CETATEA DE LA COTITURĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Drumul șerpuiește când la vale, când la deal, pe lângă fluviul care parcă s-a răzgândit și nu mai vrea să se verse în Marea Neagră. L-am luat de la Cernavodă, apoi l-am lăsat să se ducă spre Hârșova și am oprit lângă zidul gros, pe un soi de tăpșan parcă mai uscat, cât să nu mă umplu de noroi de la primii pași…

Dunărea mai că roagă, iar istoria parcă imploră să intre-n poze: locurile sunt prea frumoase, iar faptele prea bogate pentru ca să rămână doar amintiri de moment. Am găsit și intrarea ascunsă după un panou care anunță că se fac lucrări de restaurare – bună treabă! De fapt, nu treabă, cât intenție, pentru că deși sunt semne de șantier, nu se văd nici constructori, nici prea multe în urma lor. Dau să intru și aud: „nenea, n-aveți să-mi dați și mie cinci lei?” Mă întorc și văd un băiat mai pirpiriu, dar care se dă bine înfipt în ghete. Îl întreb: „dar ce știi să-mi spui despre locul ăsta?”. Tăcerea care a urmat mi-a dat de înțeles că nu prea multe și am continuat: „dacă ai învăța niște lucruri despre locurile astea, cele întâmplate de-a lungul vremurilor și oamenii care l-au făcut faimos, le-ai putea povesti celor ca mine, care au ajuns până aici… Și ai primi nu cinci, ci poate zece lei!”. Clar, l-am luat prin surprindere dar, după câteva momente de nelămurire, a îndrăznit să-mi spună că „e o cetate romană” și, „oricum, nu prea vine lumea pe aici” s-o viziteze. Sigur, putea să-mi mai spună și că până să vină romanii, pe aici au fost geții, doar de asta-i zice „dava” (iar „capi” ar veni de la „cotitura” pe care o face Dunărea, fix înainte de piscul calcaros pe care se află cetatea – acuma, știm cu toții că pe lângă barză, mânz, viezure și încă niște vorbe, lucrurile sunt tot în curs de lămurire în privința limbii dacilor sau a geților). Revenind, îmi mai putea spune și că satul de acum, parte a comunei Topalu, a fost întemeiat de turcii dobrogeni, prin secolul 18, și că s-a chemat Calachioi – Kale-köy, satul cetății. Iar după ce Dobrogea a intrat în Regatul României, veterani ai Războiului de independență s-au așezat aici, urmați, la începutul secolului 20, de locuitori de lângă brațul Borcea. Cu cetatea romană și de încurajare și-a câștigat cei zece lei, dar tare mi-ar plăcea să știu că l-am inspirat și că a pus ideea în practică.

Dar asta a fost acum 13 ani! Între timp, tăpșanul a devenit parcare, în loc de noroi este asfalt marcat și iluminat, șantierul a fost închis, iar cetatea e bună de explorat. Povestea Capidavei începe cu așezarea geto-dacă pe care Vasile Pârvan a considerat-o capitala lui Dapyx. Romanii au ținut cu Roles (care, astfel, l-a învins, și cu un pic de trădare, pe Dapyx), au ars-o, dar au revenit constructiv în vremurile lui Traian transformând-o într-un castru măricel. Cohors I Ubiorum, apoi Cohors I Germanorum civium romanorum, venite tocmai din Germania au staționat aici. Goții au ignorat eforturile romane și, profitând de bellum Scythicum, l-au distrus. Tot răul spre bine: refăcut în a doua jumătate a secolului III, castrul a găzduit o unitate de cavalerie – cuneus equitum Solensium și o vexillatio Capidavensium. Zidurile groase de doi și înalte de șase metri, consolidate cu șapte turnuri de 11 metri, au dat încredere oamenilor, care s-au văzut locuind într-un civitas, punct vamal și port, într-un territorium Capidavense cuprinzând villae rusticae, vici și pagi. Apare și un C. Iulius Quadratus, princeps loci în Ulmetum și quinquennalis territorii Capidavensis. Cum imperiul trecuse deja la creștinism, Capidava devine și reședință episcopală. Liniștea plină de folos a durat până în a doua jumătate a secolului VI când, pe rând, cutrigurii, slavii și avarii au atacat regiunea și au forțat retragerea romano-bizantină din Dobrogea. Bizantinii vor reveni prin secolele IX-X și vor adăuga un zid de piatră și pământ care să apere bordeiele săpate în cetate. Arheologii au identificat șase niveluri de distrugere și reconstrucție și șapte de ocupare în cei 250 de ani bizantini. Până la 1000 de locuitori, stratiotai (grăniceri) bizantini, locuiau în 100 de bordeie, de 12-16 metri pătrați fiecare, în interiorul fortificației. Atacul pecenegilor (1046/1047), urmat de marea migrație a uzilor (1064) aveau să ducă la abandonarea definitivă a Capidavei.

            Povestea restaurării Capidavei am citit-o acum șase ani și jumătate. Totul a pornit de la buna intenție a Consiliului Județean Constanța (2009) de a reabilita cetatea și a o transforma în atracție turistică, desigur cu bani europeni. A urmat depunerea proiectului la Ministerul Dezvoltării (2010) și declararea acestuia ca eligibil pentru a primi finanțare (2013). Bugetul (15 milioane de euro) a fost licitat tot în 2013 de șase entități și câștigat prin descalificarea a cinci dintre acestea, poate și pentru că au subestimat valoarea proiectului la numai zece milioane. Contractul a fost încredințat în octombrie 2014, șantierul a fost deschis în martie 2015, lucrările fiind realizate pe baza documentației avizate de Ministerul Culturii, prin Comisia LIMES. De aici au început problemele. Prima, circulația banilor pe ruta Europa – Capidava, subiect interesant pentru DNA Constanța. A doua, restaurarea propriu-zisă, oprită în toamna lui 2015: „în cei doi ani, fortificațiile ridicate de Imperiul Roman în urmă cu două milenii au fost mutilate iremediabil sub ochii arheologilor responsabili de șantier. Muncitorii lipeau, cu ciment gri, bucăți albe similare celor de BCA și nu trebuia să fi făcut nici măcar o oră de arheologie ca să îți dai seama că monumentul istoric nu mai semăna cu o cetate, ci cu fațada neterminată a unui bloc uriaș. Orbi în fața desfigurării monumentului istoric, specialiștii trimiși pe șantier de Ministerul Culturii au avizat pe bandă rulantă fiecare etapă a construcției. Lucrările au fost oprite abia după intervenția procurorilor DNA”. Nu că ar fi fost singura „restaurare” tip geamuri termopan pe construcții medievale: cum am putea uita Poarta Sărutului din Târgu Jiu, spălată cu un furtun de apă sub presiune și îngălbenită în urma pierderii oxizilor și a sărurilor de fier, construirea unui bloc de patru etaje pe situl istoric al cetății Tomis sau, cel mai recent, „restaurarea” castrului Arutela (bine că l-am povestit)?

            Am început turul cu Muzeul Capidava care, în esență, prezintă prea puține lucruri despre Capidava! Totuși, de aici am luat biletele și am dat peste Ioan Zoba din Vinț și a sa „Cărare pre scurt pre fapte bune îndreptătoare”! Multe artefacte au fost descoperite aici începând din 1924, dar acestea au fost duse la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, acum închis pentru renovare (sperăm nici atât de lungă, nici la fel de neinspirată precum în cazul fortificației). Am pornit peste o pasarelă spre poarta cetății, am trecut pe sub bolta Porta Principalis (deși „principală”, este foarte îngustă – 2,50 metri, lățimea standard a unui car în antichitate – probabil pentru a fi mai ușor de apărat) și am pășit pe pavajul Via Principalis. Pe dreapta, zidurile unui fost depozit cu vânzare sunt continuate de cele ale încăperilor tot cu rost comercial (având în vedere numeroasele amfore, vase, măsuri și monede găsite). Traversăm pe o altă pasarelă spre zidul estic, unde se află locuințele, două foarte confortabile pentru acea vreme având băi cu instalații de încălzit apa! Zidul mai păstrează urmele incendiilor care au pustiit orașul la finele secolului VI. În colțul de nord-est sunt urmele bazilicii ridicate în cel mai înalt punct al cetății. De aici ajungem la poarta care duce spre Dunăre: lenivodezodedanub e foarte scăzut, ceea ce încurcă dar nu împiedică barjele să circule! Turnul nord-vestic a fost un phrourion, pe platforma sa fiind amplasată o baterie de ballistae, gata să stopeze corăbiile care nu și-au plătit taxele sau care îndrăzneau să ducă oșteni inamici. Trecem pe lângă fosta carieră de calcar, a cărei exploatare a sacrificat această parte a zidurilor, ocolim ciulinii uscați și florile de piatră galben-albastre, ajungem la Principia – vechiul comandament, apoi la horraeum, antrepozitul folosit (uneori drept cazarmă) până în anii de dinaintea retragerii bizantine și încheiem turul tot la poarta principală. Ne-a plăcut!La cotitură am văzut o cetate restaurată tragi-comic: Ministerul Culturii zice că executantul nu a respectat proiectul arheologilor, executantul spune că are aviz și că finanțatorul – Consiliul Județean – nu i-a cerut oprirea lucrărilor, Consiliul zice că i-ar fi cerut dacă Ministerul l-ar fi anunțat că sunt probleme, iar Ministerul spune că le-ar fi semnalat dar nu se cunoaște exact când, cui și cum! Cu gândul că intenția contează, ne-am bucurat amuzându-ne…

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

ÎNTRE NIBIRU ȘI DEAUVILLE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Atâta s-a tot întors Daniel Iordăchioaie la marea albastră pe riviera din inima lui, că n-am mai rezistat nici noi! Văzusem Sudul, așa că a venit și rândul Nordului, al cărui patrimoniu interbelic nu numai că l-am explorat, ci ne-am și bucurat de el, iar apoi l-am și povestit aici.

Eforie Nord e unul dintre locurile în care, înainte de 1989, puteai ajunge cu bilet de sindicat sau ca însoțitor al cuiva având biletul verde. Am fost în două rânduri, am stat la hotelul sindicatelor, la un fel de all-inclusive cu toate mesele (meniu fix) și procedurile (pentru cine avea nevoie) incluse și am mers la plajă la Belona. Pe atunci bălăceala în mare, întreruptă de rare și scurte pe (și la) uscat, bătea orice preocupare, acum situația s-a inversat 😊! Am mers la Eforie Nord ca să vedem ce-a mai rămas din stațiunea care își propusese să devină un Deauville românesc. Desigur, și să facem baie & plajă. Povestea locului începe cu Tekir-Ghiolul din care s-a desprins, în 1921, Techirghiol-Movilă (rebotezată, ca să se potrivească vremurilor, Carmen Sylva, Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud) și continuă cu apariția comunei urbane Stațiunea Balneo-climaterică Eforie (1933). „Cele trei localități s-au diferențiat și mai profund – așa cum se cuvine într-o țară „democratică”. Techirghiol a rămas pentru sărăcime, Movila pentru burghezime, iar Eforia, ajutată de o dibace reclamă, pentru „spuma” înaltă și fină a societății românești”, scria George Vâlsan (1940). Monumentala Enciclopedie a României elaborată sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti menționa Eforia ca „stațiune modernă la 13 km de Constanța, situată între litoralul mării și lacul Techirghiol. Terenuri de sport, basine, stabilimente de băi. Taberele O.N.E.F. și Prietenii mării. Patru sanatorii de stat, între cari unul militar, casino, hoteluri de lux (Bellona, Neptun), pensiuni în vile moderne”. Comuna urbană cu (probabil!) numai 103 locuitori (1 iulie 1936), avea primărie, poliție, oficii PTT și telefonic, oficiu de cură și turism și dispunea de un buget de venituri și cheltuieli de 2516209 lei (1936-1937). Principala atracție, prezentată cu poză, era hotelul Bellona. 4473 vizitatori ajunseseră aici Eforia (1934), dar doar 1325 trei ani mai târziu, aparent în urma concurenţei cu Mamaia, „staţiunea în plină ascensiune”!

            Creșterea Eforiei, viitoare Nord, a fost susținută de Aristide Blank (da, acel Blank, din „afacerea” Marmorosch Blank și… cam în acea vreme!) și Tudor Don. Foarte inspirat, bancherul cumpărase teren în zona falezei și i-a cerut tânărului arhitect George Matei Cantacuzino un plan urbanistic care să-i pună în valoare investiția. Primarul a facilitat administrativ concretizarea planului, astfel că, în 1930-1938, au fost proiectate și construite mai multe clădiri, cu participarea unora dintre cele creative minți ale perioadei: Horia Creangă, Constantin Iotzu  sau Henrieta Delavrancea Gibory. Chiar dacă pare neverosimil, trenul Constanța – Carmen Sylva trecea pe faleză, așa că linia a fost mutată pe actualul traseu, în locul ei apărând vilele Aviana, Don și Bibescu (toate în 1931), Tilea și Martalogu (1933), Marelui Voievod Mihai (1934), hotelurile Neptun (1932) și Bellona (1934), Sanatoriul liceelor militare (1932) și Casa corpului didactic (1936)! De ce George Matei Cantacuzino? Ne convinge biografia sa: venirea pe lume (în Mitteleuropa, la Viena), într-o familie Cantacuzino & Bibescu, înrudită cu mari nume ale societății, voluntariatul în primul război mondial (cel mai tânăr sublocotenent al Armatei Române!), studiile la École des Beaux Arts din Paris, proiectele începute cu Palatul Băncii Chrissoveloni (1928) și continuate cu alte clădiri de referință, cărțile – Arcade, firide și lespezi (1932), Izvoare și popasuri (1934) sau Pătrar de veghe (1938), revista Simetria (1939-1947), articolele și conferințele radio despre arhitectura românească, picturile pline de „sens decorativ deosebit de armonic si de viu” (Tudor Arghezi), „în care fierberea lui interioară își caută seniorial expresie” (Camil Petrescu) și prin care „surprinde sensibilități și rostește, parcă pe șoptite, farmecul pământului românesc” (tot Arghezi), cursurile de Istoria și teoria arhitecturii (1942-1948), anii de la Aiud sau canalul Dunăre – Marea Neagră, munca temeinică la Direcția Monumentelor Istorice și Scrisorile către Simon.

            Proiectul iconic, care avea să-i exprime complet viziunea, a fost sanatoriul Societății Mutilaților Invalizi de Război, transformat, cum a fost gata, în hotel. „Pretutindeni, o artă nouă a luat ființă, arta care exaltează lumina, care caută să rezolve problemele sociale, care e în plină eră de experiențe și care, mai presus de toate, caută să-și însușească progresele tehnicei, toate subtilitățile mecanicei. Ceva din estetica automobilelor de lux, a marilor steamere transoceanice, a locomotivelor și a rapidelor, a intrat în arhitectura noastră. Toate elementele vitezei par a se fi întrodus în statica arhitecturii, toate elementele neliniștei par a se întroduce în adăpostul oamenilor, de parcă omenirea plictisită caută iluzia călătoriei în chiar decorul vieții de toate zilele. Intimitatea se reduce la un neo-lux de cabină de vapor, iar căminul se identifică adesea cu o cameră de hotel. În fața acestei lumi nouă, care se ridică atât la Moscova cât și la New York, atât la Praga cât și la Budapesta, românul rămâne nedumerit între acest miraj ciudat și, orice s-ar zice, atrăgător, și nostalgia inerentă sufletului său, a unei vieți patriarhale”. Numele amintește destinația inițială: Bellona – zeița romană a războiului, singura zeitate feminină personificând războiul cu caracterul său distructiv și brutal. Prezentat chiar de proiectant în paginile L’Architecture d’aujourd’hui, hotelul va deveni repede famos: „construit perpendicular pe mare, în poziția unei nave în șantierul naval gata de a fi lansată la apă, pe o fâșie de pământ îngustă și lungă, este proiectat astfel încât camerele să primească cantitatea maximă de lumină. Acesta este motivul pentru care latura de nord a fost rezervată aproape în întregime serviciilor, iar fațada de sud camerelor de oaspeți (72 în total). La parter și la etajele I, II și III, fiecare dormitor se extinde spre un balcon închis de pereți despărțitori. În subsoluri, bucătăriile și spațiile adiacente acestora, precum și alte zone de servicii, sunt de dimensiuni generoase. Pe cât a permis spațiul limitat, terasele care se extind până la mare au fost dezvoltate la maximum”.

            Reportajul maritim publicat în Gazeta cotidian de seară descria Eforia și protipendada ei în vara lui 1934. „Eforia a devenit astăzi, localitatea de predilecție a vilegiaturiștilor mai proeminenți din țara noastră. Construită cu inspirație absolut occidentală: lunga faleză ce începe dela hotelul Bellona și duce până la Riegler, toată pavată, vilele albe înșirate pe marginea ei, toate moderne simplificate până la neverosimil – reduse la simple expresii geometrice în așa măsură că locuirea lor ți se pare grotească. Belona însuși pare un palat de carton pus pentru joc pe malul mării – plaja cu umbrele mari, casinoul, buveta – toate sunt corecte și lustruite, rigide și în frac și mănuși albe. Doar marea se mai îmblânzește cu inepuizabila ei fantezie… Plini de importanță, convinși că marea există numai pentru ei, pe plaja și pe străzile frumos pavate ale Eforiei, se mișcă încontinuu, caleidoscopic, o întreagă nuntă de lume mânuită și pestriță. Bărbații, destul de decenți, epidemia unui convenționalism local manifestându-se doar prin fețele și brațele pârlite – fără îndoială cu ajutorul uleiului special și a mai multor ore de tortură cu ochii și nările în foc și lumină de jad. Femeilor în schimb, înebunite parcă de viața lor de inutile frământări și complicații dintre coafeur, croitoreasă și institute de cosmetică, cu rezultate vagi și efemere, au pornit ofensiva pe față, condiția de desgolire fiind din an în an mai accentuată parcă. Hotărât femeile nu au ce să arate. E mai prudent să se ascundă, pentruca să se creadă că dincolo de stofe sunt minuni. Mahalalele Eforiei, după credința unora, ar fi taberele de vară de lângă Riegler, lumea care a venit să trăiască în corturile cu rogojină pe jos și cameră de bae alături. Pentru cei ce le cunosc mai preaproape, în schimb, taberele acestea sunt poate mai mult decât clădirile moderne de pe faleză – un pas înainte, un mare pas al nostru spre occidentalizare. Nu spre occidentalizarea aceea aplicată numai unei clase capitaliste, internaționalizată dealtfel, ci a marei masse, care în revoluția adevărată a unui stat are un mai important rol…”.

Vila Aviana (Aristide Blank)
vila interbelica
vila interbelica
vila interbelica
Vila Bibescu (arhitect G.M.Cantacuzino)
Vila Bibescu (arhitect G.M.Cantacuzino)
Vila Tilea si Martalogu (Vila Anemona)
Vila Vera (arhitect Henrieta Delavrancea Gibory)

            Citisem despre patrimoniul interbelic al Eforiei și problemele lui, așa că am zis să verificăm pe teren. Am luat-o la pas pe faleză, spre nord. Până la Aviana am trecut pe lângă alte trei vile cu aceeași alură interbelică: una trebuia să fie Crinul, oare care? Totuși, poate nu cea dintre afișul cu „Conte și invitații săi” și mașina de făcut popcorn! Librarul și-a lăsat bicicleta să ne spună să lăsăm ecranul pentru o carte, iar o combinație de hamsii prăjite și midii pané a încercat să ne gastro-distragă. Ne puteam face câte un tatuaj, eventual să ne împletim codițele, dar am continuat către Aviana. Proiectată de George Matei Cantacuzino special pentru Aristide Blank, a apărut și ea în „L’Architecture d’aujourd’hui”. Câteva rufe se uscau lângă intrare, piscina era goală, iar mesele și scaunele terasei-restaurant din curte erau pustii. S-or fi umplut mai pe seară, deși concurența cu puzderia de autoserviri e foarte dură. Ajungem și lângă vila-culă a lui George Valentin Bibescu, mascată aproape complet de o pescărie cu… autoservire! De-ar ști prințul cum s-a transformat vila austeră și minimalistă în local oferind ciorbe de pește sau de pui á la grec… Lângă, vila duplex Tilea și Martalogu, a avut șansa să rămână tot vilă, fie și rebotezată Anemona și supraetajată.

Vila Marelui Voievod Mihai (Acapulco)

Granița nordică a parcelării Blank este vila Marelui Voievod Mihai, proiectată de Horia Creangă perpendicular pe mare. Viitorul rege a cedat-o după un an Yacht Clubului Eforie. Naționalizată, avea să devină hotel și bar-restaurant Acapulco. Nici ricchi, nici poveri, am cinat bine aici. Apoi am întors pe Tudor Vladimirescu (neclară legătura dintre 1821 cu Eforia… Poate cu Eteria!?). Am văzut hotelul Neptun, am deviat spre vila Vera – aici am fost întrebați dacă vrem să o cumpărăm 😊, dar ne-am mulțumit să fotografiem niște interioare, am văzut fosta casă a corpului didactic (astăzi, hotel Astoria), fostul sanatoriu al liceelor militare (actualul hotel Pescăruș) și Villa Rosa și ne-am întors la Bellona, unde l-am lăsat pe Untiță să se relaxeze Art Deco.

Hotel Neptun
Villa Rosa
Sanatoriul Liceelor Militare (Hotel Pescarus)

            Până să pornim spre Constanța, ne-am plimbat și până la fosta Vraja mării, anterior „Cetatea de Nisip” a regelui Carol al II-lea, unde ce-am văzut ne-a întristat de două ori: mai întâi, pentru ce a mai rămas din fosta vilă regală și fostul club de noapte din perioada socialistă; apoi, pentru atmosfera, pe alocuri mizeră, din jur. Totuși, nu se poate să lași lucrurile să se degradeze atât de mult…

Vraja Marii
Vraja Marii
Vraja Marii – Cetarea de Nisip

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

SEI GETREU

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Transilvania secolului 12 a fost un El Dorado pe care l-au explorat și de care s-au bucurat toți cei care au ajuns pe pământul ei, printre care și membrii ordinelor religioase. Apărători ai crucii, cu cuvântul sau cu sabia, au venit în țara de peste pădure, au ridicat biserici sau fortificații, au trăit și ne-au rămas.

Cistercienii au ajuns până după Sibiu tocmai din Burgundia, via Banat, pe ruta Cîteaux (21 martie 1098) – Pontigny (31 mai 1114) – Igriș (25 martie 1179) – Cârța (1202). Între paranteze apar datele exacte ale înființării abațiilor Ordinului (pentru Cârța nu-i sigur anul, nu se știe data, dar dacă website-ul Ordinului zice 1202, așa trebuie că este). „Filia Egresii liniae Pontiniaci”, cea mai estică abație cisterciană, va juca un rol important atât în istoria, cât și pentru arhitectura Transilvaniei medievale. Dar cine sunt cistercienii și cum au ajuns până aici? Benedictini la origine, călugării cistercieni s-au desprins hotărâți să respecte cu mai multă strictețe regula Sf. Benedict, creată la Monte Cassino, în jurul anului 530, sub forma unui prolog și 73 de capitole. „Ora et labora” – „Roagă-te și muncește” este regula lor, care, făcând loc cititului între rugăciune și muncă, a devenit, la un moment dat, „Ora, Lege, Labora”. De aici să se fi inspirat Elizabeth Gilbert când a scriis „Mănâncă, roagă-te, iubește”? Apropo de citit, la abația din Igriș („mama” celei din Cârța), ctitorită de Ana de Châtillon, soția regelui Béla al III-lea al Ungariei și mama viitorului rege Andrei al II-lea, a funcționat prima bibliotecă de pe teritoriul României! Marea invazie tătară (1241) a distrus Igrișul, cu mormintele lui Andrei al II-lea și al soției sale, Yolanda de Courtenay, evident și biblioteca. „Ştiu că are mai multe cărţi decât orice altă bibliotecă creştină… Ştiu că abaţia voastră este singura lumină pe care creştinătatea poate s-o pună alături de cele treizeci şi şase de biblioteci din Bagdad, de cele zece mii de codice ale vizirului Ibn al-Alkami, că numărul bibliilor voastre egalează cele două mii patru sute de corane cu care se mândreşte Cairo…” zice Guglielmo din Baskerville, iar Abatele îi răspunde că „o mănăstire fără cărți este ca un oraș fără bogății, un castel fără numere, o bucătărie fără mobilă, o masă fără mâncare, o grădină fără ierburi, o pajiște fără flori, un copac fără frunze”.

Istoria Ordinului și a mănăstirii Cârța beneficiază de izvorul fabulos al documentării lui Leopold Janauschek (1827-1898), călugăr cistercian, istoric și cercetător, publicată la Viena (1877) ca Originum Cisterciensium Tomus Primus in quo praemissis congregationum domiciliis adjectisque tabulis chronologico-genealogicis veterum abbatiarum a monachis habitatarum fundationes ad fidem antiquissimorum fontium primus descripsit. A 539-a în lista celor 742 de abații din catalogul Janauschek, Monasterium Beatae Mariae virginis in Candelis de Kerch a fost fondată de călugării cistercieni, cel mai probabil la 1202, așa cum arată documentele studiate de Janauschek. Cu certitudine, abația exista la 1225, când „starețul diecezei ultrasilvane de Kercz” apare, fără a fi numit, în documentul emis de papa Honorius al III-lea. Primul stareț cu numele în acte a fost Berthold, menționat la 23 mai 1272. Primele construcții, din lemn, au fost completate cu oratoriul, o modestă capelă de piatră, ale cărei fundații au fost aduse la lumină în 1927 și confirmate prin cercetările din 1983-1985. Mănăstirea a avut o nesperată și dublă șansă să fie ridicată în perioada având în mijloc marea invazie tătară (1241). Așa că, nefiind gata, pe de o parte, distrugerile n-au fost prea mari și reconstrucția a fost mai ușoară, iar pe de alta, stilistic vorbind, ce a început romanic a continuat gotic în stil burgund, cu mai multă piatră pusă în operă de un architect nou și meșterii săi pietrari. Pe la 1300, biserica și aripa estică erau gata, după încă douăzeci de ani fiind gata și aripa sudică. Înainte să fie învins la Posada, Carol Robert de Anjou a înzestrat mănăstirea (29 ianuarie 1322) încredințându-i  zece sate: Kerch (astăzi, Cârța) și Villa Abbatis (Apoș) – ambele întemeiate chiar de abație, apoi Cruz (Criț), Messendorf (Meșendorf), Villa Nicholai (Cloașterf), Monte Sancti Michaelis (Cisnădioara), Feldwar (Feldioara), Colonia (Colun), Honrabah (Glâmboaca) și Kercz Olachorum (Cârța Românească).

Iar cistercienii, întreprinzători și buni constructori, nu doar de clădiri, ci și de bună viață cotidiană s-au rugat și au muncit pentru a o avea. Se zice că se pricepeau foarte bine la vii și iazuri, așa că făceau un vin bun, perfect potrivit peștelui pe care îl consumau în locul cărnii. Cu siguranță austeră, viața călugărului cistercian nu era ușoară, ziua acestuia curgând după un horarium care începea foarte devreme, mai exact la 1:45 (în iunie) sau chiar 1:20 (în decembrie)! Un sfert de oră mai târziu urma ora de veghe continuată cu Laudele (3:10), primul dintre cele șapte momente sacrale de rugăciune (apoi, Prima, la ora 4:00, Terza, la 7:45, Sesta, la 10:40, Nona, la 14:00, Vespro, la 18:00 și Compieta, la 19:30). Prima repriză de muncă începea la 5:00, apoi urmau slujba de dimineață (8:00) și sesiunea de citit (8:50). Masa de prânz (mai degrabă un micdejuno-prânz 😊, dacă ținem cont de oră) era la 11:00, întregită de un „riposo meridiano” generos. A doua repriză de muncă debuta la 14:30, la 18:45 era cina, ziua încheindu-se la ora 20:00. Cum observase și Umberto Eco, orele canonice erau respectate cu variațiuni, după caz geo-climatice, date de așezarea abației și anotimpuri, dar și omenești, strictețea fiind pe ici, pe colo, mai mult sau mai puțin relaxată. Și așa a mers viața la abația din Cârța până când Matei Corvin a hotărât, la 27 februarie 1474, să o închidă. Pentru a limita influența Țării Românești în zonă, cu al cărei domn, Radu cel Frumos, s-a certat urât, acesta voind să-l pună abate pe un protejat al său de la mănăstirea Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, ca să strângă legăturile cu papalitatea și să preia arhivele mănăstirii (ce-or fi conținând?). A mai fost și viața (mult prea bună!) a călugărilor cistercieni, care compensau absența cărnii din dieta cotidiană cu prezența, deseori excesivă, a vinului… Eventual și invaziile turcești, care au afectat-o în trei rânduri (1421, 1432 și 1438). Ce-a fost mai de preț a fost dus la Prepozitura din Sibiu, la Cârța rămânând doar zidurile…

Am intrat în, acum, curtea bisericii, cu opt secole mai devreme chiar în nava acesteia, prin poarta turnului de vest, mai tânăr cu vreo 200 de ani. Am înaintat pe aleea betonată spre corul vechii biserici, tot ce a mai rămas din aceasta. Crucile în stil foarte german de pe dreapta sunt ale mormintelor unor soldați germani căzuți în primul război mondial și aduși, zece ani mai târziu, să odihnească aici. Sunt străjuiți de Roland, al cărui eroism de legendă se împletește cu sacrificiul concret al oștenilor pe câmpul de luptă. Are și Cârța o legendă care povestește cum și-a măsurat însuși Diavolul puterea cu cistercienii! Care tocmai se apucaseră să ridice mănăstirea, iar DIavolul, invidios și mâniat de competiția apărută local, n-a contestat licitația, ci s-a apucat să construiască și el ceva, pe celălalt mal al Oltului, mai grandios și taman pe dos, îndreptându-se spre adâncuri, nu spre cer! Unii au tot ridicat, celălalt a tot săpat, până când într-o zi cistercienii s-au întrebat cum l-ar putea opri: cineva a avut ideea să facă un baraj pe Olt, din care au inundat săpătura Diavolului și astfel a rămas numai mănăstirea cistercienilor, care a ajuns până la noi. Zice-se că dinspre mlaștina fără fund din apropiere, care s-ar afla exact pe locul săpăturii, se mai aud clopotele furate de tătari și aruncate în adâncuri. Înăuntrul bisericii impresionează prin simplitate și rost, totul arătând aproape ca atunci când comunitatea săsească a preluat-o (1721). Citim pe pagina cu informații că altarul baroc a fost așezat (1751) pe temelia celui vechi, că orga mecanică funcționează de la 1813, apoi privim peste băncile de lemn și parcă-i vedem pe enoriașii auzind preotul din amvon: „seid tater des worts und nicht horer allein”, fiți împlinitori ai Cuvântului, nu doar ascultători! „Sei getreu”, fii credincios, scrie pe zidul care ne conduce spre turn. Îi urcăm treptele de la 1450 și, de lângă clopote, vedem zidul rămas din ceea ce a adăpostit sala capitlului, refectoriul și biblioteca în care, poate, și-au găsit adăpost și cărțile de la Igriș…„E frig în scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea aceasta, nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce: stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”. Așa încheie Adso din Melk: „trandafirul își păstrează renumele din vechime, noi păstrăm doar numele”. Din frumoasa abație de la Cârța n-au rămas doar pietrele, ci și povestea care-i păstrează renumele pentru ca noi să-l ducem mai departe…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

OAZA DIN CODRII VLĂSIEI

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Sunt zile în care soarele dogorește saharian, vântul abia dacă se simte, apa nu-i destul de rece, iar umbra e la mare căutare. Mare noroc pe cei care au prin preajmă ochiuri de apă înconjurate de pădure lângă care se pot retrage pentru a se bucura de liniștea verde-albastră și răcoritoare.

Într-o zi călduroasă am pornit și noi în căutarea unui astfel de loc, către care ne-a dus chiar șoseaua ce-i poartă numele. Abia am așteptat să dăm șesul deja îngălbenit pe pădurea în care am simțit diferența de cum am intrat! Drumul rămas l-am făcut și mai lent, să ne mai țină bucuria. Pe sub poarta de lemn, apoi pe sub turnul de poartă, am ajuns. Mult verde, albastru și alb: crengile arborilor, cerul senin și zidurile mănăstirii Căldărușani fac o liniște care copleșește și răcorește, rar tulburată de vreo pasăre care simte nevoia să se facă auzită în timp ce zboară sau de zbârnâiala efemeridelor atunci când e vremea lor. Foarte probabil, aceeași liniște a căutat-o, acum vreo patru veacuri, și Matei Basarab, domnul Țării Românești. Primii ani ai domniei au fost cam agitați: cum să nu vrei să găsești locul geometric între conflictul latent cu turcii și dorita prietenie cu Transilvania, certurile cu boierii munteni și cele cu Vasile Lupu, domnul Moldovei? Și l-a găsit pe limba de pământ la capătul căreia Vlăsia și Pociovaliștea (pe autostrada A3 rebotezată Cociovaliște…) se unesc în lacul Căldărușani.

Înconjurat din trei părți de apă, împădurit și bine ascuns drumului mare umblat când de negustori, când de oșteni, locul e unul aparte, așa cum arată harta făcută în scop militar, nu turistic, de austrieci în miezul secolului 19. În mai 1637, domnitorul a cumpărat, cu 150 de galbeni „den punga măriei sale”, un sfert din Căldărușani (avea să mai cumpere părți din sat și-n anii următori), pentru a ridica o mănăstire. Nu altceva deoarece, așa cum scrie Veniamin Nicolae în cartea sa despre ctitoriile lui Matei Basarab, o legendă amintește de un schit de lemn locuit de nouă călugări și starețul Partenie, căruia domnitorul le-ar fi promis că dacă revine biruitor din luptă va ridica o mănăstire. De zid pentru că aproape toate mănăstirile pe care le-a ctitorit au fost fortificate să poată deveni și cetăți la o adică.

Cu planul treflat și cele trei turle, biserica mănăstirii cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir este foarte familiară pentru oricare vizitator al Țării Românești. Deasupra ușii se mai poate citi pisania care zice cu chirilice: „Io Matei Basarab, voievod și domn a toată Țara Românească și de cea parte de munte și altele domnind, vrut-am și aici, în locul acesta carele se chiamă Căldărușani, a zidi casa Domnului, carele loc singur domnia mea cu gândul l-am găsit, întru mărirea și lauda sântului, marelui mucenic Dimitrie, ca să ne fie domniei mele și părinților mei întru vecinică pomană, iar împăratului de veci celui neputred, celui nevăzut, celui înțelept unul Dumnezeu, aceluia să-i fac cinste și mărire întru vecii de veac, amin. Și s-a început a se zidi în luna iulie în 14 și s-a săvârșit în luna octombrie 20, leatul 1638”. Paul de Alep, mai înainte Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī, preot și arhidiacon, dar și călător și cronicar, a vizitat-o însoțindu-l pe Macarie, patriarul Antiohiei, la două decenii după târnosire (1657): „…am mers la o mănăstire foarte mare, unde se ajunge pe o limbă de pământ, căci jur-împrejur este un lac foarte întins, fără margini și fără hotar. Are hramul Sf. Dimitrie și se numește Căldărușani. Este vestită în țara aceasta ca una dintre cele mai mari mănăstiri. A fost zidită de nouă, din temelie, tot de răposatul Matei-vodă, cu o biserică cum nu se poate mai frumoasă și mai mare, cu chilii împărătești. Lacul cel întins o cuprinde jur-împrejur. Și nu se află decât un drum rău, de pământ, altminteri nu este nici o cale până la ea. Aici este îngropat Sf. Mitrofan, patriarhul Alexandriei. Ne-am închinat la capul lui cel minunat”. Biserica era închisă pentru reparații așa că vom reveni ca să vedem tablourile votive ale lui Matei Basarab și Elina Doamna, singurele rămase din pictura originală. Am ocolit-o prin stânga spre muzeu (abia la ieșire am văzut săgeata care ne îndruma prin dreapta…).

Chiar sub turnul clopotniței ne-au făcut atenți trei afișe: primul, despre regulile pe care trebuie să le respecte vizitatorul, al doilea, en anglais and français, despre istoricul mănăstirii, iar al treilea despre seminarul „Joc responsabil”. Am urmat regulile de vizitare, am aflat de evenimentele din istoria mănăstirii, dar jocul responsabil!? Pare-se că la un moment dat mănăstirea și Consiliul Județean Ilfov au organizat un „seminar despre teme esențiale, legate de dependența de tehnologie, jocuri on-line și combaterea bullying-ului, oferind strategii și soluții pentru a naviga în siguranță în lumea digitală”. Până să disonăm cognitiv ne-am amintit că la San Antonio, în Padova, acatistele puteau fi trimise online. Admirând arcadele chiliilor am continuat analog către muzeu. Paraclisul unde se țin slujbele până se termină reparațiile este flancat în dreapta de o sală cu cărți, veșminte și odoare bisericești, iar în stânga, de o încăpere în care, plăcut surprinși, am dat de Nicolae Grigorescu! De ce am luat-o la stânga? Iată de ce! Despre anii de început ai celui care, înainte de a deveni faimos cu carele cu boi, a deprins meșteșugul pictând icoane, ne-a povestit un călugăr. Doi ani (1854-1856) a locuit și s-a școlit aici Nicu Zugravu cu meșterul, tot zugrav, Evghenie Lazăr. A învățat sau a lucrat? Studiind prezența lui Grigorescu la Căldărușani, George Oprescu a observat că acesta a lucrat pentru mănăstire, în 1854-1855, în două rînduri, executând comenzi sau chiar locuind aici. Marele critic de artă a găsit zece icoane ale pe atunci tânărului pictor, numai două fiind semnate și datate: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854), semnată Nicu Grigorescu și „Încoronarea Fecioarei” (1855), semnată Nicu Gri. zug. Le-am văzut pe perete și am primit voie să facem câteva poze de departe. Oarecum ciudat, prezentarea colecțiilor mănăstirii pe website-ul acesteia nici măcar nu-l menționează (!?) pe Nicolae Grigorescu…

Dacă Matei Basarab a fost un adevărat promotor cultural, atunci ctitoria sa, Căldărușaniul, a fost un remarcabil centru cultural de-a lungul vremurilor. Școala de copiști de aici a pus pana la dezvoltarea limbii române, școala de zugravi subțire (1778) i-a dat culoare, iar tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei, aflată peste Vlăsia, la metocul Cocioc (1834), i-a răspândit cuvintele. Starețul Sfânt Cuvios Gheorghe de la Cernica i-a întărit atât zidurile – etajând chiliile, refăcând turlele bisericii și înălțând turnul-cloponiță (1775), cât și credința – prin codul de conduită şi trăire monahală în șapte trepte inspirat din scrierile Sfinţilor Părinţi şi practica athonită. Stareţul arhimandrit Meletie a construit (1850) trapeza şi paraclisul deasupra marii pivnițe boltite, mănăstirea găzduind mai mult de 300 de monahi. Jumătatea de secol care a urmat, cu cutremure, incendii și secularizarea averilor mănăstirești, aproape că a ruinat-o. Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu a restaurat-o cu multă grijă (1908-1915), cu sprijinul regelui Carol I și sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice. Încă un cutremur (1940), un incendiu devastator (noaptea de 8-9 decembrie 1945) și schimbările politice care au venit păreau să o lovească din nou. Și totuși, cumva surprinzător pentru că eram în 1950, Prea Fericitul patriarh Justinian, „în grija sa pentru dumnezeieștile mînăstiri, ca să ferească Sfîntul Lăcaș de pustiire purces-a la preînoirea cetății împlinindu-i toate stricăcinile pricinuite de foc, cu cheltuiala Departamentului Cultelor și a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mîntuindu-se lucrul în 6 iunie 1958 când se împlineau zece ani de la urcarea Prea Fericirii sale în scaunul de Patriarh al României”. Iarăși surprinzător, Căldărușaniul i-a fost domiciliu obligatoriu, dar, în bunul spirit al împăcării, și casă bună episcopului Iuliu Hossu, după desfințarea abuzivă a bisericii greco-catolice, din 1956 până la moartea sa (1970).

Cu multă veselie ne-au salutat la plecare aricii fosforescenți, care ne-au zis să aruncăm o privire și bisericii ctitorite (1804) de Constantin biv-vel ban şi Toma biv-vel logofăt, ambii Creţulescu. I-am ascultat, apoi am privit spre lac și am înțeles și mai bine de ce i-a plăcut atât de mult locul domnitorului încât să ridice mănăstirea care, trecând prin de toate, dăinuie și astăzi.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

UN BELGIAN LA BOLINTIN

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Când te grăbești către Pitești, din margine de București, ai autostrada, de zorești. Iar dacă nu, un pic abrupt, alegi: pe Argeș sau pe dedesubt? Din Militari de izbutești să ieși făr-să te bramburești, cotește dreapta fără chin și ține-o întins, spre Bolintin…

… deși pe meleagurile noastre e încă riscant să alegi drumurile „mici”. Dar când ești fan The Country Lane Appreciation Society și crezi cu tărie că țării ăsteia îi lipsesc doar drumurile bune și taxele mici (poate am mai spus asta…), atunci e simplu să lași autostrada și să iei drumul județean, recte 601. Cum am trecut prin (comuna) și peste (pârâul) Ciorogârla, am și intrat în Bolintin Deal. Unde nu se află niciun deal dar poate că ăia doi (da, fix doi!!) metri în plus față de vecinul „Vale” i-au permis să adauge altitudine numelui. Bolintinul-din-Deal și-a trăit vremurile de glorie cam între 1890 și 1949. Marele dicționar geografic al României zice că, la 1898, comuna rurală din plasa Sabar a județului Ilfov avea tot două sate, atunci Berceni (fost Bolintin-Cotroceni), acum Mihai Vodă. 1717 locuitori trăiau în 341 de case pe pământurile stăpânite de Emanoil Băleanu, descendentul bogatei familii a boierilor Băleni, stat sau chiar de ei înșiși. Economia vremii se baza pe pământ și tocmai de asta aproape 90 % (88, ca să fim mai preciși) din suprafață era cultivată (!), cei 314 de contribuabili producând un venit de 4489 lei, din care comuna cheltuia cu chibzuință 4406 lei. O parte însemnată a cheltuielilor – exact 1684 de lei, vreo 37,5 % din PIB-ul comunei (!) – era pentru școala frecventată de 36 de elevi și 2 eleve. Drept e că punea și statul o parte din bani, dar dacă ne gândim cât putem noi dezbate, în ditamai secolul 21, despre cum ar trebui să alocăm cel puțin 6 % (șase la sută – în cifre și litere…) din PIB pentru educație, iar oamenii ăia dădeau aproape 38, ne mai rămâne doar să ne întrebăm: cum!?

Bolintin Deal arăta tare agroindustrial: avea moară și cu aburi, și cu apă, o povarnă bună să distileze țuică exact cât să-i bine-dispună pe săteni, o zalhana – că lângă țuiculiță merge ș-un păstrămior și patru mașini de treierat cu aburi. Plus oficiu de telegraf și poștă ușoară, patru cârciumari și doi hangii, iacătă și economia serviciilor. Bine trebuie că i-a mers comunei după primul război, că altfel nu sărea de la patru la 11 cârciumari și nu apăreau cinci cizmari, un croitor, o manufactură și banca „Sabar”! Tare departe i-a mers vestea, că-n prag de secol 20 ajunseseră aici și 43 de străini, iar patru decenii mai târziu și un belgian, care, împreună cu soția sa, au cumpărat (1942) conacul și partea de moșie moștenită de Gheorghe Em. Băleanu. Cam tot ce se știe despre valonul de familie bună provine din ceea ce am putea numi azi memorii, pe atunci doar declarațiile lui Ioan Mocsony-Styrcea. Declarantul a fost unul dintre personajele cele mai interesante ale perioadei interbelice: foarte bogat, mai ales după ce a fost înfiat de și l-a moștenit pe baronul Antoniu Mocsony de Foen, și foarte influent, din postura de secretar al regelui Mihai I, apoi mareșal al Curții Regale. Aflat în închisoare, a scris de mână 1358 de pagini, fiecare semnată olograf, până vineri, 23 noiembrie 1962. Patru zile mai târziu a fost eliberat, iar după încă aproape doi ani avea să ajungă alături de soția, plecată în Elveția încă din 1943! Deși încă nu sunt publicate (dar ar merita, precum memoriile lui Constantin Argetoianu!), paginile pot fi citite în manuscris sau bătute la mașină, dosarele care le cuprind fiind digitalizate de CNSAS!

Veritabil personaj de film, Mocsony-Styrcea scrie despre un alt potențial personaj. Adolphe Hubert – văr primar cu cel care fondat Danubiana și primele fabrici de zahăr din Balcani (Giurgiu, Ruse, Roman și Sascut), înrudit cu fondatorii fabricii de sodă Solvay Uioara, a ajuns în România pe la 1910, cu elanul tânărului inginer agronom repartizat la țară. Foarte înalt, voinic, sănătos și frumos atunci, impozant mai târziu, a fascinat-o pe Olga, renumită frumusețe romașcană, văduva tânără și veselă a baronului bucovinean Capri, austriac de obârșie armeană, la fel ca ea. S-au mutat la Bolintin după ce Adolphe s-a pensionat cu gândul să ducă o viață bună, ca la țară, făcând agricultură, crescând cai și dormind de după-masă. „Căci dacă el era un administrator chiar fără de pereche la cunoștința mea, apoi ea nu-i rămânea cu mult în urmă în domeniul casnic: curățenia casei, a servitoarelor drăguțe, a unei bucătării mai frumoase decât salonul și bogăția de pe rafturile cămărilor ei în compoturi, marmelade, dulcețuri, șerbeturi, zarzavaturi conservate, ciuperci, bureți, jamboane nu de Praga, ci de Yorkshire, care sunt încă mult superioare celorlalte, pastrame și pateuri de gâscă – al cărei soi Hubert îl schimbase-n Bolintin și-mi explica acum surpriza cinei de aseară – mă rog, într-un cuvânt, dovada că dragostea poate să facă minuni din moment ce reușise a transforma pe o prea frumoasă și ușuratecă armeancă-ntr-o mai puțin atrăgătoare, dar exemplară gospodină, mai cu seamă în sectorul curățeniei care la armence lasă-ndeobște de dorit”.

Datorită pasiunii proprietarilor, ferma va prinde câțiva ani de prosperitate, chiar dacă foarte agitați, până când republica populară și naționalizarea au adus inevitabilul: soții Hubert au fost obligați să o cedeze „poporului”, „proprietar” prin intermediul Băncii de Stat R.P.R. Inventarul „viu sau mort” a cuprins clădiri de locuit, pivnițe, grajduri, sere, ghețărie, lăptărie, batoză, căruțe, camioane, șaretă, docare, sănii, pluguri, grape semănătoare, cultivatoare, un „automobil 6 cilindri în linie marca Stude Backer, motor seria GE28981, nr. circulație 1858 B cu 4 cauciucuri uzate”, harnașamente, trofee de vânătoare, scule, animale (cai, vite, porci) și păsări (găini, curcani, rațe, porumbei), semințe, furaje, legume, cereale, mobilier, argintărie, aparate de radio și foto, veselă, haine și așternuturi, vase și bibelouri, picturi, statuete din bronz, instrumente muzicale (un pian de concert și o pianină), iatagane și pistoale turcești, două iatagane japoneze, scoarțe oltenești, carpete și covoare orientale, clasoare cu timbre, 1461 de cărți și publicații periodice, 14 albume cu fotografii. Nimic n-a scăpat poporului foarte meticulos, care le-a consemnat pe 64 de pagini dactilografiate la un rând, la finalul cărora Olga Hubert a adăugat „Iscăliturile noastre confirmă numai situația inventarului”. Împreună cu Adolphe, au părăsit conacul la 1 noiembrie 1949 primind voie (!) să ia cu ei obiecte și alimente „pentru uzul personal”: cămăși, izmene, cravate, pijamale, rochii, ciorapi sau batiste (numărate cu bucata!), kilograme de zahăr (1,5), cartofi (23) sau ceapă (17), 400 de nuci, un pui de curcă, o găină și doi pui…

            La intrarea în Bolintin Deal uimește o construcție ce pare copia (kitsch) a unui castel. Nu e conacul Hubert, care se ascunde în verdeața parcului, cândva chiar al său, acum doar comunal. E Luna lui Cuptor, sunt 33 de grade, am parca pe partea cu umbră, dar e complet ocupată, deci optăm pentru cea cu soare. Am luat-o prin parcul în renovare spre intrarea în spital, pentru că acum conacul este spital. Flancat de doi căței toropiți, paznicul ne spune că nu se poate fotografia clădirea, nici măcar din exterior, pentru că… nu e voie! Ținem la intimitatea pacienților și-i pozăm doar poarta. Se face mai cald, ar merge o pauză de hidratare La Berăria lui Matei, chiar peste drum, dar mai avem de mers, așa că a rămas pe altădată. Înapoi spre mașină, din nou prin parc, pe lângă foișorul în care poate cântă fanfara comunală. Sau poate nu. Am ajuns până la gardul viu, prin care am surprins un colț de conac. Chiar dacă e monument istoric, nu pare nici foarte îngrijit și nici nu arată foarte interesant din punct de vedere arhitectonic. Până la urmă este pe lista monumentelor istorice pentru că e o clădire veche (aparent, nu se știe precis când a fost construită: „la începutul secolului 20”!). Am prins-o mai bine din parcarea supermarketului ridicat tot pe un colț din parcul fostului conac. Am trecut pe lângă primărie și biserica Sf. Nicolae, ctitoria Bălenilor, boierii care au stăpânit aici, iar acum odihnesc lângă biserica pe care au ridicat-o. Bolintin Deal are o strategie de dezvoltare locală, ce vorbește despre patrimoniul cultural local. Doar că peste un an expiră, iar rezultatele nu se văd. Dar o să apară una nouă…

Am intrat în comună pe bulevardul Republicii și tot pe el am și ieșit. Am umblat pe bulevardul Muncii și am observat că mai este unul, 1 Mai. Poate că meritau și Emanuel Băleanu sau Adolphe Hubert ca măcar o stradă, eventual parcul (?), să le poarte numele dar fie n-au făcut destule pentru comună, fie Bolintinul n-a depășit vremurile republicii populare…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.