la țară de bun! Slăninuță cu ceapă roșie, cârnați și șunculiță, caș și brânză de vaci, unt de casă, zacuscă, roșii și castraveți, pită cu cartofi, gem de căpșuni și miere, cereale pentru cei mai urbani, apă rece în carafă și cafea la ibric. Nici la Tiffany’s nu căpătam așa breakfast! L-am savurat cu toate simțurile, integral și fără semnal, că semnalul de mobil ajunge greu peste dealurile care înconjoară satul, lucru care dă total sens ideii de retreat.

Ne-a zis gazda că am avut mare noroc, că în weekendul ăla eram doar noi la Valea Zălanului și ne-a întrebat dacă vrem să vedem și celelalte încăperi. Cu tot cu camera Prințului! Da’ cum să nu!? A fost chiar dorința lui ca atunci când nu vine în vizită aici, casele să fie la dispoziția tuturor oaspeților care vor să se cazeze. Cine are și mai mare noroc poate dormi chiar în patul lui și poate lucra (dar cine vine să lucreze aici!?) chiar la masa pe care o folosește. Am remarcat raftul de lângă birou – am avut și noi unul la fel acasă. Nicio mirare, pentru că Banatul și Transilvania au replicat cultural Biedermaierul mitteleuropean până în cele mai mici amănunte. I-am aflat și programul zilnic, cu ore precise pentru agenda de dimineață, dar mai relaxate pentru plimbările de după-masă prin natură. Dacă bine am înțeles, într-o astfel de preumblare a trecut dealul până la Micloșoara bucurându-se de natura „unspoiled” (nu avem un cuvânt în românește care să o descrie atât de complet și frumos!).

În cartea lui Barna Préda am citit că Prințul Charles a ajuns aici prima oară în 2014, deși cumpărase cu cinci ani mai devreme casa fostului judecător, ajunsă prima casă de oaspeți din sat. L-au dat gata mămăliga cu brânză de vaci, pâinea de casă, gemurile și siropurile pregătite de femeile din sat, dar și lucrurile meșterite din lemn, obiceiurile simple și peisajele frumoase ale locului. Ce dovadă mai bună decât faptul că Prince Charles of Transylvania, așa cum l-a numit Telegraph în 2012, devenit King Charles III, a făcut prima vizită în afara regatului său, imediat după încoronare, tocmai la Valea Zălanului?

Din aceeași carte am mai aflat și o grămadă de lucruri despre satul care a apărut când Sámuel Kálnoky, jude regal de Trei Scaune, a dat în scris la 27 februarie 1692, în Valea Crișului, că Leonde Popa, Morar (Molnár) alias Vaszily Polyák, Péter Rusz, Stephan Rusz și Vaszil Rusz pot să se așeze în locul numit Egyedmezeje din pădurile sale de la Aita Seacă, din zona Micloșoarei. Zalánpatak sau Valea Zălanului de azi și-a luat numele de la glăjăria Zalány, unde meșteri din Stiria și Boemia suflau sticla din cuarțul măcinat în moara de aici și ars în cuptoare cu lemne tăiate de pădurari unguri și români. La primul recensământ (1784-1787), satul număra 21 de case, 25 de familii și 114 locuitori. La 1850, aici locuiau 130 de unguri, 135 de români și trei germani, ajungând să aibă cei mai mulți locuitori (385) în 1930. Astăzi mai sunt vreo 120. Familia Kálnoky a păstrat sticlăria până la 1759, după care au dat-o spre exploatare unor negustori greci sau sași din Brașov și Sibiu. Sticluțe pentru medicamente, pahare pentru pălincă sau vaze care au ajuns până-n Turcia, dar și geamurile catedralei Sf. Mihail din Cluj și ale Bisericii Negre din Brașov s-au făcut aici! Făbricuța a fost închisă (1860) pentru că ardea prea mult lemn, dar și pentru că „managerii” au fost prea hrăpăreți cu angajații care s-au revoltat și i-au dat foc! Cei care știau să facă potasă s-au mutat la fabrica din Azuga, moara a măcinat grâu în loc de cuarț, lumea s-a apucat de agricultură și creșterea animalelor, iar ce a mai rămas din producție mai poate fi văzut în micul muzeu din sat sau la Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe.

Oamenii s-au întors către lemnul rămas baza vieții lor de zi cu zi, chiar satul fiind salvat în mai multe rânduri de pădurile groase din preajmă. Viitorul mareșal Antonescu a cumpărat mari suprafețe de pădure aici, pe care le-a exploatat vreme de șase ani (până în 1924), aproape până la epuizare. Lemnul era dus la Malnaș Băi pe drumul forestier făcut special în acei ani, de unde pleca pe calea ferată spre fabricile în care era prelucrat. Ne-am amintit cum, câțiva ani mai înainte, am încercat să urcăm și noi dinspre Malnaș, cu Škodele familiei, „Drumul lui Antonescu”: Verduța s-a sforțat, dar l-a suit, Făbi, cu roțile prea înguste, mai mult a patinat, așa că a trebuit să renunțăm. Satul a răscumpărat pământul rămas aproape gol și l-a reîmpădurit. Lemnul a mai fost folosit (și încă mai este!) mai ales la producerea de mangal, pădurea fiind lăsată să revină la viață pentru a adăposti viața în toată bogăția ei. Jderii, lupii, vulpile, pisicile sălbatice, râșii sau iepurii își văd de viața lor umblând liberi printre fagi și stejari amestecați cu tufe de alun, păducel sau porumbar. Mistreții și urșii bruni se delectează cu mere pădurețe și pere sălbatice (urșii vin în septembrie după merele din livada casei de oaspeți 😊), berzele și stârcii planează peste zi, bufnițele țipă pe-nserat sau la miezul nopții, păstrăvii bruni, curcubeu sau californieni (cum or fi ajuns aici!?) alternează craul și bras prin pâraiele repede curgătoare. Zmeura și murele îl îndulcesc, iar apele minerale care țâșnesc bolborosind din izvoare potolesc setea celui care se plimbă prin pădurea care-l însoțește până la marginea satului.

„Unspoiled nature”. În toată diversitatea și frumusețea ei, de care oricine se poate bucura asemenea Regelui Angliei știind că dacă „încercăm să trăim în armonie cu mediul și să redescoperim înțelepciunea uitată pe care strămoșii noștri au dobândit-o de-a lungul generațiilor, vom avea șansa să lăsăm moștenire o lume mai curată, mai sănătoasă și mai fericită”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

COIFUL ȘI TARAFUL

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Gata, s-a întors acasă Coiful! După ce a fost furat în Țările de Jos, polițiștii olandezi l-au recuperat și ni l-au trimis înapoi, iar Muzeul Național de Istorie a României a organizat un eveniment de marketing cultural de la care nu puteam lipsi. A fost, cu adevărat, un Moment, de care Istoria României a avut mare nevoie.

Da’ pe unde o mai fi și Coțofeneștiul ăsta!? Ne-a arătat harta că-n Prahova, într-o comună prin care am mai trecut ca să ocolim un ambuteiaj și, chiar dacă se înserase, ne-au plăcut atât de mult locurile încât am zis că vom reveni! Am aflat o grămadă de lucruri despre Vărbilăul aflat pe drumul sării de Slănic și lângă ruta medievală spre Transilvania vizitând Muzeul virtual Vărbilău. Poienile lui Vărbila apar în documente la 1 decembrie 1427. Chiar dacă pe malul Vărbilei creșteau multe sălcii, de unde și numele apei și al locului (varba însemnând salcie în slava veche), pe stema comunei apar trei frunze de stejar și două ghinde de aur – de la pădurile bogate din zonă, precum și o alăută de argint – de la meșteșugul din vechime dovedit al muzicanților de aici. Petrolul, sarea și fabricile din apropiere au dat de lucru oamenilor și au crescut comuna care, în perioada interbelică, ajunsese să aibă două mori de apă, o făbricuță de acid carbonic, două fierării, două ateliere de tâmplărie, trei brutării, trei măcelării, patru croitori, cinci cizmari și șapte comercianți. De cei din urmă amintește casa cu prăvălie Ion Filipescu de la începutul secolului 20, aflată vizavi de primărie, singurul monument de arhitectură inclus în lista monumentelor istorice din județ. Dar brandul local l-au creat lăutarii, mari meșteri ai viorii, cobzei, țambalului sau acordeonului. Nunțile, botezurile și petrecerile la care au cântat le-au dus vestea în lumea largă. E cineva care n-a auzit de Taraful de la Vărbilău? Este!? Vă spune doamna Mioara povestea: „nu vreau să fac grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea”.

Coțofeneștii au intrat în istorie în 1927 sau mai înainte (sigur în 1929), când niște copii aflați cu vitele pe dealul Măgura au găsit „ceva” strălucitor lângă o râpă de la marginea unei păduri, în locul numit Budui de pe vârful Fundăturii. După ce s-au jucat cu coiful, fiecare și-a luat partea lui, cea mai mare oprind-o Traian Simion, pe atunci de 12-13 ani, care, parcă pentru a confirma că găsirea unei comori nu aduce numai lucruri bune, avea să cadă pe front în al doilea război mondial. Tatăl său, Alexandru Simion, a vândut-o, în 1927, lui Ion Marinescu-Moreanu, un comerciant din Ploiești, restul rămânând la familiile copiilor din sat, poate la cea a lui Ilie Vrăbioru. Aparținând, probabil, unui conducător al unei comunități înstărite și așezate social, coiful este unul dintre artefactele cele mai valoroase ale Muzeului Național de Istorie a României, unde a fost expus din 1970. Produs al orfevrăriei traco-getice din secolul IV î.d.Chr., având influențe grecești, scitice sau persane, este bătut la rece din două table ale unui aliaj din aur (760‰), argint (225‰) și cupru (10‰) și are 25,50 cm înălțime, 20 cm diametru la bază cântărind 726,08 g. Strălucirea aurului, ochii frontali apotropaici meniți să confere purtătorului puteri sporite la nevoie, imaginea tipărită în tratate de istoria artei sau manuale de istorie, pe o marcă poștală (1988), pe moneda de aur emisă de BNR (1999), prezența la mari expoziții la Paris, Oxford, Stockholm, Frankfurt am Main, Rotterdam, Florența, Lisabona, Madrid și… Assen, precum și, nu în ultimul rând, Decebal, jucat acum 60 de ani de Amza Pellea în „Dacii”, l-au făcut faimos!

Povestește Ion Marin Sadoveanu, în prima pagină din Rampa de duminică, 28 aprilie 1929 despre un „domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfășurat într’o gazetă”, care s-a prezentat la Ministerul Artelor. „Din foile veștede răsare deodată o minunăție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăe, toți vor să-l vază! Închipuiți-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, ușor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din acelaș metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor și a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați”. Spune aducătorul: „L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță l-am cumpărat și vi l-am adus d-voastră. Vi-l las”. Cere „numai o chitanță” și „cu o prietenească și firească simplicitate, își ia ziua bună de la toți și pleacă, zâmbind fericit de conștiința faptei sale”. Directorul general al Muzeului de antichități, profesorul Andrieșescu, i-a stabilit valoarea: „întâmplarea ne mângâie oarecum de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita «Cloșcă cu pui». Coiful acesta o egalează în valoare”. Și se mai minunează jurnalistul: „pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N’ai întâlnit nici un aurar, nici imanticar, nu ți s’a cântat nici o ispită de dincolo de hotare ?… N’ai auzit şi d-ta de ce e aia «lovitura»?”.

L-am (re)văzut cu ocazia evenimentului organizat de Muzeul Național de Istorie a României exclusiv pentru mass media. Am ascultat discursuri diplomatic-ceremonial-emoțional-solicitant-amicale ale ambasadoarei Țărilor de Jos, ministrului Culturii, directorului Muzeului din Assen (simpatic: întrebat ce crede c-aveau de gând să facă hoții cu coiful, a răspuns că nu știe, că n-a fost unul dintre ei…), directorului Muzeului Național și președintelui Rețelei Naționale a Muzeelor din România. S-a vorbit despre bucuria recuperării coifului și tristețea negăsirii celei de a treia brățări, despre cum cultura ar trebui să fie un pilon al dezvoltării durabile a indivizilor și comunităților, despre cum patrimoniul cultural este nevalorizat în societate, despre necesitatea de a pune la dispoziția instituțiilor culturale „instrumente de finanțare”, mai clar bani, despre importanța fidelizării angajaților (ale căror salarii, da, sunt mizerabile în raport cu importanța muncii pe care o fac), despre generația tânără care lucrează în instituțiile culturale dar care ar trebuie să fie un și consistent consumatoare de cultură. Iar aici ajungem la ce nu s-a spus: niciunul dintre vorbitori nu a amintit, măcar tangent… marketingul! Pentru că dacă e adevărat că statul trebuie să susțină instituțiile de cultură și activitatea culturală, la fel de adevărat este și că instituțiile culturale trebuie să învețe să construiască produse, servicii, evenimente și activități culturale pentru consumatorii acestora! Se cheamă marketing cultural și se întâmplă în toată lumea civilizată. Dar poate că noi, deși pe drum, mai avem de bătut ceva cale până acolo.

 Directorul Muzeului Național ne-a asigurat că, după ce va fi restaurat, coiful se va întoarce în aceeași vitrină din sala Tezaurului. Norocos tare coiful, care va putea fi văzut la locul său, nu ca miile de artefacte care încă așteaptă răbdătoare în cutii să ne povestească Istoria României în sălile în sfârșit renovate ale muzeului.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

SLOW, SLOW, PÂN-LA BUZĂU

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Vremurile se grăbesc, oamenii accelerează, e tot mai complicat să fii simplu. Reacția firească este să reducem viteza cu care navigăm printre „proiecte” și, mai bine, să acostăm pe insulele de stare bună. Care, din fericire, mai există, chiar se înmulțesc și ne oferă alte referințe pentru viața cotidiană.

Am aflat târziu sau slow, ca să fim mai trendy, de Piața Artizanilor – Slow Food & Gourmet Hub Buzău, pe numele-i din cartea de identitate. În curtea hanului Moara Veche din Berca urma deja ediția a patra și, cum ne plac locurile frumoase, produsele locale, mai ales cele comestibile (dar nu numai) și susținem „în mod conștient” (fix cum zice reclama), ori de câte ori putem, economia locală, am zis că trebuie să ajungem! Prin zonă mai fusesem la Vulcanii noroioși, Berca îmi era simpatică de când avea echipă în Divizia C și rimam „Foaie verde ca ciuperca, eu țin cu Petrolul Berca” 😊, dar alte motive serioase să mai trecem, darmite să oprim, n-am avut. Am văzut că dacă la un moment dat dăm drumul național pe cel județean, putem ajunge într-un loc aparte, unde a fost găsit tezaurul de la Pietroasa. Am lăsat Clondiru pe dreapta ca să virăm la stânga spre Pietroasele, drept spre deal. Harta lui Alexandru Odobescu ne-a arătat că în prima intersecție mare, dacă mergem tot înainte, intrăm chiar pe poarta principală a fostului castru roman construit pe când Constantin cel Mare încerca să-i țină-n loc pe goți în drumul lor spre imperiu. Tabla maro cu Cloșca cu Puii de Aur indică tot „Înainte”, mai la deal sau, poate, „La Ioana” de pe săgeata cu cazarea. Intrați în Pietroasa Mică, doar Cloșca rămâne cu majusculă pe tabla care se albăstrește: or fi și puii de aur, da-s prea mici ca să apară și ei majusculoși. Cotim pe strada (cum altfel) Tezaurului și, după încă 500 de metri, parcăm vizavi de locul în care se presupune că Ion Lemnaru și socrul său, Stan Avram, au găsit tezaurul.

            Era în postul Paștelui al anului 1837. „Eu, Ion Lemnaru…mărturisesc că acest socriu-meu, tocmindu-să cu iconomu Sfintei Episcopii Buzău ca să facă niște ferestre pentru biserică, după ce s-a întors acasă, ne-am întâlnit amândoi și după ce am primit doi icosari arvuna, am plecat să căutăm pietre îndemânatice pentru acea trebuință. Şi am găsit o piatră supt viia ardelenilor, pă care, începând a o dezgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit niște lucruri de aur, vârâte între două pietre, adică între cea care se găsise bună pentru ferestre și care era culcată și cealaltă, ce era pusă în picioare despre nămezi, în bucăți…”, zice declarația celui care, aparent, nu știa să scrie! Două monumente marchează locul. Primul, din 1979, e mai simplu, în stilul unei fântâni turcești. Al doilea, mai recent, e făcut din calcar de meșterii pietrari din Năeniul vecin și ilustrează, de la est la vest, cum au venit și vizi/ostro(?)-goții cărora le-a aparținut: vasul octogonal, talerul, fibula mare, patera și vasul oenochoe. Locul presupus a fost, în cele din urmă, acceptat pentru că disputa între mănăstirile Bradu și Sf. Gheorghe Nou, care administrau moșiile Pietroasa, respectiv Istrița, a fost tranșată în favoarea primei, chiar dacă pe a doua se găsiseră comori în alte încă trei locuri! Pietrarii au ascuns obiectele și le-au vândut un an mai târziu lui Anastase sârbul, arnăut din Bitolia, care ba le-a vândut, ba le-a îngropat lângă podul Câlnăului. De aici a recuperat banul Mihail Ghica, fondatorul viitorului Muzeu Național de Istorie al României, cele 12 piese (după unele surse 16, 17, 26 sau chiar 27!) „neluate de viituri”.

Dar până să ajungă la Muzeul Național, abia în 1972, multe au mai fost. Mai întâi, după 15 luni și la cererea lui Vodă, s-a încheiat procesul cu 20 de anchetați: găsitorii muriseră în închisoare, cei la care l-au ascuns au luat „treizeci toege fieșcare” și „închisoare de un an, socotit de când s-au arestuit”, iar Anastase sârbul, cel care l-a cumpărat, cu banii statului (pe care trebuia să-i folosească la podul de la Câlnău!), ba chiar l-a și distrus parțial cu toporul (!), deja eliberat pe cauțiune, a fost… achitat!! Fibula mare, cele două mijlocii și cea mică dau numele și atribuie originea tezaurului care cântărește 19.755,33 grame și este expus astăzi la Muzeul Național. După Rudolf Neumeister, susținut de Alexandru Odobescu, cel care a publicat monografia Le Trésor de Pétrossa, „Cloșca cu puii de aur” ar veni din secolul IV după Hristos și ar fi aparținut lui Athanaric, conducătorul vizigoților aflați în tranzit prin Pietroasele. Restaurat de giuvaergiul Bisterfeld (1838-1840), ajunge la colegiul Sf. Sava, în Muzeul Național de Antichități (1842). Apoi, la Paris, la Expoziția Universală (1867), Londra, la Muzeul South-Kensington (azi Victoria and Albert, 1868) și Viena, la Expoziția Universală (1873). În noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1875, Dimitrie Pantazescu-Popescu, „un tânăr de oarecare condițiune, căruia nu-i lipsește nici oarecare instrucțiune” din Titu, taie dușumeaua Bibliotecii Senatului, coboară pe frânghie în camera tezaurului Muzeului de Antichități, taie cu diamantul vitrina, apoi pleacă urcând aceeași frânghie, dar cu tezaurul furat! Membru de frunte în Condica Pungașilor, poliția l-a prins repede…

Scăpat din incendiul palatului Universității bucureștene, tezaurul e reparat temeinic de Paul Telge (1884). Anul 1900 îl găsește la Paris, în Sala Orfevrăriei antice de la Luvru, în cadrul Expoziției Universale. Trece în liniște prin a doua parte de Art Nouveau, dar intrarea țării în Primul Război Mondial îl va pune din nou pe drumuri. Din Moldova presată de armatele Puterilor Centrale, Cloșca și puii săi de aur vor pleca în vara lui 1917, alături de aurul Băncii Naționale și de alte obiecte și documente ale unor instituții publice sau particulare, în Rusia țaristă. Care, după câteva luni și o Mare Revoluție Socialistă din Octombrie (sărbătorită în noiembrie), va deveni URSS și-l va returna, absolut surprinzător, României, în 1956! Membru al delegației trimise să-l readucă în țară, Tudor Arghezi, care-l văzuse în București cu 60 de ani mai devreme, „în copilărie, la vârsta de 16 ani”, avea să disoneze cognitiv încercând să explice decizia total neașteptată în a sa „Lume veche, lume nouă” scriind despre ceremonia din sala Cavalerilor Ordinului Sf. Gheorghe a Kremlinului, în care „contrastul între vremuri era emoționant… Între umbrele țarilor de altădată răsunau cuvântările Republicii Socialiste”. Ne-am uitat cu mare atenție împrejur, doar s-o ivi un bolovan mai strâmb pus peste vreo comoară negăsită. Am urcat scările deasupra locului, dar n-am zărit nimic care să ne facă să punem mâna pe lopată 😊. Valea Urgioaiei și, mai ales, drumul de Buzău ne-au adus aminte că aici făcusem doar un popas. Pentru că erau deja, ba chiar trecute, ceasurile prânzului, am pornit spre Piața Artizanilor. După o cafea cu covrigi de Buzău în Sărata Monteoru, ne-am bucurat de cei 32 de kilometri abia asfaltați ai drumului (DJ203G) peste deal, spre Berca. Cum am parcat, ne-am repezit gourmet la cârnații de Pleșcoi, micii de mangaliță și langoși. One beer later, am remarcat printre artizani Ferma Cățean și brânza sa fabuloasă, dar și Șofranul de Buzău, măcar la fel de bun precum cel de San Gimignano!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.