La palat, la Calafat

Casele frumoase păstrează povești triste. Cu cât sunt mai mari casele, cu atât le sunt mai dureroase amintirile. Niciunele, nici celelalte nu lipsesc chiar și în locuri în care, fiindcă par uitate de lume, nu s-a întâmplat sau n-ar fi trebuit să se întâmple nimic. Un orășel dunărean încă păstrând un aer cochet este locul în care am descoperit cu încântare un palat frumos, a cărui poveste ne-a întristat.

Dacă v-ar lua cineva așa, din prima, și v-ar întreba ce vă vine în minte, dacă vă vine, atunci când auziți de Calafat, probabil că primul lucru ar fi Dunărea, iar al doilea Războiul de Independență.

Asta pentru că e port, chiar dacă nu unul mare, la fluviul care, după ce iese din Cazane și învârte turbinele la Porțile de Fier, parcă dă s-o cotească înapoi spre Europa Centrală dar se răzgândește, încă o dată, dar pentru totdeauna, tocmai în dreptul orașului.

Și pentru că, așa cum am învățat la istorie, România și-a început războiul în care avea să-și câștige independența cu salvele trimise de bateria de artilerie amplasată aici către Vidinul cândva al lui Pazvante Chioru sau, cum spune manualul, pașa Osman Pasvantoğlu. Căutând mai mult despre Calafat, apar și alte două nume care au lăsat urme adânci în cele cu care s-au ocupat: Ștefan Iordache și Gică Popescu, ambii porniți de aici pe drumurile actoriei și fotbalului.

Bine trebuie să-i fi mers urbei a cărei istorie cu acte începe acum aproape 600 de ani, dar ale cărei origini sunt și mai vechi, și mai diverse – genoveze, zic Hașdeu și Xenopol, bizantine, zice Iorga, legate de un anume Mihail Calafat, mare meșter călăftuitor, zice legenda locului!

Una dintre vămile Țării Românești, Calafatul trebuie să fi prosperat, sigur în termeni medievali, fiind pe drumul pe care mergeau, spre Balcani și Adriatica, cereale, vite, cai, oi, pește, sare, vin, ceară, miere sau cherestea, iar spre Transilvania și Ungaria, îmbrăcăminte, stofe și podoabe, covoare sau mirodenii.

Drumul Sării din secolul 15 se cheamă azi Coridorul IV Pan-European și leagă Dresda și Nürnberg de Salonic și Istanbul, via Calafat. Avea să-i meargă și mai bine Calafatului după 1877, apoi și după Marea Unire, ceea ce încă se mai poate vedea și azi pe străzile pe cât de rectangulare, pe atât de patriarhale ale portului dunărean.

La 1904, constructori italieni pun piatra de temelie Palatului Marincu după planurile arhitectului francez Paul Gottereau.

Decorațiunile exterioare și interioare vor fi pe măsura epocii în care a fost creat, La Belle Époque.

Leii care veghează intrarea principală a maiestuoasei clădiri ridicate în stil neo-clasic francez cu influențe ale arhitecturii românești de început de secol 20 stau mărturie pentru puterea proprietarului, Ștefan Marincu, unul dintre oamenii cei mai bogați ai țării.

Dar nu și pentru soarta sa, umbrită de pierderea celor două fiice, Olga și Maria, la vârste foarte fragede, răpuse de tuberculoză, boală care avea să-l doboare și pe el. Neam de vlah din Timoc, Ștefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Brașov, apoi Academia de Înalte Științe Economice la Viena, cultivându-și talentul de bun finanțist și administrator al averii familiei, dar și vocația de om al cetății devenind chiar primar al Calafatului (1911-1914).

La moartea sa, proprietarul a donat palatul orașului Calafat pentru a găzdui, în memoria fiicei sale, școala de fete cu internat „Sfânta Maria”, lucru care s-a și întâmplat în 1926, după moartea soției sale, Maria Marincu.

În palat au mai funcționat și o grădiniță, o școală de meserii pentru fete, iar ulterior, în vremurile când a aparținut poporului, Școala Agricolă din Calafat (din 1950), diferite servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat (din 1966) sau Casa Pionierilor (1968-1979).

Din 1968, palatul este casa Muzeului de Artă și Etnografie, în care vizitatorul poate descoperi îmbrăcăminte, unelte și obiecte de uz casnic de-ale locului, dar și pânze semnate Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady, sculpturi de Ion Irimescu sau George Demetrescu Mirea, precum și frânturi ale istoriei Calafatului.

Pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor, donate de urmașii familiei Marincu, amintesc de vremuri bune, prospere și cosmopolite…

Jazz 4G

Într-o perioadă în care unii se tem, iar alții sunt curioși în legătură cu tehnologia 5G, ne-am adus aminte de cei 4G care ne-au încântat vara trecută într-o seară de iulie în Munții Semenicului: Gărâna, Griselini, Garbarek și Gurtu.

Cu „Hai că anul ăsta ajungem la Gărâna!” ne-am tot autoîncurajat în ultimii măcar zece ani. Nu prea ni s-a potrivit cu planurile sau, când s-a întâmplat, s-a ivit ceva și n-am mai ajuns. În iulie trecut le-am lăsat în urmă pe toate și am luat-o spre Gărâna.

Unul dintre locurile frumoase ale Banatului Montan, devenit magic după ce muzica bună a început să se audă în Poiana Lupului și împrejurimi. E simplu să-i zici unui loc „frumos”, dar până n-ajungi să-l vezi, nu crezi epitetele și metaforele povestitorului… Banalul DJ582 din scriptele companiei de drumuri ascunde o succesiune de urcușuri, hăuri și viraje care continuă într-un peisaj pe care îl vezi doar alternativ cu axul drumului (bun, dar care ar putea fi mai bun…), de care-i musai să te ții.

Mai mut de admirație, mai ținând strâns volanul, după ce nu te lași păcălit de delfinul din giratoriul Văliugului (ce-or căuta delfinii-n munți!?), ajungi sus, la Gărâna sau Wolfsberg cum i-au zis pemii aclimatizați în zonă acum vreo două secole.

Nu-i greu să-ți placă Banatul când ai familia întinsă pe linia Arad – Timișoara – Lugoj – Caransebeș – Herculane (pe care am făcut-o de multe ori cu personalul Arad-Orșova), exact axa centrală a fostei provincii imperiale despre care a scris, cu o rigoare exemplară până și pentru secolul 21, venețianul Francesco Griselini.

În 1774, acesta a pornit într-o misiune de explorare a Banatului în serviciul unei administrații imperiale care dorea să cunoască până în ultimul amănunt și să valorifice sustenabil (am zice azi…) provincia aflată de aproape șase decenii în stăpânirea sa. După doi ani și jumătate, Griselini a publicat o lucrare, monumentală pentru vremea ei, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”, în care a descris cu minuțiozitate locurile, istoria, dar și resursele lor, oamenii și obiceiurile lor. L-am citit cu încântare în ediția din 1984 tipărită la editura Facla din Timișoara și totdeauna când zic de Banat îmi vin în minte omul și cartea lui.

Am ajuns abia la ediția 23 – prima fusese secolul trecut, tocmai în 1997 – a unui eveniment atât de tare că devenise aproape ciudat să-ți placă jazzul și să nu fi ajuns la Gărâna Jazz Festival, zic unii cel mai important festival de open air jazz din Europa Centrală și de Est! Am parcat bine și ușor (de-a dreptul entuziasmant pentru cineva venit de unde se poartă lupte de gherilă pentru un loc de parcare) și  ne-am luat brățările de acces după o coadă care s-a mișcat absolut rezonabil (bună organizarea în aria festivalului!). Lume bună și multă, locuri pe bârne, la lojele improvizate sau pe scările de acces ale acestora.

Ne-au încântat polonezii veniți să-și promoveze orașele și țara tocmai în Caraș Severin și am cules materialele gratuite despre Polska rememorând străzile Cracoviei.

Am mâncat ceva la botul jazzului așteptându-l pe Jan Garbarek, capul de afiș al primei seri și al festivalului, probabil cel mai mare saxofonist de jazz al momentului… Norvegianul a revenit la Gârâna după 12 ani alături de un trio germano-braziliano-indian, cu Rainer Brüninghaus, Yuri Daniel şi Trilok Gurtu, care a demonstrat că, măcar în muzică, globalizarea este bună.

De loc de prin Mumbai, Trilok Gurtu, capabil să bată la toate și să ritmeze orice din orice, percuționistul indian a fost adevărata surpriză a serii! N-a ratat niciunul dintre instrumentele de pe scenă și, atunci când părea că nu i-a mai rămas nimic, și-a folosit gura pentru a face un veritabil beatbox plin de viață, dinamic, sacadat, săltăreț, exotic.

A bătut din tobe și gură cu atâta perseverență încât a invocat un plafon de nori negri din care a curs o ploaie așa de mocănească în timpul căreia ne-am bucurat alergând spre mașină de păturica primită gratis de la organizatori să ne țină de frig, nu de ploaie! Coborârea spre Reșița a fost și mai spectaculoasă, combinația de asfalt ud asortat cu crengi rupte de vânt și curbe ac de păr luate á la Fittipaldi, toate pe fondul unui întuneric parcă tot mai gros, încheind cu bine odată cu o zi memorabilă.

Micul Trianon de Căpâlnaș

Cât mai valorează istoria, chiar și în versiunea ei construită? 24 de camere, 5 băi, 2033 de metri pătrați, construiți între 1876-1879, pe un teren de 8,6 hectare. Promoțional, doar 800000 de euro față de 1,1 milioane inițial! Așa apare, în termeni imobiliari, palatul Mocioni-Teleki din satul Căpâlnaș, comuna Birchiș, județul Arad. Povestea sa merită readusă la viață.

Cel mult pe patru s-ar afla într-un clasament al celor mai apreciate văi de la noi, după cele ale Prahovei, Oltului sau Jiului. Pentru că nu trece printre culmi ce se duc spre 2000 de metri, nu taie defilee spectaculos de frumoase și nici nu are porțiuni aproape sălbatice, care te lasă fără suflare.

E destul de lungă, vreo o sută de kilometri, străjuită la ambele capete de cetăți – Șoimoș, la apus și Deva, la răsărit – care și-au încheiat misiunea defensivă cu explozii ale pulberăriilor și, în multe locuri, strânge aproape drumul, șinele și apa.

Cândva o rută vitală, călătorii trecând-o cu trenuri internaționale (și Orient Expresul a circulat pe aici până la sfârșitul anilor 1970) și mărfurile tranzitând-o cu tirurile (mai ales turcești, dar și bulgărești), Valea Mureșului a devenit după finalizarea autostrăzii A1 doar un drum național împănat cu locuri bune de descoperit.

La ieșirea din Săvârșin spre Deva se face un drum care ajunge să treacă Mureșul peste un pod – cam ruginit, dar care încă mai ține – și care duce spre Făget sau, pentru cei care s-au răzgândit între timp, înapoi la Lipova. Și în numai cinci kilometri apare Căpâlnașul.

Ioan Mocioni de Foen a cumpărat domeniul de la familia Zichy în 1853, iar fiica sa Ecaterina a patronat construcția clădirii, între 1876 și 1879, după planurile întocmite de acel Otto Wagner, pe-atunci (1867) doar un aufgehender stern, adică, vorba francezului, un rising star al arhitecturii.

Un sat despre care lumea a auzit datorita spitalului pentru probleme, rezonabile, cu capul. Foarte, dar foarte, puțini știu și de conacul-palat care seamănă frapant cu Micul Trianon și care încă mai adăpostește, cu chirie, așezământul sanitar care dă esența brandului local.

Cheful de a-l explora apare și devine irezistibil pentru oricine citește descrierea pe care i-a făcut-o, la 1934, Patrick Leigh Fermor, cel pe care BBC News l-a descris ca o combinație între Indiana Jones, James Bond și Graham Greene. Nu știa pe-atunci că va deveni Sir, iar trilogia sa, care povestește călătoria începută la Hoek, în Olanda, cu destinația Constantinopol, va fi unul dintre best-seller-urile all-time ale cărților de călătorie. În drumul său a ajuns și la kastély din Kápolnás într-o vreme în care era al contelui Jenő Teleki, entolomolog faimos și o autoritate în materie de fluturi de noapte, posesor al unei admirabile colecții de lepidoptere și al unei și mai impresionante biblioteci cu mii de volume.

Din poartă se zărește și acum, la fel ca atunci, terasa, refugiul preferat, de după-amiază și seară, al contelui, la care se ajungea pășind pe o alee tivită cu liliac și parfumată de teii în floare urcând scările-i monumentale. „Din spatele casei pornea abrupt o pădure deasă. În față, coborau ușor spre Maros pajiști unduitoare, dar pădurea povârnită se regăsea și pe malul nordic. E doar de la începutul secolului al XIX-lea, a spus contele referindu-se la casă, și poate părea puțin cam ostentativă. Parterul era din piatră necioplită, pilaștrii se înălțau până la cornișă, iar coloanele corintice canelate se întindeau pe toată lungimea fațadei împodobite cu sibile, nimfe și satiri”.

Vremurile triste pentru palat, contele Teleki și soția sa Tinca, Ecaterina Mocioni, au fost prevestite de accidentul tragic în care și-au pierdut fiica de numai trei ani. Contele a murit în 1947 și a fost înmormântat lângă ea, în parcul palatului, iar, un an mai târziu, întreg domeniul a fost naționalizat și familia n-a mai avut voie să vadă nici măcar mormintele.

Palatul a fost transformat în preventoriu TBC, statut incompatibil atât cu colecția de fluturi, cât și cu biblioteca, ambele pierdute pentru totdeauna. La un secol după încheierea construcției și, poate, ca o involuntară intenție de a repara porniri distructive, palatul a găzduit spitalul de psihiatrie. În 2007, a fost retrocedat moștenitorilor, spitalul a rămas pe loc până e gata noul sediu, iar palatul și parcul său de 8 hectare sunt de vânzare

Cu Beethoven la Condeești

În Valahia n-au fost familii ca von Trapp și nu crește floarea de colț, ci boieri care au iubit pământul și au cultivat cereale. În Austria le vedem castelele, în România ne bucurăm când conacele le sunt readuse la viață. Sunetul muzicii a unit Alpii și Bărăganul într-o seară SoNoRo Conac în care ni s-a părut că l-am auzit pe Beethoven fredonând „Când eram pe Ialomița…”.

1926? Sau 1920? CIMEC-ul zice1912! Dar de ce și 1889? Să fi trecut o sută de ani de când a fost ridicat de una dintre familiile cu stare din Ialomița, dar nimeni nu poate spune cu precizie când a început lucrul la proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. În pragul ușii de la intrare stă scris „1926” dar diverse voci dau alți ani pentru punerea pietrei de temelie a conacului Nicolae Chiroiu.

Poate pentru unii nu contează atât de mult, dar lucrul ăsta pare să arate măsura aprecierii pe care contemporanii (n-)au dat-o și nici n-o prea dau trectului: dacă nu știm când și, eventual, cine a ridicat o casă, de ce ne-ar păsa de starea acesteia la unul sau mai multe secole distanță? O fi și nepăsarea asta istorică tot un fel de distanțare socială, ca să fim în ton cu vremurile!?

Și, totuși, conacului din Condeești pare să-i fi ieșit, din nou, soarele pe uliță. După viața, nu musai fericită, dar sigur mai bună, pe care a avut-o până la al doilea război mondial, când a fost una dintre reședințele familiei Chiroiu, au urmat anii în care „poporul” l-a stăpânit transformându-l într-o mândrețe de CAP, poate chiar cu producții-record la hectar…

După Revoluție, a fost cumpărat de la primărie, care îl preluase de la un moștenitor de drept dar dezinteresat, de cineva care n-a izbutit să-l readucă la viață și, în final, l-a revândut Daianei Anghel și lui Rareș Pop. De câțiva ani aceștia se străduiesc, moral și financiar, să-l restaureze, revitalizeze și să-l introducă în circuitul turistic și cultural (am folosit cele mai frecvent menționate cuvinte-cheie în discuțiile despre patrimoniul cultural).

Nu-i ușor. Autoritățile locale, ca orice autorități care se respectă, semnează și ștampilează, dar nu pot oferi mai mult pentru că unele n-au, pe altele nu le interesează, iar destule au „alte priorități” (drept e că la noi, la țară, până să repari conacul boierului, bagi apa, faci canalizarea, tragi gaz, ba chiar și curent). Bine că nu încurcă – acum, pentru că din cele povestite, la început, cele din Condeești n-au știut de unde să mai facă rost de bețe ca să le pună în roțile proprietarilor!

Cum perseverența este cheia succesului, oamenii nu s-au lăsat, primarul s-a schimbat și situația s-a redresat. Așa a început transformarea moșiei în paragină într-un spațiu locuibil, frecventabil și capabil, cândva, să adauge valoare pentru proprietari și comunitatea locală (despre care, aici și acum, vom spune doar că oferă, prin unii membri ai săi, provocări suplimentare gazdelor și oaspeților lor…).

SoNoRo la conacul Nicolae Chiroiu

Caravana SoNoRo Conac, dirijată de mereu entuziastul Răzvan Popovici, a poposit pentru o seară și la umbra zidurilor pe alocuri coșcovite și acoperite cu iederă ale conacului Chiroiu, a cărui grădină plină cu dovleci și varză aduce vag aminte de moșiile care au asigurat bunăstarea familiei.

Muzica a sunat delicat spre încântarea vrăbiilor cuibărite sub streașină, când gălăgioase, când melodioase în trilurile lor, deliciul cățeilor hămăind odată cu aplauzele și admirația găinilor eco-crescute la sol, care s-au dus la culcare pe acorduri de Beethoven, Massenet sau Ravel, cum nici n-au putut să viseze vreodată. Precum și spre bucuria privitorilor adunați la amurg cu speranța, fie și mascată deocamdată, dar arzătoare, că au trăit încă un moment de revenire la normalitate.

Sulina.Și de la capăt

Sf. Google zice că între Cabo da Roca și Sulina, extremele continentale ale Europei, sunt numai 3960 de kilometri, ce ar putea fi făcuți la pas (că tot e vremea numărului zilnic de pași) în doar 814 ore. Nu le văzusem, deși ajunseserăm aproape de ambele și cum trebuia să începem de undeva, am zis să fim o țâră patrioți și s-o facem de la capătul nostru…

Jean Bart la Sulina

Așa că, fix de Ziua Dunării, am pornit către Europolisul descris de Eugeniu Botez (1874-1933) sub pseudonimul Jean Bart, comisar maritim la Sulina acum un secol și un pic! Spre care circulă azi navele de pasageri Navrom, sau șalupele rapide care ajung în 90 de minute (de trei ori mai repede) din Tulcea la capătul Uniunii Europene. Capăt doar geografic pentru că istoric este punctul său de început: până să fie UE, a fost CED, iar până să fie Bruxelles, a fost Sulina!

L-am lăsat visând la un caston cu lăptic pe Pufuleț, pisoiul amator de… pufuleți (în lipsă de altceva, buni și ăștia că a auzit el că vin vremuri grele și-a zis că nu-i oportun un refuz 😊), ne-am îmbarcat, ne-am pus vestele de salvare și am pornit pe brațul canalizat sub oblăduirea Comisiunii Europene a Dunării și direcția inginerului britanic Charles Hartley.

 

Puține lucruri interesante în afara celor doi pelicani ieșiți la plimbarea de dimineață și a unei zburătoare gri-maro, la fel de iute ca barca noastră motorizată. Poate, totuși, vorbele pilotului explicând unui pasager, curios de ce scrie „De vânzare” pe multe din casele de pe mal … că „nu mai merge treaba”.

Orașul e simplu: șase străzi (de la I la VI) paralele și 13 (cu denumiri cu rezonanță națională) perpendiculare pe Dunăre. Strada I e cea mai fățoasă fiind cheiul vechiului port de mărfuri și actualul debarcader pentru pasageri, locul cam tuturor magazinelor și teraselor, al primăriei, catedralei ortodoxe Sf. Nicolae și Alexandru, palatului CED, azi sediul Administrației Fluviale a Dunării de Jos și al agenției loto (n-am avut noroc la 6 din 49, dar cum era s-avem noi dacă un oraș întreg n-a fost mai breaz…).

 

Sulina lui Jean Bart

Totul are un aer de „ce să-i faci, și noi p-aici, nu c-am fi vrut, da’ asta e…”. Pare greu de imaginat că orașul ăsta chiar a fost un port important, mai mult, porto-franco (1870-1931), adică un fel de rai al comerțului liber cu mărfuri de toate felurile, din toate colțurile lumii și casă pentru armeni, austrieci, bulgari, croați, danezi, englezi, evrei, francezi, germani, greci, italieni, lipoveni, muntenegreni, polonezi, români, ruși, sârbi, turci sau unguri (enumerați alfabetic, să nu se supere nimeni!).

I-am descoperit istoria pitorească în excelenta Monografie a orașului Sulina a lui Gheorghe Comârzan!

Doi căței localnici ne-au ghidat de la Dunăre până la mare hârjonindu-se plini de bucurie, speranță și perseverență! Am încercat tot cu pufuleți, nu le-au plăcut, dar poate au căpătat ceva mai bun de ronțăit de la barul-terasă de pe plajă.

Farul Vechi, l-am văzut numai pe dinafară deoarece, din mai, a intrat în restaurare. A fost construit vreme de trei ani, pe atunci la doi pași (nu ca acum, la doi kilometri…) de mare, după planurile arhitectului englez Charles Ackroyd din Departamentul Mării Negre al administrației țariste, cele 13 lămpi cu petrol fiind aprinse prima dată la 25 octombrie 1841 bătând 15 mile marine de la înălțimea celor 17,80 metri. După Războiul Crimeii, l-a preluat, cu tot cu Dunăre, Administrația Farurilor Otomane din Marea Neagră (1856), care l-a predat CED (1879) pentru 60 de ani. Sub administrație românească a funcționat până la 6 ianuarie 1986 când a fost stins, iar după încă niște ani devine muzeu (2003), principalul și singurul obiectiv turistic al orașului.

Sulina

 

 

Așteptând la un frappé șalupa de întoarcere, încă sub impresiile nisipului fin, mării curate, a hamsiilor sen-za-țio-na-le și a stolului de vreo 300 de cormorani trecând razant cu marea la vreo 100 de metri de țărm, probabil în căutarea vreunei piscine libere, mi-a revenit „Speranța”! De aici trebuie să fi pornit căpitanul Anton Lupan cu goeleta sa pe urmele prietenului său Pierre Vaillant ajungând hăt până-n Țara de Foc! Alături de cârmaciul Gherasim și bucătarul Ismail, atât de autentic jucați de Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu și Jean Constantin… Și m-am întrebat cum ar fi fost ca o replică a „Speranței” (probabil cea mai faimoasă corabie românească, la concurență cu bricul „Mircea”), să fi făcut zilnic călătorii din Sulina spre portul vechi al Constanței. Sau măcar să fi fost deschisă spre vizitare tuturor celor dornici să (re)trăiască atmosfera din „Toate pânzele sus!”…

Plaja Sulina