SĂGEATA VERDE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Unul dintre drumurile noastre mitteleuropene ne-a purtat acum niște ani pe la nord de Arad, prin Macea către dealurile Șiriei. Fiind zi de sărbătoare, ne-am plimbat prin parcul castelului Csernovics-Karolyi, pe care l-am văzut doar pe dinafară, așa cum am văzut și conacul Bohus, dar am zis că vom reveni și aici.

„Aradul se află în câmpie, pe țărmul de la dreapta al Murășului; se văd însă bine de la Arad cele din urmă dintre dealurile revărsate din Carpați spre marele șes de la Tisa și de la Dunăre, podgoria ce se-ntinde de la Murăș până-n lunca Crișului Alb. Pe subt aceste dealuri, la marginea șesului, sunt înșirate unul lângă altul zece sate înfloritoare, toate românești, iar deasupra satelor, pe coastele înclinate spre meazăzi, sunt vii ce dau vinuri bune, cele mai vestite la Miniș, la Măderat și la Mocrea. Din jos de sate, pe șes, sunt ogoare mănoase. Cam pe la mijlocul podgoriei, în culmea unui deal mai răsărit, se văd de la mari depărtări surpăturile unei vechi cetăți de peatră, de unde ochiul străbate peste șes și peste lunca largă a Crișului până-n zarea albăstrie”. Așa scrie Ioan Slavici, poate cel mai faimos om al locurilor, despre Arad, Podgorie și podgoreni, „oameni cu inima deschisă, totdeauna voioși și doritori de mese-ncărcate… stăpâniți de gândul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu”. Bineînțeles și despre Șiria, satul natal, „cel mai mare și mai de frunte dintre satele din podgorie…”, și locuitorii ei: „fiind mai înstăriți, mai înaintați în cultură și mai sfătoși, podgorenii, aproape numai români, se simt ei înșiși și sunt socotiți și de alții cei mai de frunte dintre românii din partea locului, iar fruntea frunții, adică cei mai de frunte dintre podgoreni, sunt șirienii”. Urcasem la cetatea Șiriei pe când eram în a doua, într-o excursie cu clasa, din care am rămas cu genunchiul umflat după ce-mi scăpase piciorul prin grătarul unei pompe de apă peste care mă aplecasem prea însetat…

 Din Șiria, ca din toată Podgoria, oamenii duceau marfa lor în piața Aradului. Oraș cameral (1702), cu promisiune de a deveni oraș liber regal (1725), Aradul a trăit secolul 18 oscilând zbuciumat, dar ascendent, între ducatul de Modena, căruia i-a aparținut (1732-1740) și mutarea la nord de Mureș, în pusta Zimandului, hotărâtă de împărăteasa Maria Tereza (1776), dar revocată de fiul său, împăratul Iosif al II-lea (1781): „An die Versetzung dieser Stadt solle von jetzt nicht gedacht werden”. Jawohl! Zidurile Vauban au dat bază solidă creșterii, iar arădenii au cerut din nou (1795) rangul de oraș liber regesc, pe care aveau să-l obțină (contracost – 200 de mii de florini!) după 39 de ani! Timp în care meșteșugarii și negustorii și-au văzut de treburi aducând orașului bunăstare și stare bună. Arădenii mergeau la teatru (ridicat de Jacob Hirschl pe banii săi, dar cu aprobarea împăratului, 1817), se preumblau seara la lumina felinarelor cu ulei (1828), făceau politică la clubul de la cazinou (1830), trăgeau la țintă în cadrul Societății Civile de Tir (1831), mergeau la Conservatorium der Gesellschaft der Musikfreunde (1833), citeau știri în Arader Kundschaftsblatt (1837) sau Aradi Hirdető (1840), audiau concertele lui Franz Liszt (1846) sau Johann Strauss fiul (1847) și luau trenul către Szolnok (1858), Alba Iulia (1868) sau Timișoara (1871). Sfertul de secol al primarului Gyula Salacz a făcut din Arad unul dintre cele mai dezvoltate economic și social orașe ale Imperiului. Lumea descoperise că piața și viața nu pot merge bine fără ca mărfurile, serviciile, capitalurile și, mai ales, oamenii să circule. Cât mai ușor, mai exact liber.

Primul tramvai din lume 1881
Werner von Siemens

Mai știa lumea că după atâta umblat prindea bine o masă bună, stropită cu vin ales. Cele trebuincioase, mai ales cadarca de Miniș sau mustoasa de Măderat, ajungeau cu carele în piața mare. Prea greu, și-au zis cei care au fondat Societatea pe Acțiuni Transporturi Feroviare Arad-Podgoria (1896), cu capital strâns mai ales de la proprietarii viilor din Podgorie. Oameni de afaceri din Arad și Budapesta au primit în concesiune pe 90 de ani construirea și exploatarea căii ferate dintre Arad și podgorii, prin Societatea pe acțiuni a căii ferate motrice de interes local Arad-Podgoria (1905). Berlinezii de la Henning & Hartwick s-au apucat de treabă (11 decembrie 1905) și, doar unsprezece luni mai târziu, au trecut probele tehnice, ceea ce a permis darea în exploatare (30 noiembrie 1906) a celor trei secțiuni în lungime de 58,4 kilometri: Arad – Ghioroc (22,3), Ghioroc – Pâncota (22,2) și Ghioroc – Radna (13,9). Automotoare pe benzină și vagoane făcute la Arad, la fabrica Johann Weitzer duceau călătorii, iar locomotive cu abur trăgeau vagoanele de marfă. Randamentul modest al tracțiunii pe benzină a adus în atenție electrificarea liniei (1910). Werner von Siemens testase primul tren electric la Expoziția Industrială (Berlin, 1879), berlinezii circulau pe prima linie electrificată în Gross-Lichterfelde (1881), la Brighton (1883) se făcuse trecerea de la tramvai la tren, iar la Viena (Mödling-Hinterbrühl) alimentarea era prin fir suspendat (1883). Trenuri electrice circulau și în SUA, Ungaria, Elveția și Italia. Electrificarea s-a făcut între două primăveri (1911-1913), trenurile electrice pornind la 10 aprilie 1913.

Repede și bine se lucra pe atunci: proiectarea și construcția se făceau în cel mai scurt timp, iar rezultatul… dura! Între 1913 și 1991 au circulat 15 automotoare Ganz-Danubius fabricate la Budapesta, dotate cu patru motoare de 375 V (45 CP) capabile să prindă 45 de kilometri pe oră și având 48 de locuri (clasa I), care au tractat 22 de vagoane de călători (clasa a II-a, cu 55 de locuri) și 29 de vagoane de marfă. Curentul era generat de instalația de 1500 V din depoul Ghioroc. Până în 1965, linia (a opta din lume și prima în Europa de Est!) a fost singura electrificată de pe teritoriul României! Dacă Societatea Anonimă a Căilor Ferate Electrice Arad-Podgoria a administrat-o bine în perioada interbelică, CFR-ul, care a preluat-o în urma naționalizării (1948), n-a părut prea interesat de Săgeata Verde. Care nu și-a mai găsit loc nici în planurile de dezvoltare urbană a Aradului: în 1964, a circulat numai până la marginea cartierului Micălaca, apoi doar până la combinatul chimic din Vladimirescu.

Rămasă stingheră în piața Podgoria, frumoasa clădire a Gării Electrice a fost pur și simplu demolată la finele anilor 1970. CFR a cedat șinele degradate și vagoanele neîntreținute IJTL Arad (1982), care a înlocuit trenul electric (1983) cu tramvaie cehoslovace Tatra, al căror design a amintit de anii art nouveau ai începuturilor liniei, dar și cu cele românești Timiș, prea cubiste și tare zgâlțâitoare, anticipând finalul ei… Din 30 septembrie 1991, pe vechea linie se mai poate merge, acum și cu tramvaie second-hand nemțești, de la Piața Podgoria, prin Vama Micălaca, Vladimirescu, Mândruloc, Cicir și Sâmbăteni, până la Ghioroc.

Peste muzeul Săgeții Verzi din Ghioroc am dat, așa cum ni s-a mai întâmplat de o grămadă de ori, survolând harta Google pe ruta pe care urma să mergem la început de iunie. Am sunat la numărul de telefon găsit aici și, surprinzător (pentru că am avut experiențe cu numere greșite sau inactive), ne-a răspuns cineva că, da,  putem vizita muzeul! Intrarea am nimerit-o din a doua încercare, lanțul cu lacăt de pe poartă derutându-ne un pic. Ne-au întâmpinat o doamnă foarte amabilă și cățelul ei, care ne-au poftit să intrăm în depou. Pe panourile de lângă ușă apar detalii despre istoria trenului electric. Lipsesc anii (!?), dar am completat de pe Wikipedia 😊. Înăuntru, pe patru rânduri, vagoanele care au mai rămas.

Câteva restaurate, scoase pe șine o dată pe an – nu mai des, pentru că nu mai îndeplinesc standardele de siguranță în circulație. Altele, verde închis, culoarea pe care am prins-o în copilărie, când ne jucam cu gașca între cele două depouri, cel de locomotive și cel de tramvaie. Am urcat în vagoanele centenare: clasa I și clasa a II-a, fumători și nefumători, sobe pentru încălzire iarna, toalete la mijloc. Mecanicii conduceau din picioare, ceea ce putea fi obositor. Tare ne-ar fi plăcut să putem cumpăra o carte despre istoria căii ferate Arad – Podgoria, un mers al trenului electric, un bilet de tren sau un chipiu de mecanic, eventual de boactăr 😊. Darmite să putem călători de la Ghioroc până la Vilagășul lui Slavici! Ne-am mulțumit cu povestirile doamnei care ne-a însoțit și fotografiile pe care le-am făcut. Cu siguranță, Săgeata Verde ar merita mai mult!

            „Când întâlnești în calea ta un român să-i zici „Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici „Jó napot!”, iar neamțului „Guten tag!” și treaba fiecăruia dintre dânșii e cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și față de cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine”. E una dintre învățăturile mamei pe care și-a amintit-o Slavici, despre esența traiului și propășirii, ajunsă din Podgoria Aradului la noi cu Săgeata Verde.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

CINCI SECOLE PRAF

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Am dat planul editorial peste cap. A căzut un zid care a ținut cinci sute de ani fără reparație. La nouă ani după reparație, s-a făcut moloz. Am fost acolo, când încă era în picioare, am pus mâna pe cărămizile care au trecut și rezistat secole. Câtă neisprăvenie s-a adunat ca să facă praf ce alții au clădit ca să țină?

Mai întâi a fost știrea de pe Facebook. A scris Ora de Mediaș preluând un anunț al Ministerului Culturii că în noaptea de vineri, 12, spre sâmbătă, 13 iunie, o porțiune de pe latura nordică a zidului de incintă al bisericii fortificate din Moșna s-a prăbușit! Am înțeles că n-au fost victime, că primăria și Poliția locală au intervenit pentru a securiza zona, că ministerul se află în „contact permanent” cu autoritățile locale, Direcția Județeană pentru Cultură Sibiu și specialiști în patrimoniu „pentru evaluarea situației și stabilirea măsurilor necesare pentru punerea în siguranță a elementelor afectate și pentru intervențiile care se impun”. Bun lemnul limbajului de PR al comunicării oficiale, nimic nici de zis, nici de bătut capul cu el. În schimb, ne-au atras atenția „intervenția de urgență” din 2017 constând în lucrări „de sprijinire și punere în siguranță”, avizată de Ministerul Culturii, finanțată din fondurile Consistoriului Districtual Mediaș al Bisericii Evanghelice C.A. și, mai ales, nerecepționarea lucrărilor, oprite în „faza cercetării arheologice”! Sigur că-ți vine să te întrebi de ce s-au apucat de lucrări dacă n-au fost parcurse toate fazele. Cine au fost meșterii care au făcut și cum au făcut ce au făcut… Dar și cum de au reușit oamenii ăia cu materialele de atunci, cu uneltele de atunci și tehnologiile tot de atunci, fără „proceduri de atribuire a lucrărilor” și „proiecte finanțate din fonduri nerambursabile”, bazându-se doar pe mintea limpede, voința puternică și brațele harnice, să ridice zidurile care au ținut până să ne apucăm să le reparăm…

            Moșna am descoperit-o în toamna lui 1988, când îmi serveam țara în Mediașul învecinat iar pentru a putea depune jurământul trebuia să facem o tragere. Acolo era poligonul la care se ajungea după un marș de vreo șapte kilometri, care, cu tot harnașamentul, putea fi tare obositor. Uneori am mai pus  aruncătorul de grenade în camionul care căra muniția și materialele și a fost mai ușor 😊.

Biserica fortificată aveam s-o descopăr o toamnă mai târziu, când am făcut o excursie până în sat și am rămas surprins de zidurile imense și turnurile masive. Ce căutau tocmai în mijlocul satului!? Eram prin liceu când citisem câte ceva despre cetățile țărănești și bisericile fortificate în volumele din Voievodatul Transilvaniei ale lui Ștefan Pascu, împrumutate de la biblioteca Casei de Cultură a Sindicatelor din Arad, apoi cumpărate pentru a le avea în biblioteca proprie. Apoi în cartea Iulianei Fabritius-Dancu, cumpărată de la librăria din colțul pieței mari din Mediaș, vizavi de fabuloasa biserică Sf. Margareta. Nu mai văzusem însă niciuna până atunci și cred că am avut mare noroc să ajung pentru un an și un pic chiar într-unul dintre cele sieben burgen ale Transilvaniei, apoi pentru alte patru luni în poligonul din Moșna. Patrimoniul cultural al sașilor transilvăneni aveam să-l descopăr începând cu zidurile și turnurile Mediașului, în marșurile prin Dârlos și prin Brateiu și în învoirea de câteva ore, cât să-ncapă între două trenuri personal, în Sighișoara. Cu Ioana, cincisprezece ani mai târziu, aveam să vizităm aproape jumătate dintre bisericile fortificate de la noi 😊!

            Dincolo de poligonul Școlii de Maiștri Militari de Aviație, Moșna se poate lăuda cu o istorie care începe, cum zic urmele găsite, hăt, în neolitic, continuă în epocile bronzului și fierului și ajunge în vremurile daco-romane. O brățară dacică, 300 de monede romane (așa scrie la micul muzeu al bisericii fortificate, alții zic 380 – diferența o fi TVA-ul!?) și urmele unui castru tot roman arată că satul era ceva și pe-atunci. Sașii vor ajunge pe la 1280, spune legenda că luându-se după o vrabie: nehotărâți încotro s-o apuce, s-au luat după zborul unei „Mäsch”, pe vechiul drum care leagă valea Târnavei de Țara Făgărașului. Unde s-a oprit aceasta, s-au așezat și ei, au ridicat o biserică și au dat locului numele păsării! Mäschn oder Meschen ar fi un fel de Vrăbiești, ca’ va să zicken. Pe românește Moșna sau pe ungurește (Szasz-)Muszna ar veni de la un cuvânt slav „mucha”+„ina” – musina, tradus „muscă” sau „țânțar”. Acuma, lingviști  nu suntem, dar translate-ul lui Google dă explicații, parcă, mai interesante: plecând de la cum sună, „mojna” ar putea însemna „este posibil” (deci, locul în care s-au putut așeza sașii), iar „mujna”, soț (că doar soții au amenajat și construit). Prima biserică a fost gata la 1385, iar satul a prosperat, dovadă că a putut trimite studenți la Viena încă din 1396 (cu totul, 21 până în 1520!). Auziseră și turcii ce bine e p-aici și, de ciudă, au distrus Furkesdorful (1438) vechi de la 1268! Cei peste 1000 de locuitori aveau nevoie de o biserică nouă și sibianul Andreas Lapicida a condus lucrările de construcție (1485-1498). La 1500 a început și fortificarea acesteia, just in case.

            Satul mare, cu 232 de gospodării, cu biserică nouă și fortificată, cu drept dat de rege (1485) să țină târg anual și săptămânal, pus de Johannes Honterus pe hartă (1532) și cu fierarul Nicolae ajuns notar în Mediașul vecin (1534), a intrat în competiția pentru șefia scaunului. Câștigată de medieșeni (1553), meschnerii fiind recompensați cu două târguri anuale, de Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Laurențiu (10 august) – ultimul s-a ținut până pe la 1910, pe lângă cel săptămânal de fiecare vineri, plus dreptul de a avea judecători proprii. Cum politica a bătut de fiecare dată economia, pierderea șefiei scaunului și un secol 17 foarte agitat aveau să readucă Moșna la nivelul unui sat: înstărit, cu drepturi de târg confirmate de principele Gabriel Bethlen (1619), dar sat. Breslașii au construit turnul de apărare vestic (1592), iar sătenii au robotit la zidul exterior (1616-1641). Tributul plătit (2468 de taleri în 1661) nu i-a oprit pe turci din raitele date alături de tătari, completate de pagubele făcute de trupele lui Ioan Kemeny (1662) și de curuți (1705). Vin și două epidemii de ciumă (1709-10 și 1719-20), dar… Moșna este rezilientă, ba chiar se redresează fără vreun program național! Vin aici emigranți din Austria, revin la viață și sătenii care sporesc natural, iar satul intră pe trend crescător. Se ridică moara nouă, școli, casa parohială, câțiva săteni îl înving pe acel Napoleon și toate merg bine până la 1848-1849. Stephan Ludwig Roth, pastor în Moșna, e arestat aici, judecat la Cluj și executat la doar trei ore după pronunțarea sentinței pentru că a văzut altfel viitorul Transilvaniei decât judecătorii săi.

            Cu cele două războaie mondiale, secolul 20 a fost și el agitat. După primul, sașii au făcut tranziția de la Imperiul Austro-Ungar la Regatul României: nu le-a fost greu pentru că, alături de români, au trecut prin toate provocările veacurilor anterioare. După al doilea, a fost mult mai complicat: expropierea și deportarea în URSS au lovit dramatic comunitatea săsească, iar emigrarea în masă în RFG a făcut ca din aproape 1300 de sași să rămână aici 86, apoi doar 32… Meschnerii ajunși în Germania n-au uitat de unde au plecat: au angajat un nou paznic al bisericii, au transformat casa parohială în casă de oaspeți, au întreținut cimitirul cu ajutorul donațiilor și au avut grijă ca, la fiecare trei săptămâni, să se țină slujba în biserică. Au redat chiar sunetul clopotelor, care se aud din nou. Biserica fortificată a tot fost renovată și reparată (1575, 1630, 1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824), mai recent în 1919 – după marele cutremur, care a zgâlțâit-o serios, 1998 și 2000 – foarte probabil datorită vizitei pe care a făcut-o aici, la 4 noiembrie 1998, prințul Charles, chiar înainte de a împlini 50 de ani. Moșna a fost prima biserică fortificată săsească pe care viitorul rege a vizitat-o în România! L-am anticipat în 1989, atunci când într-una dintre cele 137 de zile petrecute în poligon, l-am lăsat în grija câinilor ciobănești de la stâna de peste deal și am tras o fugă de patrimoniu ca s-o descopăr! Când am revizitat-o acum șaisprezece ani încă mai erau schele, casei lipite de zidul nordic îi lipsea o bucată de acoperiș, iar turnul său era crăpat, încă niște ani mai târziu fiind proptit cu schele de lemn să nu cadă…

            „Nu ar trebui să pierdem sentimentul de acasă acum, pentru că în viitorul apropiat totul va fi istorie” scriu meschnerii pe site-ul lor. Și ne gândim că dacă oamenii aceia știu, vor și pot să aibă grijă de patrimoniul și istoria lor de la mii de kilometri, ar trebui să știm, să vrem și să putem și noi, care suntem aici.

OUT OF AFRICA

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Mașina terminase de măcinat și apa a început să șiroiască fiartă peste praful boabelor. Minute mai târziu am pus lapte rece în cănile cu cafea proaspătă, le-am însoțit cu niște croasante, care cu fistic, care cu unt și gem de smochine și am privit tihnit verdele gras al curții și albastrul alb-pufos al cerului.

Dinspre păduricea de salcâmi, peste firele ce-și așteaptă bine crescute tunsoarea – încă una, musai, la cât a plouat, vine către noi o siluetă aurie. Aburii etiopieni și verdele luxuriant ne-au dus cu gândul la pământul african, pe care n-am pășit încă. Piramidele egiptene, resorturile tunisiene, Marrakech-ul marocan și savana tanzaniană sunt, deocamdată, pe listă. În câteva secunde, silueta ne latră lămuritor: e Poirot al nostru aducându-ne noutăți din fundul grădinii.

Sorbim din cafele și ne întoarcem la listă. Trebuie să ajungem și acolo, va veni și vremea locurilor cu care ne-am întâlnit astă primăvară, dar în… Danemarca, la muzeul Karen Blixen. Cine e Karen Blixen? N-ați văzut Out of Africa? Filmul ăla cu Meryl Streep și Robert Redford, care se întâmplă prin Kenya, în anii ‘20.

E cam vechi, are măcar patruzeci de ani, nu-i cu mașini sau cu tipe tari… Nu l-ați văzut, da’ cartea ați citit-o? Nici cartea!? S-o mai fi găsind online, la fel ca și filmul, care ar trebui să fie pe vreo rețea de streaming… Karen Blixen (născută Dinesen), a fost o daneză de familie bună, care a avut înclinații artistice încă din anii tinereții. A studiat artele frumoase la Copenhaga, Paris și Roma (i-am văzut lucrarea de absolvire în casa-muzeu!), a scris pentru reviste daneze, dar arta a dat prioritate vieții: în 1914, s-a măritat cu un văr, baronul suedez Bror Blixen-Finecke. De care avea să divorțeze după unsprezece ani, dar de pe urma căruia ea s-a ales cu numele de familie și anii petrecuți în Kenya, iar noi cu cartea (una dintre cele șapte publicate între 1934 și 1960) sau, pentru cei mai confortabili, cu filmul 😊.

Cei șaptesprezece ani petrecuți pe o plantație de cafea aveau să fie povestiți publicului în 1937, mai întâi la Londra („Out of Africa”), apoi în țara natală („Den Afrikanske Farm”); la noi avea să fie tradusă „Din inima Africii”. Modern Library a considerat-o printre cele mai bune 100 de cărți de nonficțiune ale tuturor timpurilor, ceea ce nu a fost suficient pentru ca autoarea să obțină Nobelul pentru literatură, nici măcar după a doua nominalizare. În schimb, ecranizarea în regia lui Sydney Pollack (1985) a fost răsplătită cu șapte Oscaruri. „Am avut o fermă în Africa, la poalele colinelor Ngong… Copacii aveau un frunziș delicat și ușor, a cărui alcătuire arăta diferit de cea a copacilor europeni; el nu creștea în arcuri sau cupole, ci în straturi orizontale, iar această formă le dădea copacilor înalți și solitari aspectul unor palmieri sau aerul eroic și romantic al unor corăbii construite cu toată velatura, având pânzele strânse, iar marginilor pădurii o stranie aparență, de parcă întreaga pădure ar fi vibrat. Pe pajiștile marilor câmpii se întindeau, încâlcite și golașe, tufele de mărăcini, iar iarba mirosea iute, a cimbru și a mirt; pe alocuri mirosul era atât de tare, încât nările te usturau. Toate florile pe care le-ntâlneai pe câmpuri sau răsărind pe plantele târâtoare și lianele din pădurea virgină erau mărunte ca florile ce cresc prin văi – numai la începutul lungului sezon de ploi răsăreau pe câmpuri niște crini înalți, masivi, puternic mirositori. Priveliștile erau infinit de largi. Tot ce vedeai cu ochii respira măreție, libertate și o noblețe fără egal”.

Plantația nu a mers bine, businessul a dat faliment, căsătoria n-a mers nici ea, divorțul a fost inevitabil, iar love-story-ul cu Denys Finch-Hatton n-a fost să fie. Întoarsă acasă, avea să se dedice scrisului urmându-și crezul: „nu văd destinul ca pe un zeu fără chip, în fața căruia omenirea trebuie să îngenuncheze cu frică și tremurând. Pentru mine, soarta unei persoane stă în interacțiunea dintre caracterul acesteia și ceea ce o înconjoară”. În ultimul interviu televizat, Karen Blixen avea să spună: „primul și cel mai important lucru este să fii curajos. Nu se poate trăi fără a avea un mare curaj. Dacă aș mai fi întrebată, aș răspunde că trebuie să fii capabil să iubești și să ai simțul umorului”. Sunt sfaturile adresate tinerilor de cea care odihnește pentru totdeauna în parcul casei sale.

„Am colindat lumea-n lung și lat. Cu lipsuri, cu renunțări, cu eroism uneori. Neastâmpărul m-a purtat prin cele două Americi, prin Africa, Asia, Australia și Europa. Am întâlnit oameni de toată mâna, de diferite rase și popoare. Am avut prieteni devotați, poate și dușmani, dar totdeauna mi-am găsit liniștea deplină lângă oamenii simpli care mi-au fost și cei mai apropiați”. La două luni și două mii de kilometri distanță de Rungstedlund am descoperit, aproape din întâmplare, experiențele africane ale unui călător român: Mihai Tican Rumano. Un veritabil Indiana Jones de România, ale cărui drumuri și, mai ales, a cărui poveste de viață ar merita ecranizată! Îi mai văzusem cărțile prin anticariate online, dar nu ne-au părut niciodată atât de interesante. Până acum!

            „Cel mai drag, însă, dintre toate continentele mi-a fost Africa… De ce? N-aș putea spune. A fost ceva mai presus de puterea mea de înțelegere. L-am iubit. Cu pasiune chiar. Dovadă că o bună parte din peregrinările mele s-au desfășurat în <<misteriosul continent negru>> ! De ce <<misterios>>? Mie Africa nu mi-a ascuns nimic, și-am colindat-o cu piciorul, atât în partea apuseană și cea răsăriteană; Mauretania, Senegal, Sudan, Guineea, Congo, Capetown, Alexandria, Port-Said, Marea Roșie, Djibouti, Abisinia, Madagascar, iată câteva nume citate aci doar pentru rezonanță… În dosul lor se ascund clipe de neuitat. Păduri neuitate și chiote de fiară, vaduri de apă unde se răcoresc și se adulmecă vietățile pustiurilor, vegetația luxuriantă ecuatorială, munții maiestuoși, fluviile lungi și largi, nostalgia caravanelor și a nisipurilor nesfârșite, soarele arzător, legănarea palmierilor în amurguri pline de taină, răsăriturile mărețe, nopțile adânci și zumzetul gâzelor… Nicăieri în lume n-am mai întâlnit o mai strălucitoare bogăție a florei, o mai minunată diversitate a a faunei, o mai nebănuită și uimitoare schimbare a decorului la fiecare pas, ca în cel mai fantastic caleidoscop. Primejdia ca și încântarea stau mână-n mână pretutindeni în Africa. Viața albului acolo e și o problemă de adaptare, dar și de înțelegere a peisajului cu tot ce se află în el, faună, floră și oameni”. Am privit bustul din fața fostei școli generale (1936), acum Muzeul Mihai Tican Rumano și Biblioteca Comunei Berevoești, încercând să ne imaginăm omul cu pălărie colonială a cărui viață de explorator a început la 13 ani!

Am aflat din tabelul cronologic întocmit de Ion Nistor că băiatul născut în 1893, care avea să umble „peste mări și țări”, a plecat (1908) să lucreze într-o prăvălie din Câmpulungul vecin; apoi a luat drumul Bucureștiului, prin Brăila, către Constanța, unde avea să se îmbarce, clandestin – zic unii, pe un vas italian. Din Napoli trece Atlanticul în Argentina, unde este hamal, șofer sau lustragiu de ghete. Vinde ziare, dar le și citește descoperind, astfel, scrisul: va publica însemnări de călătorie în presa din La Plata și Buenos Aires semnând Mihai Tican și adăugând mai târziu „Rumano”. Ajunge prima dată în Africa Occidentală și Centrală (1923) alături de belgianul Georges Lafitte. În anii ’20 locuiește și publică în Spania, spre finele deceniului fiind tradus (și descoperit) și în România! Se stabilește în țară, se așază la casa lui (1931), devine membru al Societății Scriitorilor Români și începe să scrie despre locurile românești. Călătorește în Africa răsăriteană (1934-1935) și scrie Abisinia (1935), una dintre lucrările de referință și astăzi despre Etiopia, pentru care împăratul Haile Selassie (cu care se va reîntâlni tocmai în 1964) îl numește ofițer și îl decorează cu Steaua Etiopiei. Devine Cavaler al Ordinului Republicii Spaniole (1936), scrie „Spania”, „Argentina” și „Hoinărind prin țară”. Recunoscător locurilor natale, donează 170 de tablouri și 27 de sculpturi muzeului din Câmpulung-Muscel și alte 150 de tablouri și obiecte personale înființând muzeul din satul natal! Spre sfârșitul vieții, apare în publicații pentru copii și tineret și mai realizează emisiuni la radio despre călătoriile sale. De film(e)!

Muzeul era închis: era a doua zi de Rusalii. Am încercat să ne imaginăm interiorul, dar griul necurățat al pereților, geamul spart de lângă intrare și grilajul bine ferecat nu ne-au inspirat! Dar ne-am promis să revenim pentru că drumul e prea frumos, locurile de poveste, iar Piscaniul prin care am trecut ne-a amintit de… Piscu nostru 😊.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

PICNIC ȘI CARTE VECHE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Când să pornim la drum, s-a pornit ploaia. Semn bun, ne-am zis, probabil de carte, pentru că aveam în cătare un loc cu multă carte veche. Știam că până acolo urma să trecem printr-un loc aparte, iar ora fiind de prânz, n-am ratat escala acolo unde au oprit pentru un picnic prezidențial Charles de Gaulle și Nicolae Ceaușescu.

Multă lume crede că PiaR-ul s-a inventat după Revoluție, cam deodată cu marketingul (și, mai ales, internetul). Și ce se mai minunează oamenii când află că treburi de public relations se întâmplau și înainte de 1989, chiar bine organizate, după toate regulile comunicării corporatiste, dar cu mijloacele acelor vremuri. Cam la fel a fost în urmă cu 58 de ani, mai precis la 17 mai 1968, când, aflat în vizită în România, generalul Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze, s-a oprit (ad-hoc… organizat) la un picnic cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al PCR, în pădurea Dragodana. Dăm cuvântul organului de presă al partidului și, desigur, al oamenilor muncii, Scânteia: „După amiază, coloana de mașini a plecat spre Târgoviște – vechea cetate de scaun a Țării Românești. La Topoloveni, localitate rurală cunoscută pentru bogatele sale tradiții în domeniul artizanatului, unde se face un popas, mii de țărani îi salută cu căldură pe distinșii oaspeți. După un obicei străvechi, celor doi președinți li se oferă câte un miel alb. Corurile căminelor culturale intonează cântece populare. După ce vizitează expoziția de artizanat deschisă ad-hoc în apropierea scenei, generalul de Gaulle adresează felicitări locuitorilor comunei pentru înalta lor măiestrie artistică. După ce străbat valea Dâmboviței, oaspeții ajung în pădurea Dragodana, unde sunt salutați de Nicolae Tăbârcă, președintele Consiliului Popular al județului Dâmbovița”. Am oprit și noi fără vreo organizare prealabilă la hanul ridicat un deceniu mai târziu chiar pe locul picnicului și confirmăm: ciorba de burtă este excelentă, micii asemenea (acompaniamentul cu fistic să fie consecința rafinamentul franțuzesc), servirea de foarte bună calitate. Dacă treceți prin zonă, opriți cu toată încrederea!

            Precum coloana oficială, am pornit apoi spre Târgoviște, cale de o jumătate de oră ca o siesta rutieră. Mai vizitasem Curtea Domnească dar de fiecare dată ne-am mulțumit să urcăm scările turnului pentru a coborî printre zidurile curții. Sau invers. De astă dată am vrut să vedem muzeul tiparului și cărții vechi. Intrați pe sub turnul de poartă, am cotit brusc la dreapta și, după vreo o sută de pași, am ajuns în fața casei care îl găzduiește. Am aflat de pe panoul de vizavi că se cheamă casa Dionisie Lupu (de la el vine numele străzii din București), vrednicul egumen al Mănăstirii Dealu. În urma cutremurului din 1802, acesta a primit terenul pe care va fi construită casa ca metoh, de la domnitorul Constantin Ipsilanti. Clădirea cu case sus, odăi jos, pivniță, cuhnie și grajd va deveni la 1889 (și) Aramă, după numele preotului Nicolae Grigorescu Aramă care a cumpărat-o și a renovat-o neoclasicește. În primele decenii ale secolului 20 va servi, pe rând, ca internat școlar, sediu de poliție și, în timpul primului război mondial, comandament al trupelor de ocupație germane. Apoi se va degrada din ce în ce mai tare până la momentul în care ori fi-va restaurată, ori… Marele noroc pentru restaurarea ei (întâmplată în 2008-2010) a fost inspirația lui Carol Popp de Szathmári de a fotografia orașul din Turnul Chindiei (1867). Dublat de exercițiul similar al lui Alexandru Antoniu (1893), a cărui poză, mult mai generoasă, a lăsat să se vadă mai bine casa. Ajunse până în secolul 21, cele două imagini au oferit detaliile care au permis renovarea construcției într-o formă cât mai apropiată de cea originală. I-am imitat și noi pe cei doi fotografi și, pe lângă casă și Curtea Domnească, am prins și curtea… fotbalului pe al cărui tron avea să joace, pentru numai două sezoane, poate cel mai mare rege al sportului cu balonul rotund – Nicolae Dobrin!

            Am pornit turul pe dos (așadar, după ce luați biletele, faceți stânga, da?) și am început cu secolul 19 ca să încheiem cu scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hans Benkner. I pak dăm de știre domniilor voastre că scrisoarea nu-i originalul (pe etichetă nu zice nici că da, nici că nu, dar am verificat: se află la Arhivele Naționale). Totuși, să recunoaștem că ne-am entuziasmat un pic în fața copiei făcute nu cu AI, ci la un xerox color bun! Alături, învitrinate, stau Liturghierul lui Macarie – prima carte tipărită în Țara Românească (1508), la Mănăstirea Dealu, Octoihul slavon (1510) și Tetraevanghelul slavon (1512). Faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie le țin companie de vreo cinci secole.

Trecem pe lângă biroul al cărui aspect maiestuos-pașoptist contrastează dramatic cu pânza plastic-industrială a unor jaluzele. O călimară din vremurile când aveai timp s-o și admiri atunci când înmuiai tocul în cerneală stă estetic alături de călimările de brâu, un soi de precursoare ale digital pen-urilor. Grifonul-suport ne avertizează „Nu atingeți!”, suficient cât să facem un pas în spate și să vedem cu coada ochiului o altă vitrină plină cu tipărituri. În ordine cronologică: Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), Evanghelia învățătoare (Mănăstirea Dealu, 1644), Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673) și, last but not least, Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688). Ne-au venit în minte lecțiile despre „Cultura în Țările Române” de la istoria învățată în generală și liceu, peste care, de cele mai multe ori, se trecea pentru a ajunge la bătăliile evident mai interesante sau cel puțin mai puțin plictisitoare. Profesorii noștri n-au făcut-o (ce ne-am fi amintit acum?) și au ținut să știm că am avut și noi, poate mai târziu, poate mai puțin, partea noastră de cultură.

Busturile lui Neagoe Basarab, cel cu învățăturile, și Constantin Brâncoveanu, cel cu Potlogiul, antecamerează tiparnița de secol 18. Frumos era să facem un pic de practică zețărind niște litere pe care să le tescuim pe hârtie ca Macarie și  Coresi! Deocamdată, accesul este interzis, așa că doar visăm. Din reverie revenim în hol unde dăm peste primele gazete românești: „Albina românească, gazetă politico-literară”, scoasă de Gheorghe Asachi (Iași, 1 iunie 1829), „Curier românesc, gazetă politică, comercială shi literară” tipărită de Ion Heliade Rădulescu (București, 8 aprilie 1829), cu sprijinul lui Dinicu Golescu shi 😊 Gazeta de Transilvania, publicată de George Barițiu (Brașov, 12 martie 1838), singura care a rezistat până în 2009 (!). Aproape că era mai multă și sigur era mai serioasă presa scrisă de atunci decât cea online de acum. Ehei, cum ar fi fost ca Albina, Curierul și Gazeta să apară și astăzi! Lumea voia să citească și căuta o viață bună, al cărei rost să-l priceapă! Elementele de Geometrie ale lui Eliad (București, 1837) stau armonios cu cele de Cosmografie ale lui August Treboniu Laurian (București, 1860) și trezesc idei alături de cele de Filosofie ale lui Timotei Cipariu (Blaj, 1863). Mens sana are nevoie de corpore sano, cum povățuiește Cursul de igienă populară al lui cu Iuljus (pe etichetă… Ioan!?) Barach (București, 1857), iar viața ține seama de regulile din Legiuirea lui Caragea (București, 1818), Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (București, 1841) și faimosul Regulament Organic (București, 1847)! Se învăța franceza cu Vocabularul francezo-românesc al lui P. Poenar (București, 1841), se descopereau Minunile naturii descrise de Iuljus Barasch (București, 1853) și se citeau Faptele eroilor istorisite de Alexandru Pelimon (București, 1857) sau Coliba lui Moșu Toma de Harriet Becket Stowe (Iași, 1853). Un bun început de bibliotecă atunci și acum.

Am intrat și în biserica frumos pictată, ctitorită de Petru Cercel și restaurată de Constantin Brâncoveanu. Amestecul multimedia de corb dandy de strajă aleii, ecran prin care se vede, contra zece lei, palatul lui Vlad Țepeș și afișul cu Inna, Puya și alți invitați la Zilele Județului Dâmbovița ne însoțește spre Turnul Chindiei, ale cărui scări le-am suit din nou.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

POTLOGGIA

patrimark 1 Comment

by Ioana & Călin

Pe vechiul drum de Târgoviște, între Argeș și Dâmbovița, se găsește satul pus pe harta patrimoniului cultural de cel mai autentic palat brâncovenesc, clădit aici cu doi ani înainte să înceapă veacul al XVIII-lea și patru mai devreme față de cel mai cunoscut. Am ales autenticitatea în fața notorietății și am ajuns la Potlogi.

Untiță a fost cam nărăvaș bătând aproape tot drumul din copita dreaptă, poate ca să dea de apă sau mai degrabă semn că burduful, capul de bară sau ambele trebuie oblojite. Alternativ cu boncăniturile, mai rare, dar la fel de intense, au fost bodogănelile din cabină. Hai, c-am intrat în Pitaru, mai avem un pic, după urmează Potlogiul. „În această localitate s-a născut pictorul Nicolae Grigorescu” citim majusculat și non-diacritic sub „Pitaru”. Pe mâna dreaptă, aproape de ieșirea din sat, apare micul muzeu memorial care amintește de unul dintre cei mai mari pictori români. Aveam, însă, altă țintă.

Am zărit mai întâi turlele bisericii Sf. Dumitru (ridicată la 1683), apoi turnulețele bucătăriei curții și turnul de poartă lângă care am și parcat. Mai fusesem aici acum vreo zece ani, imediat cum se încheiase restaurarea care a readus cât s-a putut de aproape ansamblul palatului de stilul brâncovenesc. Am cumpărat biletele și ne-am uitat după o carte sau un DVD (mai avem un player acasă, pe care, e drept, îl folosim foarte rar, sigur mai rar decât am vrea… deși, la oferta de pe toate sursele de streaming, filmele de pe dividiuri sunt adevărate oldies but goldies). Erau două cărți: una cu crochiuri literare, cealaltă, în engleză, despre traco-geți, evident niciuna despre palat, Potlogi, Constantin Brâncoveanu sau Țara Românească. Am fost îndrumați să ajungem din urmă grupul care abia începuse vizita, pe care l-am interceptat pe aleea care duce spre intrarea principală. Silueta clădirii ne-a adus imediat aminte de Mogoșoaia cea cu patru ani mai tânără, dar și mai cunoscută și vizitată. Adevărul e că singura diferență vizibilă dintre cele două este culoarea: Mogoșoaia, cărămizie, Potlogiul, alb.      

Pe trepte am avut încă un déjà-vu: parcă pășeam spre foișorul lui Dionisie. Chiar dacă atunci l-au lucrat alți meșteri, iar acum este rezultatul unei renovări aproape complete, balustrada rămânând nedecorată, foișorul Potlogiului arată la fel de frumos. I-am admirat colonadele, am privit spre biserică și am încercat să descifrăm  pisania de deasupra intrării: „Aceste case din temelia lor sunt înălțate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brîncoveanul, începîndu-le și sfârşindu-le la leat 7206 (1698) și la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”. Ghidul ne poftește înăuntru. Avea să ne spună, la un moment dat, că Șerban Cantacuzino, cel care domnise înaintea ctitorului, avusese 1,98 metri, iar el, la cei cel puțin 1,93, a fost foarte convingător 😊.

Eram oricum curioși să revedem ceea ce ne reaminteam vag. Cumva firesc, pentru că se făcuse ora prânzului, am intrat din holul mare direct în sufragerie. „Odaia de mâncare se numește casa mare. Casele boierești însă au și terase spre grădini, unde se ia masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte și de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei, sau unei persoane cu vază~. Iar cea mai cu vază persoană nu putea fi decât Brâncoveanu: „bărbat frumos și iubit de popor. Ocupase înainte demnitatea de Mare Spătar și, în urmă, de Mare Logofăt și ducea o viață fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 boieri de primul rang”.

Sunt observațiile atente și detaliate ale lui David Teglia, cel venit pe lume în 1669 într-o familie evreiască din Livorno și devenit Anton Maria Del Chiaro în 1683, după ce a fost convertit la catolicism, botezat la Domul din Florența când a luat numele nașului său, Leon Battista Del Chiaro. A învățat în Livorno, poate la Florența, sigur și la Padova, apoi și-a căutat norocul la Veneția. Norocul avea să-l întâlnească în… Valahia, unde a fost invitat (1709) – nu știm de cine, dar probabil, școala făcută la Padova, unde studiase și stolnicul Constantin Cantacuzino, a contat suficient în CV – să vină ca secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, în al cărui serviciu a rămas până la detronarea acestuia (1714). Dă, apoi, meditații la italiană și latină copiilor de boieri și este secretar diplomatic al noului domn, Ștefan Cantacuzino, apoi al lui Nicolae Mavrocordat, cel care a inaugurat domniile fanariote și în Țara Românească, după ce a ajuns aici prin „transfer” de pe tronul Moldovei. Se reîntoarce în Veneția (1717) via Hermannstadt și scrie Revoluțiile Valahiei sau „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, Con la Descrizione del Paese; Natura, Costumi, Riti, e Religione degli Abitanti” (senzațională îmbinarea de relevanță și frumos în titlul italienesc), pe care o și publică anul următor. Din Lagună ajunge în Insulă, dar după șapte ani londonezi mai puțin reușiți alege să se întoarcă în Elba, tot o insulă, dar mai micuță, ca profesor de latină, retorică și istorie în Portoferraio (1727). Iar apoi… dispare! Sau nu mai apare nicăieri, ca să nu sune ca un soi de It’s a kind of magic… Poate va face cineva un film, în genul Mușchetarul român, despre el?

De la el știm multe despre Valahia anilor 1700 ± 20, ca și despre Brâncoveanu. Cel care, rugat de domnul aflat pe patul de moarte și de boierii strânși la Mitropolie să preia domnia, i-a refuzat „cu toată hotărârea și se rugă de a fi lăsat în pace, căci situația și veniturile sale îi permit să ducă o viață princiară, pe când splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbușirii”. Potlogiul e întocmai ca omul pentru care a fost construit. Din casa mare am trecut în cancelarie: pe masă, călimara, sfeșnicul și documente; în vitrine, două cronici brâncovenești, ambele anonime. Puteau fi aici și Revoluțiile Valahiei sau cronica lui Radu Greceanu. În sala tronului, domnul avea jilțul așezat cu spatele la lumină pentru a nu i se putea citi fața, dar acesta putea aprecia onestitatea celor prezenți după non-verbalul bine iluminat al acestora. În cerdac, măsuța de cafea și taburetul pentru narghilea au rămas la locul lor. Domnitorul dormea în camera alăturată, cu capul spre est, probabil nu prea bine. Spre unde până și împăratul merge pe jos (punct de atracție la prima vizită!) am ținut cont de majusculele exclamate și nu ne-am așezat, nici n-am atins! Distinctivă și inconfundabilă, loggia se deschide spre miazănoapte, către grădină și apa Gherghinei.

Camera tezaurului, răscolită de turci (1714), a mai păstrat niște piaștri și florini. Lângă iatacul mai mic, dar mai cochet al doamnei este încăperea care spune povestea restaurării palatului, ajuns aproape o ruină în anii ’50, dar pe ale cărui ziduri groase și bolți solide s-a putut (re)construi temeinic. Și tunelul secret? Din pivnița mare să fi început… legenda. Am luat-o spre bucătărie cu mesele „foarte îmbelșugate”, în care „s-au introdus melcii, cari se mănâncă cu multă poftă” (!)”,  dar cum trecuse de prânz, n-am mai rămas la un ciubuc.

În droșcărie am văzut un car și o trăsură cu care călătorea domnitorul. Din posterul de pe peretele alăturat am aflat că Leopold I de Habsburg, contemporanul său, avea la îndemână 118 calești! Tare greu să-i fi fost să aleagă… Oricum, am fost mai buni ca împăratul cu puterea celor 121 de cai ai lui Untiță al nostru, care ne-a așteptat cuminte, gata să boncănească mai departe.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.