FOIȘORUL LUI DIONISIE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Din Zăvoiul vâlcean am cotit pe drumul pe cât de național, pe atât de bine ascuns sub poalele Carpaților, spre Târgu Jiu. Cunoșteam istoria omului, văzusem stilul vremurilor sale și mergeam să-i descoperim capodopera. Dacă însuși Charles Diehl a numit-o „Le plus beau de toute Roumanie”, cum era să o ratăm?

Am lăsat Govora, cu băile și mănăstirea, pe mâna stângă (și pe mai târziu), dar am oprit un sfert de oră ca să ne minunăm de trovanții pe care natura știe să-i sculpteze singură. După încă niște minute, săgeata maro ne-a îndreptat spre munții Căpățânii pe un drum și mai ferit, la capătul căruia am oprit înaintea celei mai de seamă ctitorii brâncovenești – Mănăstirea Hurezi. „Într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire” în loc frumos și bine retras, tulburat doar de hu-huuurile… huhurezilor. Cât de mult a voit-o Constantin Brâncoveanu spune pisania de deasupra ușii bisericii: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”. Șantierul celui mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească a fost lăsat în grija vărului său primar, marele stolnic Pârvu Cantacuzino (1690), urmat de fostul mare armaș Cernica Știrbei (1691). Biserica a fost târnosită la 8 septembrie 1693, dar pictarea acesteia a mai durat un an. Ctitorul și familia sa au rămas zugrăviți în pronaos, dar și Manea, vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul, în pridvorul bisericii, de meșterii greci Constantinos și Ioan, alături de meșterii locului, Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim.

            Două văcuțe pășesc agale pe lângă drumul urcând lin spre mănăstire. O băbuță și-a lăsat punga cu cine știe ce, se sprijină în toiag și cată cu liniște curioasă spre parcarea de vizavi: câți or mai veni și azi să viziteze? Nimeni nu se informează la punctul de informare turistică, toată lumea merge țintă spre poarta mănăstirii. Este înnorat, cam ca vremurile în care domnitorul a ridicat-o, lucru întărit de piatra zidurilor care o înconjoară și turnul care-i păzește semeț poarta. Pe panoul maro româno-anglo-francez citim că suntem în fața unui monument înscris (din 1993) pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, un „ansamblu monastic unic în sud-estul Europei, sinteză bizantină a tradiției ortodoxe, edificată după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos”. O fântână care dă apă bună din secolul 19 se arată pe dreapta, dar încă nu ne e sete și pășim pe sub turnul-clopotniță în incinta mănăstirii. În față ne apare biserica treflată cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Seamănă mult cu cea de la Curtea de Argeș, aduce și cu Cozia, este de aici. Privim spre dreapta, către arcadele casei domnești. Apoi, cu toată echidistanța, spre stânga, unde se află paraclisul (1697) și trapeza. Ne atrag privirile balustrada și coloanele diferit (nu-s la fel!) și migălos cizelate ale foișorului. Câtă pricepere, dar câtă răbdare să fi avut un anume Iosif, meșterul pietrar care le-a lucrat, al cărui nume apare în pisania de la baza scării?

            Scrie Ion Simionescu în cartea „Printre dealuri și prin câmpie”, apărută la Cartea Românească (1943): „când însă urci treptele spre foișorul lui Dionisie Bălăcescu, umbrit de un bătrân păr cu crengi pe fiecare an mai puțintele, arta desăvârșită a maestrului cioplitor de piatră naște acelaș sentiment al vredniciei omenești ca și înfloriturile Campanilii din Pisa. Surâd poate unii dintre cititori de asemenea apropieri. Așa ne e obiceiul. Suntem atât de orbiți de cultura și arta străină, pe care o cunoaștem din văzute și din citite, încât socotim că-i aducem obijduire, dacă pomenim în legătură cu ea din cultura proprie. Și totuși nu e drept, nici logic. În depărtările Apusului a fost o continuitate de veacuri în artă ca și în cultură în genere. Cutare artist a fost elevul altui mare maestru; a produs într’o perioadă de emulație și entusiasm general. Dincoace? În izolarea în care a fost ținut poporul, Caragea pietrarul care a sculptat balustrada ca o dantelă de piatră, nu a pus el oare mult din imaginația proprie, din măestria înăscută? Dumnezeu știe la urmă dacă a fost ucenicul vreunui maestru. Și atunci leul din balustradă asemenea celui venețian; chenarul de flori cioplite; stâlpii care nu se aseamănă între ei, totul nu poate fi oare, ca artă, apropiat măcar cu sculpturile simpliste reproduse în revistele străine, după opera vreunui necunoscut, numai pentru că acestea împodobesc catedrala din Reims?”

            Pe lângă cuhnie și brutărie am ajuns la chiliile cu arcade și foișor, apoi la fântâna lipită de zidul estic și am ieșit prin poarta de lemn în curtea care păstrează urmele bolniței și, mai sus, biserica ctitorită (1696) de doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, zugrăvită de meșterii Preda, Nicolae și Ianache. O mongolie, pardon magnolie, împrimăvărată ne arată florile fucsii pe verdele ierbii grase de care nu se mai satură cele două văcuțe. Revenim în curte, de astă dată pe lângă casa domnească și ne oprim să mai privim o dată foișorul. Tare mândru trebuie să fi fost arhimandritul Dionisie Bălăcescu, în vremea căruia (1725-1753) a fost zidit. Și de scara nouă, frumos împodobită până să se oprească în locul din care să poată arhimandritul privi spre biserică înainte de a ajunge în încăperile stăreției. Sau mai degrabă la cărțile strânse de domnitor în „bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților îmbie înțeleaptă îmbelșugare“, cum zice inscripția de deasupra ușii (1708). Catalogul de la 1791 numără 382 de volume tipărite și 46 de manuscrise (dintre care 115 în românește), de la Odiseea lui Homer (Basel, 1541), însemnările ctitorului Hurezilor și până la O mie și una de nopți, în trei volume îngrijite de Dionisie Eclesiarhul. Pare de necrezut astăzi dar, în 1872, când antreprenorul Pomerantz a reparat întreaga mănăstire, foișorul a fost dărâmat până la temelie și a fost refăcut păstrându-se doar pietrăria cea veche!

            „Când eși din mânăstire, ești plin de aceeași mulțumire ca și când ai fi ieșit dintr’un mare și desăvârșit muzeu” conchidea acum opt decenii Ion Simionescu. Cu adevărat mulțumiți, am revenit în secolul 21 trecând pe lângă un magazinaș cu ceramică de Horezu, atât în varianta locală, cât și cu evidente rădăcini orientale…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ÎNTRE XIX ȘI 21

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Băile turcești sunt printre cele mai interesante, deopotrivă și fascinante urme de civilizație otomană în Balcani. Cele mai multe sunt la stadiul de pereți și bazine, plus niște vase, dar și așa nu sunt necesare prea multe explicații pentru a înțelege rolul apei într-o lume pe care o vedem rămasă în urmă față de cea vestică.

Dar care surprinde aproape la fiecare interacțiune! Abia aflasem că baia turcească a conacului Goleștilor va găzdui o expoziție despre ritualul îmbăierii la hammam, tocmai cumpărasem cartea lui Tudor Dinu și concluzia a venit firesc: hai la Golești! Vizitasem conacul și muzeul, dar ideea de a revedea singurul hammam aproape intact din Valahia și povestea izvorâtă de la vechii greci, ritualizată de romani, păstrată de bizantini și sofisticată de lumea musulmană ne-au convins. Plus relaxarea și confortul aduse de o baie bună, mai ales în zilele în care n-avem vreme decât pentru duș, să fi contat și ele. Ne-a încântat combinația de cărămidă roșie și boltă găurită, vase de bronz și aramă decorate cu coral, peruzele și perle și gândul să ne spălăm cu apă de trandafiri…

Am intrat și în conacul ridicat la 1640 de Vișa din Golești și soțul său, Stroe Leurdeanu întâmpinați în pridvor de arborele genealogic al unei familii care, la cât a făcut pentru creșterea țării, ar fi trebuit să se cheme Plinescu. Prima pe stânga e camera lui Ștefan, următoarea a Zincăi Golescu, a treia a Anei-Lelița, iar a patra a lui Radu Pupύ, dar și a medicului Carol Davila. Pe dreapta vin salonul de primire, care duce în secolul 19, urmat de trei încăperi, ultima găzduind tronul regal și biroul regelui Carol I. După scara în spirală e sufrageria cu o masă lungă și scaune multe pentru ai casei și oaspeții lor. Oare în care cameră să fi scris Dinicu Însemnările? În cea orientală, unde numele-i apare alături de cele ale tatălui, mare ban Radu Golescu, și fraților mai mari, Nicolae și Iordache? Sau în cea care se află un secretaire sub portretul său și al soției?

Zice George Fotino că Dinicu a fost „un om dintre cei mai răsăriți ai vremii sale, un om de autentice însușiri”. Constantin Radovici din Golești descoperise citind, apoi văzând peste munți, în Kronștadt, că viața poate fi mai bună și și-a dorit sieși și celor din jur o astfel de viață! Poate jurnalul de călătorie al lui Michel de Montaigne sau călătoria în Italia a lui Johann Wolfgang Goethe să-l fi inspirat? Cert e că, la 1824, pornește din Brașovul în care „negoțul se află la mare lucrare”, trece Oltul la Făgăraș pe „un asemenea pod în toată stăpânirea austriecească nu am mai văzut”, oprește la „grădina” de pe „moșiia Baronului Brukental” din Avric ajungând la Ermandștad. Sibiul ai cărui „lăcuitori au toate chipurile de bune îngrijiri spre buna orânduială, spre odihnă, spre podoabă și spre înlesnirea învățăturii și spre toate urmările carele aduc pe om la fericire”. Trece pe lângă cetatea „adevărat deosebit frumoasă și vrednică de vedere” de la Karslburg. Beligrad, ajunge la Klauzenburg. Cluju, „scaunul Gubernii” cu „case frumoase și mari” și „ulițile iarăș frumoase, căci sunt foarte late”, apoi la Grosvardain. Oradia Mare, „ oraș măricel cu o cetate mică”. Apreciază Peșta, oraș „frumos și vrednic de vedere, pentru mulțimea lucrurilor ce are spre învățătura oamenilor, podoaba orașului și odihna norodului”. Trece Dunărea spre Ofen. Buda pe „un pod făcut pe luntre, carele dă venit pe tot anul 60 mii fiorini hârtie, la Buda, și 60 la Peșta”. La Prezburg. Pojonu asistă la „încoronația a Măririi sale Împărătesii, a Împăratului Austrii Franțișc al doilea, lucru adevărat vrednic de vedere și însemnare”.

Vienna. Beciul îi pare să aibă „daruri nepomenite” și „numai obștească viețuire vesălă și fericită, care să pricinuiește din dreptele hotărâri pravilnicești, ce nu îș au puterea urmărilor numai către cei mici, ci și cătră cei mari, și nu numai către cei săraci, ci și către cei bogați”. Îi admiră palatele și grădinile, îi numără teatrele (5), spitalele (12) și școlile (16) și îi vizitează împrejurimile – Șenbrunn, Laxenburg sau Baden. Apoi ia ailvagen-ul, vagonul de dormit al vremii, pe care îl descrie cu lux de amănunte, spre Triești, „schelă vestită, a cărui frumusețe este pomenită… De aciia nu e departe nici raiul cel pământesc, adică Italia, nici Vienna, unde trebue să trăiască tot omul care are avere, căci liniștita viețuire și de obște bune nărvauri, anevoe le va găsi cinevaș în multe locuri”. Ia vaporul cu zbaturi, despre care dă o grămadă de detalii, care „într’o săptămână de doo ori merge și să întoarce iară cu oameni și cu mărfuri” spre Veneția. Merge prin Padua, Vițenția, Verona și Bresțiia și ajunge la Milanu, „Parisu cel nou”, care „poate să să sfădească cu toate orașele ce până acuma am numit, pentru întâirea frumusețării, atât pentru clima lui cea dulce și potrivită, cât și pentru frumusețarea cea de oameni alcătuită”. Vede Paviia, Cremona și Mantua și pornește spre casă. Mai merge de două ori până la Peșta, o dată prin Arad, „oraș măricel, cu o piață foarte mare”, apoi prin Temeșvar, „un oraș mic în cetate, dar vrednic de descriere pentru frumusețea caselor, uliților și a curățenii” și Seghedin. Ajunge la băile cu ape tămăduitoare de la Mehadia, la Maroșvașarheliu, Șezburg. Seghișoara și Mediaș.

În 1826 pornește cu fiii săi „pe drumul Timișvarului, Peșta și Vienna” spre Bavaria și Elveția. La Minhen, „scaunul Crăii Bavariei, întru care sunt multe lucruri vrednice de vedere și de însemnare”, vede „minunata bibliotică” cu „400,000 de tomuri, din care 12.000 manuscripturi… în grecește, în limba latinească, cea veche nemțească, ovreiască, turcească, arăpească, persienească și eghiptienească”. Numără grădini, teatre, spitale și școli (la „Institut” îi lasă pe Radu și Alexandru). Trece prin Crăia Virtembergului și Duxul de Baden spre Elveția, „unde nobl și prost nu este, ci toți sânt frați compatrioți”. Prin Constanț, Zurih, Bern, Losanna ajunge la Geneva, unde rămân Ștefan și Nicolae la Școala Universitate pentru tot cursul învățăturilor. La Naesteten vede „acel vrednic de mirare cataract al Rinului, pentru care aleargă oameni din toate părțile lumii și mai vârtos Franțozi și Englezi…”. Observă cu mult bun simț economic că „mulțime de fabrice sânt în toate ținuturile evropenești, căci cu aceste fabrici fieșcare stăpânire îș folosește norodul, de aceia fac și felurimi de ajutoare acelora ce întemeiază fabrice, iar nu împotrivă, să le ia Domnii bani, pentru căci au fabrici. Mare pagubă este la o țară de a-ș scoate tot materialu nefabricarisit, vânzându-l în alte țări cu un prost preț, și apoi să-l cumpere iarăș cu preț de 30 de ori mai mult. Mare pagubă este când o țară în veci cumpără toate lucrurile duprin alte țări, și acele nu cumpără niciun lucru fabricarisit dintr’aceasta – cum este în ticăloasă Patria noastră, care are în lung 2 hotare, unul despre mează-zi și altul despre mează noapte, și pe amândoao în veci să exportarisește monedă, ne importarisindu-se pe nici un hotar măcar un ban”.

„Și cum puteam să nu însămnez cele văzute, deacă în toată călătoria, și în privirea lucrurilor cele mai multe vrednice de văzut, întovărășit de mulți oameni dintr’alte neamuri, îI vedeam pre toți însemnând și culegând binele, ca să-l facă cunoscut celor de un neam cu ei”. Se întoarce acasă convins că poate fi unul dintre cei care „…îș fericește noroadele prin comunicația binelui adunat din călătoriile ce fac neamurile, unile prin țările altora, și publicarisindu-le prin cărți”. Așa că pune pe hârtie și publică, din păcate nu acasă, ci la Crăiasca Tipografie a Ouniversitatei Oungarii din Buda, primul jurnal de călătorie românesc. Din a cărui ediție tipărită la 1910 de Nerva Hodoș, bibliotecar-ajutor al Academiei Române, am citat mai sus păstrând textul ca atare (pentru denumiri căutați pe Google sau Wikipedia 😊).

Cu mintea luminată și cartea tipărită se apucă serios de treabă: redeschide Școala obștească unde se învață citire, scriere, gramatică și aritmetică, istoria românilor dar și a „țărilor celor mai vestite”, geografia Țării Românești dar și a Europei și a lumii, mitologie, poetică, religie, logică, filosofie, metafizică, morală, algebră şi geometrie, artă dramatică sau muzică! Înființează Societatea literară (1827), ale cărei ședințe se țineau în casa de pe Podul Mogoșoaiei, viitoare reședință domnească, tipărește pentru șase luni (1827), la Leipzig (!), prima gazetă în limba română – „Fama Lipschii”, apoi cere și primește aprobarea să publice „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu. Mai avea în plan să deschidă o școală de fete în București, alte școli în țară, un teatru național, dar holera nu l-a iertat.Dinicu Golescu a lăsat confortul hammamului luând drumul pe atunci al progresului, astăzi Național 1 și European 60, crezând în „învățătura, care este cé dintâiu pricină spre a câștigà adevărata Lumină. Apoi, vredniciia economică, Uniré, Dreptaté și bunele Năravuri. Și să depărtăm luxul, jafurile, mândriia, și această toată dezghinare, care din zi în zi ne aduce la ré dărăpănare…”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

LA VATRA SCRIITORULUI

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

 Urma să ajung până la Alexandria și, ca de fiecare dată când se ivește șansa unui drum vine și întrebarea: încotro știu dar pe unde? Pe când umblam prin curte în căutarea răspunsului mi-a ieșit în cale Moromete al nostru. Și atunci am știut că trebuie să ajung la Siliștea-Gumești…

De la marginea Capitalei drumul pare simplu pentru că toate par mai simple când le privești de la mare la mic: cât mai mult pe autostradă, la un moment dat stânga și cam asta e. Pe autostradă, pentru că la noi drumurile mai mici sunt mai găurite și, evident, mai lente. Dar tocmai drumurile mici sunt cele adevărate, așa că pentru a (re)descoperi țara am lăsat drumul mare deasupra Bolintin-Dealului și am optat, la propriu și la figurat, pentru județeanul de Bolintin-Vale. Am trecut Argeșul la Malu Spart, apoi am deviat ca să văd cât de mare e Crevedia de Giurgiu. Waze-ul a tras din nou către autostradă, dar l-am sfidat virând în direcția opusă. Dâmbovnicul șerpuiește pe dreapta, fumul înnegrește pe stânga, iar sondele de dinainte de Roata de Jos, cele mai multe stând, amintesc totuși de JR Ewing și Dallas, de pe vremea când am fost atât mari, cât și primii producători de petrol din Europa. Vilele din Cartojani, probabil de petroliști, par să confirme și ele istoria. Niște curci blochează grațios jumate de șosea în Gratia, iar șase vaci, trei roș-albe și trei alb-negre, vin de la păscut, fiecare pe partea ei de drum – un fel de Dinamo cu Sportul Studențesc de pe timpuri. Asfaltul alternează când bun, când lipsă, înainte de Siliștea. Cea simplă, urmată de cea Mică și, după încă un pic de drum, de Gumești. Pe tabla de la intrarea în comună scrie „Bine ați venit!”, dar nu și unde am venit bine. Am mers încet, dar n-am găsit-o din prima și am ajuns până-n intersecția Marin Preda colț cu Moromete care părea, dar nu era Poiana lui Iocan.

Am întors mergând și mai încet și, în fine, am văzut-o. Am coborât și am început să fac poze. Absolut din întâmplare am prins și Poiana lui Iocan de peste drum. Pe placa de pe peretele de la stradă scrie cu majuscule „Casa memorială Marin Preda Com. Siliștea Gumești Jud. Teleorman”. Deși în picioare, casa arată rău. Tabla acoperișului e ruginită dar mai oprește apa, iar pereții sunt de un maro-argilos ca lutul din care sunt făcuți. La colț se văd bârnele încrucișate care i-au dat bună rezistență până azi. Gardul de lemn stă cumva în uluci, poarta din metal ornată ca la țară e înlănțuită cu un lacăt. Piatra de lângă gard, bună de băncuță, a făcut mușchi de care n-are nevoie. Vizavi, două case stau să pice. De bine, de rău, casa lui Marin Preda rezistă. Și, paradoxal, arată mai bine așa decât cu geamurile tip ușă de autobuz care îi închideau cerdacul. Un vecin atent-curios a înțeles că aș vrea să o prind mai de aproape și m-a întrebat dacă vreau să intru în curte. Da, aș vrea: mi-a deschis o portiță prin care am pășit în ograda umblată de neamul Moromeților și cel care i-a înscris în istoria literaturii române. Ocrotită de crucea de lemn, fântâna ruginită ar mai da apă dac-ar fi rânită. Prin geamurile încă întregi se vede tot ce nu mai este. Sub lacăt, ușa casei putea la fel de bine să fie deschisă: nu e nimic de luat și nu merită bătut drumul doar pentru distrus. Iarba acoperă bătătura unde un păr a luat locul salcâmului și căreia Zamfir îi dădea ocol nechezând apoi cu picioarele din față pe prispă: „Ce, mă, Zamfire, ce vreai tu?”.

Cel mai iubit dintre silișteni s-a născut aici la 5 august 1922 ca al șaptelea copil în familia Tudor Călărașu, „de profesie plugar”, și Joița Preda. A luat numele mamei pentru că părinții nu se căsătoriseră cu acte ca mama să poată primi în continuare pensia de văduvă de război. Tatăl îl dă la școală la opt ani, cu un an întârziere, dar primii ani vor fi mai plini de muncile câmpului și păscutul vitelor decât de lecții. Învață din ce în ce mai bine, termină clasa a patra luând „primu întâi cu coroniță”, dar se îmbolnăvește de malarie. Visătorul clasei, care se descurcă bine la scris, va termina clasa a șaptea cu 9,78 și cele șapte clase primare cu media generală de 9,15! Pentru că la Alexandria era prea scump, merge la Școala Normală din Câmpulung Muscel unde pică vizita medicală din cauza miopiei. Îl salvează de la școala de meserii Constantin Păun, librarul din Miroși de la care își procura cărți, care îl duce tocmai la Abrud, unde ia examenul de bursă cu 10! Îi place în Ardeal și se transferă anul următor la Școala Normală din Cristur-Odorhei. Este interesat de istorie și română iar profesorul Justin Salanțiu îi prezice că va ajunge mare scriitor. Dictatul de la Viena îl aduce în București. Dă capacitatea în 1941, dar greutățile materiale îl obligă să lase școala. Nu vrea să se întoarcă în sat, se angajează corector la „Timpul” și trece iarna 1941-1942 umblând fără oprire cu tramvaiul între Gara de Nord și Gara de Est! Răbdarea i-a fost răsplătită în aprilie 1942 cu debutul, la aproape 20 de ani, în Timpul cu schița „Pârlitu’”.

Se angajează funcționar la Institutul de Statistică, secretar de redacție la Evenimentul zilei, corector la România liberă, redactor la Viața românească. Scrie nuvele în tehnica „muștei pe perete“ folosită și de Faulkner, pe care l-a apreciat pentru că „are cărți frumoase, de care te poți atașa și care satisfac această aspirație firească a unui cititor”, așa cum și le-a dorit și pe ale sale. Moromeții sunt puși pe hârtie în șase ani (1949-1955). Scrie Marele singuratic (1972), Delirul (1975), autobiograficul Viața ca o pradă (1977), plus scenariile filmelor Porțile albastre ale orașului (1974) și Marele singuratic (1977). Devine vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor (1968), director al editurii Cartea Românească (1970), membru corespondent al Academiei Române (1974). Este decorat cu Ordinul Muncii și Steaua Republicii Socialiste România, devine membru de partid și deputat în Marea Adunare Națională. Publică (1980) „Cel mai iubit dintre pământeni” și moare, la 16 mai, același an, în circumstanțe care merită cel puțin un film, la casa de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Speram să descopăr toate acestea la Centrul Memorial Marin Preda (sau Secția de votare 285), deschis în 1982 în clădirea de la 1910 a școlii în care a învățat scriitorul. Cum am ajuns puțin după ora închiderii, n-am mai găsit pe nimeni și m-am consolat cu turul virtual. Anterior vizitasem website-ul Primăriei, unde apar de la conducere la formulare online, dar nimic despre scriitor în afara mențiunii că primăria e a „satului lui Marin Preda”…

Din curtea Centrului Memorial scriitorul privește de lângă plugul cu care o fi arat și carul cu care o fi plecat Ilie Moromete cu chimirul plin de bani să-și aducă băieții acasă. Sau poate doar înspre orașul în care, dorind „de la zece ani să nu mai fie țăran”, chiar fiind-i „dragă țărâna noastră urâtă și informă” și „dor de bulgării lutoși și de praful pământului”, a căutat o altfel de viață și a găsit consacrarea.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

PELICANUL DIN BURZENLAND

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Fusesem de dimineață la Miercurea Ciuc pentru meciul rossonerilor bănățeni cu frații întru culori din secuime. Dar și pentru încă o aprovizionare cu bunătățile de carmangerie ale zonei – dacă nu le-ați descoperit încă, faceți-o și încercați-le: sigur veți reveni pentru ele…

Și pentru că aici e frumos tot timpul: drumuri pitorești și multă pădure, ape minerale și ciolan gustos, liniște tihnită și viteză minimă. De care merită să ne bucurăm. Meciul s-a încheiat la egalitate, cu câte un gol de fiecare parte, ca să nu fie cu supărare, că doar ambele echipe sunt oficial colorate în roșu și negru sau, după caz, în piros és fekete).

A urmat escala la Chichiș, obligatorie și ea, pentru pâinea cu cartofi cum alta nu-i. Plus kürtőskalácsii de mai multe feluri, cel mai bun fiind cel cu simplu, doar cu zahăr – știe Ioana 😊. Dacă altădată sprintam de aici spre casă, de astă dată am strunit caii să-și oprească puterea la Hărman, unde era zi de mare festival! Ca să cităm întocmai organizatorii, Teutonic Fest-ul de la Honigberg sau Mons Mellis, adică Muntele Mierii, și-a propus să „reînvie spiritul cavaleresc al enigmaticilor teutoni, al căror cod al onoarei și legământ sfânt în fața lui Dumnezeu încă mai rostesc legende în curtea bisericii fortificate”. Oricine poate învăța aici cum zboară săgeata din arc, să se lupte drept în săbii sau, după caz, îndeletniciri casnico-gospodărești de acum niște secole. Și pentru că școala solicită, după atâta învățat numai bine vor pica felurile care solide, care lichide, musai tradiționale. Prin Lunca Câlnicului am ieșit din Szeklerland ca să intrăm în Burzenland, am lăsat nodul de Prejmer, am făcut dreapta pe drumul Bodului, și după încă o leghe am parcat, ca adevărați marketeri culturali, pe strada Pieții.

            Am intrat în curte pe poarta care trece prin două rânduri de ziduri ridicate în secolul 15 (al treilea, care încercuia șanțul cu apă, a fost înlocuit de un gărduleț). Șapte turnuri întăresc zidul interior înalt de 12 metri care apără biserica datând măcar de la 1240, când cistercienii de la Cârța au preluat-o „under construction”. Inițial romanică, apoi gotică, biserica restaurată din temelii după incendiul care a devastat satul (1595) a devenit barocă păstrând amvonul din lemn de sfârșit de secol 17, altarul baroc (1787) sculptat de Franz Eberhard și pictat de brașoveanul Mohr și orga (1868) cu cele 950 de tuburi, 19 registre, tastatură și pedalier, în stare să funcționeze și azi. Covoarele orientale de pe balustrada tribunei amintesc de Biserica Neagră din Brașov, iar grânarele (cu scări mobile!) și locuințele  adăugate pe peretele sudic (rezervate primarului, preotului și localnicilor mai însemnați), de spiritul gospodăresc al sătenilor și statutul mai egal decât egalii al notabilităților. Tot cămări de provizii au fost amenajate pe zidul interior. După atacurile cărora le-a rezistat cu succes, incluzând asediul oștirii de 7000 de oameni a prințului Gabriel Báthori (1612) și asaltul penta-combinației turco-tătaro-munteano-moldoveano-cazace (1658), drumul de strajă a fost transformat în spații de depozitare aerisite de vechile mașiculiuri. Din vremea când apa era scoasă din fântânile din curte să fi rămas troacele din spatele capelei nordice.

Am ridicat privirea 56 de metri spre vârful turnului-clopotniță de la 1290. Cele patru turnulețe ne atenționează că Honigsberg avea drept de sabie, orologiul, care arată (de vreo patru secole) doar ora (minutele-s detalii!), ne mai liniștește. Privirea coboară apoi sub ogivele ușii bisericii: cum de n-am văzut pelicanul care-și hrănește puii? Dar la noi pelicanii viețuiesc doar în Delta Dunării, deci!? Legenda din Egiptul primelor secole creștine a ajuns la noi prin Isidor de Sevilla, Guillaume le Clerc, Bartholomaeus Anglicus, Iacob de Vitry (hmm, nu prea-i știm…) sau Toma d’Aquino, Dante Alighieri, Leonardo da Vinci sau William Shakespeare (da, de ei am mai auzit 😊). Spune Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit și pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrăjmașul șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și, prin aceasta, puișorii lui se înviorează și scapă de moarte”.

Pilda zugrăvită spre a fi privită la fiecare intrare în biserică ne amintește că, oricât am fi de încercați sau răniți de răul din preajmă, Pelicanul ne va primi în cuibul său, apăra cu aripile sale și vindeca rănile, chiar cu sângele său. Dar și că fiecare putem fi un pelican pentru cei de lângă noi. Trecuți prin foc, sabie, ciumă și sărăcie, honigbergerii au avut destule ocazii să o înțeleagă trăindu-și viața de zi cu zi. Cu gândul ăsta am pornit spre vechiul șanț de apărare astupat la 1814, unde cavalerii ceremonios investiți, obosiți de atâtea lupte, luaseră o pauză pentru a-i asculta pe menestreli. Arcașii campioni rămăseseră deja cu tolbele goale, umplând țintele cu săgeți precise și bine înfipte. Copiii lucrau creativ în ateliere, iar părinții lor se învârteau oscilând comercial între tarabele pline cu artizanat autentic sau cele cu produse naturale.

Urma să înceapă turnirul de seară. Cei doi viteji, Roland von Frauendorf (cum scria pe scut) și Cavalerul… Roții de Motor (după ce avea pe cască 😊), s-au echipat metodic după un adevărat ritual, apoi și-au încălecat caii pe care i-am auzit sforăind și oftând sub greutatea echipamentului călăreților. După câteva runde în care și-au încrucișat lăncile și și-au ciocnit scuturile, turnirul s-a încheiat la egalitate învingătorul rămânând să fie stabilit a doua zi. După o coadă mai scurtă decât anticipasem, ne-am așezat la masă savurând ciolanul cu muștar (nu se inventaseră micii pe vremea teutonilor…) stropit cu bere.

Îndestulați cultural-gastronomic am pornit spre casă tocmai când Piticu și Hoinarii Craiului și-au schimbat locul pe scenă recitând muzică folk. Sunt vreo 150 de biserici fortificate în Transilvania, cum ar fi fost… Dar cum ar fi să aibă fiecare festivalul ei? Poate, dacă ar fi ajuns teutonii la toate, să fi avut…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

PE LIMES

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Autostrada care ajunge acum până la Boița îți încarcă energia convertibilă în răbdare de care ai mare nevoie când intri pe Valea Oltului. Pe care se circulă cu aceleași două viteze, încet și foarte încet, și aproape tot timpul se repară ceva. După o oră care te solicită cât trei, popasul devine o plăcere necesară.

Ce noroc, tocmai a apărut în drum o benzinărie, probabil cea mai frumoasă din România. E pe stânga, dar frumusețea locului merită un stop cât să-i dai calului ovăz octanic și să-ți oferi bucuria unui café-răgaz. Oftând lași în urmă parcarea pentru a da imediat într-un giratoriu-întrebătoriu: pe unde? Pe drumul mare cu multe mașini mici sau cu tirurile, destule și ele, pe centură? Hai pe centură, să mai vedem Oltul și de pe malul celălalt. Treci peste barajul Turnului și, când să schimbi în a treia, apar în coada ochiului turnuri și turnulețe în loc de conuri și bastonașe. Cele plate-n vârf, mai mari și mai colorate sunt hotelurile Călimăneștiului, celelalte acoperite țuguiat și gri ce-or fi!? Spre ele duce un drumeag de pământ pe care, dacă noroiul nu-i gros, se poate ajunge până-n spatele mănăstirii Cozia ce se vede albă peste râu. Nu prea mare, dar suficientă, curiozitatea te convinge într-o secundă să rămâi în a doua, apoi să frânezi și să ieși în dreapta. Parcăm, coborâm, focusăm pe aproape și ne mai întrebăm o dată: ce am văzut? Niște turnulețe și fundațiile unor ziduri care, după cât de late sunt la bază, trebuie că au fost groase și înalte. Stau liniștite vegheate de un stâlp de înaltă tensiune și păzite de un cățel care ne întâmpină fluturându-și coada prietenos.

Suntem pe malul estic al Alutusului, într-unul dintre punctele fortificate de romani pentru a păzi drumul care trece pe una dintre granițele cele mai periferice ale imperiului. La douăzeci de ani și un pic după cucerirea Daciei, pe la 138 după Hristos, în vremea împăratului Hadrian, romanii au ridicat aici un castru, semn că aveau de gând atât să mai stea prin zonă, cât și să o protejeze de intruși. Mai exact încă unul, pentru că pe Olt în jos sau în sus, dacă vă place mai mult, au mai fost și Pons Vetus (Câineni), Praetorium (Racovița), Castra Traiana (Sânbotin), Buridava (Stolniceni), Pons Aluti (Ioneștii Govorei) și Rusidava (Drăgășani). Castrul de la Poiana Bivolari, dixit inscripția de fondare, a fost ridicat de „Imp(eratore) Caes(are) divi Traiani Part(hici) fil(io) divi Nervae nep(ote) Traiano Hadriano Aug(usto) p(ontifice) m(aximo) tr(ibunicia) pot(estate) XXII co(n)s(ule) III p(atre) p(atriae), Suri sag(ittarii) Sub T. Flavio Constante proc(uratore) Aug(usti)”. Cum ar veni: „În timpul împăratului Caesar, fiu al divinului Traian, învingătorul parților, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, investit cu a XXII-a putere tribunicană, deținând trei consulate, părinte al patriei, arcașii sirieni sub ordinele lui T. Flavius Constante, procuratorul împăratului”.

            După mai bine de un mileniu și jumătate, prospecțiunile făcute aici de Ministerul Domeniilor (1888) nu au dat de ape termale la fel de bune precum cele din Călimăneștiul vecin, ci s-au transformat în săpături arheologice după ce au scos la iveală obiecte și monede din vremurile lui Hadrian, Septimius Severus, Julia Domna și Caracalla. Doi ani mai târziu, Grigore Tocilescu și Pamfil Polonic au revenit arheologic (1890-1892) aducând la lumină băile romane și o parte a zidurilor castrului, ceea ce îi va întări lui Tocilescu convingerea (și va proba ipoteza lui Vasile Pârvan) că a existat un Limes Alutanus, drumul fortificat de pe Oltul inferior și mijlociu, despre care va vorbi mai târziu (1900). Modernizarea de sfârșit de secol 19, ilustrată aici prin calea ferată Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului (1897-1902), a costat băile romane abia descoperite, părți din vechiul drum roman și zidurile castrului. La doar o poștă mai sus, mănăstirea Cornet a scăpat alegându-se cu o linie de metrou 😊. Abia la finalul anilor ’60, Muzeul Militar Național a redeschis șantierul de cercetare, care a scos la lumină urme de ziduri dar și arme, monede, vase și inscripții expuse azi la muzeu. Declarată monument istoric, fortificația a avut șansa să fie refăcută, fie și parțial (1982-1983).

            Castrul Arutela a avut forma unui pătrat cu latura de 60,80 metri. Zidul de incintă, gros de 1,60 metri, a fost croit din blocuri de piatră legate cu mortar, îndreptate cu lespezi subțiri și întărite cu pietre de râu. Singura latură păstrată pe toată lungimea este cea estică. La jumătatea ei se găsește Porta Praetoria, flancată de cele două turnuri, prima reconstituită pe teritoriul României. La douăzeci de metri prin fața acesteia trecea drumul pavat cu blocuri de piatră, lat de șase metri. La cele două colțuri se mai văd fundațiile semirotunde ale turnurilor. Foarte probabil să fi existat turnuri și în colțurile laturii opuse, care avea în centru Porta Decumana. Deși întărite cu pinteni, din zidurile nordic și sudic și cele două Porta Principalis au rămas doar vagi urme. O revărsare a Oltului, produsă în secolul al III-lea, a înghițit complet atât zidul de vest, cât și mai bine de un sfert din laturile de nord și de sud distrugând construcția ridicată de arcașii sirieni (Suri Sagittari). O garnizoană a rămas aici până la jumătatea secolului al III-lea, când carpii și goții au trecut și Brazda lui Novac, azi regăsită în terasamentul căii ferate Curtea de Argeș-Pitești-Roșiori de Vede-Turnu Măgurele, au străpuns limesul și, cu largul concurs al Oltului, au grăbit abandonarea castrului, apoi retragerea la sud de Dunăre.

            Piatra gri și unghiurile drepte vorbesc și după 2000 de ani despre duritatea vieții soldatului roman. Care putea începe la vârsta și înălțimea minime (13 ani și 1,72 metri), aproape ca la Disneyland ca să te dai cu liftul groazei (10 ani și 1,30 metri). Prindea bine o recomandare, conta dacă știai să citești și să socotești. Pregătirea era dură dar necesară pentru că, Vegetius dixit, „puțini oameni se nasc curajoși, mulți devin așa prin grija și forța disciplinei”.Cei dornici să se înroleze trebuiau să-și cumpere echipamentul (cam cum își plătesc însoțitorii de zbor ai companiilor low-cost uniforma?), care nu era ieftin. Soldații mai mult umblau decât luptau, iar în bătălii cei mai tineri erau în primele rânduri ținuți din spate (și ca să nu fugă…), de cei mai bătrâni. Abia în castre se puteau reface după marșurile lungi, taberele murdare și luptele grele. Aici se puteau spăla la baie, nu mai dormeau câte opt în corturi din piele de capră și se puteau destinde cu jocuri. În unele castre locuiau femei și copii. După 25 de ani de serviciu se puteau pensiona (cam jumătate ajungeau până aici, ceilalți murind în luptă sau de diferite boli…). Cetățenii romani primeau bani, salariul pe 10 ani, iar non-cetățenii puteau deveni cetățeni (ca să aibă mai multe drepturi și, mai ales, să plătească taxe mai mici).

            Toate le-am aflat dintr-o expoziție British Museum dedicată vieții în armata romană. Dacă nu așa ceva, măcar două manechine de soldați romani veghind din turnurile porții castrului Arutela puteam avea și noi. Țiglele lipsă și poarta scrijelită ne-au reamintit că, deocamdată, doar de atât ne putem bucura de istoria noastră.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.