COIFUL ȘI TARAFUL

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Gata, s-a întors acasă Coiful! După ce a fost furat în Țările de Jos, polițiștii olandezi l-au recuperat și ni l-au trimis înapoi, iar Muzeul Național de Istorie a României a organizat un eveniment de marketing cultural de la care nu puteam lipsi. A fost, cu adevărat, un Moment, de care Istoria României a avut mare nevoie.

Da’ pe unde o mai fi și Coțofeneștiul ăsta!? Ne-a arătat harta că-n Prahova, într-o comună prin care am mai trecut ca să ocolim un ambuteiaj și, chiar dacă se înserase, ne-au plăcut atât de mult locurile încât am zis că vom reveni! Am aflat o grămadă de lucruri despre Vărbilăul aflat pe drumul sării de Slănic și lângă ruta medievală spre Transilvania vizitând Muzeul virtual Vărbilău. Poienile lui Vărbila apar în documente la 1 decembrie 1427. Chiar dacă pe malul Vărbilei creșteau multe sălcii, de unde și numele apei și al locului (varba însemnând salcie în slava veche), pe stema comunei apar trei frunze de stejar și două ghinde de aur – de la pădurile bogate din zonă, precum și o alăută de argint – de la meșteșugul din vechime dovedit al muzicanților de aici. Petrolul, sarea și fabricile din apropiere au dat de lucru oamenilor și au crescut comuna care, în perioada interbelică, ajunsese să aibă două mori de apă, o făbricuță de acid carbonic, două fierării, două ateliere de tâmplărie, trei brutării, trei măcelării, patru croitori, cinci cizmari și șapte comercianți. De cei din urmă amintește casa cu prăvălie Ion Filipescu de la începutul secolului 20, aflată vizavi de primărie, singurul monument de arhitectură inclus în lista monumentelor istorice din județ. Dar brandul local l-au creat lăutarii, mari meșteri ai viorii, cobzei, țambalului sau acordeonului. Nunțile, botezurile și petrecerile la care au cântat le-au dus vestea în lumea largă. E cineva care n-a auzit de Taraful de la Vărbilău? Este!? Vă spune doamna Mioara povestea: „nu vreau să fac grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea”.

Coțofeneștii au intrat în istorie în 1927 sau mai înainte (sigur în 1929), când niște copii aflați cu vitele pe dealul Măgura au găsit „ceva” strălucitor lângă o râpă de la marginea unei păduri, în locul numit Budui de pe vârful Fundăturii. După ce s-au jucat cu coiful, fiecare și-a luat partea lui, cea mai mare oprind-o Traian Simion, pe atunci de 12-13 ani, care, parcă pentru a confirma că găsirea unei comori nu aduce numai lucruri bune, avea să cadă pe front în al doilea război mondial. Tatăl său, Alexandru Simion, a vândut-o, în 1927, lui Ion Marinescu-Moreanu, un comerciant din Ploiești, restul rămânând la familiile copiilor din sat, poate la cea a lui Ilie Vrăbioru. Aparținând, probabil, unui conducător al unei comunități înstărite și așezate social, coiful este unul dintre artefactele cele mai valoroase ale Muzeului Național de Istorie a României, unde a fost expus din 1970. Produs al orfevrăriei traco-getice din secolul IV î.d.Chr., având influențe grecești, scitice sau persane, este bătut la rece din două table ale unui aliaj din aur (760‰), argint (225‰) și cupru (10‰) și are 25,50 cm înălțime, 20 cm diametru la bază cântărind 726,08 g. Strălucirea aurului, ochii frontali apotropaici meniți să confere purtătorului puteri sporite la nevoie, imaginea tipărită în tratate de istoria artei sau manuale de istorie, pe o marcă poștală (1988), pe moneda de aur emisă de BNR (1999), prezența la mari expoziții la Paris, Oxford, Stockholm, Frankfurt am Main, Rotterdam, Florența, Lisabona, Madrid și… Assen, precum și, nu în ultimul rând, Decebal, jucat acum 60 de ani de Amza Pellea în „Dacii”, l-au făcut faimos!

Povestește Ion Marin Sadoveanu, în prima pagină din Rampa de duminică, 28 aprilie 1929 despre un „domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfășurat într’o gazetă”, care s-a prezentat la Ministerul Artelor. „Din foile veștede răsare deodată o minunăție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăe, toți vor să-l vază! Închipuiți-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, ușor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din acelaș metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor și a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați”. Spune aducătorul: „L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță l-am cumpărat și vi l-am adus d-voastră. Vi-l las”. Cere „numai o chitanță” și „cu o prietenească și firească simplicitate, își ia ziua bună de la toți și pleacă, zâmbind fericit de conștiința faptei sale”. Directorul general al Muzeului de antichități, profesorul Andrieșescu, i-a stabilit valoarea: „întâmplarea ne mângâie oarecum de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita «Cloșcă cu pui». Coiful acesta o egalează în valoare”. Și se mai minunează jurnalistul: „pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N’ai întâlnit nici un aurar, nici imanticar, nu ți s’a cântat nici o ispită de dincolo de hotare ?… N’ai auzit şi d-ta de ce e aia «lovitura»?”.

L-am (re)văzut cu ocazia evenimentului organizat de Muzeul Național de Istorie a României exclusiv pentru mass media. Am ascultat discursuri diplomatic-ceremonial-emoțional-solicitant-amicale ale ambasadoarei Țărilor de Jos, ministrului Culturii, directorului Muzeului din Assen (simpatic: întrebat ce crede c-aveau de gând să facă hoții cu coiful, a răspuns că nu știe, că n-a fost unul dintre ei…), directorului Muzeului Național și președintelui Rețelei Naționale a Muzeelor din România. S-a vorbit despre bucuria recuperării coifului și tristețea negăsirii celei de a treia brățări, despre cum cultura ar trebui să fie un pilon al dezvoltării durabile a indivizilor și comunităților, despre cum patrimoniul cultural este nevalorizat în societate, despre necesitatea de a pune la dispoziția instituțiilor culturale „instrumente de finanțare”, mai clar bani, despre importanța fidelizării angajaților (ale căror salarii, da, sunt mizerabile în raport cu importanța muncii pe care o fac), despre generația tânără care lucrează în instituțiile culturale dar care ar trebuie să fie un și consistent consumatoare de cultură. Iar aici ajungem la ce nu s-a spus: niciunul dintre vorbitori nu a amintit, măcar tangent… marketingul! Pentru că dacă e adevărat că statul trebuie să susțină instituțiile de cultură și activitatea culturală, la fel de adevărat este și că instituțiile culturale trebuie să învețe să construiască produse, servicii, evenimente și activități culturale pentru consumatorii acestora! Se cheamă marketing cultural și se întâmplă în toată lumea civilizată. Dar poate că noi, deși pe drum, mai avem de bătut ceva cale până acolo.

 Directorul Muzeului Național ne-a asigurat că, după ce va fi restaurat, coiful se va întoarce în aceeași vitrină din sala Tezaurului. Norocos tare coiful, care va putea fi văzut la locul său, nu ca miile de artefacte care încă așteaptă răbdătoare în cutii să ne povestească Istoria României în sălile în sfârșit renovate ale muzeului.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

SLOW, SLOW, PÂN-LA BUZĂU

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Vremurile se grăbesc, oamenii accelerează, e tot mai complicat să fii simplu. Reacția firească este să reducem viteza cu care navigăm printre „proiecte” și, mai bine, să acostăm pe insulele de stare bună. Care, din fericire, mai există, chiar se înmulțesc și ne oferă alte referințe pentru viața cotidiană.

Am aflat târziu sau slow, ca să fim mai trendy, de Piața Artizanilor – Slow Food & Gourmet Hub Buzău, pe numele-i din cartea de identitate. În curtea hanului Moara Veche din Berca urma deja ediția a patra și, cum ne plac locurile frumoase, produsele locale, mai ales cele comestibile (dar nu numai) și susținem „în mod conștient” (fix cum zice reclama), ori de câte ori putem, economia locală, am zis că trebuie să ajungem! Prin zonă mai fusesem la Vulcanii noroioși, Berca îmi era simpatică de când avea echipă în Divizia C și rimam „Foaie verde ca ciuperca, eu țin cu Petrolul Berca” 😊, dar alte motive serioase să mai trecem, darmite să oprim, n-am avut. Am văzut că dacă la un moment dat dăm drumul național pe cel județean, putem ajunge într-un loc aparte, unde a fost găsit tezaurul de la Pietroasa. Am lăsat Clondiru pe dreapta ca să virăm la stânga spre Pietroasele, drept spre deal. Harta lui Alexandru Odobescu ne-a arătat că în prima intersecție mare, dacă mergem tot înainte, intrăm chiar pe poarta principală a fostului castru roman construit pe când Constantin cel Mare încerca să-i țină-n loc pe goți în drumul lor spre imperiu. Tabla maro cu Cloșca cu Puii de Aur indică tot „Înainte”, mai la deal sau, poate, „La Ioana” de pe săgeata cu cazarea. Intrați în Pietroasa Mică, doar Cloșca rămâne cu majusculă pe tabla care se albăstrește: or fi și puii de aur, da-s prea mici ca să apară și ei majusculoși. Cotim pe strada (cum altfel) Tezaurului și, după încă 500 de metri, parcăm vizavi de locul în care se presupune că Ion Lemnaru și socrul său, Stan Avram, au găsit tezaurul.

            Era în postul Paștelui al anului 1837. „Eu, Ion Lemnaru…mărturisesc că acest socriu-meu, tocmindu-să cu iconomu Sfintei Episcopii Buzău ca să facă niște ferestre pentru biserică, după ce s-a întors acasă, ne-am întâlnit amândoi și după ce am primit doi icosari arvuna, am plecat să căutăm pietre îndemânatice pentru acea trebuință. Şi am găsit o piatră supt viia ardelenilor, pă care, începând a o dezgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit niște lucruri de aur, vârâte între două pietre, adică între cea care se găsise bună pentru ferestre și care era culcată și cealaltă, ce era pusă în picioare despre nămezi, în bucăți…”, zice declarația celui care, aparent, nu știa să scrie! Două monumente marchează locul. Primul, din 1979, e mai simplu, în stilul unei fântâni turcești. Al doilea, mai recent, e făcut din calcar de meșterii pietrari din Năeniul vecin și ilustrează, de la est la vest, cum au venit și vizi/ostro(?)-goții cărora le-a aparținut: vasul octogonal, talerul, fibula mare, patera și vasul oenochoe. Locul presupus a fost, în cele din urmă, acceptat pentru că disputa între mănăstirile Bradu și Sf. Gheorghe Nou, care administrau moșiile Pietroasa, respectiv Istrița, a fost tranșată în favoarea primei, chiar dacă pe a doua se găsiseră comori în alte încă trei locuri! Pietrarii au ascuns obiectele și le-au vândut un an mai târziu lui Anastase sârbul, arnăut din Bitolia, care ba le-a vândut, ba le-a îngropat lângă podul Câlnăului. De aici a recuperat banul Mihail Ghica, fondatorul viitorului Muzeu Național de Istorie al României, cele 12 piese (după unele surse 16, 17, 26 sau chiar 27!) „neluate de viituri”.

Dar până să ajungă la Muzeul Național, abia în 1972, multe au mai fost. Mai întâi, după 15 luni și la cererea lui Vodă, s-a încheiat procesul cu 20 de anchetați: găsitorii muriseră în închisoare, cei la care l-au ascuns au luat „treizeci toege fieșcare” și „închisoare de un an, socotit de când s-au arestuit”, iar Anastase sârbul, cel care l-a cumpărat, cu banii statului (pe care trebuia să-i folosească la podul de la Câlnău!), ba chiar l-a și distrus parțial cu toporul (!), deja eliberat pe cauțiune, a fost… achitat!! Fibula mare, cele două mijlocii și cea mică dau numele și atribuie originea tezaurului care cântărește 19.755,33 grame și este expus astăzi la Muzeul Național. După Rudolf Neumeister, susținut de Alexandru Odobescu, cel care a publicat monografia Le Trésor de Pétrossa, „Cloșca cu puii de aur” ar veni din secolul IV după Hristos și ar fi aparținut lui Athanaric, conducătorul vizigoților aflați în tranzit prin Pietroasele. Restaurat de giuvaergiul Bisterfeld (1838-1840), ajunge la colegiul Sf. Sava, în Muzeul Național de Antichități (1842). Apoi, la Paris, la Expoziția Universală (1867), Londra, la Muzeul South-Kensington (azi Victoria and Albert, 1868) și Viena, la Expoziția Universală (1873). În noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1875, Dimitrie Pantazescu-Popescu, „un tânăr de oarecare condițiune, căruia nu-i lipsește nici oarecare instrucțiune” din Titu, taie dușumeaua Bibliotecii Senatului, coboară pe frânghie în camera tezaurului Muzeului de Antichități, taie cu diamantul vitrina, apoi pleacă urcând aceeași frânghie, dar cu tezaurul furat! Membru de frunte în Condica Pungașilor, poliția l-a prins repede…

Scăpat din incendiul palatului Universității bucureștene, tezaurul e reparat temeinic de Paul Telge (1884). Anul 1900 îl găsește la Paris, în Sala Orfevrăriei antice de la Luvru, în cadrul Expoziției Universale. Trece în liniște prin a doua parte de Art Nouveau, dar intrarea țării în Primul Război Mondial îl va pune din nou pe drumuri. Din Moldova presată de armatele Puterilor Centrale, Cloșca și puii săi de aur vor pleca în vara lui 1917, alături de aurul Băncii Naționale și de alte obiecte și documente ale unor instituții publice sau particulare, în Rusia țaristă. Care, după câteva luni și o Mare Revoluție Socialistă din Octombrie (sărbătorită în noiembrie), va deveni URSS și-l va returna, absolut surprinzător, României, în 1956! Membru al delegației trimise să-l readucă în țară, Tudor Arghezi, care-l văzuse în București cu 60 de ani mai devreme, „în copilărie, la vârsta de 16 ani”, avea să disoneze cognitiv încercând să explice decizia total neașteptată în a sa „Lume veche, lume nouă” scriind despre ceremonia din sala Cavalerilor Ordinului Sf. Gheorghe a Kremlinului, în care „contrastul între vremuri era emoționant… Între umbrele țarilor de altădată răsunau cuvântările Republicii Socialiste”. Ne-am uitat cu mare atenție împrejur, doar s-o ivi un bolovan mai strâmb pus peste vreo comoară negăsită. Am urcat scările deasupra locului, dar n-am zărit nimic care să ne facă să punem mâna pe lopată 😊. Valea Urgioaiei și, mai ales, drumul de Buzău ne-au adus aminte că aici făcusem doar un popas. Pentru că erau deja, ba chiar trecute, ceasurile prânzului, am pornit spre Piața Artizanilor. După o cafea cu covrigi de Buzău în Sărata Monteoru, ne-am bucurat de cei 32 de kilometri abia asfaltați ai drumului (DJ203G) peste deal, spre Berca. Cum am parcat, ne-am repezit gourmet la cârnații de Pleșcoi, micii de mangaliță și langoși. One beer later, am remarcat printre artizani Ferma Cățean și brânza sa fabuloasă, dar și Șofranul de Buzău, măcar la fel de bun precum cel de San Gimignano!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ZONA DE SIGURANȚĂ FEROVIARĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

De la trenurile de plăcere din vremea lui nenea Iancu, Sinaia a devenit loc comun pentru cei care ies din București. Cu toate colțurile-i bătătorite, după ce faci inventarul care începe cu Peleșul, continuă cu mănăstirea, apoi cota, ajungi rapid să te întrebi ce (ți-)a mai rămas nevăzut. Rapid? Da’ gara am văzut-o?

Păi cum să n-o vedem, că doar am trecut de o grămadă de ori prin ea, ba am mai și coborât din tren pe vremea romantică în care n-aveam nici permis, darmite mașină ca să mergem „la munte”. Deci, am „văzut-o”, dar n-am vizitat-o. Noroc că a mai apărut ocazia unui drum până la Sinaia, mai liber decât s-ar fi așteptat până și Waze, ne-au rămas câteva zeci de minute, pe care le-am umplut oprind în fața gării regale. Cea nouă, construită de Direcția Generală CFR (1937-1938), după planurile arhitectului Duiliu Marcu, cel care a desenat, printre multe altele, și Palatul Victoria (of-of, măi-măi…). Liniile strident de drepte pentru vremurile unduite ale locomotivelor cu abur și piatra gri-colțuros, potrivită perfect timpurilor contondente în care a fost clădită, sugerează mai degrabă obligația de a face un drum. Arcadele peronului de 80 de metri care se încheie la corpul de gardă lasă loc, cam puțin, și plăcerii de a călători. Fostul pavilion regal, care seamănă teribil cu cel de la gara (tot) regală Băneasa, este închis, dar cum perdelele nu sunt trase, putem privi indiscret în interiorul salonului de recepții. Parcă o vedem pe doamna Delia în versiune regală alergând de colo, colo pe pardoseala de marmură mochetată, aranjând o draperie și îndreptând tricolorul!

            După câțiva pași, ne atrage atenția bannerul cu Karel Liman, arhitectul Casei Regale a României. Expoziția de la Muzeul Național Peleș a fost în decembrie 2019 – aprilie 2020, bannerul a rămas. Pe următorul stâlp este alt banner, cu regele Carol I, ctitorul României moderne. Rămas tot după o expoziție, tot la Peleș, dar mai veche! Ideea nu-i chiar rea: ar merita câte un banner, la linia 1 peron, toate personalitățile care au avut legătură cu locul! Ocolim cu atenție și suntem pe peronul gării de astăzi, în „zona de siguranță feroviară”, în care trebuie să păstrăm liniștea (!?) și nu avem voie să fumăm! Putem, în schimb, cum  spune panoul Royal Café, să ne simțim bine cu „bere alcool”, să ne săturăm cu sandwich (doar unul!) și snack-uri (mai multe), să ne răsfățăm cu cafea, cappuccino, înghețată și ciocolată și să luăm și suveniruri. Acum, nu, mulțumim. Aflăm, cu program inclus și telefon de contact, că putem vizita casa memorială George Enescu din cartierul Cumpătu. Mersul valabil al trenurilor C.N.C.F. C.F.R. – S A. (pe vremuri doar CFR) poate fi citit pe panouri. Trenurile „interregional” sunt adăugate cu carioca roșie și albastră, iar tabelele electronice indică sosirea iminent-întârziată a trei trenuri CFR Călători și trei trenuri „Privat” (nu le facem publicitate sau cum?).

            Vedem inscripția care reamintește unul dintre momentele tragice ale istoriei României interbelice: „În acest loc a fost asasinat I. G. Duca președinte al Consiliului de Miniștri Jertfa iubirei sale de neam și țară 29 XII 1933”. Asasinatul produs vineri, 29 decembrie 1933, seara, a fost relatat în Universul abia în numărul de luni, 1 ianuarie 1934, chiar dacă au apărut ediții ale ziarului atât sâmbătă, cât și duminică… Suntem la jumătatea peronului, iar Sinaia mai are o gară: cronologic chiar prima, inaugurată în decembrie 1879, câteva luni mai târziu după deschiderea căii ferate transcarpatice Ploiești – Brașov. În salonul princiar al micuței gări i-a întâmpinat directorul general al CFR, Olănescu, pe George Nagelmackers și primii pasageri ai Orient Express-ului aflați în drum spre Istanbul. Regele Carol I (mai interesat de silvicultură) și regina Elisabeta (mai pasionată de poezie), deși nu foarte încântați să facă networking & PR, aveau să-i primească, în cele din urmă, la Peleș. Mai ales pentru că printre călători se aflau și doi jurnaliști faimoși, Henri Opper de Blowitz și Edmond About, de la care aștepta să scrie frumos despre cele văzute aici. Vechiul salon este acum gazda unei expoziții dedicate lumii trenulețelor, numai bună de vizitat când întârzie trenul așteptat.

Pe când să intrăm, ne-a sărit în ochi, chiar dacă stă bine înțepenită pe șine, o drezină, aparent blindată cu care, și mai aparent, ar fi călătorit Ana Pauker (ba chiar ar fi fost și ținta unei tentative de atentat la Roșiorii de Vede – de aici geamul spart în dreptul șoferului-mecanic). Dincolo de aparențe, mașina este o Škoda VOS, construită între 1949 și 1952 în vreo 100 de exemplare exclusiv pentru demnitarii de partid unic din țările est-europene. Motorul de 5195 cmc și 120 CP îi permitea să prindă maximum 115 km/oră. La Sinaia a ajuns în 2007 venind de la Fetești, via Mogoșoaia, unde a fost revizuită general. După care, din păcate, a fost lăsată să ruginească în voie. Mai bine arată locomotiva 230.039, din seria P8 Königsberg 2407 (KPEV), produsă de Stettiner Maschinenbau Actien-Gesellschaft Vulcan (Bredow bei Stettin) în 1907 și preluată de CFR în 1916. Arondată depoului Timișoara, a circulat cu iuțeala maximă de 60 km/oră până în 1987, apoi a fost transferată la Jibou (1991), vândută în Germania (1998), dusă la Cluj pentru reparații, relocată la Subcetate, declarată obiect de patrimoniu cultural național și interzisă la export, iar în cele din urmă adusă și expusă aici în 2007. Poate că i-ar fi fost mai bine în triajul cu istorie din Dej…

Fluierul unei locomotive de manevră ne-a întors spre clădirea gării. Numărul tot mai mare de turiști de la 1900 a lăsat mică prima gară, așa că în locul vechii construcții, demolată aproape toată, a apărut (1911-1913) actuala clădire, atât de Sinaia-style! Art-nouveaul se îmbină cu flair maur și detalii românești în sala mare, cam rece și întunecoasă, în care puținii călători așteaptă. Luminat de un neon, un porumbel privește superior cele două rucsacuri care citesc bilingv despre gările regale de aici. Află că, după 1948, vechea gară regală a fost sală de spectacole, bibliotecă și club sindical, sală de dans, bar și discotecă. Și, că după ce ultimul tren regal a plecat la 3 ianuarie 1948, noua gară regală a ajuns club muncitoresc CFR (1949-1962), până să devină (din 1965) gară prezidențială. Tavanul sălii mari (re)confirmă nevoia renovării și ne duce cu gândul la asigurările de viață pe care ar fi bine să ni le facem, dar, pentru că e greu cu „sursa de finanțare”, ne mulțumim să fim „rezilienți” urmărind „cu atenție și preocupare” ce se întâmplă. Ieșim și, deși nu mai era nevoie, colțul crăpat, pervazul deteriorat, acoperișul scorojit și pietrele lipsă din caldarâm plus mucurile de țigară ne reamintesc cât am avea de (re)construit material și de reparat moral. Oare chiar putem lăsa lucrurile să se degradeze atât de mult? Cum putem face asta!? Poate pentru că păstrăm liniștea în zona de siguranță feroviară? Și de ce trebuie să păstrăm liniștea? Ca să auzim „glasul roților de tren” sau ca să nu fim auziți dacă vedem și atragem atenția?

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

OMUL NOSTRU DIN TRINIDAD

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Căutam un loc pentru revelion care să aibă niște calități: {mai [multă (zăpadă)]}, istorie frumoasă și gastronomie sățioasă, ca să începem anul în stare bună și bunăstare. Tot dând cu săgetuța pe hartă între colțurile țării, am survolat de mai multe ori centrul și ne-am oprit deasupra Biertanului.

Toată lumea știe că Siebenbürgen vine de la cele șapte burguri, pentru conformitate și în ordine alfabetică, Bistritz – Bistrița, Hermannstadt – Sibiu, Klausenburg – Cluj-Napoca, Kronstadt – Brașov, Mediasch – Mediaș, Mühlbach – Sebeș și Schäßburg – Sighișoara. Ceva mai puțină lume știe că pe lângă burguri sunt și vreo două sute de biserici fortificate, cu măcar cinci secole în spate fiecare, mărturii trainice ale prezenței sașilor în Transilvania. Povestea sașilor transilvăneni începe în secolul 12, odată cu drumul acestora din regiunea Rin-Moselle până la marginea Munților Carpați. Bula de Aur din 1224 a regelui Andrei al II-lea le-a dat drepturile pe baza cărora să creeze comunități (unus sit populus) închegate în jurul bisericilor fortificate și pentru a rezista în fața tătarilor și turcilor. Zidurile acestora au fost întărite cu instituții: Universitatea Națională Săsească (1486) – autoritatea administrativă, judiciară și politică a sașilor, activă până în 1876, dizolvată definitiv în 1937; Biserica Evanghelică A.B. (Confesiunea Augsburg, Confessio Augustana, CA) și „Ecclesia Dei nationis Saxonicae” (1550); dialectul săsesc, similar celor din Luxemburg și Moselle, și limba germană în biserică, școală și administrație. Cât a contat introducerea învățământului obligatoriu pentru băieți și fete (1722), care trebuiau să citească, să scrie și să învețe catehismul în germană? Dar frățiile și vecinătățile, în general obligatorii de la o anumită vârstă, organizate și funcționând precum frățiile și breslele din orașele săsești? Sau asociațiile culturale, de afaceri, științifice, de asistență, pentru timp liber și socializare, de tineret și ale persoanelor în vârstă? Toate i-au ținut laolaltă pe membrii comunității și le-au forjat conștiința că sunt împreună.

Din casa de pe la 1750, acum pensiune, am traversat piața mare până la intrarea în biserica fortificată, aflată în fostul turn-închisoare, devenit casa intendentului. Am urcat cei 100 de metri acoperiți și vechi de 231 de ani ai scării din lemn. Zidurile Biertanului sunt amintite prima oară în 1486, când regele Matei Corvin a învoit o treime din bărbații satului să rămână pe loc pentru a le apăra. Biserica e înconjurată de trei rânduri de ziduri. Cel de jos, construit în secolele 16-17, e și cel mai recent. Turnul de Poartă și cel al Țesătorilor îl întăresc pe laturile de vest și sud. Construit un secol mai devreme, cel de mijloc, înalt de opt metri, înconjoară complet biserica. Turnul Slăninii, în care localnicii țineau speck-ul și Turnul Vechii Primării, în care se refugiau notabilitățile în caz de primejdie, dar și contraforții drumului de acces îi cresc puterea. Zwingerul era destul și pentru adăpostirea animalelor din sat în caz de asediu. Cel de sus, tocmai din secolul 15, ranforsat cu trei turnuri și un bastion, este și cel mai vechi. Turnul cu ceas mai ține pe trei dintre fețe cadranele orologiului măsurând timpul din 1508! Mecanismul actual e de la 1883, dar clopotul mare tot bate ora, iar cel mic fiecare sfert al acesteia. Turnul de nord-est a devenit mausoleu în 1913, în urma strămutării aici a rămășițelor și pietrelor funerare ale preoților și episcopilor din biserică, din curte și din vechiul cimitir. Bastionul de est face legătura cu turnul catolic, care și-a luat numele de la cei care, alegând să nu treacă la religia luterană, au avut nevoie și au primit un loc de închinare. Încă mai păstrează urmele frescelor și scara care duce la platforma de apărare. O singură dată au cedat zidurile, în timpul războiului curuților, când biserica și mormintele au fost jefuite în căutare de comori.

Preotul Johannes din Berthelm slujea, la 1283, în biserica din care au mai ajuns până la noi două chei de boltă și un fragment de nervură. Indulgența primită în 1402 de la papa Bonifaciu IX a fost prima sursă de fonduri pentru ridicarea bisericii gotice, începută în vremea magistrului Martinus Scheser (1493-1502). Inițial catolică, biserica a luat numele Fecioarei Maria, pe care l-a păstrat și după trecerea la confesiunea luterană. Inscripția de pe arcul corului spune că lucrările s-au încheiat în 1522, în timpul preotului tot Johannes, dar Baccalaureus, secondat de nepotul său, magistrul Lucas. Am intrat în biserică prin portalul de nord, pe ușa rezervată preoților, prezbiterilor și familiilor lor, bărbaților vârstnici și, numai la nunți și botezuri, tuturor oaspeților. Profesorii, coriștii, băieții și bărbații tineri intrau pe ușa de turn din nord-vestul bisericii. Altarul a fost creat de meșteșugari din Nürnberg și Viena, care au pictat în treizeci de ani (1483-1513) cele 28 de scene din viața lui Isus Hristos și a Fecioarei Maria. Amvonul gotic renascentist a fost sculptat de meșterul Ulrich din Kronstadt dintr-o singură bucată de piatră (1523), iar cristelnița, și ea din piatră, e tot de atunci. Stranele din lemn de tei au fost făcute de Johannes Reichmut (1514-1523) și tot el a măiestrit și ușa din lemn de stejar cu intarsii a sacristiei. Bine că era deschisă, altfel nu știu cum răzbeam sistemul complicat cu 19 încuietori, patru deschise cu cheia, celelalte 15 cu manivela! Manufacturat de meșteri locali la 1515, mecanismul funcțional și astăzi a fost premiat la Expoziția Mondială de la Paris din 1900! Orga făcută de maestrul vienez Karl Hesse e din 1869, dar sigur mai fusese una, la care a cântat organistul Bartholomäus în 1523!

No, Ronule, ai mai văzut tu așa ceva? Am zis ca Ilarion Ciobanu și al său „No, Bobule…” din Profetul, aurul și ardelenii 😊. Apăi Ron al nostru, venit tocmai din Trinidad (și Tobago), nici zăpadă nu mai văzuse, că pe insula aflată un pic peste Venezuela gradele Celsius sunt cam 27,8 tot anul! I-am zis să pună mâna pe cărămida veche de cinci secole, să ne mândrim temperat-continental și noi: aveți voi așa ceva? Mirându-se sincer de zidurile bine făcute, încă în picioare, ne-a zis că și la el acasă a fost un fort, de pământ și lemn, care trebuia să păzească intrarea în Portul Spaniei cu cele cinci tunuri din dotare. După ce britanicii au luat insula de la spanioli (Columb ajunsese aici în 1498, cam odată cu ridicarea Biertanului!), Fort Andres a devenit, printre altele, căpitănia portului, apoi muzeul orașului expunând și câteva dintre tunuri. Am ieșit prin portalul vestic, pe ușile pentru femei, fete și copii, pe sub blazoanele lui Ladislau II (1490-1510) și Ioan Zapolya (1510-1540), stema Scaunului Mediaș și cercul, aparent otoman, cu o stea cu șase colțuri și o semilună. Am trecut de ușa sudică, pentru restul lumii, și am ajuns la bastionul estic: închisoarea matrimonială (un pleonasm după unii…) sau „Casa Împăciuirii”, în variantă soft. Cuplurile care voiau să divorțeze erau ținute aici două săptămâni într-o cameră cu o masă, un scaun, un pat, o farfurie, un tacâm, o cană. În aproape 400 de ani, un singur cuplu a mai divorțat după „împăciuire” (trebuia să existe și marja de eroare)! În punctul ăsta, Ron al nostru, venit nu doar să facă revelionul la Biertan, ci și să-l facă împreună cu prietena lui româncă, s-a speriat o țâră și ne-a întrebat dacă și acum e tot așa 😊. S-a mai relaxat când i-am zis că suntem într-o țară UE, cu democrație domestică solidă și că, oricum, ăla era un obicei săsesc…

Unii abia descoperă ce înseamnă „comunitate” și care este locul fiecărui cetățean în cadrul acesteia. Sașii transilvăneni au știut și au făcut aceste lucruri de secole, cum  a spus Michael Albert (1836-1893) în poemul „Rămâi credincios”: „Nu contează cât de mult apasă și forțează nevoia, aici este puterea de a rezista; Dacă ieși din cercul sacru, vei pieri fără onoare”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ARTĂ ȘI NEGOȚ ÎN MICUL PARIS

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Acum opt ani scrisesem numai câteva rânduri despre locul ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o grădină atent îngrijită, care găzduiește colecția Muzeului Theodor Pallady. Și dacă tot s-a închis pentru lucrări de reorganizare și amenajare, am zis că merită să revenim.

Unii spun că este cea mai veche, alții doar că ar fi printre cele mai vechi case din București. În ambele variante e destul de tinerică, ținând cont că a fost ridicată pe la 1750-1760 sau mai ales dacă o comparăm cu alte case sau conace de pe la noi, ca să nu zicem de pe la alții. Nu se știe exact nici de cine, nici pentru cine a fost construită, dar, după cum arată, pare-se că primul proprietar a fost cineva bine așezat. Pe la 1800 a cumpărat-o, cu 1400 de taleri, negustorul armean Kevork Nazaretoglu, un alt Manuc, poate nu atât de faimos, dar măcar la fel de înstărit ca beyul al cărui han a fost centrul Balcanilor în primele decenii ale secolului 19. L-am căutat pe noul proprietar în fabuloasa bază de date a negustorilor și meseriașilor armeni, Negustorie.ro, dar nu l-am găsit printre cele vreo 1500 de nume! Asta pentru că, deși în plină expansiune, registrul oamenilor, prăvăliilor și meseriilor s-a apropiat, dar încă n-a ajuns până la 1800… Plus că ar trebui să coboare încă vreun secol! Cât de iscusiți negustori au fost armenii, știam, nu și că, la 1924, 78 din cei 80 de comercianți de cafea din București erau… armeni! Marii negustori de tutun și de covoare au devenit în zorii secolului 20 și mai mari comercianți și industriași! „Armenii au adus întotdeauna foloase mari economiei noastre naționale” scria Minerva, Ziarul Sfatului Negustoresc din București, „și dorința noastră este ca atât negoțul înfiripat de ei la noi, cât și industriile lor, să se contopească cu industria și comerțul românesc, pentru o cât mai mare dezvoltare a economiei țării“.

Deasupra intrării scrie 1822: este anul în care Kevork a renovat casa pe care avea să i-o ofere ca dar de nuntă fiului său, Agop (altul, nu cel din „Toate pânzele sus!” 😊). Marele incendiu din 1847 o afectează, dar Agop din cartierul armenesc o repară și i-o lasă moștenire fiicei sale, Ana. Care se căsătorește cu Jacob Melik, „enfant de l’Orient, élevé en France et imbu des idées de la civilization française…”,spirit educat și revoluționar remarcat prin studiile de arhitectură făcute la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, participarea activă la revoluția de la 1848 și cartea „L’Orient devant L’Occident” (1856), pe care a scris-o „mu que par le désir de vouloir rendre, autant qu’il m’est possible, un service actuel et réel à l’humanité et à la civilisation…”. După revoluție, casa Melik va adăposti pașoptiști de marcă precum Ion Brătianu, C. A. Rosetti sau Ion Heliade Rădulescu, dar proprietarul va fi obligat să plece în exil. Revenit în țară după nouă ani, o va renova cu mare grijă astfel încât să nu-i schimbe stilul. Ana i-a supraviețuit și a lăsat-o prin testament comunității armenești pentru a servi drept azil pentru femeile singure și sărace. Nepotul Eugen Melik a restaurat-o în 1920, la șapte ani după incendiul care a distrus-o. Cele aproape patru decenii în care a funcționat ca azil sau a fost locuită de chiriași au deteriorat serios casa a cărei salvare avea să vină în 1969, când parohia bisericii armene avea să o doneze cu tot cu grădină Consiliului Popular al municipiului București. Doi ani mai târziu avea să fie inaugurat aici Muzeul Pallady.

Născut în anul Comunei din Paris, ieșeanul Theodor trebuia să fie, măcar după bunele intenții părintești, un bun inginer de poduri și șosele. Doar că școala începută la București și continuată politehnic la Dresda a fost estompată de lecțiile de desen și pictură. Talent descoperit și bine sfătuit, pleacă la Paris unde lucrează în atelierul lui Gustave Moreau (1892), se înscrie la Académie des Beaux-Arts și se împrietenește cu Henri Matisse. Pictează peisaje pariziene, expune la Ateneu, Saloane oficiale sau Bienala din Veneția (1924, 1940, 1942). Cel mai bine l-a pictat Victor Eftimiu în ale sale Portrete și amintiri (1965): „Cel mai intelectual dintre plasticii români. Un artist al cărui simț pictural nu s-a dezvoltat solidar, creând un elefantiazis local, ci armonios, paralel cu gustul și discernământul literar (ce poate realiza un pictor, un actor, un muzicant fără lecturi?). Cu preocuparea circulației ideilor și a realităților contemporane, Th. Pallady și-a muiat penelul nu numai în vopsea crudă, dar și în lumină și gând. Acest moldovean și-a potolit tumultuosul temperament oriental, a renunțat la bogăția imaginilor aduse de acasă, la feeria celor o mie și una de nopți, la risipa, la dezordinea care ne regizează pe toți, ca să-și creeze, an de an, o personalitate liniară, arhitectonică, spiritualizată, chintesențială… Th. Pallady nu este numai primul nostru pictor, unul dintre cei mai nobili artiști ai epocii, dar mai reprezintă o minunată sinteză a intelectualității românești, o biruință a acestui neam mult înzestrat și mult risipitor”.

Muzeul Pallady, în casa Melik: de unde până unde? În 1970, foarte probabil pe fondul deschiderii din acea perioadă și, mai mult ca sigur, pentru că și-au iubit țara, soții Serafina și Gheorghe Răut au hotărât să-i doneze propria colecție de artă pentru a fi expusă publicului. Marea prietenie dintre fostul director al filialei pariziene a băncii Marmorosch Blank și Theodor Pallady, vecini pe Île de la Cité, în imobilul din Place Dauphine 12, a făcut ca între cele aproape 1200 de obiecte de artă să se afle câteva tablouri și peste 800 de desene (peisaje, nuduri, portrete, interioare) ale artistului. În muzeul inaugurat la aniversarea unui secol de la nașterea pictorului am văzut picturi europene de secolele 16–19, sculpturi antice greco-romane și egiptene, indiene sau chinezești, dar și renascentiste italiene sau franceze, covoare și tapiserii. Mari și cu multă măiestrie făcute, ne-au impresionat bufetul francez de secol 17, dulapul din lemn de stejar în stil Régence și comoda în stil Ludovic al XV-lea. Ne-au fost de ajuns ca să apreciem talentul uriaș al pictorului onorat la împlinirea a 85 de ani (1956) cu titlul de Maestru emerit al artei și cu o expoziție retrospectivă, dar și marea pasiune pentru variatele forme de frumos a unor oameni cu mult suflet și cu starea necesară pentru a colecționa. Am ieșit în cerdacul pe care Jacob Melik a ținut să-l păstreze, în care șevaletele pe care cei mici, care vin la școala de sâmbătă 😊, pot deprinde tainele picturii, ne-au spus că vremurile artei și pasiunea pentru cultură nu au apus. Încă.Ieșiți în curte, ni s-a părut că pictorul ne întreabă cu privirea-i de bronz dacă ne-a plăcut. Cum să nu? Într-o oră și opt încăperi am călătorit prin două secole și jumătate, până la Paris și înapoi, în locul în care arta și negoțul s-au împletit pentru a recrea spiritul de altădată al Micului Paris.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.