SEI GETREU

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Transilvania secolului 12 a fost un El Dorado pe care l-au explorat și de care s-au bucurat toți cei care au ajuns pe pământul ei, printre care și membrii ordinelor religioase. Apărători ai crucii, cu cuvântul sau cu sabia, au venit în țara de peste pădure, au ridicat biserici sau fortificații, au trăit și ne-au rămas.

Cistercienii au ajuns până după Sibiu tocmai din Burgundia, via Banat, pe ruta Cîteaux (21 martie 1098) – Pontigny (31 mai 1114) – Igriș (25 martie 1179) – Cârța (1202). Între paranteze apar datele exacte ale înființării abațiilor Ordinului (pentru Cârța nu-i sigur anul, nu se știe data, dar dacă website-ul Ordinului zice 1202, așa trebuie că este). „Filia Egresii liniae Pontiniaci”, cea mai estică abație cisterciană, va juca un rol important atât în istoria, cât și pentru arhitectura Transilvaniei medievale. Dar cine sunt cistercienii și cum au ajuns până aici? Benedictini la origine, călugării cistercieni s-au desprins hotărâți să respecte cu mai multă strictețe regula Sf. Benedict, creată la Monte Cassino, în jurul anului 530, sub forma unui prolog și 73 de capitole. „Ora et labora” – „Roagă-te și muncește” este regula lor, care, făcând loc cititului între rugăciune și muncă, a devenit, la un moment dat, „Ora, Lege, Labora”. De aici să se fi inspirat Elizabeth Gilbert când a scriis „Mănâncă, roagă-te, iubește”? Apropo de citit, la abația din Igriș („mama” celei din Cârța), ctitorită de Ana de Châtillon, soția regelui Béla al III-lea al Ungariei și mama viitorului rege Andrei al II-lea, a funcționat prima bibliotecă de pe teritoriul României! Marea invazie tătară (1241) a distrus Igrișul, cu mormintele lui Andrei al II-lea și al soției sale, Yolanda de Courtenay, evident și biblioteca. „Ştiu că are mai multe cărţi decât orice altă bibliotecă creştină… Ştiu că abaţia voastră este singura lumină pe care creştinătatea poate s-o pună alături de cele treizeci şi şase de biblioteci din Bagdad, de cele zece mii de codice ale vizirului Ibn al-Alkami, că numărul bibliilor voastre egalează cele două mii patru sute de corane cu care se mândreşte Cairo…” zice Guglielmo din Baskerville, iar Abatele îi răspunde că „o mănăstire fără cărți este ca un oraș fără bogății, un castel fără numere, o bucătărie fără mobilă, o masă fără mâncare, o grădină fără ierburi, o pajiște fără flori, un copac fără frunze”.

Istoria Ordinului și a mănăstirii Cârța beneficiază de izvorul fabulos al documentării lui Leopold Janauschek (1827-1898), călugăr cistercian, istoric și cercetător, publicată la Viena (1877) ca Originum Cisterciensium Tomus Primus in quo praemissis congregationum domiciliis adjectisque tabulis chronologico-genealogicis veterum abbatiarum a monachis habitatarum fundationes ad fidem antiquissimorum fontium primus descripsit. A 539-a în lista celor 742 de abații din catalogul Janauschek, Monasterium Beatae Mariae virginis in Candelis de Kerch a fost fondată de călugării cistercieni, cel mai probabil la 1202, așa cum arată documentele studiate de Janauschek. Cu certitudine, abația exista la 1225, când „starețul diecezei ultrasilvane de Kercz” apare, fără a fi numit, în documentul emis de papa Honorius al III-lea. Primul stareț cu numele în acte a fost Berthold, menționat la 23 mai 1272. Primele construcții, din lemn, au fost completate cu oratoriul, o modestă capelă de piatră, ale cărei fundații au fost aduse la lumină în 1927 și confirmate prin cercetările din 1983-1985. Mănăstirea a avut o nesperată și dublă șansă să fie ridicată în perioada având în mijloc marea invazie tătară (1241). Așa că, nefiind gata, pe de o parte, distrugerile n-au fost prea mari și reconstrucția a fost mai ușoară, iar pe de alta, stilistic vorbind, ce a început romanic a continuat gotic în stil burgund, cu mai multă piatră pusă în operă de un architect nou și meșterii săi pietrari. Pe la 1300, biserica și aripa estică erau gata, după încă douăzeci de ani fiind gata și aripa sudică. Înainte să fie învins la Posada, Carol Robert de Anjou a înzestrat mănăstirea (29 ianuarie 1322) încredințându-i  zece sate: Kerch (astăzi, Cârța) și Villa Abbatis (Apoș) – ambele întemeiate chiar de abație, apoi Cruz (Criț), Messendorf (Meșendorf), Villa Nicholai (Cloașterf), Monte Sancti Michaelis (Cisnădioara), Feldwar (Feldioara), Colonia (Colun), Honrabah (Glâmboaca) și Kercz Olachorum (Cârța Românească).

Iar cistercienii, întreprinzători și buni constructori, nu doar de clădiri, ci și de bună viață cotidiană s-au rugat și au muncit pentru a o avea. Se zice că se pricepeau foarte bine la vii și iazuri, așa că făceau un vin bun, perfect potrivit peștelui pe care îl consumau în locul cărnii. Cu siguranță austeră, viața călugărului cistercian nu era ușoară, ziua acestuia curgând după un horarium care începea foarte devreme, mai exact la 1:45 (în iunie) sau chiar 1:20 (în decembrie)! Un sfert de oră mai târziu urma ora de veghe continuată cu Laudele (3:10), primul dintre cele șapte momente sacrale de rugăciune (apoi, Prima, la ora 4:00, Terza, la 7:45, Sesta, la 10:40, Nona, la 14:00, Vespro, la 18:00 și Compieta, la 19:30). Prima repriză de muncă începea la 5:00, apoi urmau slujba de dimineață (8:00) și sesiunea de citit (8:50). Masa de prânz (mai degrabă un micdejuno-prânz 😊, dacă ținem cont de oră) era la 11:00, întregită de un „riposo meridiano” generos. A doua repriză de muncă debuta la 14:30, la 18:45 era cina, ziua încheindu-se la ora 20:00. Cum observase și Umberto Eco, orele canonice erau respectate cu variațiuni, după caz geo-climatice, date de așezarea abației și anotimpuri, dar și omenești, strictețea fiind pe ici, pe colo, mai mult sau mai puțin relaxată. Și așa a mers viața la abația din Cârța până când Matei Corvin a hotărât, la 27 februarie 1474, să o închidă. Pentru a limita influența Țării Românești în zonă, cu al cărei domn, Radu cel Frumos, s-a certat urât, acesta voind să-l pună abate pe un protejat al său de la mănăstirea Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, ca să strângă legăturile cu papalitatea și să preia arhivele mănăstirii (ce-or fi conținând?). A mai fost și viața (mult prea bună!) a călugărilor cistercieni, care compensau absența cărnii din dieta cotidiană cu prezența, deseori excesivă, a vinului… Eventual și invaziile turcești, care au afectat-o în trei rânduri (1421, 1432 și 1438). Ce-a fost mai de preț a fost dus la Prepozitura din Sibiu, la Cârța rămânând doar zidurile…

Am intrat în, acum, curtea bisericii, cu opt secole mai devreme chiar în nava acesteia, prin poarta turnului de vest, mai tânăr cu vreo 200 de ani. Am înaintat pe aleea betonată spre corul vechii biserici, tot ce a mai rămas din aceasta. Crucile în stil foarte german de pe dreapta sunt ale mormintelor unor soldați germani căzuți în primul război mondial și aduși, zece ani mai târziu, să odihnească aici. Sunt străjuiți de Roland, al cărui eroism de legendă se împletește cu sacrificiul concret al oștenilor pe câmpul de luptă. Are și Cârța o legendă care povestește cum și-a măsurat însuși Diavolul puterea cu cistercienii! Care tocmai se apucaseră să ridice mănăstirea, iar DIavolul, invidios și mâniat de competiția apărută local, n-a contestat licitația, ci s-a apucat să construiască și el ceva, pe celălalt mal al Oltului, mai grandios și taman pe dos, îndreptându-se spre adâncuri, nu spre cer! Unii au tot ridicat, celălalt a tot săpat, până când într-o zi cistercienii s-au întrebat cum l-ar putea opri: cineva a avut ideea să facă un baraj pe Olt, din care au inundat săpătura Diavolului și astfel a rămas numai mănăstirea cistercienilor, care a ajuns până la noi. Zice-se că dinspre mlaștina fără fund din apropiere, care s-ar afla exact pe locul săpăturii, se mai aud clopotele furate de tătari și aruncate în adâncuri. Înăuntrul bisericii impresionează prin simplitate și rost, totul arătând aproape ca atunci când comunitatea săsească a preluat-o (1721). Citim pe pagina cu informații că altarul baroc a fost așezat (1751) pe temelia celui vechi, că orga mecanică funcționează de la 1813, apoi privim peste băncile de lemn și parcă-i vedem pe enoriașii auzind preotul din amvon: „seid tater des worts und nicht horer allein”, fiți împlinitori ai Cuvântului, nu doar ascultători! „Sei getreu”, fii credincios, scrie pe zidul care ne conduce spre turn. Îi urcăm treptele de la 1450 și, de lângă clopote, vedem zidul rămas din ceea ce a adăpostit sala capitlului, refectoriul și biblioteca în care, poate, și-au găsit adăpost și cărțile de la Igriș…„E frig în scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea aceasta, nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce: stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”. Așa încheie Adso din Melk: „trandafirul își păstrează renumele din vechime, noi păstrăm doar numele”. Din frumoasa abație de la Cârța n-au rămas doar pietrele, ci și povestea care-i păstrează renumele pentru ca noi să-l ducem mai departe…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

OAZA DIN CODRII VLĂSIEI

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Sunt zile în care soarele dogorește saharian, vântul abia dacă se simte, apa nu-i destul de rece, iar umbra e la mare căutare. Mare noroc pe cei care au prin preajmă ochiuri de apă înconjurate de pădure lângă care se pot retrage pentru a se bucura de liniștea verde-albastră și răcoritoare.

Într-o zi călduroasă am pornit și noi în căutarea unui astfel de loc, către care ne-a dus chiar șoseaua ce-i poartă numele. Abia am așteptat să dăm șesul deja îngălbenit pe pădurea în care am simțit diferența de cum am intrat! Drumul rămas l-am făcut și mai lent, să ne mai țină bucuria. Pe sub poarta de lemn, apoi pe sub turnul de poartă, am ajuns. Mult verde, albastru și alb: crengile arborilor, cerul senin și zidurile mănăstirii Căldărușani fac o liniște care copleșește și răcorește, rar tulburată de vreo pasăre care simte nevoia să se facă auzită în timp ce zboară sau de zbârnâiala efemeridelor atunci când e vremea lor. Foarte probabil, aceeași liniște a căutat-o, acum vreo patru veacuri, și Matei Basarab, domnul Țării Românești. Primii ani ai domniei au fost cam agitați: cum să nu vrei să găsești locul geometric între conflictul latent cu turcii și dorita prietenie cu Transilvania, certurile cu boierii munteni și cele cu Vasile Lupu, domnul Moldovei? Și l-a găsit pe limba de pământ la capătul căreia Vlăsia și Pociovaliștea (pe autostrada A3 rebotezată Cociovaliște…) se unesc în lacul Căldărușani.

Înconjurat din trei părți de apă, împădurit și bine ascuns drumului mare umblat când de negustori, când de oșteni, locul e unul aparte, așa cum arată harta făcută în scop militar, nu turistic, de austrieci în miezul secolului 19. În mai 1637, domnitorul a cumpărat, cu 150 de galbeni „den punga măriei sale”, un sfert din Căldărușani (avea să mai cumpere părți din sat și-n anii următori), pentru a ridica o mănăstire. Nu altceva deoarece, așa cum scrie Veniamin Nicolae în cartea sa despre ctitoriile lui Matei Basarab, o legendă amintește de un schit de lemn locuit de nouă călugări și starețul Partenie, căruia domnitorul le-ar fi promis că dacă revine biruitor din luptă va ridica o mănăstire. De zid pentru că aproape toate mănăstirile pe care le-a ctitorit au fost fortificate să poată deveni și cetăți la o adică.

Cu planul treflat și cele trei turle, biserica mănăstirii cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir este foarte familiară pentru oricare vizitator al Țării Românești. Deasupra ușii se mai poate citi pisania care zice cu chirilice: „Io Matei Basarab, voievod și domn a toată Țara Românească și de cea parte de munte și altele domnind, vrut-am și aici, în locul acesta carele se chiamă Căldărușani, a zidi casa Domnului, carele loc singur domnia mea cu gândul l-am găsit, întru mărirea și lauda sântului, marelui mucenic Dimitrie, ca să ne fie domniei mele și părinților mei întru vecinică pomană, iar împăratului de veci celui neputred, celui nevăzut, celui înțelept unul Dumnezeu, aceluia să-i fac cinste și mărire întru vecii de veac, amin. Și s-a început a se zidi în luna iulie în 14 și s-a săvârșit în luna octombrie 20, leatul 1638”. Paul de Alep, mai înainte Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī, preot și arhidiacon, dar și călător și cronicar, a vizitat-o însoțindu-l pe Macarie, patriarul Antiohiei, la două decenii după târnosire (1657): „…am mers la o mănăstire foarte mare, unde se ajunge pe o limbă de pământ, căci jur-împrejur este un lac foarte întins, fără margini și fără hotar. Are hramul Sf. Dimitrie și se numește Căldărușani. Este vestită în țara aceasta ca una dintre cele mai mari mănăstiri. A fost zidită de nouă, din temelie, tot de răposatul Matei-vodă, cu o biserică cum nu se poate mai frumoasă și mai mare, cu chilii împărătești. Lacul cel întins o cuprinde jur-împrejur. Și nu se află decât un drum rău, de pământ, altminteri nu este nici o cale până la ea. Aici este îngropat Sf. Mitrofan, patriarhul Alexandriei. Ne-am închinat la capul lui cel minunat”. Biserica era închisă pentru reparații așa că vom reveni ca să vedem tablourile votive ale lui Matei Basarab și Elina Doamna, singurele rămase din pictura originală. Am ocolit-o prin stânga spre muzeu (abia la ieșire am văzut săgeata care ne îndruma prin dreapta…).

Chiar sub turnul clopotniței ne-au făcut atenți trei afișe: primul, despre regulile pe care trebuie să le respecte vizitatorul, al doilea, en anglais and français, despre istoricul mănăstirii, iar al treilea despre seminarul „Joc responsabil”. Am urmat regulile de vizitare, am aflat de evenimentele din istoria mănăstirii, dar jocul responsabil!? Pare-se că la un moment dat mănăstirea și Consiliul Județean Ilfov au organizat un „seminar despre teme esențiale, legate de dependența de tehnologie, jocuri on-line și combaterea bullying-ului, oferind strategii și soluții pentru a naviga în siguranță în lumea digitală”. Până să disonăm cognitiv ne-am amintit că la San Antonio, în Padova, acatistele puteau fi trimise online. Admirând arcadele chiliilor am continuat analog către muzeu. Paraclisul unde se țin slujbele până se termină reparațiile este flancat în dreapta de o sală cu cărți, veșminte și odoare bisericești, iar în stânga, de o încăpere în care, plăcut surprinși, am dat de Nicolae Grigorescu! De ce am luat-o la stânga? Iată de ce! Despre anii de început ai celui care, înainte de a deveni faimos cu carele cu boi, a deprins meșteșugul pictând icoane, ne-a povestit un călugăr. Doi ani (1854-1856) a locuit și s-a școlit aici Nicu Zugravu cu meșterul, tot zugrav, Evghenie Lazăr. A învățat sau a lucrat? Studiind prezența lui Grigorescu la Căldărușani, George Oprescu a observat că acesta a lucrat pentru mănăstire, în 1854-1855, în două rînduri, executând comenzi sau chiar locuind aici. Marele critic de artă a găsit zece icoane ale pe atunci tânărului pictor, numai două fiind semnate și datate: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854), semnată Nicu Grigorescu și „Încoronarea Fecioarei” (1855), semnată Nicu Gri. zug. Le-am văzut pe perete și am primit voie să facem câteva poze de departe. Oarecum ciudat, prezentarea colecțiilor mănăstirii pe website-ul acesteia nici măcar nu-l menționează (!?) pe Nicolae Grigorescu…

Dacă Matei Basarab a fost un adevărat promotor cultural, atunci ctitoria sa, Căldărușaniul, a fost un remarcabil centru cultural de-a lungul vremurilor. Școala de copiști de aici a pus pana la dezvoltarea limbii române, școala de zugravi subțire (1778) i-a dat culoare, iar tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei, aflată peste Vlăsia, la metocul Cocioc (1834), i-a răspândit cuvintele. Starețul Sfânt Cuvios Gheorghe de la Cernica i-a întărit atât zidurile – etajând chiliile, refăcând turlele bisericii și înălțând turnul-cloponiță (1775), cât și credința – prin codul de conduită şi trăire monahală în șapte trepte inspirat din scrierile Sfinţilor Părinţi şi practica athonită. Stareţul arhimandrit Meletie a construit (1850) trapeza şi paraclisul deasupra marii pivnițe boltite, mănăstirea găzduind mai mult de 300 de monahi. Jumătatea de secol care a urmat, cu cutremure, incendii și secularizarea averilor mănăstirești, aproape că a ruinat-o. Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu a restaurat-o cu multă grijă (1908-1915), cu sprijinul regelui Carol I și sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice. Încă un cutremur (1940), un incendiu devastator (noaptea de 8-9 decembrie 1945) și schimbările politice care au venit păreau să o lovească din nou. Și totuși, cumva surprinzător pentru că eram în 1950, Prea Fericitul patriarh Justinian, „în grija sa pentru dumnezeieștile mînăstiri, ca să ferească Sfîntul Lăcaș de pustiire purces-a la preînoirea cetății împlinindu-i toate stricăcinile pricinuite de foc, cu cheltuiala Departamentului Cultelor și a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mîntuindu-se lucrul în 6 iunie 1958 când se împlineau zece ani de la urcarea Prea Fericirii sale în scaunul de Patriarh al României”. Iarăși surprinzător, Căldărușaniul i-a fost domiciliu obligatoriu, dar, în bunul spirit al împăcării, și casă bună episcopului Iuliu Hossu, după desfințarea abuzivă a bisericii greco-catolice, din 1956 până la moartea sa (1970).

Cu multă veselie ne-au salutat la plecare aricii fosforescenți, care ne-au zis să aruncăm o privire și bisericii ctitorite (1804) de Constantin biv-vel ban şi Toma biv-vel logofăt, ambii Creţulescu. I-am ascultat, apoi am privit spre lac și am înțeles și mai bine de ce i-a plăcut atât de mult locul domnitorului încât să ridice mănăstirea care, trecând prin de toate, dăinuie și astăzi.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

UN BELGIAN LA BOLINTIN

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Când te grăbești către Pitești, din margine de București, ai autostrada, de zorești. Iar dacă nu, un pic abrupt, alegi: pe Argeș sau pe dedesubt? Din Militari de izbutești să ieși făr-să te bramburești, cotește dreapta fără chin și ține-o întins, spre Bolintin…

… deși pe meleagurile noastre e încă riscant să alegi drumurile „mici”. Dar când ești fan The Country Lane Appreciation Society și crezi cu tărie că țării ăsteia îi lipsesc doar drumurile bune și taxele mici (poate am mai spus asta…), atunci e simplu să lași autostrada și să iei drumul județean, recte 601. Cum am trecut prin (comuna) și peste (pârâul) Ciorogârla, am și intrat în Bolintin Deal. Unde nu se află niciun deal dar poate că ăia doi (da, fix doi!!) metri în plus față de vecinul „Vale” i-au permis să adauge altitudine numelui. Bolintinul-din-Deal și-a trăit vremurile de glorie cam între 1890 și 1949. Marele dicționar geografic al României zice că, la 1898, comuna rurală din plasa Sabar a județului Ilfov avea tot două sate, atunci Berceni (fost Bolintin-Cotroceni), acum Mihai Vodă. 1717 locuitori trăiau în 341 de case pe pământurile stăpânite de Emanoil Băleanu, descendentul bogatei familii a boierilor Băleni, stat sau chiar de ei înșiși. Economia vremii se baza pe pământ și tocmai de asta aproape 90 % (88, ca să fim mai preciși) din suprafață era cultivată (!), cei 314 de contribuabili producând un venit de 4489 lei, din care comuna cheltuia cu chibzuință 4406 lei. O parte însemnată a cheltuielilor – exact 1684 de lei, vreo 37,5 % din PIB-ul comunei (!) – era pentru școala frecventată de 36 de elevi și 2 eleve. Drept e că punea și statul o parte din bani, dar dacă ne gândim cât putem noi dezbate, în ditamai secolul 21, despre cum ar trebui să alocăm cel puțin 6 % (șase la sută – în cifre și litere…) din PIB pentru educație, iar oamenii ăia dădeau aproape 38, ne mai rămâne doar să ne întrebăm: cum!?

Bolintin Deal arăta tare agroindustrial: avea moară și cu aburi, și cu apă, o povarnă bună să distileze țuică exact cât să-i bine-dispună pe săteni, o zalhana – că lângă țuiculiță merge ș-un păstrămior și patru mașini de treierat cu aburi. Plus oficiu de telegraf și poștă ușoară, patru cârciumari și doi hangii, iacătă și economia serviciilor. Bine trebuie că i-a mers comunei după primul război, că altfel nu sărea de la patru la 11 cârciumari și nu apăreau cinci cizmari, un croitor, o manufactură și banca „Sabar”! Tare departe i-a mers vestea, că-n prag de secol 20 ajunseseră aici și 43 de străini, iar patru decenii mai târziu și un belgian, care, împreună cu soția sa, au cumpărat (1942) conacul și partea de moșie moștenită de Gheorghe Em. Băleanu. Cam tot ce se știe despre valonul de familie bună provine din ceea ce am putea numi azi memorii, pe atunci doar declarațiile lui Ioan Mocsony-Styrcea. Declarantul a fost unul dintre personajele cele mai interesante ale perioadei interbelice: foarte bogat, mai ales după ce a fost înfiat de și l-a moștenit pe baronul Antoniu Mocsony de Foen, și foarte influent, din postura de secretar al regelui Mihai I, apoi mareșal al Curții Regale. Aflat în închisoare, a scris de mână 1358 de pagini, fiecare semnată olograf, până vineri, 23 noiembrie 1962. Patru zile mai târziu a fost eliberat, iar după încă aproape doi ani avea să ajungă alături de soția, plecată în Elveția încă din 1943! Deși încă nu sunt publicate (dar ar merita, precum memoriile lui Constantin Argetoianu!), paginile pot fi citite în manuscris sau bătute la mașină, dosarele care le cuprind fiind digitalizate de CNSAS!

Veritabil personaj de film, Mocsony-Styrcea scrie despre un alt potențial personaj. Adolphe Hubert – văr primar cu cel care fondat Danubiana și primele fabrici de zahăr din Balcani (Giurgiu, Ruse, Roman și Sascut), înrudit cu fondatorii fabricii de sodă Solvay Uioara, a ajuns în România pe la 1910, cu elanul tânărului inginer agronom repartizat la țară. Foarte înalt, voinic, sănătos și frumos atunci, impozant mai târziu, a fascinat-o pe Olga, renumită frumusețe romașcană, văduva tânără și veselă a baronului bucovinean Capri, austriac de obârșie armeană, la fel ca ea. S-au mutat la Bolintin după ce Adolphe s-a pensionat cu gândul să ducă o viață bună, ca la țară, făcând agricultură, crescând cai și dormind de după-masă. „Căci dacă el era un administrator chiar fără de pereche la cunoștința mea, apoi ea nu-i rămânea cu mult în urmă în domeniul casnic: curățenia casei, a servitoarelor drăguțe, a unei bucătării mai frumoase decât salonul și bogăția de pe rafturile cămărilor ei în compoturi, marmelade, dulcețuri, șerbeturi, zarzavaturi conservate, ciuperci, bureți, jamboane nu de Praga, ci de Yorkshire, care sunt încă mult superioare celorlalte, pastrame și pateuri de gâscă – al cărei soi Hubert îl schimbase-n Bolintin și-mi explica acum surpriza cinei de aseară – mă rog, într-un cuvânt, dovada că dragostea poate să facă minuni din moment ce reușise a transforma pe o prea frumoasă și ușuratecă armeancă-ntr-o mai puțin atrăgătoare, dar exemplară gospodină, mai cu seamă în sectorul curățeniei care la armence lasă-ndeobște de dorit”.

Datorită pasiunii proprietarilor, ferma va prinde câțiva ani de prosperitate, chiar dacă foarte agitați, până când republica populară și naționalizarea au adus inevitabilul: soții Hubert au fost obligați să o cedeze „poporului”, „proprietar” prin intermediul Băncii de Stat R.P.R. Inventarul „viu sau mort” a cuprins clădiri de locuit, pivnițe, grajduri, sere, ghețărie, lăptărie, batoză, căruțe, camioane, șaretă, docare, sănii, pluguri, grape semănătoare, cultivatoare, un „automobil 6 cilindri în linie marca Stude Backer, motor seria GE28981, nr. circulație 1858 B cu 4 cauciucuri uzate”, harnașamente, trofee de vânătoare, scule, animale (cai, vite, porci) și păsări (găini, curcani, rațe, porumbei), semințe, furaje, legume, cereale, mobilier, argintărie, aparate de radio și foto, veselă, haine și așternuturi, vase și bibelouri, picturi, statuete din bronz, instrumente muzicale (un pian de concert și o pianină), iatagane și pistoale turcești, două iatagane japoneze, scoarțe oltenești, carpete și covoare orientale, clasoare cu timbre, 1461 de cărți și publicații periodice, 14 albume cu fotografii. Nimic n-a scăpat poporului foarte meticulos, care le-a consemnat pe 64 de pagini dactilografiate la un rând, la finalul cărora Olga Hubert a adăugat „Iscăliturile noastre confirmă numai situația inventarului”. Împreună cu Adolphe, au părăsit conacul la 1 noiembrie 1949 primind voie (!) să ia cu ei obiecte și alimente „pentru uzul personal”: cămăși, izmene, cravate, pijamale, rochii, ciorapi sau batiste (numărate cu bucata!), kilograme de zahăr (1,5), cartofi (23) sau ceapă (17), 400 de nuci, un pui de curcă, o găină și doi pui…

            La intrarea în Bolintin Deal uimește o construcție ce pare copia (kitsch) a unui castel. Nu e conacul Hubert, care se ascunde în verdeața parcului, cândva chiar al său, acum doar comunal. E Luna lui Cuptor, sunt 33 de grade, am parca pe partea cu umbră, dar e complet ocupată, deci optăm pentru cea cu soare. Am luat-o prin parcul în renovare spre intrarea în spital, pentru că acum conacul este spital. Flancat de doi căței toropiți, paznicul ne spune că nu se poate fotografia clădirea, nici măcar din exterior, pentru că… nu e voie! Ținem la intimitatea pacienților și-i pozăm doar poarta. Se face mai cald, ar merge o pauză de hidratare La Berăria lui Matei, chiar peste drum, dar mai avem de mers, așa că a rămas pe altădată. Înapoi spre mașină, din nou prin parc, pe lângă foișorul în care poate cântă fanfara comunală. Sau poate nu. Am ajuns până la gardul viu, prin care am surprins un colț de conac. Chiar dacă e monument istoric, nu pare nici foarte îngrijit și nici nu arată foarte interesant din punct de vedere arhitectonic. Până la urmă este pe lista monumentelor istorice pentru că e o clădire veche (aparent, nu se știe precis când a fost construită: „la începutul secolului 20”!). Am prins-o mai bine din parcarea supermarketului ridicat tot pe un colț din parcul fostului conac. Am trecut pe lângă primărie și biserica Sf. Nicolae, ctitoria Bălenilor, boierii care au stăpânit aici, iar acum odihnesc lângă biserica pe care au ridicat-o. Bolintin Deal are o strategie de dezvoltare locală, ce vorbește despre patrimoniul cultural local. Doar că peste un an expiră, iar rezultatele nu se văd. Dar o să apară una nouă…

Am intrat în comună pe bulevardul Republicii și tot pe el am și ieșit. Am umblat pe bulevardul Muncii și am observat că mai este unul, 1 Mai. Poate că meritau și Emanuel Băleanu sau Adolphe Hubert ca măcar o stradă, eventual parcul (?), să le poarte numele dar fie n-au făcut destule pentru comună, fie Bolintinul n-a depășit vremurile republicii populare…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

SĂGEATA VERDE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Unul dintre drumurile noastre mitteleuropene ne-a purtat acum niște ani pe la nord de Arad, prin Macea către dealurile Șiriei. Fiind zi de sărbătoare, ne-am plimbat prin parcul castelului Csernovics-Karolyi, pe care l-am văzut doar pe dinafară, așa cum am văzut și conacul Bohus, dar am zis că vom reveni și aici.

„Aradul se află în câmpie, pe țărmul de la dreapta al Murășului; se văd însă bine de la Arad cele din urmă dintre dealurile revărsate din Carpați spre marele șes de la Tisa și de la Dunăre, podgoria ce se-ntinde de la Murăș până-n lunca Crișului Alb. Pe subt aceste dealuri, la marginea șesului, sunt înșirate unul lângă altul zece sate înfloritoare, toate românești, iar deasupra satelor, pe coastele înclinate spre meazăzi, sunt vii ce dau vinuri bune, cele mai vestite la Miniș, la Măderat și la Mocrea. Din jos de sate, pe șes, sunt ogoare mănoase. Cam pe la mijlocul podgoriei, în culmea unui deal mai răsărit, se văd de la mari depărtări surpăturile unei vechi cetăți de peatră, de unde ochiul străbate peste șes și peste lunca largă a Crișului până-n zarea albăstrie”. Așa scrie Ioan Slavici, poate cel mai faimos om al locurilor, despre Arad, Podgorie și podgoreni, „oameni cu inima deschisă, totdeauna voioși și doritori de mese-ncărcate… stăpâniți de gândul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu”. Bineînțeles și despre Șiria, satul natal, „cel mai mare și mai de frunte dintre satele din podgorie…”, și locuitorii ei: „fiind mai înstăriți, mai înaintați în cultură și mai sfătoși, podgorenii, aproape numai români, se simt ei înșiși și sunt socotiți și de alții cei mai de frunte dintre românii din partea locului, iar fruntea frunții, adică cei mai de frunte dintre podgoreni, sunt șirienii”. Urcasem la cetatea Șiriei pe când eram în a doua, într-o excursie cu clasa, din care am rămas cu genunchiul umflat după ce-mi scăpase piciorul prin grătarul unei pompe de apă peste care mă aplecasem prea însetat…

 Din Șiria, ca din toată Podgoria, oamenii duceau marfa lor în piața Aradului. Oraș cameral (1702), cu promisiune de a deveni oraș liber regal (1725), Aradul a trăit secolul 18 oscilând zbuciumat, dar ascendent, între ducatul de Modena, căruia i-a aparținut (1732-1740) și mutarea la nord de Mureș, în pusta Zimandului, hotărâtă de împărăteasa Maria Tereza (1776), dar revocată de fiul său, împăratul Iosif al II-lea (1781): „An die Versetzung dieser Stadt solle von jetzt nicht gedacht werden”. Jawohl! Zidurile Vauban au dat bază solidă creșterii, iar arădenii au cerut din nou (1795) rangul de oraș liber regesc, pe care aveau să-l obțină (contracost – 200 de mii de florini!) după 39 de ani! Timp în care meșteșugarii și negustorii și-au văzut de treburi aducând orașului bunăstare și stare bună. Arădenii mergeau la teatru (ridicat de Jacob Hirschl pe banii săi, dar cu aprobarea împăratului, 1817), se preumblau seara la lumina felinarelor cu ulei (1828), făceau politică la clubul de la cazinou (1830), trăgeau la țintă în cadrul Societății Civile de Tir (1831), mergeau la Conservatorium der Gesellschaft der Musikfreunde (1833), citeau știri în Arader Kundschaftsblatt (1837) sau Aradi Hirdető (1840), audiau concertele lui Franz Liszt (1846) sau Johann Strauss fiul (1847) și luau trenul către Szolnok (1858), Alba Iulia (1868) sau Timișoara (1871). Sfertul de secol al primarului Gyula Salacz a făcut din Arad unul dintre cele mai dezvoltate economic și social orașe ale Imperiului. Lumea descoperise că piața și viața nu pot merge bine fără ca mărfurile, serviciile, capitalurile și, mai ales, oamenii să circule. Cât mai ușor, mai exact liber.

Primul tramvai din lume 1881
Werner von Siemens

Mai știa lumea că după atâta umblat prindea bine o masă bună, stropită cu vin ales. Cele trebuincioase, mai ales cadarca de Miniș sau mustoasa de Măderat, ajungeau cu carele în piața mare. Prea greu, și-au zis cei care au fondat Societatea pe Acțiuni Transporturi Feroviare Arad-Podgoria (1896), cu capital strâns mai ales de la proprietarii viilor din Podgorie. Oameni de afaceri din Arad și Budapesta au primit în concesiune pe 90 de ani construirea și exploatarea căii ferate dintre Arad și podgorii, prin Societatea pe acțiuni a căii ferate motrice de interes local Arad-Podgoria (1905). Berlinezii de la Henning & Hartwick s-au apucat de treabă (11 decembrie 1905) și, doar unsprezece luni mai târziu, au trecut probele tehnice, ceea ce a permis darea în exploatare (30 noiembrie 1906) a celor trei secțiuni în lungime de 58,4 kilometri: Arad – Ghioroc (22,3), Ghioroc – Pâncota (22,2) și Ghioroc – Radna (13,9). Automotoare pe benzină și vagoane făcute la Arad, la fabrica Johann Weitzer duceau călătorii, iar locomotive cu abur trăgeau vagoanele de marfă. Randamentul modest al tracțiunii pe benzină a adus în atenție electrificarea liniei (1910). Werner von Siemens testase primul tren electric la Expoziția Industrială (Berlin, 1879), berlinezii circulau pe prima linie electrificată în Gross-Lichterfelde (1881), la Brighton (1883) se făcuse trecerea de la tramvai la tren, iar la Viena (Mödling-Hinterbrühl) alimentarea era prin fir suspendat (1883). Trenuri electrice circulau și în SUA, Ungaria, Elveția și Italia. Electrificarea s-a făcut între două primăveri (1911-1913), trenurile electrice pornind la 10 aprilie 1913.

Repede și bine se lucra pe atunci: proiectarea și construcția se făceau în cel mai scurt timp, iar rezultatul… dura! Între 1913 și 1991 au circulat 15 automotoare Ganz-Danubius fabricate la Budapesta, dotate cu patru motoare de 375 V (45 CP) capabile să prindă 45 de kilometri pe oră și având 48 de locuri (clasa I), care au tractat 22 de vagoane de călători (clasa a II-a, cu 55 de locuri) și 29 de vagoane de marfă. Curentul era generat de instalația de 1500 V din depoul Ghioroc. Până în 1965, linia (a opta din lume și prima în Europa de Est!) a fost singura electrificată de pe teritoriul României! Dacă Societatea Anonimă a Căilor Ferate Electrice Arad-Podgoria a administrat-o bine în perioada interbelică, CFR-ul, care a preluat-o în urma naționalizării (1948), n-a părut prea interesat de Săgeata Verde. Care nu și-a mai găsit loc nici în planurile de dezvoltare urbană a Aradului: în 1964, a circulat numai până la marginea cartierului Micălaca, apoi doar până la combinatul chimic din Vladimirescu.

Rămasă stingheră în piața Podgoria, frumoasa clădire a Gării Electrice a fost pur și simplu demolată la finele anilor 1970. CFR a cedat șinele degradate și vagoanele neîntreținute IJTL Arad (1982), care a înlocuit trenul electric (1983) cu tramvaie cehoslovace Tatra, al căror design a amintit de anii art nouveau ai începuturilor liniei, dar și cu cele românești Timiș, prea cubiste și tare zgâlțâitoare, anticipând finalul ei… Din 30 septembrie 1991, pe vechea linie se mai poate merge, acum și cu tramvaie second-hand nemțești, de la Piața Podgoria, prin Vama Micălaca, Vladimirescu, Mândruloc, Cicir și Sâmbăteni, până la Ghioroc.

Peste muzeul Săgeții Verzi din Ghioroc am dat, așa cum ni s-a mai întâmplat de o grămadă de ori, survolând harta Google pe ruta pe care urma să mergem la început de iunie. Am sunat la numărul de telefon găsit aici și, surprinzător (pentru că am avut experiențe cu numere greșite sau inactive), ne-a răspuns cineva că, da,  putem vizita muzeul! Intrarea am nimerit-o din a doua încercare, lanțul cu lacăt de pe poartă derutându-ne un pic. Ne-au întâmpinat o doamnă foarte amabilă și cățelul ei, care ne-au poftit să intrăm în depou. Pe panourile de lângă ușă apar detalii despre istoria trenului electric. Lipsesc anii (!?), dar am completat de pe Wikipedia 😊. Înăuntru, pe patru rânduri, vagoanele care au mai rămas.

Câteva restaurate, scoase pe șine o dată pe an – nu mai des, pentru că nu mai îndeplinesc standardele de siguranță în circulație. Altele, verde închis, culoarea pe care am prins-o în copilărie, când ne jucam cu gașca între cele două depouri, cel de locomotive și cel de tramvaie. Am urcat în vagoanele centenare: clasa I și clasa a II-a, fumători și nefumători, sobe pentru încălzire iarna, toalete la mijloc. Mecanicii conduceau din picioare, ceea ce putea fi obositor. Tare ne-ar fi plăcut să putem cumpăra o carte despre istoria căii ferate Arad – Podgoria, un mers al trenului electric, un bilet de tren sau un chipiu de mecanic, eventual de boactăr 😊. Darmite să putem călători de la Ghioroc până la Vilagășul lui Slavici! Ne-am mulțumit cu povestirile doamnei care ne-a însoțit și fotografiile pe care le-am făcut. Cu siguranță, Săgeata Verde ar merita mai mult!

            „Când întâlnești în calea ta un român să-i zici „Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici „Jó napot!”, iar neamțului „Guten tag!” și treaba fiecăruia dintre dânșii e cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și față de cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine”. E una dintre învățăturile mamei pe care și-a amintit-o Slavici, despre esența traiului și propășirii, ajunsă din Podgoria Aradului la noi cu Săgeata Verde.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

CINCI SECOLE PRAF

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Am dat planul editorial peste cap. A căzut un zid care a ținut cinci sute de ani fără reparație. La nouă ani după reparație, s-a făcut moloz. Am fost acolo, când încă era în picioare, am pus mâna pe cărămizile care au trecut și rezistat secole. Câtă neisprăvenie s-a adunat ca să facă praf ce alții au clădit ca să țină?

Mai întâi a fost știrea de pe Facebook. A scris Ora de Mediaș preluând un anunț al Ministerului Culturii că în noaptea de vineri, 12, spre sâmbătă, 13 iunie, o porțiune de pe latura nordică a zidului de incintă al bisericii fortificate din Moșna s-a prăbușit! Am înțeles că n-au fost victime, că primăria și Poliția locală au intervenit pentru a securiza zona, că ministerul se află în „contact permanent” cu autoritățile locale, Direcția Județeană pentru Cultură Sibiu și specialiști în patrimoniu „pentru evaluarea situației și stabilirea măsurilor necesare pentru punerea în siguranță a elementelor afectate și pentru intervențiile care se impun”. Bun lemnul limbajului de PR al comunicării oficiale, nimic nici de zis, nici de bătut capul cu el. În schimb, ne-au atras atenția „intervenția de urgență” din 2017 constând în lucrări „de sprijinire și punere în siguranță”, avizată de Ministerul Culturii, finanțată din fondurile Consistoriului Districtual Mediaș al Bisericii Evanghelice C.A. și, mai ales, nerecepționarea lucrărilor, oprite în „faza cercetării arheologice”! Sigur că-ți vine să te întrebi de ce s-au apucat de lucrări dacă n-au fost parcurse toate fazele. Cine au fost meșterii care au făcut și cum au făcut ce au făcut… Dar și cum de au reușit oamenii ăia cu materialele de atunci, cu uneltele de atunci și tehnologiile tot de atunci, fără „proceduri de atribuire a lucrărilor” și „proiecte finanțate din fonduri nerambursabile”, bazându-se doar pe mintea limpede, voința puternică și brațele harnice, să ridice zidurile care au ținut până să ne apucăm să le reparăm…

            Moșna am descoperit-o în toamna lui 1988, când îmi serveam țara în Mediașul învecinat iar pentru a putea depune jurământul trebuia să facem o tragere. Acolo era poligonul la care se ajungea după un marș de vreo șapte kilometri, care, cu tot harnașamentul, putea fi tare obositor. Uneori am mai pus  aruncătorul de grenade în camionul care căra muniția și materialele și a fost mai ușor 😊.

Biserica fortificată aveam s-o descopăr o toamnă mai târziu, când am făcut o excursie până în sat și am rămas surprins de zidurile imense și turnurile masive. Ce căutau tocmai în mijlocul satului!? Eram prin liceu când citisem câte ceva despre cetățile țărănești și bisericile fortificate în volumele din Voievodatul Transilvaniei ale lui Ștefan Pascu, împrumutate de la biblioteca Casei de Cultură a Sindicatelor din Arad, apoi cumpărate pentru a le avea în biblioteca proprie. Apoi în cartea Iulianei Fabritius-Dancu, cumpărată de la librăria din colțul pieței mari din Mediaș, vizavi de fabuloasa biserică Sf. Margareta. Nu mai văzusem însă niciuna până atunci și cred că am avut mare noroc să ajung pentru un an și un pic chiar într-unul dintre cele sieben burgen ale Transilvaniei, apoi pentru alte patru luni în poligonul din Moșna. Patrimoniul cultural al sașilor transilvăneni aveam să-l descopăr începând cu zidurile și turnurile Mediașului, în marșurile prin Dârlos și prin Brateiu și în învoirea de câteva ore, cât să-ncapă între două trenuri personal, în Sighișoara. Cu Ioana, cincisprezece ani mai târziu, aveam să vizităm aproape jumătate dintre bisericile fortificate de la noi 😊!

            Dincolo de poligonul Școlii de Maiștri Militari de Aviație, Moșna se poate lăuda cu o istorie care începe, cum zic urmele găsite, hăt, în neolitic, continuă în epocile bronzului și fierului și ajunge în vremurile daco-romane. O brățară dacică, 300 de monede romane (așa scrie la micul muzeu al bisericii fortificate, alții zic 380 – diferența o fi TVA-ul!?) și urmele unui castru tot roman arată că satul era ceva și pe-atunci. Sașii vor ajunge pe la 1280, spune legenda că luându-se după o vrabie: nehotărâți încotro s-o apuce, s-au luat după zborul unei „Mäsch”, pe vechiul drum care leagă valea Târnavei de Țara Făgărașului. Unde s-a oprit aceasta, s-au așezat și ei, au ridicat o biserică și au dat locului numele păsării! Mäschn oder Meschen ar fi un fel de Vrăbiești, ca’ va să zicken. Pe românește Moșna sau pe ungurește (Szasz-)Muszna ar veni de la un cuvânt slav „mucha”+„ina” – musina, tradus „muscă” sau „țânțar”. Acuma, lingviști  nu suntem, dar translate-ul lui Google dă explicații, parcă, mai interesante: plecând de la cum sună, „mojna” ar putea însemna „este posibil” (deci, locul în care s-au putut așeza sașii), iar „mujna”, soț (că doar soții au amenajat și construit). Prima biserică a fost gata la 1385, iar satul a prosperat, dovadă că a putut trimite studenți la Viena încă din 1396 (cu totul, 21 până în 1520!). Auziseră și turcii ce bine e p-aici și, de ciudă, au distrus Furkesdorful (1438) vechi de la 1268! Cei peste 1000 de locuitori aveau nevoie de o biserică nouă și sibianul Andreas Lapicida a condus lucrările de construcție (1485-1498). La 1500 a început și fortificarea acesteia, just in case.

            Satul mare, cu 232 de gospodării, cu biserică nouă și fortificată, cu drept dat de rege (1485) să țină târg anual și săptămânal, pus de Johannes Honterus pe hartă (1532) și cu fierarul Nicolae ajuns notar în Mediașul vecin (1534), a intrat în competiția pentru șefia scaunului. Câștigată de medieșeni (1553), meschnerii fiind recompensați cu două târguri anuale, de Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Laurențiu (10 august) – ultimul s-a ținut până pe la 1910, pe lângă cel săptămânal de fiecare vineri, plus dreptul de a avea judecători proprii. Cum politica a bătut de fiecare dată economia, pierderea șefiei scaunului și un secol 17 foarte agitat aveau să readucă Moșna la nivelul unui sat: înstărit, cu drepturi de târg confirmate de principele Gabriel Bethlen (1619), dar sat. Breslașii au construit turnul de apărare vestic (1592), iar sătenii au robotit la zidul exterior (1616-1641). Tributul plătit (2468 de taleri în 1661) nu i-a oprit pe turci din raitele date alături de tătari, completate de pagubele făcute de trupele lui Ioan Kemeny (1662) și de curuți (1705). Vin și două epidemii de ciumă (1709-10 și 1719-20), dar… Moșna este rezilientă, ba chiar se redresează fără vreun program național! Vin aici emigranți din Austria, revin la viață și sătenii care sporesc natural, iar satul intră pe trend crescător. Se ridică moara nouă, școli, casa parohială, câțiva săteni îl înving pe acel Napoleon și toate merg bine până la 1848-1849. Stephan Ludwig Roth, pastor în Moșna, e arestat aici, judecat la Cluj și executat la doar trei ore după pronunțarea sentinței pentru că a văzut altfel viitorul Transilvaniei decât judecătorii săi.

            Cu cele două războaie mondiale, secolul 20 a fost și el agitat. După primul, sașii au făcut tranziția de la Imperiul Austro-Ungar la Regatul României: nu le-a fost greu pentru că, alături de români, au trecut prin toate provocările veacurilor anterioare. După al doilea, a fost mult mai complicat: expropierea și deportarea în URSS au lovit dramatic comunitatea săsească, iar emigrarea în masă în RFG a făcut ca din aproape 1300 de sași să rămână aici 86, apoi doar 32… Meschnerii ajunși în Germania n-au uitat de unde au plecat: au angajat un nou paznic al bisericii, au transformat casa parohială în casă de oaspeți, au întreținut cimitirul cu ajutorul donațiilor și au avut grijă ca, la fiecare trei săptămâni, să se țină slujba în biserică. Au redat chiar sunetul clopotelor, care se aud din nou. Biserica fortificată a tot fost renovată și reparată (1575, 1630, 1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824), mai recent în 1919 – după marele cutremur, care a zgâlțâit-o serios, 1998 și 2000 – foarte probabil datorită vizitei pe care a făcut-o aici, la 4 noiembrie 1998, prințul Charles, chiar înainte de a împlini 50 de ani. Moșna a fost prima biserică fortificată săsească pe care viitorul rege a vizitat-o în România! L-am anticipat în 1989, atunci când într-una dintre cele 137 de zile petrecute în poligon, l-am lăsat în grija câinilor ciobănești de la stâna de peste deal și am tras o fugă de patrimoniu ca s-o descopăr! Când am revizitat-o acum șaisprezece ani încă mai erau schele, casei lipite de zidul nordic îi lipsea o bucată de acoperiș, iar turnul său era crăpat, încă niște ani mai târziu fiind proptit cu schele de lemn să nu cadă…

            „Nu ar trebui să pierdem sentimentul de acasă acum, pentru că în viitorul apropiat totul va fi istorie” scriu meschnerii pe site-ul lor. Și ne gândim că dacă oamenii aceia știu, vor și pot să aibă grijă de patrimoniul și istoria lor de la mii de kilometri, ar trebui să știm, să vrem și să putem și noi, care suntem aici.