CAPĂTUL CONTINENTULUI

May 18, 2026May 18, 2026patrimark Leave a comment

By Ioana&Călin

Mai aveam două escale: o cafea la Safari Village și un city tour. Cafea n-am mai băut, dar am făcut un pic de safari prin village-ul de pe strada Turiștilor. Fain, poate o să și înnoptăm cândva. Zece minute mai târziu ajungeam la intersecția cu oficiul poștal al orașului cândva capitală a pământurilor dintre Dunăre și Mare.

Ieșiți pe poarta cetății dobrogenoveze, am privit spre stânga, lacul Razelm și Marea Neagră, apoi spre dreapta, lacul Babadag și orașul omonim. Abia dacă se zărea panglica asfaltată ducând către el, dar știam că pe acolo ne era drumul. Trecuserăm pe lângă eoliene și lanuri de floarea soarelui prin Agighiol, Sabangia și Sarichioi, poate pe urmele lui Ibn Battuta, și mergeam spre încă un colț din Dobruca turcească. Am parcat la umbra teilor de pe strada Republicii și am inspirat aer de Sinaia Dobrogei, cum i-a zis Ion Simionescu inspirat de Coiun Baba (tatăl Oilor), Sultan Tepe (dealul Sultanului) și Ianik Bair (dealul ars), dealurile din jur. Câte știam despre Babadag? Puține… Auzisem de batalionul de infanterie marină, singurul din țară și unul dintre cele mai dure locuri în care puteai face armata înainte de ’89. Acum a avansat Regiment, 307 „Heracleea”. Știam de Granitul Babadag, echipă ale cărei scoruri, ca și pe ale celorlalte din cele 12 (!) serii de Divizia C, le citeam luni în „Sportul” (când îl prindeam la chioșc). Încercam să-mi imaginez cât s-ar fi terminat meciul cu Vagonul meu știind că ne puteam întâlni cel mult în Cupa României. Vag, ne-am adus aminte de una dintre cele 22 de fabrici de zahăr pe care le învățasem pentru admiterea la ASE, și una, și cealaltă rămase în secolul trecut… Și iată-ne în miezul zilei, pe axa centrală a orășelului de pe Tabana venind de la vreo tăbăcărie care a făcut târgul faimos sau de la smochinii care creșteau și probabil mai cresc pe aici. La parterul unui bloc cubic-socialist-urban ne-a apărut… Perfecta în materie de uz casnic, menaj, papetărie, birotică, librărie, împrumuturi, exchange și amanet.

Babadag intră în istorie cu „satul nou”, Vicus Novus, menționat la 178 d.Hr., dar așezat pe fundații hallstattiene mai vechi de o mie de ani. Avarii îl scot (587), dar cei zece mii de turci conduși de Baba Saltuk Dede îl reintroduc (1263) cu acordul împăratului Bizanțului. Imperiul Otoman se stabilește aici (1417), iar garnizoana locală va fi atacată de cazaci (1587), transilvănenii comandați de Albert Király (1594) și „haiducii” lui Mihai Viteazu (1596). Secolul 17 va fi cel mai strălucitor pentru așezarea care a trăit din sarea scoasă din lacul vecin și care a purtat numele lui Baba Saltuk – Muntele Tatălui, cel căruia i s-a construit un mausoleu din porunca sultanului Baiazid al II-lea. În cele cinci vizite făcute, Evliya Çelebi avea să remarce cele trei mii de clădiri cu un etaj, seraiuri înalte, patru geamii, 11 techele, 20 de școli, trei seminarii, opt hanuri, trei băi publice și 70 de băi particulare! Ani buni, seraschierul de Babadag a avizat după bunul său plac înscăunarea domnitorilor Țării Românești, puterea sa crescând când pașa de Silistra s-a mutat aici (1678), că tot avea moșii întinse în zonă. Orașul „destul de mare, așezat între munți, dar fără ziduri și nici întăriri împrejur”, așa cum l-a descris ambasadorul polonez, cândva capitală administrativă a provinciei, a decăzut odată cu Imperiul aproape mereu învins în războaiele secolelor 18-19. Ultimul pașă, Hasan, avea să asiste resemnat la trecerea târgușorului multicultural, împreună cu întreaga Dobroge, sub stăpânirea României independente (1878). Anii interbelici i-au păstrat alura orientală, cei socialiști au încercat să-l industrializeze, iar perioada de tranziție l-a făcut nici-nici.

Am pornit pe sokak în căutarea puținelor urme ale vremurilor otomane. Cea mai vizibilă e geamia ridicată (1522) de generalul Gazi Ali Pașa, încă impresionantă prin felul simplu și sobru, dar solid și frumos în care a fost zidită: piatra fățuită, laturile drepte, arcadele intrării și minaretul de vreo 20 de metri îi spun povestea de cinci secole. Era închisă, n-am putut s-o vedem și pe dinăuntru, dar în cartea cu prezențele musulmane de pe la noi, tipărită acum 50 de ani (!), am putut vedea, fie și în alb-negru, mihrabul și minberul, decorațiunile din lemn și covoarele persane. Gaziul odihnește chiar lângă ctitoria sa, în mausoleul de lângă cișmeaua Kalaigi, la care credincioșii și mulții pelerini ajunși aici se puteau spăla înainte de rugăciune. Apa ajunge și astăzi de la izvor, iar legenda spune că ajunge să o bei ca să nu mai părăsești Babadagul! Am zis să ne încercăm norocul la Casa Panaghia, gazda unui mic, dar bogat muzeu de artă orientală. Că-i mic, ne-am dat seama după cât de mare e clădirea, că-i bogat, am aflat din… poze pentru că și muzeul era închis! Imaginile cu vasele de aramă damaschinate și cele de ceramică arsă, sfeșnicul de faianță persană și hexapodul din lemn încrustat cu fildeș au fost de ajuns și ca să ne placă arta populară tradițională a turcilor și tătarilor dobrogeni amestecată balcanic cu motive ale națiilor din zonă, dar și ca să ne propunem să revenim cât de curând pentru a le vedea! Venise ora prânzului, un pic de foame ni se făcuse deja, așa că am oprit pe terasa restaurantului din centru. Și mausoleul lui Sarı Saltuk Dede? Păi n-am zis că vom reveni cât de curând?

Dacă vom ajunge a doua oară aici s-ar putea să avem aceleași gânduri ca Andrzej Stasiuk, care a ajuns la Babadag (și a văzut primul minaret din viața lui – noi l-am văzut la Constanța), „de două ori în viață, de două ori câte zece minute. Din astfel de fragmente se compune lumea, din fărâme de vis fierbinte, din năluciri, din febra autobuzului”. După ce a umblat prin Europa Centrală și de Est avea să spună într-un interviu publicat în Slowo Polskie că „Toate statele își au Babadagul lor” și că „Libertatea? Nu e pentru toată lumea”. Cât sens pot avea cuvintele astea care vin din timpurile în care încă ne doream mai multă libertate astăzi, în vremurile în care aparent prea multa libertate pare să ne copleșească! 167 de ștampile în pașaport, „roșii, violet, verzi, negre, estompate, suprascrise cu pixul, cu imaginile unor locomotive sau automobile istorice, cu siluetele infantile ale unor avioane sau vapoare… Unele sunt neclare ca urmele lăsate de o ștampilă din cartofi, ca o treabă de amatori, de parcă le-aș fi schițat singur cu creionul sau carioca, fără pic de seriozitate”, i-au trebuit ca să înțeleagă locuri și oameni. Ne-au amintit de grănicerul slovac de la Hidasnémeti și al său „Rumunie” spus parcă de nevoie în timp ce transmitea prin stație seriile pașapoartelor pentru verificare; dar și de cum, zece ani mai târziu, am plătit la Muzeul de Artă (!) din Vaduz un franc elvețian și jumătate pe bucată ca să avem ștampilele cu Fürstentum Liechtenstein în pașapoarte 😊 Ne-am uitat la minaretul „auster și simplu… ca un creion îndreptat spre cer” și am înțeles rostul călătoriei spre Babadag: aici se poate simți „cum se termină continentul”.

Sonoritățile și peisajele turcești ne-au mai ținut companie o vreme, iar după Ceamurlia de Sus, Beidaud, Sarighiol de Deal am ajuns într-o adevărată oază: aproape un kilometru de verdeață printre ce a mai rămas din recifurile de corali ale străvechii Mări Thetis. De la capătul continentului ajunsesem în Cheile Dobrogei, la începuturile lumii.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

UNSPOILED PE ROMÂNEȘTE

May 13, 2026May 18, 2026patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

A avut și Baraoltul un moment de faimă, când rămăsese unul dintre puținele locuri în care mai era de găsit Astra Zeneca. Înainte de a ajunge în zonă am studiat harta în căutarea unui loc în care să înnoptăm și am descoperit unul dintre cele mai bine ascunse locuri frumoase. Aici! Și acolo a fost.

Google Maps ne-a indicat că este un drum de vreo 15 kilometri din Racoș spre Baraolt. Waze ne-a zis să-ntoarcem prin Măieruș și Micloșoara, cale de 65 de kilometri. Acuma, oricât de frumos e conacul de la Micloșoara, știam că nu-i bine să te întorci din drum, că doar așa spune lumea, așa c-am hotărât să înaintăm pe DJ 131C. Culmea e că ruta apare și azi pe Maps… La intrarea pe DeJé ne-a oprit paznicul carierei de piatră: unde mergeți? Spre Baraolt. Nu se poate pe aici, nu-i drum! Cum să nu fie, că Google Maps zice că e!? Nu este! Cum să nu fie, că doar se vede asfaltul în față!? Nu puteți ajunge pe aici! Ei, nu putem, dacă zice Maps că putem, atunci putem! Și am pornit. Din două benzi repede a rămas numai una. Pe măsură ce am intrat în pădure, asfaltul a dispărut înlocuit de caldarâm, care a lăsat loc pământului cu vagi urme de pietriș. Apoi au apărut șleaurile devenite bălți după ploaie: una pe dreptul, a doua pe stângul, a treia de-a latul: am trecut-o pe nevé. S-a terminat codrul, am ieșit la lumină, dar a venit următoarea baltă lată: a fost un „leap of faith”, dar am trecut-o! Drumul mai mult noroi a continuat până-n a treia baltă, adevărat iaz: am trecut cu hurducături și prin asta, apoi am oprit să ne tragem sufletul. Ne-a apucat râsul privind în urmă: ia uitați, a mai trecut unu’ p-aici și și-a pierdut numărul… Hă-hă-hă… era numărul nostru și ne-am oprit din hăhăit. Ședință tehnică: deci, mai mergem? Dacă am ajuns până aici, să mergem, că greul a trecut. Și am continuat până unde s-a înfundat drumul. Într-un lac!!! Gata, întoarcem! Deși… cât de adânc să fi fost și lacul ăsta!? Nu, nu, întoarcem!

Unde sunteți? Am auzit în telefon o voce cu ácel acțent simpatikus. Pe drum, mai avem cam o oră și ceva… Am luat-o din Racoș spre Baraolt pe un drum…. Dar pe acolo nu este drum, nu se poate merge, am fost compătimiți, haideți că vă așteptăm! Și ne-au așteptat oamenii cu câte un păhăruț de Székely Köményes, faimoasa pălincă secuiască cu chimen. Amabili, ne-au lăsat toată sticla și taaare bine ne-a prins după ce era să ne transformăm mașinile în amfibii! Nici n-am apucat să realizăm că eram în salonul mare al casei de oaspeți a (pe atunci) Prințului Charles șezând pe aceleași canapele, acum regale, savurând dețurile de tărie numa’ bune să mergem încălziți la culcare după o zi spectaculoasă! Ne-am grăbit spre cameră. Am avut iar emoții la ușa mică din fața băii mai mari, apoi cu tăbliile patului, să nu-l facă ca pe al lui Procust.

N-or fi fost secuii tare înalți, dar am intrat și-n baie, am încăput și-n pat. Am lăsat pe dimineață mapa cu stema Transilvaniei și am adormit cătând tot mai mijit către sticlăria de pe șemineu. Dimineață, proaspăt spălați pe față, am remarcat cănuțele, ulcioarele, chedrențul și lampa din tavan și ne-am adunat la micul dejun, ca la țară de bun! Slăninuță cu ceapă roșie, cârnați și șunculiță, caș și brânză de vaci, unt de casă, zacuscă, roșii și castraveți, pită cu cartofi, gem de căpșuni și miere, cereale pentru cei mai urbani, apă rece în carafă și cafea la ibric. Nici la Tiffany’s nu căpătam așa breakfast! L-am savurat cu toate simțurile, integral și fără semnal, că semnalul de mobil ajunge greu peste dealurile care înconjoară satul, lucru care dă total sens ideii de retreat.

Ne-a zis gazda că am avut mare noroc, că în weekendul ăla eram doar noi la Valea Zălanului și ne-a întrebat dacă vrem să vedem și celelalte încăperi. Cu tot cu camera Prințului! Da’ cum să nu!? A fost chiar dorința lui ca atunci când nu vine în vizită aici, casele să fie la dispoziția tuturor oaspeților care vor să se cazeze. Cine are și mai mare noroc poate dormi chiar în patul lui și poate lucra (dar cine vine să lucreze aici!?) chiar la masa pe care o folosește. Am remarcat raftul de lângă birou – am avut și noi unul la fel acasă. Nicio mirare, pentru că Banatul și Transilvania au replicat cultural Biedermaierul mitteleuropean până în cele mai mici amănunte. I-am aflat și programul zilnic, cu ore precise pentru agenda de dimineață, dar mai relaxate pentru plimbările de după-masă prin natură. Dacă bine am înțeles, într-o astfel de preumblare a trecut dealul până la Micloșoara bucurându-se de natura „unspoiled” (nu avem un cuvânt în românește care să o descrie atât de complet și frumos!).

În cartea lui Barna Préda am citit că Prințul Charles a ajuns aici prima oară în 2014, deși cumpărase cu cinci ani mai devreme casa fostului judecător, ajunsă prima casă de oaspeți din sat. L-au dat gata mămăliga cu brânză de vaci, pâinea de casă, gemurile și siropurile pregătite de femeile din sat, dar și lucrurile meșterite din lemn, obiceiurile simple și peisajele frumoase ale locului. Ce dovadă mai bună decât faptul că Prince Charles of Transylvania, așa cum l-a numit Telegraph în 2012, devenit King Charles III, a făcut prima vizită în afara regatului său, imediat după încoronare, tocmai la Valea Zălanului?

Din aceeași carte am mai aflat și o grămadă de lucruri despre satul care a apărut când Sámuel Kálnoky, jude regal de Trei Scaune, a dat în scris la 27 februarie 1692, în Valea Crișului, că Leonde Popa, Morar (Molnár) alias Vaszily Polyák, Péter Rusz, Stephan Rusz și Vaszil Rusz pot să se așeze în locul numit Egyedmezeje din pădurile sale de la Aita Seacă, din zona Micloșoarei. Zalánpatak sau Valea Zălanului de azi și-a luat numele de la glăjăria Zalány, unde meșteri din Stiria și Boemia suflau sticla din cuarțul măcinat în moara de aici și ars în cuptoare cu lemne tăiate de pădurari unguri și români. La primul recensământ (1784-1787), satul număra 21 de case, 25 de familii și 114 locuitori. La 1850, aici locuiau 130 de unguri, 135 de români și trei germani, ajungând să aibă cei mai mulți locuitori (385) în 1930. Astăzi mai sunt vreo 120. Familia Kálnoky a păstrat sticlăria până la 1759, după care au dat-o spre exploatare unor negustori greci sau sași din Brașov și Sibiu. Sticluțe pentru medicamente, pahare pentru pălincă sau vaze care au ajuns până-n Turcia, dar și geamurile catedralei Sf. Mihail din Cluj și ale Bisericii Negre din Brașov s-au făcut aici! Făbricuța a fost închisă (1860) pentru că ardea prea mult lemn, dar și pentru că „managerii” au fost prea hrăpăreți cu angajații care s-au revoltat și i-au dat foc! Cei care știau să facă potasă s-au mutat la fabrica din Azuga, moara a măcinat grâu în loc de cuarț, lumea s-a apucat de agricultură și creșterea animalelor, iar ce a mai rămas din producție mai poate fi văzut în micul muzeu din sat sau la Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe.

Oamenii s-au întors către lemnul rămas baza vieții lor de zi cu zi, chiar satul fiind salvat în mai multe rânduri de pădurile groase din preajmă. Viitorul mareșal Antonescu a cumpărat mari suprafețe de pădure aici, pe care le-a exploatat vreme de șase ani (până în 1924), aproape până la epuizare. Lemnul era dus la Malnaș Băi pe drumul forestier făcut special în acei ani, de unde pleca pe calea ferată spre fabricile în care era prelucrat. Ne-am amintit cum, câțiva ani mai înainte, am încercat să urcăm și noi dinspre Malnaș, cu Škodele familiei, „Drumul lui Antonescu”: Verduța s-a sforțat, dar l-a suit, Făbi, cu roțile prea înguste, mai mult a patinat, așa că a trebuit să renunțăm. Satul a răscumpărat pământul rămas aproape gol și l-a reîmpădurit. Lemnul a mai fost folosit (și încă mai este!) mai ales la producerea de mangal, pădurea fiind lăsată să revină la viață pentru a adăposti viața în toată bogăția ei. Jderii, lupii, vulpile, pisicile sălbatice, râșii sau iepurii își văd de viața lor umblând liberi printre fagi și stejari amestecați cu tufe de alun, păducel sau porumbar. Mistreții și urșii bruni se delectează cu mere pădurețe și pere sălbatice (urșii vin în septembrie după merele din livada casei de oaspeți 😊), berzele și stârcii planează peste zi, bufnițele țipă pe-nserat sau la miezul nopții, păstrăvii bruni, curcubeu sau californieni (cum or fi ajuns aici!?) alternează craul și bras prin pâraiele repede curgătoare. Zmeura și murele îl îndulcesc, iar apele minerale care țâșnesc bolborosind din izvoare potolesc setea celui care se plimbă prin pădurea care-l însoțește până la marginea satului.

„Unspoiled nature”. În toată diversitatea și frumusețea ei, de care oricine se poate bucura asemenea Regelui Angliei știind că dacă „încercăm să trăim în armonie cu mediul și să redescoperim înțelepciunea uitată pe care strămoșii noștri au dobândit-o de-a lungul generațiilor, vom avea șansa să lăsăm moștenire o lume mai curată, mai sănătoasă și mai fericită”.

COIFUL ȘI TARAFUL

April 29, 2026May 15, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Gata, s-a întors acasă Coiful! După ce a fost furat în Țările de Jos, polițiștii olandezi l-au recuperat și ni l-au trimis înapoi, iar Muzeul Național de Istorie a României a organizat un eveniment de marketing cultural de la care nu puteam lipsi. A fost, cu adevărat, un Moment, de care Istoria României a avut mare nevoie.

Da’ pe unde o mai fi și Coțofeneștiul ăsta!? Ne-a arătat harta că-n Prahova, într-o comună prin care am mai trecut ca să ocolim un ambuteiaj și, chiar dacă se înserase, ne-au plăcut atât de mult locurile încât am zis că vom reveni! Am aflat o grămadă de lucruri despre Vărbilăul aflat pe drumul sării de Slănic și lângă ruta medievală spre Transilvania vizitând Muzeul virtual Vărbilău. Poienile lui Vărbila apar în documente la 1 decembrie 1427. Chiar dacă pe malul Vărbilei creșteau multe sălcii, de unde și numele apei și al locului (varba însemnând salcie în slava veche), pe stema comunei apar trei frunze de stejar și două ghinde de aur – de la pădurile bogate din zonă, precum și o alăută de argint – de la meșteșugul din vechime dovedit al muzicanților de aici. Petrolul, sarea și fabricile din apropiere au dat de lucru oamenilor și au crescut comuna care, în perioada interbelică, ajunsese să aibă două mori de apă, o făbricuță de acid carbonic, două fierării, două ateliere de tâmplărie, trei brutării, trei măcelării, patru croitori, cinci cizmari și șapte comercianți. De cei din urmă amintește casa cu prăvălie Ion Filipescu de la începutul secolului 20, aflată vizavi de primărie, singurul monument de arhitectură inclus în lista monumentelor istorice din județ. Dar brandul local l-au creat lăutarii, mari meșteri ai viorii, cobzei, țambalului sau acordeonului. Nunțile, botezurile și petrecerile la care au cântat le-au dus vestea în lumea largă. E cineva care n-a auzit de Taraful de la Vărbilău? Este!? Vă spune doamna Mioara povestea: „nu vreau să fac grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea”.

Coțofeneștii au intrat în istorie în 1927 sau mai înainte (sigur în 1929), când niște copii aflați cu vitele pe dealul Măgura au găsit „ceva” strălucitor lângă o râpă de la marginea unei păduri, în locul numit Budui de pe vârful Fundăturii. După ce s-au jucat cu coiful, fiecare și-a luat partea lui, cea mai mare oprind-o Traian Simion, pe atunci de 12-13 ani, care, parcă pentru a confirma că găsirea unei comori nu aduce numai lucruri bune, avea să cadă pe front în al doilea război mondial. Tatăl său, Alexandru Simion, a vândut-o, în 1927, lui Ion Marinescu-Moreanu, un comerciant din Ploiești, restul rămânând la familiile copiilor din sat, poate la cea a lui Ilie Vrăbioru. Aparținând, probabil, unui conducător al unei comunități înstărite și așezate social, coiful este unul dintre artefactele cele mai valoroase ale Muzeului Național de Istorie a României, unde a fost expus din 1970. Produs al orfevrăriei traco-getice din secolul IV î.d.Chr., având influențe grecești, scitice sau persane, este bătut la rece din două table ale unui aliaj din aur (760‰), argint (225‰) și cupru (10‰) și are 25,50 cm înălțime, 20 cm diametru la bază cântărind 726,08 g. Strălucirea aurului, ochii frontali apotropaici meniți să confere purtătorului puteri sporite la nevoie, imaginea tipărită în tratate de istoria artei sau manuale de istorie, pe o marcă poștală (1988), pe moneda de aur emisă de BNR (1999), prezența la mari expoziții la Paris, Oxford, Stockholm, Frankfurt am Main, Rotterdam, Florența, Lisabona, Madrid și… Assen, precum și, nu în ultimul rând, Decebal, jucat acum 60 de ani de Amza Pellea în „Dacii”, l-au făcut faimos!

Povestește Ion Marin Sadoveanu, în prima pagină din Rampa de duminică, 28 aprilie 1929 despre un „domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfășurat într’o gazetă”, care s-a prezentat la Ministerul Artelor. „Din foile veștede răsare deodată o minunăție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăe, toți vor să-l vază! Închipuiți-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, ușor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din acelaș metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor și a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați”. Spune aducătorul: „L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță l-am cumpărat și vi l-am adus d-voastră. Vi-l las”. Cere „numai o chitanță” și „cu o prietenească și firească simplicitate, își ia ziua bună de la toți și pleacă, zâmbind fericit de conștiința faptei sale”. Directorul general al Muzeului de antichități, profesorul Andrieșescu, i-a stabilit valoarea: „întâmplarea ne mângâie oarecum de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita «Cloșcă cu pui». Coiful acesta o egalează în valoare”. Și se mai minunează jurnalistul: „pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N’ai întâlnit nici un aurar, nici imanticar, nu ți s’a cântat nici o ispită de dincolo de hotare ?… N’ai auzit şi d-ta de ce e aia «lovitura»?”.

L-am (re)văzut cu ocazia evenimentului organizat de Muzeul Național de Istorie a României exclusiv pentru mass media. Am ascultat discursuri diplomatic-ceremonial-emoțional-solicitant-amicale ale ambasadoarei Țărilor de Jos, ministrului Culturii, directorului Muzeului din Assen (simpatic: întrebat ce crede c-aveau de gând să facă hoții cu coiful, a răspuns că nu știe, că n-a fost unul dintre ei…), directorului Muzeului Național și președintelui Rețelei Naționale a Muzeelor din România. S-a vorbit despre bucuria recuperării coifului și tristețea negăsirii celei de a treia brățări, despre cum cultura ar trebui să fie un pilon al dezvoltării durabile a indivizilor și comunităților, despre cum patrimoniul cultural este nevalorizat în societate, despre necesitatea de a pune la dispoziția instituțiilor culturale „instrumente de finanțare”, mai clar bani, despre importanța fidelizării angajaților (ale căror salarii, da, sunt mizerabile în raport cu importanța muncii pe care o fac), despre generația tânără care lucrează în instituțiile culturale dar care ar trebuie să fie un și consistent consumatoare de cultură. Iar aici ajungem la ce nu s-a spus: niciunul dintre vorbitori nu a amintit, măcar tangent… marketingul! Pentru că dacă e adevărat că statul trebuie să susțină instituțiile de cultură și activitatea culturală, la fel de adevărat este și că instituțiile culturale trebuie să învețe să construiască produse, servicii, evenimente și activități culturale pentru consumatorii acestora! Se cheamă marketing cultural și se întâmplă în toată lumea civilizată. Dar poate că noi, deși pe drum, mai avem de bătut ceva cale până acolo.

Directorul Muzeului Național ne-a asigurat că, după ce va fi restaurat, coiful se va întoarce în aceeași vitrină din sala Tezaurului. Norocos tare coiful, care va putea fi văzut la locul său, nu ca miile de artefacte care încă așteaptă răbdătoare în cutii să ne povestească Istoria României în sălile în sfârșit renovate ale muzeului.

SLOW, SLOW, PÂN-LA BUZĂU

April 18, 2026April 29, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Vremurile se grăbesc, oamenii accelerează, e tot mai complicat să fii simplu. Reacția firească este să reducem viteza cu care navigăm printre „proiecte” și, mai bine, să acostăm pe insulele de stare bună. Care, din fericire, mai există, chiar se înmulțesc și ne oferă alte referințe pentru viața cotidiană.

Am aflat târziu sau slow, ca să fim mai trendy, de Piața Artizanilor – Slow Food & Gourmet Hub Buzău, pe numele-i din cartea de identitate. În curtea hanului Moara Veche din Berca urma deja ediția a patra și, cum ne plac locurile frumoase, produsele locale, mai ales cele comestibile (dar nu numai) și susținem „în mod conștient” (fix cum zice reclama), ori de câte ori putem, economia locală, am zis că trebuie să ajungem! Prin zonă mai fusesem la Vulcanii noroioși, Berca îmi era simpatică de când avea echipă în Divizia C și rimam „Foaie verde ca ciuperca, eu țin cu Petrolul Berca” 😊, dar alte motive serioase să mai trecem, darmite să oprim, n-am avut. Am văzut că dacă la un moment dat dăm drumul național pe cel județean, putem ajunge într-un loc aparte, unde a fost găsit tezaurul de la Pietroasa. Am lăsat Clondiru pe dreapta ca să virăm la stânga spre Pietroasele, drept spre deal. Harta lui Alexandru Odobescu ne-a arătat că în prima intersecție mare, dacă mergem tot înainte, intrăm chiar pe poarta principală a fostului castru roman construit pe când Constantin cel Mare încerca să-i țină-n loc pe goți în drumul lor spre imperiu. Tabla maro cu Cloșca cu Puii de Aur indică tot „Înainte”, mai la deal sau, poate, „La Ioana” de pe săgeata cu cazarea. Intrați în Pietroasa Mică, doar Cloșca rămâne cu majusculă pe tabla care se albăstrește: or fi și puii de aur, da-s prea mici ca să apară și ei majusculoși. Cotim pe strada (cum altfel) Tezaurului și, după încă 500 de metri, parcăm vizavi de locul în care se presupune că Ion Lemnaru și socrul său, Stan Avram, au găsit tezaurul.

Era în postul Paștelui al anului 1837. „Eu, Ion Lemnaru…mărturisesc că acest socriu-meu, tocmindu-să cu iconomu Sfintei Episcopii Buzău ca să facă niște ferestre pentru biserică, după ce s-a întors acasă, ne-am întâlnit amândoi și după ce am primit doi icosari arvuna, am plecat să căutăm pietre îndemânatice pentru acea trebuință. Şi am găsit o piatră supt viia ardelenilor, pă care, începând a o dezgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit niște lucruri de aur, vârâte între două pietre, adică între cea care se găsise bună pentru ferestre și care era culcată și cealaltă, ce era pusă în picioare despre nămezi, în bucăți…”, zice declarația celui care, aparent, nu știa să scrie! Două monumente marchează locul. Primul, din 1979, e mai simplu, în stilul unei fântâni turcești. Al doilea, mai recent, e făcut din calcar de meșterii pietrari din Năeniul vecin și ilustrează, de la est la vest, cum au venit și vizi/ostro(?)-goții cărora le-a aparținut: vasul octogonal, talerul, fibula mare, patera și vasul oenochoe. Locul presupus a fost, în cele din urmă, acceptat pentru că disputa între mănăstirile Bradu și Sf. Gheorghe Nou, care administrau moșiile Pietroasa, respectiv Istrița, a fost tranșată în favoarea primei, chiar dacă pe a doua se găsiseră comori în alte încă trei locuri! Pietrarii au ascuns obiectele și le-au vândut un an mai târziu lui Anastase sârbul, arnăut din Bitolia, care ba le-a vândut, ba le-a îngropat lângă podul Câlnăului. De aici a recuperat banul Mihail Ghica, fondatorul viitorului Muzeu Național de Istorie al României, cele 12 piese (după unele surse 16, 17, 26 sau chiar 27!) „neluate de viituri”.

Dar până să ajungă la Muzeul Național, abia în 1972, multe au mai fost. Mai întâi, după 15 luni și la cererea lui Vodă, s-a încheiat procesul cu 20 de anchetați: găsitorii muriseră în închisoare, cei la care l-au ascuns au luat „treizeci toege fieșcare” și „închisoare de un an, socotit de când s-au arestuit”, iar Anastase sârbul, cel care l-a cumpărat, cu banii statului (pe care trebuia să-i folosească la podul de la Câlnău!), ba chiar l-a și distrus parțial cu toporul (!), deja eliberat pe cauțiune, a fost… achitat!! Fibula mare, cele două mijlocii și cea mică dau numele și atribuie originea tezaurului care cântărește 19.755,33 grame și este expus astăzi la Muzeul Național. După Rudolf Neumeister, susținut de Alexandru Odobescu, cel care a publicat monografia Le Trésor de Pétrossa, „Cloșca cu puii de aur” ar veni din secolul IV după Hristos și ar fi aparținut lui Athanaric, conducătorul vizigoților aflați în tranzit prin Pietroasele. Restaurat de giuvaergiul Bisterfeld (1838-1840), ajunge la colegiul Sf. Sava, în Muzeul Național de Antichități (1842). Apoi, la Paris, la Expoziția Universală (1867), Londra, la Muzeul South-Kensington (azi Victoria and Albert, 1868) și Viena, la Expoziția Universală (1873). În noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1875, Dimitrie Pantazescu-Popescu, „un tânăr de oarecare condițiune, căruia nu-i lipsește nici oarecare instrucțiune” din Titu, taie dușumeaua Bibliotecii Senatului, coboară pe frânghie în camera tezaurului Muzeului de Antichități, taie cu diamantul vitrina, apoi pleacă urcând aceeași frânghie, dar cu tezaurul furat! Membru de frunte în Condica Pungașilor, poliția l-a prins repede…

Scăpat din incendiul palatului Universității bucureștene, tezaurul e reparat temeinic de Paul Telge (1884). Anul 1900 îl găsește la Paris, în Sala Orfevrăriei antice de la Luvru, în cadrul Expoziției Universale. Trece în liniște prin a doua parte de Art Nouveau, dar intrarea țării în Primul Război Mondial îl va pune din nou pe drumuri. Din Moldova presată de armatele Puterilor Centrale, Cloșca și puii săi de aur vor pleca în vara lui 1917, alături de aurul Băncii Naționale și de alte obiecte și documente ale unor instituții publice sau particulare, în Rusia țaristă. Care, după câteva luni și o Mare Revoluție Socialistă din Octombrie (sărbătorită în noiembrie), va deveni URSS și-l va returna, absolut surprinzător, României, în 1956! Membru al delegației trimise să-l readucă în țară, Tudor Arghezi, care-l văzuse în București cu 60 de ani mai devreme, „în copilărie, la vârsta de 16 ani”, avea să disoneze cognitiv încercând să explice decizia total neașteptată în a sa „Lume veche, lume nouă” scriind despre ceremonia din sala Cavalerilor Ordinului Sf. Gheorghe a Kremlinului, în care „contrastul între vremuri era emoționant… Între umbrele țarilor de altădată răsunau cuvântările Republicii Socialiste”. Ne-am uitat cu mare atenție împrejur, doar s-o ivi un bolovan mai strâmb pus peste vreo comoară negăsită. Am urcat scările deasupra locului, dar n-am zărit nimic care să ne facă să punem mâna pe lopată 😊. Valea Urgioaiei și, mai ales, drumul de Buzău ne-au adus aminte că aici făcusem doar un popas. Pentru că erau deja, ba chiar trecute, ceasurile prânzului, am pornit spre Piața Artizanilor. După o cafea cu covrigi de Buzău în Sărata Monteoru, ne-am bucurat de cei 32 de kilometri abia asfaltați ai drumului (DJ203G) peste deal, spre Berca. Cum am parcat, ne-am repezit gourmet la cârnații de Pleșcoi, micii de mangaliță și langoși. One beer later, am remarcat printre artizani Ferma Cățean și brânza sa fabuloasă, dar și Șofranul de Buzău, măcar la fel de bun precum cel de San Gimignano!

ZONA DE SIGURANȚĂ FEROVIARĂ

April 8, 2026April 18, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

De la trenurile de plăcere din vremea lui nenea Iancu, Sinaia a devenit loc comun pentru cei care ies din București. Cu toate colțurile-i bătătorite, după ce faci inventarul care începe cu Peleșul, continuă cu mănăstirea, apoi cota, ajungi rapid să te întrebi ce (ți-)a mai rămas nevăzut. Rapid? Da’ gara am văzut-o?

Păi cum să n-o vedem, că doar am trecut de o grămadă de ori prin ea, ba am mai și coborât din tren pe vremea romantică în care n-aveam nici permis, darmite mașină ca să mergem „la munte”. Deci, am „văzut-o”, dar n-am vizitat-o. Noroc că a mai apărut ocazia unui drum până la Sinaia, mai liber decât s-ar fi așteptat până și Waze, ne-au rămas câteva zeci de minute, pe care le-am umplut oprind în fața gării regale. Cea nouă, construită de Direcția Generală CFR (1937-1938), după planurile arhitectului Duiliu Marcu, cel care a desenat, printre multe altele, și Palatul Victoria (of-of, măi-măi…). Liniile strident de drepte pentru vremurile unduite ale locomotivelor cu abur și piatra gri-colțuros, potrivită perfect timpurilor contondente în care a fost clădită, sugerează mai degrabă obligația de a face un drum. Arcadele peronului de 80 de metri care se încheie la corpul de gardă lasă loc, cam puțin, și plăcerii de a călători. Fostul pavilion regal, care seamănă teribil cu cel de la gara (tot) regală Băneasa, este închis, dar cum perdelele nu sunt trase, putem privi indiscret în interiorul salonului de recepții. Parcă o vedem pe doamna Delia în versiune regală alergând de colo, colo pe pardoseala de marmură mochetată, aranjând o draperie și îndreptând tricolorul!

După câțiva pași, ne atrage atenția bannerul cu Karel Liman, arhitectul Casei Regale a României. Expoziția de la Muzeul Național Peleș a fost în decembrie 2019 – aprilie 2020, bannerul a rămas. Pe următorul stâlp este alt banner, cu regele Carol I, ctitorul României moderne. Rămas tot după o expoziție, tot la Peleș, dar mai veche! Ideea nu-i chiar rea: ar merita câte un banner, la linia 1 peron, toate personalitățile care au avut legătură cu locul! Ocolim cu atenție și suntem pe peronul gării de astăzi, în „zona de siguranță feroviară”, în care trebuie să păstrăm liniștea (!?) și nu avem voie să fumăm! Putem, în schimb, cum spune panoul Royal Café, să ne simțim bine cu „bere alcool”, să ne săturăm cu sandwich (doar unul!) și snack-uri (mai multe), să ne răsfățăm cu cafea, cappuccino, înghețată și ciocolată și să luăm și suveniruri. Acum, nu, mulțumim. Aflăm, cu program inclus și telefon de contact, că putem vizita casa memorială George Enescu din cartierul Cumpătu. Mersul valabil al trenurilor C.N.C.F. C.F.R. – S A. (pe vremuri doar CFR) poate fi citit pe panouri. Trenurile „interregional” sunt adăugate cu carioca roșie și albastră, iar tabelele electronice indică sosirea iminent-întârziată a trei trenuri CFR Călători și trei trenuri „Privat” (nu le facem publicitate sau cum?).

Vedem inscripția care reamintește unul dintre momentele tragice ale istoriei României interbelice: „În acest loc a fost asasinat I. G. Duca președinte al Consiliului de Miniștri Jertfa iubirei sale de neam și țară 29 XII 1933”. Asasinatul produs vineri, 29 decembrie 1933, seara, a fost relatat în Universul abia în numărul de luni, 1 ianuarie 1934, chiar dacă au apărut ediții ale ziarului atât sâmbătă, cât și duminică… Suntem la jumătatea peronului, iar Sinaia mai are o gară: cronologic chiar prima, inaugurată în decembrie 1879, câteva luni mai târziu după deschiderea căii ferate transcarpatice Ploiești – Brașov. În salonul princiar al micuței gări i-a întâmpinat directorul general al CFR, Olănescu, pe George Nagelmackers și primii pasageri ai Orient Express-ului aflați în drum spre Istanbul. Regele Carol I (mai interesat de silvicultură) și regina Elisabeta (mai pasionată de poezie), deși nu foarte încântați să facă networking & PR, aveau să-i primească, în cele din urmă, la Peleș. Mai ales pentru că printre călători se aflau și doi jurnaliști faimoși, Henri Opper de Blowitz și Edmond About, de la care aștepta să scrie frumos despre cele văzute aici. Vechiul salon este acum gazda unei expoziții dedicate lumii trenulețelor, numai bună de vizitat când întârzie trenul așteptat.

Pe când să intrăm, ne-a sărit în ochi, chiar dacă stă bine înțepenită pe șine, o drezină, aparent blindată cu care, și mai aparent, ar fi călătorit Ana Pauker (ba chiar ar fi fost și ținta unei tentative de atentat la Roșiorii de Vede – de aici geamul spart în dreptul șoferului-mecanic). Dincolo de aparențe, mașina este o Škoda VOS, construită între 1949 și 1952 în vreo 100 de exemplare exclusiv pentru demnitarii de partid unic din țările est-europene. Motorul de 5195 cmc și 120 CP îi permitea să prindă maximum 115 km/oră. La Sinaia a ajuns în 2007 venind de la Fetești, via Mogoșoaia, unde a fost revizuită general. După care, din păcate, a fost lăsată să ruginească în voie. Mai bine arată locomotiva 230.039, din seria P8 Königsberg 2407 (KPEV), produsă de Stettiner Maschinenbau Actien-Gesellschaft Vulcan (Bredow bei Stettin) în 1907 și preluată de CFR în 1916. Arondată depoului Timișoara, a circulat cu iuțeala maximă de 60 km/oră până în 1987, apoi a fost transferată la Jibou (1991), vândută în Germania (1998), dusă la Cluj pentru reparații, relocată la Subcetate, declarată obiect de patrimoniu cultural național și interzisă la export, iar în cele din urmă adusă și expusă aici în 2007. Poate că i-ar fi fost mai bine în triajul cu istorie din Dej…

Fluierul unei locomotive de manevră ne-a întors spre clădirea gării. Numărul tot mai mare de turiști de la 1900 a lăsat mică prima gară, așa că în locul vechii construcții, demolată aproape toată, a apărut (1911-1913) actuala clădire, atât de Sinaia-style! Art-nouveaul se îmbină cu flair maur și detalii românești în sala mare, cam rece și întunecoasă, în care puținii călători așteaptă. Luminat de un neon, un porumbel privește superior cele două rucsacuri care citesc bilingv despre gările regale de aici. Află că, după 1948, vechea gară regală a fost sală de spectacole, bibliotecă și club sindical, sală de dans, bar și discotecă. Și, că după ce ultimul tren regal a plecat la 3 ianuarie 1948, noua gară regală a ajuns club muncitoresc CFR (1949-1962), până să devină (din 1965) gară prezidențială. Tavanul sălii mari (re)confirmă nevoia renovării și ne duce cu gândul la asigurările de viață pe care ar fi bine să ni le facem, dar, pentru că e greu cu „sursa de finanțare”, ne mulțumim să fim „rezilienți” urmărind „cu atenție și preocupare” ce se întâmplă. Ieșim și, deși nu mai era nevoie, colțul crăpat, pervazul deteriorat, acoperișul scorojit și pietrele lipsă din caldarâm plus mucurile de țigară ne reamintesc cât am avea de (re)construit material și de reparat moral. Oare chiar putem lăsa lucrurile să se degradeze atât de mult? Cum putem face asta!? Poate pentru că păstrăm liniștea în zona de siguranță feroviară? Și de ce trebuie să păstrăm liniștea? Ca să auzim „glasul roților de tren” sau ca să nu fim auziți dacă vedem și atragem atenția?