MOO

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Stăteam noi liniștiți pe facebook și cum stăteam așa, deodată ne-a apărut pe wall un anunț: cică se deschide un muzeu, al oamenilor obișnuiți! Aaaa, păi oamenii obișnuiți suntem și noi, la muzee ne place să mergem, deci… Unde se-ntâmplă? La Ploiești? Adicătelea în vecini, hai să mergem la vernisaj!

Sigur că atunci când stai în raza de atracție a unei planete urbane cu două milioane de locuitori e destul de greu să te lupți cu gravitația: în mod evident, se întâmplă mai multe la București decât la Ploiești, iar dacă și modelul de dezvoltare național este unul de tip latino (toate se întâmplă mai întâi la Buenos Aires, după care ajung și-n Rosario, să zicem…), e clar că bătălia-i dură. Totuși, de la margine de Ilfovshire cele două orașe se văd un pic altfel și, indiscutabil, Dallasul de Prahova, fostă capitală a petrolului românesc, are atuurile lui! Ne-am adus aminte de Casa Hagi Prodan, pe care am văzut-o și ne-a plăcut tare mult, dar și de concertele de la filarmonica locală, care ne-au făcut mai frumoase câteva seri. De data asta, a fost vorba de altceva: de un muzeu (are și muzee Ploieștiul), dar un altfel de muzeu – al oamenilor obișnuiți! De multă vreme spunem că lumea nu mai vrea să vadă doar vitrine cu obiecte vechi sau și mai vechi, pe care nu are voie să le atingă, uneori nici să le fotografieze nici „doar cu telefonul” și nici „fără blitz” (am scris și despre un astfel de loc!). Oamenii vor să afle despre alți oameni, din alte vremuri: cum trăiau, ce făceau, cum se îmbrăcau, ce mâncau, cât de bine le era, cât de mult trebuiau să se zbată ca să le fie atât de bine. Preocupări de oameni obișnuiți, mai degrabă decât vieți și fapte ale voievozilor, despre care am tot învățat la școală. Pentru că istoria fiecăruia dintre noi e, de fapt, ce-am strâns și ce-am folosit din istoriile celor de dinaintea noastră, fie-ne rude, vecini, cunoscuți sau doar conaționali! Dar și pentru că, statistic vorbind, probabilitatea de a avea viața bună a unui om obișnuit este mult, mult mai mare decât aceea de a ajunge… voievod, eventual mare boier! Am ajuns la poarta casei de secol 19 către secolul 20 a doua zi după deschidere și ne-a atras atenția că eram în fața unui spațiu pentru expoziții, cursuri și evenimente, pe strada Miciurin la numărul nici nu se putea altfel decât 1!

Miciurin!? Prima oară am auzit de Miciurin ajunși la București, în toamna lui ’90, ca studenți la Marketing. Trecea 41 pe bulevardul care, deși se numea așa, era faimos pentru linia tramvaiului și cunoscut pentru că tăia alt bulevard, 1 Mai, pe care mergeam cu 300-le spre căminele ASE-ului din Agronomie. Prima stație după intersecție era Domenii, unde am piețărit vreo patru ani… Mai auzisem că Miciurin ăsta era capabil să încrucișeze tot felul de plante și să scoată producții record la hectar. Și… cam atât, că noi doar mâncam, nu și studiam fructele și legumele. Când am văzut acum că MOO locuiește pe Miciurin 1 am zis că merită să digi-săpăm un pic să aflăm mai multe despre Ivan Vladimirovici. Care s-a născut (1855) în vremea Războiului Crimeeii la Miciurovka, raionul Pronsk, gubernia Riazan, în Imperiul Rus și a început să se ocupe, la 20 de ani, de selecția pomilor fructiferi: inițial pe un teren de 500 de metri pătrați, un sfert de secol mai târziu la o fermă de 13 hectare! Anticipând vremurile, va ceda statului pepiniera sa experimentală (1918) dar o va conduce în continuare. Va trece cu bine și de analiza ordonată de Lenin (1920), iar Consiliul Comisarilor Poporului va declara livada, trei ani mai târziu, de importanță națională! Devenită stațiune de selecție genetică (1928), se va transforma în Laboratorul central genetic Miciurin (1934). Aici a început creșterea hibrizilor de caise, cireș dulce și struguri în zonele nordice și i-a îmbunătățit pe cei de măr și păr. Miciurin a rămas faimos pentru că a creat peste 300 de soiuri de plante (una singură numită după el, Aronia mitschurinii) și a dat numele mai multor localități și străzi (inclusiv bulevardul cu 41!). A, și pentru zicerea lui: „nu ne putem aștepta la favoruri din partea naturii. Să i le luăm – asta e sarcina noastră!”. A fost un fel de lider al biologiei miciuriniste, evident sovietice, în competiție cu biologia weismannist-morganist-mendelistă, evident capitalist (ce noroc că are Wikipedia linkuri pentru toate biologiile astea…).

Dar să revenim la numărul 1. Am intrat în curtea casei abia renovată și recondiționată pentru a găzdui întâmplări culturale pentru oameni obișnuiți. Ne-a plăcut afișul cu „Cea mai mare expoziție de fotografie retro din România: Litoralul anilor 50-80” și, înăuntru, am aflat că putem face tot ce ne place. Combinația de color (vederile) și alb-negru (pozele) ne amintește că, la mare, ca-n viață, așteptările erau mai colorate decât realitatea. Faine cuferele, cam interbelice (ai noștri nu foloseau duffel-bagurile vesticilor – le-am văzut într-unul din filmele cu Mărgelatu, nu pentru turism, ci la cărat odoare…). Ioanei i-a plăcut oglinda: este restaurată și de cumpărat pe Kolectionarul. De pe un perete, o domnișoară ne zâmbește relaxat, îndrăzneț și alb-negru într-o frumoasă belvedere de deasupra hotelului din Olimp… Surpriză, gazda a întors câteva panourile cu vederi! Văzând textele de pe verso, cuvintele și scrisul, ne-am amintit de ritualul trimiterii vederilor de la mare. Unul foarte important, de la cumpărarea lor și a timbrelor, la scrierea acestora și punerea la poștă. „Cele mai calde/călduroase salutări din frumoasa stațiune… îți/vă transmit / te/vă pupăm cu mult drag…”. Scris cu stiloul Flaro, cel românesc sau Hero, cel chinezesc; de obicei oblic, aproximativ la 45 de grade, sud-vest – nord-est (uneori, aproape de est textul începea s-o ia la… plajă). Timbrul, de cele mai multe ori cel de 40 de bani cu biserica de la Densuș, nelipsit din clasoarele de dinainte de ’89, era lipit cu ADN propriu (adezivul de pe spate era tot mai puțin și abia prindea…) și bine apăsat cu degetul mare, să nu se dezlipească. Urma drumul până la cutia poștală, echivalentul unei misiuni aproape ca-n filmele de comando, care trebuia musai îndeplinită cu succes! Ce mult ne-a plăcut cutia pentru pălării, probabil a vreunei doamne din înalta societate ploieșteană de acum un secol! La muzeul județean n-am fi putut, dar la muzeul oamenilor obișnuiți, și-a făcut Ioana poză cu ea 😊!

Ne-am bucurat că am avut vreme să stăm la o șuetă cu Bogdan Stoica despre patrimoniul cultural pe care îl (mai) avem și c(ât)e mai putem face cu el. Și-n Ploiești, și-n alte locuri de pe la noi, mai sunt o grămadă de case vechi, pline cu lucruri și cu povești care merită să fie descoperite și făcute cunoscute celor care sunt curioși să afle ce a fost, ca să înțeleagă ce este și să anticipeze ce-ar putea veni! Ei, dar de la Bogdan am aflat și, probabil, cel mai bun banc al ultimilor (cel puțin) 20 de ani! Cică atunci când au ajuns conchistadorii pe țărmul viitoarei Americi au trimis un negociator să intre-n vorbă cu localnicii. Care au trimis și ei un negociator să vadă ce vor străinii ăia. S-au întâlnit negociatorii pe plajă și cum niciunul nu vorbea limba celuilalt au încercat să se înțeleagă prin semne (a se vedea imaginile de mai jos 😊). Primul a „semnalizat” străinul, care i-a arătat localnicului degetul arătător. Răspunsul a venit imediat, cu arătătorul și degetul mijlociu ridicate în V! Conchistadorul a replicat cu palmele unite în vârful degetelor, iar localnicului i-a răspuns mișcând palma mâinii drepte paralel cu nisipul. După ce s-au privit în ochi câteva momente, fiecare s-a îndreptat spre ai săi. Cum a fost, l-au întrebat cei de pe corabie pe al lor? Nasol… Va trebui să ne luptăm cu localnicii! De ce!? Păi, i-am arătat că dacă ni se opun, vom ucide o sută dintre ei, iar el mi-a răspuns că vor omorî două sute dintre noi! Atunci i-am spus că le vom arde și casele, iar el mi-a răspuns că ne vor rade corabia!! Și, cum a fost, l-au întrebat localnicii pe al lor? Foarte bine, străinii sunt oameni de treabă! Cum așa, ce ți-a zis? Păi, mai întâi mi-a spus că îl cheamă Țăruș, iar eu i-am răspuns că pe mine mă cheamă Iepure! Apoi m-a întrebat dacă sunt de casă, iar eu i-am zis că sunt de câmp!! Sigur o să ne înțelegem cu oamenii ăia de pe corabie! Istoria ne-a arătat cum s-au înțeles, dar noi am râs și am reconfirmat că nu suntem noi de vină pentru ce înțeleg ei și nici viță-versa 😊.

Abia așteptăm următoarea întâmplare: va fi o expoziție despre cum mergeam la școală în vremurile care am mers și noi la școală! O să aducem gem de prune și sirop de corcodușe, pe care abia așteptăm să-l mixăm cu apa de foraj de mare adâncime de la cișmeaua din curte și să-l savurăm la taclale.

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

CETATEA DE LA COTITURĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Drumul șerpuiește când la vale, când la deal, pe lângă fluviul care parcă s-a răzgândit și nu mai vrea să se verse în Marea Neagră. L-am luat de la Cernavodă, apoi l-am lăsat să se ducă spre Hârșova și am oprit lângă zidul gros, pe un soi de tăpșan parcă mai uscat, cât să nu mă umplu de noroi de la primii pași…

Dunărea mai că roagă, iar istoria parcă imploră să intre-n poze: locurile sunt prea frumoase, iar faptele prea bogate pentru ca să rămână doar amintiri de moment. Am găsit și intrarea ascunsă după un panou care anunță că se fac lucrări de restaurare – bună treabă! De fapt, nu treabă, cât intenție, pentru că deși sunt semne de șantier, nu se văd nici constructori, nici prea multe în urma lor. Dau să intru și aud: „nenea, n-aveți să-mi dați și mie cinci lei?” Mă întorc și văd un băiat mai pirpiriu, dar care se dă bine înfipt în ghete. Îl întreb: „dar ce știi să-mi spui despre locul ăsta?”. Tăcerea care a urmat mi-a dat de înțeles că nu prea multe și am continuat: „dacă ai învăța niște lucruri despre locurile astea, cele întâmplate de-a lungul vremurilor și oamenii care l-au făcut faimos, le-ai putea povesti celor ca mine, care au ajuns până aici… Și ai primi nu cinci, ci poate zece lei!”. Clar, l-am luat prin surprindere dar, după câteva momente de nelămurire, a îndrăznit să-mi spună că „e o cetate romană” și, „oricum, nu prea vine lumea pe aici” s-o viziteze. Sigur, putea să-mi mai spună și că până să vină romanii, pe aici au fost geții, doar de asta-i zice „dava” (iar „capi” ar veni de la „cotitura” pe care o face Dunărea, fix înainte de piscul calcaros pe care se află cetatea – acuma, știm cu toții că pe lângă barză, mânz, viezure și încă niște vorbe, lucrurile sunt tot în curs de lămurire în privința limbii dacilor sau a geților). Revenind, îmi mai putea spune și că satul de acum, parte a comunei Topalu, a fost întemeiat de turcii dobrogeni, prin secolul 18, și că s-a chemat Calachioi – Kale-köy, satul cetății. Iar după ce Dobrogea a intrat în Regatul României, veterani ai Războiului de independență s-au așezat aici, urmați, la începutul secolului 20, de locuitori de lângă brațul Borcea. Cu cetatea romană și de încurajare și-a câștigat cei zece lei, dar tare mi-ar plăcea să știu că l-am inspirat și că a pus ideea în practică.

Dar asta a fost acum 13 ani! Între timp, tăpșanul a devenit parcare, în loc de noroi este asfalt marcat și iluminat, șantierul a fost închis, iar cetatea e bună de explorat. Povestea Capidavei începe cu așezarea geto-dacă pe care Vasile Pârvan a considerat-o capitala lui Dapyx. Romanii au ținut cu Roles (care, astfel, l-a învins, și cu un pic de trădare, pe Dapyx), au ars-o, dar au revenit constructiv în vremurile lui Traian transformând-o într-un castru măricel. Cohors I Ubiorum, apoi Cohors I Germanorum civium romanorum, venite tocmai din Germania au staționat aici. Goții au ignorat eforturile romane și, profitând de bellum Scythicum, l-au distrus. Tot răul spre bine: refăcut în a doua jumătate a secolului III, castrul a găzduit o unitate de cavalerie – cuneus equitum Solensium și o vexillatio Capidavensium. Zidurile groase de doi și înalte de șase metri, consolidate cu șapte turnuri de 11 metri, au dat încredere oamenilor, care s-au văzut locuind într-un civitas, punct vamal și port, într-un territorium Capidavense cuprinzând villae rusticae, vici și pagi. Apare și un C. Iulius Quadratus, princeps loci în Ulmetum și quinquennalis territorii Capidavensis. Cum imperiul trecuse deja la creștinism, Capidava devine și reședință episcopală. Liniștea plină de folos a durat până în a doua jumătate a secolului VI când, pe rând, cutrigurii, slavii și avarii au atacat regiunea și au forțat retragerea romano-bizantină din Dobrogea. Bizantinii vor reveni prin secolele IX-X și vor adăuga un zid de piatră și pământ care să apere bordeiele săpate în cetate. Arheologii au identificat șase niveluri de distrugere și reconstrucție și șapte de ocupare în cei 250 de ani bizantini. Până la 1000 de locuitori, stratiotai (grăniceri) bizantini, locuiau în 100 de bordeie, de 12-16 metri pătrați fiecare, în interiorul fortificației. Atacul pecenegilor (1046/1047), urmat de marea migrație a uzilor (1064) aveau să ducă la abandonarea definitivă a Capidavei.

            Povestea restaurării Capidavei am citit-o acum șase ani și jumătate. Totul a pornit de la buna intenție a Consiliului Județean Constanța (2009) de a reabilita cetatea și a o transforma în atracție turistică, desigur cu bani europeni. A urmat depunerea proiectului la Ministerul Dezvoltării (2010) și declararea acestuia ca eligibil pentru a primi finanțare (2013). Bugetul (15 milioane de euro) a fost licitat tot în 2013 de șase entități și câștigat prin descalificarea a cinci dintre acestea, poate și pentru că au subestimat valoarea proiectului la numai zece milioane. Contractul a fost încredințat în octombrie 2014, șantierul a fost deschis în martie 2015, lucrările fiind realizate pe baza documentației avizate de Ministerul Culturii, prin Comisia LIMES. De aici au început problemele. Prima, circulația banilor pe ruta Europa – Capidava, subiect interesant pentru DNA Constanța. A doua, restaurarea propriu-zisă, oprită în toamna lui 2015: „în cei doi ani, fortificațiile ridicate de Imperiul Roman în urmă cu două milenii au fost mutilate iremediabil sub ochii arheologilor responsabili de șantier. Muncitorii lipeau, cu ciment gri, bucăți albe similare celor de BCA și nu trebuia să fi făcut nici măcar o oră de arheologie ca să îți dai seama că monumentul istoric nu mai semăna cu o cetate, ci cu fațada neterminată a unui bloc uriaș. Orbi în fața desfigurării monumentului istoric, specialiștii trimiși pe șantier de Ministerul Culturii au avizat pe bandă rulantă fiecare etapă a construcției. Lucrările au fost oprite abia după intervenția procurorilor DNA”. Nu că ar fi fost singura „restaurare” tip geamuri termopan pe construcții medievale: cum am putea uita Poarta Sărutului din Târgu Jiu, spălată cu un furtun de apă sub presiune și îngălbenită în urma pierderii oxizilor și a sărurilor de fier, construirea unui bloc de patru etaje pe situl istoric al cetății Tomis sau, cel mai recent, „restaurarea” castrului Arutela (bine că l-am povestit)?

            Am început turul cu Muzeul Capidava care, în esență, prezintă prea puține lucruri despre Capidava! Totuși, de aici am luat biletele și am dat peste Ioan Zoba din Vinț și a sa „Cărare pre scurt pre fapte bune îndreptătoare”! Multe artefacte au fost descoperite aici începând din 1924, dar acestea au fost duse la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, acum închis pentru renovare (sperăm nici atât de lungă, nici la fel de neinspirată precum în cazul fortificației). Am pornit peste o pasarelă spre poarta cetății, am trecut pe sub bolta Porta Principalis (deși „principală”, este foarte îngustă – 2,50 metri, lățimea standard a unui car în antichitate – probabil pentru a fi mai ușor de apărat) și am pășit pe pavajul Via Principalis. Pe dreapta, zidurile unui fost depozit cu vânzare sunt continuate de cele ale încăperilor tot cu rost comercial (având în vedere numeroasele amfore, vase, măsuri și monede găsite). Traversăm pe o altă pasarelă spre zidul estic, unde se află locuințele, două foarte confortabile pentru acea vreme având băi cu instalații de încălzit apa! Zidul mai păstrează urmele incendiilor care au pustiit orașul la finele secolului VI. În colțul de nord-est sunt urmele bazilicii ridicate în cel mai înalt punct al cetății. De aici ajungem la poarta care duce spre Dunăre: lenivodezodedanub e foarte scăzut, ceea ce încurcă dar nu împiedică barjele să circule! Turnul nord-vestic a fost un phrourion, pe platforma sa fiind amplasată o baterie de ballistae, gata să stopeze corăbiile care nu și-au plătit taxele sau care îndrăzneau să ducă oșteni inamici. Trecem pe lângă fosta carieră de calcar, a cărei exploatare a sacrificat această parte a zidurilor, ocolim ciulinii uscați și florile de piatră galben-albastre, ajungem la Principia – vechiul comandament, apoi la horraeum, antrepozitul folosit (uneori drept cazarmă) până în anii de dinaintea retragerii bizantine și încheiem turul tot la poarta principală. Ne-a plăcut!La cotitură am văzut o cetate restaurată tragi-comic: Ministerul Culturii zice că executantul nu a respectat proiectul arheologilor, executantul spune că are aviz și că finanțatorul – Consiliul Județean – nu i-a cerut oprirea lucrărilor, Consiliul zice că i-ar fi cerut dacă Ministerul l-ar fi anunțat că sunt probleme, iar Ministerul spune că le-ar fi semnalat dar nu se cunoaște exact când, cui și cum! Cu gândul că intenția contează, ne-am bucurat amuzându-ne…

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

ÎNTRE NIBIRU ȘI DEAUVILLE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Atâta s-a tot întors Daniel Iordăchioaie la marea albastră pe riviera din inima lui, că n-am mai rezistat nici noi! Văzusem Sudul, așa că a venit și rândul Nordului, al cărui patrimoniu interbelic nu numai că l-am explorat, ci ne-am și bucurat de el, iar apoi l-am și povestit aici.

Eforie Nord e unul dintre locurile în care, înainte de 1989, puteai ajunge cu bilet de sindicat sau ca însoțitor al cuiva având biletul verde. Am fost în două rânduri, am stat la hotelul sindicatelor, la un fel de all-inclusive cu toate mesele (meniu fix) și procedurile (pentru cine avea nevoie) incluse și am mers la plajă la Belona. Pe atunci bălăceala în mare, întreruptă de rare și scurte pe (și la) uscat, bătea orice preocupare, acum situația s-a inversat 😊! Am mers la Eforie Nord ca să vedem ce-a mai rămas din stațiunea care își propusese să devină un Deauville românesc. Desigur, și să facem baie & plajă. Povestea locului începe cu Tekir-Ghiolul din care s-a desprins, în 1921, Techirghiol-Movilă (rebotezată, ca să se potrivească vremurilor, Carmen Sylva, Vasile Roaită, astăzi Eforie Sud) și continuă cu apariția comunei urbane Stațiunea Balneo-climaterică Eforie (1933). „Cele trei localități s-au diferențiat și mai profund – așa cum se cuvine într-o țară „democratică”. Techirghiol a rămas pentru sărăcime, Movila pentru burghezime, iar Eforia, ajutată de o dibace reclamă, pentru „spuma” înaltă și fină a societății românești”, scria George Vâlsan (1940). Monumentala Enciclopedie a României elaborată sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti menționa Eforia ca „stațiune modernă la 13 km de Constanța, situată între litoralul mării și lacul Techirghiol. Terenuri de sport, basine, stabilimente de băi. Taberele O.N.E.F. și Prietenii mării. Patru sanatorii de stat, între cari unul militar, casino, hoteluri de lux (Bellona, Neptun), pensiuni în vile moderne”. Comuna urbană cu (probabil!) numai 103 locuitori (1 iulie 1936), avea primărie, poliție, oficii PTT și telefonic, oficiu de cură și turism și dispunea de un buget de venituri și cheltuieli de 2516209 lei (1936-1937). Principala atracție, prezentată cu poză, era hotelul Bellona. 4473 vizitatori ajunseseră aici Eforia (1934), dar doar 1325 trei ani mai târziu, aparent în urma concurenţei cu Mamaia, „staţiunea în plină ascensiune”!

            Creșterea Eforiei, viitoare Nord, a fost susținută de Aristide Blank (da, acel Blank, din „afacerea” Marmorosch Blank și… cam în acea vreme!) și Tudor Don. Foarte inspirat, bancherul cumpărase teren în zona falezei și i-a cerut tânărului arhitect George Matei Cantacuzino un plan urbanistic care să-i pună în valoare investiția. Primarul a facilitat administrativ concretizarea planului, astfel că, în 1930-1938, au fost proiectate și construite mai multe clădiri, cu participarea unora dintre cele creative minți ale perioadei: Horia Creangă, Constantin Iotzu  sau Henrieta Delavrancea Gibory. Chiar dacă pare neverosimil, trenul Constanța – Carmen Sylva trecea pe faleză, așa că linia a fost mutată pe actualul traseu, în locul ei apărând vilele Aviana, Don și Bibescu (toate în 1931), Tilea și Martalogu (1933), Marelui Voievod Mihai (1934), hotelurile Neptun (1932) și Bellona (1934), Sanatoriul liceelor militare (1932) și Casa corpului didactic (1936)! De ce George Matei Cantacuzino? Ne convinge biografia sa: venirea pe lume (în Mitteleuropa, la Viena), într-o familie Cantacuzino & Bibescu, înrudită cu mari nume ale societății, voluntariatul în primul război mondial (cel mai tânăr sublocotenent al Armatei Române!), studiile la École des Beaux Arts din Paris, proiectele începute cu Palatul Băncii Chrissoveloni (1928) și continuate cu alte clădiri de referință, cărțile – Arcade, firide și lespezi (1932), Izvoare și popasuri (1934) sau Pătrar de veghe (1938), revista Simetria (1939-1947), articolele și conferințele radio despre arhitectura românească, picturile pline de „sens decorativ deosebit de armonic si de viu” (Tudor Arghezi), „în care fierberea lui interioară își caută seniorial expresie” (Camil Petrescu) și prin care „surprinde sensibilități și rostește, parcă pe șoptite, farmecul pământului românesc” (tot Arghezi), cursurile de Istoria și teoria arhitecturii (1942-1948), anii de la Aiud sau canalul Dunăre – Marea Neagră, munca temeinică la Direcția Monumentelor Istorice și Scrisorile către Simon.

            Proiectul iconic, care avea să-i exprime complet viziunea, a fost sanatoriul Societății Mutilaților Invalizi de Război, transformat, cum a fost gata, în hotel. „Pretutindeni, o artă nouă a luat ființă, arta care exaltează lumina, care caută să rezolve problemele sociale, care e în plină eră de experiențe și care, mai presus de toate, caută să-și însușească progresele tehnicei, toate subtilitățile mecanicei. Ceva din estetica automobilelor de lux, a marilor steamere transoceanice, a locomotivelor și a rapidelor, a intrat în arhitectura noastră. Toate elementele vitezei par a se fi întrodus în statica arhitecturii, toate elementele neliniștei par a se întroduce în adăpostul oamenilor, de parcă omenirea plictisită caută iluzia călătoriei în chiar decorul vieții de toate zilele. Intimitatea se reduce la un neo-lux de cabină de vapor, iar căminul se identifică adesea cu o cameră de hotel. În fața acestei lumi nouă, care se ridică atât la Moscova cât și la New York, atât la Praga cât și la Budapesta, românul rămâne nedumerit între acest miraj ciudat și, orice s-ar zice, atrăgător, și nostalgia inerentă sufletului său, a unei vieți patriarhale”. Numele amintește destinația inițială: Bellona – zeița romană a războiului, singura zeitate feminină personificând războiul cu caracterul său distructiv și brutal. Prezentat chiar de proiectant în paginile L’Architecture d’aujourd’hui, hotelul va deveni repede famos: „construit perpendicular pe mare, în poziția unei nave în șantierul naval gata de a fi lansată la apă, pe o fâșie de pământ îngustă și lungă, este proiectat astfel încât camerele să primească cantitatea maximă de lumină. Acesta este motivul pentru care latura de nord a fost rezervată aproape în întregime serviciilor, iar fațada de sud camerelor de oaspeți (72 în total). La parter și la etajele I, II și III, fiecare dormitor se extinde spre un balcon închis de pereți despărțitori. În subsoluri, bucătăriile și spațiile adiacente acestora, precum și alte zone de servicii, sunt de dimensiuni generoase. Pe cât a permis spațiul limitat, terasele care se extind până la mare au fost dezvoltate la maximum”.

            Reportajul maritim publicat în Gazeta cotidian de seară descria Eforia și protipendada ei în vara lui 1934. „Eforia a devenit astăzi, localitatea de predilecție a vilegiaturiștilor mai proeminenți din țara noastră. Construită cu inspirație absolut occidentală: lunga faleză ce începe dela hotelul Bellona și duce până la Riegler, toată pavată, vilele albe înșirate pe marginea ei, toate moderne simplificate până la neverosimil – reduse la simple expresii geometrice în așa măsură că locuirea lor ți se pare grotească. Belona însuși pare un palat de carton pus pentru joc pe malul mării – plaja cu umbrele mari, casinoul, buveta – toate sunt corecte și lustruite, rigide și în frac și mănuși albe. Doar marea se mai îmblânzește cu inepuizabila ei fantezie… Plini de importanță, convinși că marea există numai pentru ei, pe plaja și pe străzile frumos pavate ale Eforiei, se mișcă încontinuu, caleidoscopic, o întreagă nuntă de lume mânuită și pestriță. Bărbații, destul de decenți, epidemia unui convenționalism local manifestându-se doar prin fețele și brațele pârlite – fără îndoială cu ajutorul uleiului special și a mai multor ore de tortură cu ochii și nările în foc și lumină de jad. Femeilor în schimb, înebunite parcă de viața lor de inutile frământări și complicații dintre coafeur, croitoreasă și institute de cosmetică, cu rezultate vagi și efemere, au pornit ofensiva pe față, condiția de desgolire fiind din an în an mai accentuată parcă. Hotărât femeile nu au ce să arate. E mai prudent să se ascundă, pentruca să se creadă că dincolo de stofe sunt minuni. Mahalalele Eforiei, după credința unora, ar fi taberele de vară de lângă Riegler, lumea care a venit să trăiască în corturile cu rogojină pe jos și cameră de bae alături. Pentru cei ce le cunosc mai preaproape, în schimb, taberele acestea sunt poate mai mult decât clădirile moderne de pe faleză – un pas înainte, un mare pas al nostru spre occidentalizare. Nu spre occidentalizarea aceea aplicată numai unei clase capitaliste, internaționalizată dealtfel, ci a marei masse, care în revoluția adevărată a unui stat are un mai important rol…”.

Vila Aviana (Aristide Blank)
vila interbelica
vila interbelica
vila interbelica
Vila Bibescu (arhitect G.M.Cantacuzino)
Vila Bibescu (arhitect G.M.Cantacuzino)
Vila Tilea si Martalogu (Vila Anemona)
Vila Vera (arhitect Henrieta Delavrancea Gibory)

            Citisem despre patrimoniul interbelic al Eforiei și problemele lui, așa că am zis să verificăm pe teren. Am luat-o la pas pe faleză, spre nord. Până la Aviana am trecut pe lângă alte trei vile cu aceeași alură interbelică: una trebuia să fie Crinul, oare care? Totuși, poate nu cea dintre afișul cu „Conte și invitații săi” și mașina de făcut popcorn! Librarul și-a lăsat bicicleta să ne spună să lăsăm ecranul pentru o carte, iar o combinație de hamsii prăjite și midii pané a încercat să ne gastro-distragă. Ne puteam face câte un tatuaj, eventual să ne împletim codițele, dar am continuat către Aviana. Proiectată de George Matei Cantacuzino special pentru Aristide Blank, a apărut și ea în „L’Architecture d’aujourd’hui”. Câteva rufe se uscau lângă intrare, piscina era goală, iar mesele și scaunele terasei-restaurant din curte erau pustii. S-or fi umplut mai pe seară, deși concurența cu puzderia de autoserviri e foarte dură. Ajungem și lângă vila-culă a lui George Valentin Bibescu, mascată aproape complet de o pescărie cu… autoservire! De-ar ști prințul cum s-a transformat vila austeră și minimalistă în local oferind ciorbe de pește sau de pui á la grec… Lângă, vila duplex Tilea și Martalogu, a avut șansa să rămână tot vilă, fie și rebotezată Anemona și supraetajată.

Vila Marelui Voievod Mihai (Acapulco)

Granița nordică a parcelării Blank este vila Marelui Voievod Mihai, proiectată de Horia Creangă perpendicular pe mare. Viitorul rege a cedat-o după un an Yacht Clubului Eforie. Naționalizată, avea să devină hotel și bar-restaurant Acapulco. Nici ricchi, nici poveri, am cinat bine aici. Apoi am întors pe Tudor Vladimirescu (neclară legătura dintre 1821 cu Eforia… Poate cu Eteria!?). Am văzut hotelul Neptun, am deviat spre vila Vera – aici am fost întrebați dacă vrem să o cumpărăm 😊, dar ne-am mulțumit să fotografiem niște interioare, am văzut fosta casă a corpului didactic (astăzi, hotel Astoria), fostul sanatoriu al liceelor militare (actualul hotel Pescăruș) și Villa Rosa și ne-am întors la Bellona, unde l-am lăsat pe Untiță să se relaxeze Art Deco.

Hotel Neptun
Villa Rosa
Sanatoriul Liceelor Militare (Hotel Pescarus)

            Până să pornim spre Constanța, ne-am plimbat și până la fosta Vraja mării, anterior „Cetatea de Nisip” a regelui Carol al II-lea, unde ce-am văzut ne-a întristat de două ori: mai întâi, pentru ce a mai rămas din fosta vilă regală și fostul club de noapte din perioada socialistă; apoi, pentru atmosfera, pe alocuri mizeră, din jur. Totuși, nu se poate să lași lucrurile să se degradeze atât de mult…

Vraja Marii
Vraja Marii
Vraja Marii – Cetarea de Nisip

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.

SEI GETREU

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Transilvania secolului 12 a fost un El Dorado pe care l-au explorat și de care s-au bucurat toți cei care au ajuns pe pământul ei, printre care și membrii ordinelor religioase. Apărători ai crucii, cu cuvântul sau cu sabia, au venit în țara de peste pădure, au ridicat biserici sau fortificații, au trăit și ne-au rămas.

Cistercienii au ajuns până după Sibiu tocmai din Burgundia, via Banat, pe ruta Cîteaux (21 martie 1098) – Pontigny (31 mai 1114) – Igriș (25 martie 1179) – Cârța (1202). Între paranteze apar datele exacte ale înființării abațiilor Ordinului (pentru Cârța nu-i sigur anul, nu se știe data, dar dacă website-ul Ordinului zice 1202, așa trebuie că este). „Filia Egresii liniae Pontiniaci”, cea mai estică abație cisterciană, va juca un rol important atât în istoria, cât și pentru arhitectura Transilvaniei medievale. Dar cine sunt cistercienii și cum au ajuns până aici? Benedictini la origine, călugării cistercieni s-au desprins hotărâți să respecte cu mai multă strictețe regula Sf. Benedict, creată la Monte Cassino, în jurul anului 530, sub forma unui prolog și 73 de capitole. „Ora et labora” – „Roagă-te și muncește” este regula lor, care, făcând loc cititului între rugăciune și muncă, a devenit, la un moment dat, „Ora, Lege, Labora”. De aici să se fi inspirat Elizabeth Gilbert când a scriis „Mănâncă, roagă-te, iubește”? Apropo de citit, la abația din Igriș („mama” celei din Cârța), ctitorită de Ana de Châtillon, soția regelui Béla al III-lea al Ungariei și mama viitorului rege Andrei al II-lea, a funcționat prima bibliotecă de pe teritoriul României! Marea invazie tătară (1241) a distrus Igrișul, cu mormintele lui Andrei al II-lea și al soției sale, Yolanda de Courtenay, evident și biblioteca. „Ştiu că are mai multe cărţi decât orice altă bibliotecă creştină… Ştiu că abaţia voastră este singura lumină pe care creştinătatea poate s-o pună alături de cele treizeci şi şase de biblioteci din Bagdad, de cele zece mii de codice ale vizirului Ibn al-Alkami, că numărul bibliilor voastre egalează cele două mii patru sute de corane cu care se mândreşte Cairo…” zice Guglielmo din Baskerville, iar Abatele îi răspunde că „o mănăstire fără cărți este ca un oraș fără bogății, un castel fără numere, o bucătărie fără mobilă, o masă fără mâncare, o grădină fără ierburi, o pajiște fără flori, un copac fără frunze”.

Istoria Ordinului și a mănăstirii Cârța beneficiază de izvorul fabulos al documentării lui Leopold Janauschek (1827-1898), călugăr cistercian, istoric și cercetător, publicată la Viena (1877) ca Originum Cisterciensium Tomus Primus in quo praemissis congregationum domiciliis adjectisque tabulis chronologico-genealogicis veterum abbatiarum a monachis habitatarum fundationes ad fidem antiquissimorum fontium primus descripsit. A 539-a în lista celor 742 de abații din catalogul Janauschek, Monasterium Beatae Mariae virginis in Candelis de Kerch a fost fondată de călugării cistercieni, cel mai probabil la 1202, așa cum arată documentele studiate de Janauschek. Cu certitudine, abația exista la 1225, când „starețul diecezei ultrasilvane de Kercz” apare, fără a fi numit, în documentul emis de papa Honorius al III-lea. Primul stareț cu numele în acte a fost Berthold, menționat la 23 mai 1272. Primele construcții, din lemn, au fost completate cu oratoriul, o modestă capelă de piatră, ale cărei fundații au fost aduse la lumină în 1927 și confirmate prin cercetările din 1983-1985. Mănăstirea a avut o nesperată și dublă șansă să fie ridicată în perioada având în mijloc marea invazie tătară (1241). Așa că, nefiind gata, pe de o parte, distrugerile n-au fost prea mari și reconstrucția a fost mai ușoară, iar pe de alta, stilistic vorbind, ce a început romanic a continuat gotic în stil burgund, cu mai multă piatră pusă în operă de un architect nou și meșterii săi pietrari. Pe la 1300, biserica și aripa estică erau gata, după încă douăzeci de ani fiind gata și aripa sudică. Înainte să fie învins la Posada, Carol Robert de Anjou a înzestrat mănăstirea (29 ianuarie 1322) încredințându-i  zece sate: Kerch (astăzi, Cârța) și Villa Abbatis (Apoș) – ambele întemeiate chiar de abație, apoi Cruz (Criț), Messendorf (Meșendorf), Villa Nicholai (Cloașterf), Monte Sancti Michaelis (Cisnădioara), Feldwar (Feldioara), Colonia (Colun), Honrabah (Glâmboaca) și Kercz Olachorum (Cârța Românească).

Iar cistercienii, întreprinzători și buni constructori, nu doar de clădiri, ci și de bună viață cotidiană s-au rugat și au muncit pentru a o avea. Se zice că se pricepeau foarte bine la vii și iazuri, așa că făceau un vin bun, perfect potrivit peștelui pe care îl consumau în locul cărnii. Cu siguranță austeră, viața călugărului cistercian nu era ușoară, ziua acestuia curgând după un horarium care începea foarte devreme, mai exact la 1:45 (în iunie) sau chiar 1:20 (în decembrie)! Un sfert de oră mai târziu urma ora de veghe continuată cu Laudele (3:10), primul dintre cele șapte momente sacrale de rugăciune (apoi, Prima, la ora 4:00, Terza, la 7:45, Sesta, la 10:40, Nona, la 14:00, Vespro, la 18:00 și Compieta, la 19:30). Prima repriză de muncă începea la 5:00, apoi urmau slujba de dimineață (8:00) și sesiunea de citit (8:50). Masa de prânz (mai degrabă un micdejuno-prânz 😊, dacă ținem cont de oră) era la 11:00, întregită de un „riposo meridiano” generos. A doua repriză de muncă debuta la 14:30, la 18:45 era cina, ziua încheindu-se la ora 20:00. Cum observase și Umberto Eco, orele canonice erau respectate cu variațiuni, după caz geo-climatice, date de așezarea abației și anotimpuri, dar și omenești, strictețea fiind pe ici, pe colo, mai mult sau mai puțin relaxată. Și așa a mers viața la abația din Cârța până când Matei Corvin a hotărât, la 27 februarie 1474, să o închidă. Pentru a limita influența Țării Românești în zonă, cu al cărei domn, Radu cel Frumos, s-a certat urât, acesta voind să-l pună abate pe un protejat al său de la mănăstirea Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, ca să strângă legăturile cu papalitatea și să preia arhivele mănăstirii (ce-or fi conținând?). A mai fost și viața (mult prea bună!) a călugărilor cistercieni, care compensau absența cărnii din dieta cotidiană cu prezența, deseori excesivă, a vinului… Eventual și invaziile turcești, care au afectat-o în trei rânduri (1421, 1432 și 1438). Ce-a fost mai de preț a fost dus la Prepozitura din Sibiu, la Cârța rămânând doar zidurile…

Am intrat în, acum, curtea bisericii, cu opt secole mai devreme chiar în nava acesteia, prin poarta turnului de vest, mai tânăr cu vreo 200 de ani. Am înaintat pe aleea betonată spre corul vechii biserici, tot ce a mai rămas din aceasta. Crucile în stil foarte german de pe dreapta sunt ale mormintelor unor soldați germani căzuți în primul război mondial și aduși, zece ani mai târziu, să odihnească aici. Sunt străjuiți de Roland, al cărui eroism de legendă se împletește cu sacrificiul concret al oștenilor pe câmpul de luptă. Are și Cârța o legendă care povestește cum și-a măsurat însuși Diavolul puterea cu cistercienii! Care tocmai se apucaseră să ridice mănăstirea, iar DIavolul, invidios și mâniat de competiția apărută local, n-a contestat licitația, ci s-a apucat să construiască și el ceva, pe celălalt mal al Oltului, mai grandios și taman pe dos, îndreptându-se spre adâncuri, nu spre cer! Unii au tot ridicat, celălalt a tot săpat, până când într-o zi cistercienii s-au întrebat cum l-ar putea opri: cineva a avut ideea să facă un baraj pe Olt, din care au inundat săpătura Diavolului și astfel a rămas numai mănăstirea cistercienilor, care a ajuns până la noi. Zice-se că dinspre mlaștina fără fund din apropiere, care s-ar afla exact pe locul săpăturii, se mai aud clopotele furate de tătari și aruncate în adâncuri. Înăuntrul bisericii impresionează prin simplitate și rost, totul arătând aproape ca atunci când comunitatea săsească a preluat-o (1721). Citim pe pagina cu informații că altarul baroc a fost așezat (1751) pe temelia celui vechi, că orga mecanică funcționează de la 1813, apoi privim peste băncile de lemn și parcă-i vedem pe enoriașii auzind preotul din amvon: „seid tater des worts und nicht horer allein”, fiți împlinitori ai Cuvântului, nu doar ascultători! „Sei getreu”, fii credincios, scrie pe zidul care ne conduce spre turn. Îi urcăm treptele de la 1450 și, de lângă clopote, vedem zidul rămas din ceea ce a adăpostit sala capitlului, refectoriul și biblioteca în care, poate, și-au găsit adăpost și cărțile de la Igriș…„E frig în scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea aceasta, nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce: stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”. Așa încheie Adso din Melk: „trandafirul își păstrează renumele din vechime, noi păstrăm doar numele”. Din frumoasa abație de la Cârța n-au rămas doar pietrele, ci și povestea care-i păstrează renumele pentru ca noi să-l ducem mai departe…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

OAZA DIN CODRII VLĂSIEI

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Sunt zile în care soarele dogorește saharian, vântul abia dacă se simte, apa nu-i destul de rece, iar umbra e la mare căutare. Mare noroc pe cei care au prin preajmă ochiuri de apă înconjurate de pădure lângă care se pot retrage pentru a se bucura de liniștea verde-albastră și răcoritoare.

Într-o zi călduroasă am pornit și noi în căutarea unui astfel de loc, către care ne-a dus chiar șoseaua ce-i poartă numele. Abia am așteptat să dăm șesul deja îngălbenit pe pădurea în care am simțit diferența de cum am intrat! Drumul rămas l-am făcut și mai lent, să ne mai țină bucuria. Pe sub poarta de lemn, apoi pe sub turnul de poartă, am ajuns. Mult verde, albastru și alb: crengile arborilor, cerul senin și zidurile mănăstirii Căldărușani fac o liniște care copleșește și răcorește, rar tulburată de vreo pasăre care simte nevoia să se facă auzită în timp ce zboară sau de zbârnâiala efemeridelor atunci când e vremea lor. Foarte probabil, aceeași liniște a căutat-o, acum vreo patru veacuri, și Matei Basarab, domnul Țării Românești. Primii ani ai domniei au fost cam agitați: cum să nu vrei să găsești locul geometric între conflictul latent cu turcii și dorita prietenie cu Transilvania, certurile cu boierii munteni și cele cu Vasile Lupu, domnul Moldovei? Și l-a găsit pe limba de pământ la capătul căreia Vlăsia și Pociovaliștea (pe autostrada A3 rebotezată Cociovaliște…) se unesc în lacul Căldărușani.

Înconjurat din trei părți de apă, împădurit și bine ascuns drumului mare umblat când de negustori, când de oșteni, locul e unul aparte, așa cum arată harta făcută în scop militar, nu turistic, de austrieci în miezul secolului 19. În mai 1637, domnitorul a cumpărat, cu 150 de galbeni „den punga măriei sale”, un sfert din Căldărușani (avea să mai cumpere părți din sat și-n anii următori), pentru a ridica o mănăstire. Nu altceva deoarece, așa cum scrie Veniamin Nicolae în cartea sa despre ctitoriile lui Matei Basarab, o legendă amintește de un schit de lemn locuit de nouă călugări și starețul Partenie, căruia domnitorul le-ar fi promis că dacă revine biruitor din luptă va ridica o mănăstire. De zid pentru că aproape toate mănăstirile pe care le-a ctitorit au fost fortificate să poată deveni și cetăți la o adică.

Cu planul treflat și cele trei turle, biserica mănăstirii cu hramul Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir este foarte familiară pentru oricare vizitator al Țării Românești. Deasupra ușii se mai poate citi pisania care zice cu chirilice: „Io Matei Basarab, voievod și domn a toată Țara Românească și de cea parte de munte și altele domnind, vrut-am și aici, în locul acesta carele se chiamă Căldărușani, a zidi casa Domnului, carele loc singur domnia mea cu gândul l-am găsit, întru mărirea și lauda sântului, marelui mucenic Dimitrie, ca să ne fie domniei mele și părinților mei întru vecinică pomană, iar împăratului de veci celui neputred, celui nevăzut, celui înțelept unul Dumnezeu, aceluia să-i fac cinste și mărire întru vecii de veac, amin. Și s-a început a se zidi în luna iulie în 14 și s-a săvârșit în luna octombrie 20, leatul 1638”. Paul de Alep, mai înainte Būlus ibn Makārijūs az Zaim al-Halabī, preot și arhidiacon, dar și călător și cronicar, a vizitat-o însoțindu-l pe Macarie, patriarul Antiohiei, la două decenii după târnosire (1657): „…am mers la o mănăstire foarte mare, unde se ajunge pe o limbă de pământ, căci jur-împrejur este un lac foarte întins, fără margini și fără hotar. Are hramul Sf. Dimitrie și se numește Căldărușani. Este vestită în țara aceasta ca una dintre cele mai mari mănăstiri. A fost zidită de nouă, din temelie, tot de răposatul Matei-vodă, cu o biserică cum nu se poate mai frumoasă și mai mare, cu chilii împărătești. Lacul cel întins o cuprinde jur-împrejur. Și nu se află decât un drum rău, de pământ, altminteri nu este nici o cale până la ea. Aici este îngropat Sf. Mitrofan, patriarhul Alexandriei. Ne-am închinat la capul lui cel minunat”. Biserica era închisă pentru reparații așa că vom reveni ca să vedem tablourile votive ale lui Matei Basarab și Elina Doamna, singurele rămase din pictura originală. Am ocolit-o prin stânga spre muzeu (abia la ieșire am văzut săgeata care ne îndruma prin dreapta…).

Chiar sub turnul clopotniței ne-au făcut atenți trei afișe: primul, despre regulile pe care trebuie să le respecte vizitatorul, al doilea, en anglais and français, despre istoricul mănăstirii, iar al treilea despre seminarul „Joc responsabil”. Am urmat regulile de vizitare, am aflat de evenimentele din istoria mănăstirii, dar jocul responsabil!? Pare-se că la un moment dat mănăstirea și Consiliul Județean Ilfov au organizat un „seminar despre teme esențiale, legate de dependența de tehnologie, jocuri on-line și combaterea bullying-ului, oferind strategii și soluții pentru a naviga în siguranță în lumea digitală”. Până să disonăm cognitiv ne-am amintit că la San Antonio, în Padova, acatistele puteau fi trimise online. Admirând arcadele chiliilor am continuat analog către muzeu. Paraclisul unde se țin slujbele până se termină reparațiile este flancat în dreapta de o sală cu cărți, veșminte și odoare bisericești, iar în stânga, de o încăpere în care, plăcut surprinși, am dat de Nicolae Grigorescu! De ce am luat-o la stânga? Iată de ce! Despre anii de început ai celui care, înainte de a deveni faimos cu carele cu boi, a deprins meșteșugul pictând icoane, ne-a povestit un călugăr. Doi ani (1854-1856) a locuit și s-a școlit aici Nicu Zugravu cu meșterul, tot zugrav, Evghenie Lazăr. A învățat sau a lucrat? Studiind prezența lui Grigorescu la Căldărușani, George Oprescu a observat că acesta a lucrat pentru mănăstire, în 1854-1855, în două rînduri, executând comenzi sau chiar locuind aici. Marele critic de artă a găsit zece icoane ale pe atunci tânărului pictor, numai două fiind semnate și datate: „Sfinții Gheorghe și Dimitrie” (1854), semnată Nicu Grigorescu și „Încoronarea Fecioarei” (1855), semnată Nicu Gri. zug. Le-am văzut pe perete și am primit voie să facem câteva poze de departe. Oarecum ciudat, prezentarea colecțiilor mănăstirii pe website-ul acesteia nici măcar nu-l menționează (!?) pe Nicolae Grigorescu…

Dacă Matei Basarab a fost un adevărat promotor cultural, atunci ctitoria sa, Căldărușaniul, a fost un remarcabil centru cultural de-a lungul vremurilor. Școala de copiști de aici a pus pana la dezvoltarea limbii române, școala de zugravi subțire (1778) i-a dat culoare, iar tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei, aflată peste Vlăsia, la metocul Cocioc (1834), i-a răspândit cuvintele. Starețul Sfânt Cuvios Gheorghe de la Cernica i-a întărit atât zidurile – etajând chiliile, refăcând turlele bisericii și înălțând turnul-cloponiță (1775), cât și credința – prin codul de conduită şi trăire monahală în șapte trepte inspirat din scrierile Sfinţilor Părinţi şi practica athonită. Stareţul arhimandrit Meletie a construit (1850) trapeza şi paraclisul deasupra marii pivnițe boltite, mănăstirea găzduind mai mult de 300 de monahi. Jumătatea de secol care a urmat, cu cutremure, incendii și secularizarea averilor mănăstirești, aproape că a ruinat-o. Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu a restaurat-o cu multă grijă (1908-1915), cu sprijinul regelui Carol I și sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice. Încă un cutremur (1940), un incendiu devastator (noaptea de 8-9 decembrie 1945) și schimbările politice care au venit păreau să o lovească din nou. Și totuși, cumva surprinzător pentru că eram în 1950, Prea Fericitul patriarh Justinian, „în grija sa pentru dumnezeieștile mînăstiri, ca să ferească Sfîntul Lăcaș de pustiire purces-a la preînoirea cetății împlinindu-i toate stricăcinile pricinuite de foc, cu cheltuiala Departamentului Cultelor și a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mîntuindu-se lucrul în 6 iunie 1958 când se împlineau zece ani de la urcarea Prea Fericirii sale în scaunul de Patriarh al României”. Iarăși surprinzător, Căldărușaniul i-a fost domiciliu obligatoriu, dar, în bunul spirit al împăcării, și casă bună episcopului Iuliu Hossu, după desfințarea abuzivă a bisericii greco-catolice, din 1956 până la moartea sa (1970).

Cu multă veselie ne-au salutat la plecare aricii fosforescenți, care ne-au zis să aruncăm o privire și bisericii ctitorite (1804) de Constantin biv-vel ban şi Toma biv-vel logofăt, ambii Creţulescu. I-am ascultat, apoi am privit spre lac și am înțeles și mai bine de ce i-a plăcut atât de mult locul domnitorului încât să ridice mănăstirea care, trecând prin de toate, dăinuie și astăzi.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.