By Ioana & Călin

Prima întâlnire cu Floreștiul am avut-o acum o duzină de ani. Găsise Ioana informații despre un festival cu cai ținut pe moșia care a fost cândva a celui mai bogat om din România Belle Époque. Ne-au plăcut combinația de cai și istorie, dar și ideea unui Asquith domestic și am mers să le vedem. De mai multe ori chiar!

Pereții Micului Trianon se văd din drumul care-i ocolește ducând la fabrica de cauciucuri născută Victoria, măritată Michelin. Trecem pe lângă spitalul de pneumoftiziologie din fostele dependințe și continuăm pe lângă zidul de piatră care separă curtea întinsă de stradă. Lăsăm pe dreapta blocurile în care locuiau muncitorii, vizavi de stadionul pe care își încurajau echipa fabricii la meciurile de Divizia C, duminica, de la 11:00. La turnul de poartă ni se scanează biletele, apoi întoarcem, pe moșie de astă dată. Ruina în care se află stadionul este obositoare și ne simțim mai bine lăsându-l în urmă. Parcăm și continuăm la pas pe lângă arena înspre care aruncăm doar un ochi: vom reveni la cai după ce vedem ce-a mai rămas din palat. Din curte sunt și mai vizibile zidurile pereților exteriori, prin ale căror ferestre care nu mai sunt izbucnește verdele tufelor și copăceilor care cresc nestingherit. Mai văzusem așa ceva chiar în București, destul de recent, și ne-am gândit că i-ar prinde bine vegetației intramurale serviciile unor grădinari urbani! Retro-călătorim până-n 1911, în vremurile în care regatul României atinsese forma sa maximă, care i-a permis să ridice și astfel de palate, desigur prin cei care au avut mijloacele să o facă. Printre ei, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, cunoscut de contemporani drept Nababul, a cărui traiectorie a ilustrat perfect visul profesional al tinerilor noștri școliți la Paris sau oriunde în Europa: să ajungă amploaiați, cât mai bine plasați în sistemul public! În cazul Nababului a mai contat și ascendența: Cantacuzino a fost unul dintre brandurile aristocrației românești, nemijlocit legat de Bizanț și descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu. Putea să fie un mare om de afaceri, dar după un start în domeniul juridic, a preferat politica: deputat, senator și președinte al celor două camere, primar al Bucureștiului, ministru al Justiției, al Lucrărilor Publice și de Interne, chiar prim-ministru, alternativ cu Dimitrie A. Sturdza.

Din averea sa impresionantă avea să ridice trei palate, la București (1902), Bușteni (1910) și Florești (1913). Cândva reședință a președinției Consiliului de Miniștri, cel din București e astăzi Muzeul Național George Enescu. Cel din Bușteni a trecut peste apartenența la Ministerul de Interne devenind Castelul Cantacuzino sau locul în care s-a filmat Wednesday, după caz. Doar cel de la Florești așteaptă ruinat vremurile bune, care să-i readucă strălucirea proiectată de Ion D. Berindey, arhitectul multor clădiri frumoase – Casa cu Lei (Palatul Cantacuzino), Casa Assan (COȘ – Casa Oamenilor de Știință), Observatorul Astronomic, toate în București, dar și Palatul Culturii din Iași. Coloanele neoclasice amintesc de marele Trianon și arată priceperea meșterilor francezi care au realizat versiunea eclectic-rococo-neoclasică de Prahova. Calcarul de Albești, folosit din Evul Mediu, a ajuns din Muscel și aici, la fel ca la Arcul de Triumf, Palatul Telefoanelor sau Cazinoul din Constanța învelind cărămida zidurilor.

Doar bănuim cum arătau încăperile și marea sală de onoare de la parter, despre care am citit că au fost. Ne previne și ne sperie inscripția „Pericol de prăbușire”, așa că preferăm curtea palatului. Întreg și în picioare, turnul de apă ne mai consolează, dar fosta fântână arteziană ne regresează în prezent. Trebuie să fi fost frumoasă, totuși, calea în-treptată a apei, prin parcul amenajat „à la française”, până la Prahova care curge liniștit devale. Nababul a murit în 1913, iar fiul său n-a ținut să încheie lucrările. Nemții i-au luat tabla de cupru de pe acoperiș și sobele de teracotă în primul război mondial, după al doilea i-au mai luat și rușii ce mai rămăsese de valoare, l-a scuturat bine cutremurul (1940), iar statul l-a transferat poporului care avea nevoie de o unitate de dresaj canin, apoi de un sanatoriu TBC! Încă un cutremur (1977) și niște săteni care s-au aprovizionat cu materiale de construcție au adâncit degradarea. Retrocedat, a fost vândut de urmași și, de atunci, a rămas în standby.

Caii salvează aparențele: eleganți în alergare, maiestuos struniți de jocheii lor, desenează acrobatic pe terenul de echitație depășind aproape perfect obstacolele ce le ies în cale. De-ar fi la fel de simplu și de frumos pentru întreaga proprietate! Din 2014, Karpatia Horse atrage atenția asupra Floreștiului cu ateliere creative pentru cei mici sau mai mari, agrement ecvestru pentru călăreți sau doar admiratori, domeniul care merită vizitat, oportunitățile de shopping echita(ția)bil 😉 și, bineînțeles, cai! Care, cu coamele lor împletite, impresionează în probele de dresaj, conduși cu echilibru și distincție, când la pas, când la trap sau în galop, de călăreți cu mănuși și joben. În cursele de cross country, caii sar peste bușteni, șanțuri sau obstacole naturale, ba chiar trec și prin fântâna din fața palatului (n-am reușit să-i prindem făcând asta în niciuna dintre vizitele noastre!). La fel ca-n viață, probele de obstacole sunt câștigate de calul și călărețul care, în timpul cel mai scurt, sar peste toate obstacolele, doboară cele mai puține dintre ele și termină cursa fără să cadă. Mai sunt și probele de atelaje, despre care am aflat că România se află în top 10 mondial (!), în care vizitiul mână (din nou contra cronometru!) cei doi cai astfel încât să treacă printre conurile care marchează traseul fără ca bilele aflate în vârful acestora să cadă! Prima noastră experiență la Karpatia Horse am avut-o chiar la ediția inaugurală, curioși și încântați că se întâmplă așa ceva și pe plaiurile noastre. Am hotărât repede că trebuie să mergem, nu numai pentru concursurile de cai, ci și pentru paradele de ogari, de mașini și „La Belle Époque”! A meritat pe deplin, mezanplasul și întâmplările oferindu-ne câteva ore de aer curat și lucruri frumoase. Iar printre cele mai frumoase au fost mașinile Morgan, pe care le-am descoperit chiar la prima noastră vizită și pe care am ajuns să le iubim, mai ales Ioana! Și eu, pentru că, parcă, măcar un pic, seamănă cu Untiță al nostru…

Povestea Morgan-urilor începe în vremuri edwardiene și pe trei roți, când Harry Morgan – H.F.S. (de la Henry Frederick Stanley) pentru cognoscenti a construit primul său vehicul (1909) și a fondat cel mai vechi producător privat de mașini din lume – Morgan Motor Company Limited (1912). Poate neobișnuită, dar cu siguranță inventivă, ideea unui automobil pe trei roți a apărut firesc pentru cineva care a surprins încă din anii de colegiu: „pentru tine e foarte bine să fii un geniu creativ, dar pentru școală e o neplăcere intolerabilă” avea să-i spună directorul Marlborough School, unde a învățat. Ideea a prins și pentru că cyclecar-urile au fost tratate ca motociclete, deci presupuneau plata unor impozite mai mici. A patra roată a fost adăugată în 1936, succesul scontat a venit imediat, iar cele două modele au mers pe piață împreună până în 1952. Pentru singura mașină expusă vreodată în vitrina Harrods, victoria în cursa de 24 de ore de la Le Mans (1962) a consacrat o reputație deja solidă. În istoria de 114 ani, compania din Malvern Link (afacere de familie până în 2019, când a fost preluată de grupul italian InvestIndustrial) a lansat pe piață 34 de modele, dintre care cinci cu trei roți (Morgan Super 3 fiind produs și în prezent în ciuda faptului că a fost declarat „The Not-A-Car of the Year 2011″ în Top Gear) și 27 cu patru roți – Roadster 3.7, Morgan Plus Four, Morgan Midsummer (o „barchetta” proiectată în colaborare cu Pininfarina, produsă și vândută în numai 50 de exemplare) și Morgan Supersport fiind produse și în prezent. Au fost și două tentative de a produce modele electrice (Morgan Plus E, finanțat de guvernul Majestății Sale!) la care, evident și din fericire, s-a renunțat pentru că atunci când ții la tradiție și manufacturezi (la propriu și la comandă!) mașini frumoase pentru plăcerea de a șofa, pur și simplu nu ai cum să le pui motoare electrice, care nu se potrivesc nici structurii din lemn de frasin și nici curbelor aerodinamice ale acestora!

Atâta ne-am învârtit în jurul Morganurilor de la Florești de parcă am fi vrut să cumpărăm unul! Ceea ce am și făcut achiziționând un Morgan Plus Four HVN 30 Matchbox Mattel (la scara de 1:64), pentru care livrarea ne-a costat mai mult decât mașina, dar cu care ne plimbăm încântați printre gândurile noastre 😊!

By Ioana & Călin

Bobby! Bobby!! Unde ești? Hai, să mergem! Cum unde!? Facem o ieșire lângă Bukarest. Am aflat de un platz cu mult verde și albastru, tu o să te poți zbengui în voie, eu fac niște poze frumoase și ne întoarcem pân-la prânz. După masă vedem foot-ball, iar mai pe seară poate ne distrăm la Cărăbuș!

Bobby ședea cuminte lângă fotoliul din care fotograful răsfoia încântat paginile cărții savurând aroma cafelei etiopene. Bukarest – Stadt der gegensatz sau București – orașul contrastelor apăruse bilingv, cu un an înainte (1943), la Berlin. Amestecul de trecut care se încăpățânează să rămână și viitor care vine implacabil l-a fascinat suficient de mult pentru a face mii de fotografii într-o țară aflată în schimbare. Toată lumea putea vedea acum contrastul dintre ce a fost și ce urmează să fie și putea înțelege mai bine de ce, cu toată schimbarea, multe lucruri vor rămâne pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, la fel. Era abia prima duminică a lui martie 1944 și în dimineața tihnită din Dr. Lister lucrurile păreau oarecum la locul lor. Sau așa transmitea telefonic de la Berlin corespondentul particular al Universului lui Stelian Popescu. Pe frontul de Est, trupele germane izbutiseră, bineînțeles, să oprească peste tot ofensiva de iarnă a sovieticilor. Nici în Italia, ofensiva anglo-americană, evident, n-a fost mai reușită, iar debarcarea de la Nettuno n-a avut succesul dorit. Mai rămăsese invazia în Europa ca ultimă și singură șansă a dușmanilor de a termina războiul, dar tocmai ce declarase comandantul trupelor britanice pentru apărarea Angliei că de așa ceva nu poate fi vorba în viitorul apropiat, ba mai degrabă ar putea avea loc o invazie germană în Anglia! Asta, da! Știi ceva, Bobby? Mai bine mergem noi în spazierfahrt, ce zici? Cum termină frau Bazzanella de vorbit, luăm Adlerul și pornim. Facem cel mult o oră și o să ne placă, îți promit! Ei, cum o să stăm mult!? De la trei jumate joacă Venus cu Juventus în Cupa României, ne întoarcem să-l vedem pe marele Il Dio! Zice la gazetă că oricine, deci și tu 😊, își poate da seama cât de aprig disputată va fi partida! Ham! Iar mai pe seară te duc și la Savoy să-l vedem pe Tănase, că doar merităm să râdem și noi, mai ales că toate merg Zeiss. Ham! Ham? Da, da, măcar în paginile Universului…

Adlerul a tors rapid pe șoseaua asfaltată – bine, da’ cam scump după unii, prost după alții – de suedezii de la Swenska lăsând în urmă Băneasa, Otopeniul și Săftica. În Tâncăbești a virat stânga spre Periș și, prin pădurea neînfrunzită, a lăsat în dreapta drumul spre Scroviștea palatului și vânătorilor regale continuând spre Bălteni.

Cu un oftat ușor a oprit pentru a debarca pasagerii. Arcadele pridvorului care parcă invită, dar și străjuiește intrarea dinspre apus, miazănoapte și miazăzi, i-au întâmpinat. Arată precum cel de la Tismana, singurul pridvor cu trei laturi din arhitectura medievală românească. Pe sub bolta cu acoladă și clopotnița din lemn, în care se suie pe scara lemnos-spiralată, se ajunge la ușa bisericii Sf. Nicolae. „De vină” pentru zidirea ei au fost tătarii: zice legenda că aici ar fi visat voievodul Radu Negru înaintea unei lupte cu ei, dar abia după trei secole a fost ridicat schitul, loc de rugăciune, dar și refugiu înconjurat de apele bălții Scroviștea și codrii de stejari ai Vlăsiei. Tot tătarii au ars-o și pustiit-o în timpul lui Simion Movilă (1600-1602), biserica fiind refăcută de vornicul Hrizea, stăpânul Băltenilor, cum spune pisania: „Acest sf[â]nt și Dumnezeescu hramu al sfântului mare arhiereu Nicolae, zidit-o-am de în temeiu eu, robul lui H[risto]s Hrizea Mare-Dvornic; den cât m’au dat Dumnezeu cheltuii, și, ajutându Dumnezeu, radicat-am această sfânta rugă în slava și lauda lui Dumnezeu celui slăvit in Troița și în numele marelui Sfântului Nicolae, făcatoriu de ciude, si se-au început în zilele lumina[tului] Domn Io Alexandru fecior Radului…; 1626″. Zidurile de cărămidă de optzeci de centimetri și contraforții întăresc ideea de fortăreață. Ferestrele sunt mari cât să intre lumina, dar înguste ca, la o adică, să devină ambrazuri. Arcadele coloanelor octogonale lărgesc pronaosul mai îngust decât naosul (rar întâlnit acest lucru!) de care îl desparte un perete zidit. Spre Răsărit, în spatele bisericii, pământul coboară abrupt, dar fără a tulbura odihna băltenilor care l-au lucrat pentru a trăi.

La 1642, marele vornic a închinat ctitoria sa, prin intermediul mănăstirii Radu-Vodă din București, la construirea căreia fusese ispravnic și unde avea să fie îngropat, mănăstirii Ivir de la Athos, așa cum se obișnuia. Șase ani mai târziu, biserica a dispărut din documente pentru aproape două secole. A revenit din anonimatul scriptic la 1836, când, așa cum se poate citi pe o piatră din pardoseala naosului, a fost reparată de săteni. Cincisprezece ani mai târziu, a fost din nou reparată, de astă dată prin grija mănăstirii Radu-Vodă, și a fost făcută biserică de mir în care au slujit preoți-călugări veniți prin rotație de la București. O anume polcovniceasă Ștefana a pardosit lăcașul cu cărămidă, iar sătenii l-au adus pe primul preot de mir, Dumitrache, (1855), care însă n-a stat prea mult pe aici. Ca să rămână, înlocuitorul a primit pământ lângă biserică pentru a-și face casă folosind cărămida din ruinele schitului, tot la fel valorificată și de săteni… Secularizarea averilor mănăstirești (1864) a transformat schitul în biserică de mir. Va beneficia de prima restaurare întreprinsă de Administrația Domeniului Coroanei, în urma căreia i-au fost reparate acoperișul și pardoseala (1885). Nepictată încă de la ridicare și așa rămasă, biserica a fost tencuită pe dinăuntru prin grija Ministerului Marinei (1944), iar acoperișul i-a fost reparat din nou de Direcția Monumentelor Istorice (1957-1976). Bobby s-a zbenguit pe lângă cei doi brazi din față (astăzi a mai rămas doar unul), iar Willy a făcut câteva fotografii bisericii. Pentru că mai aveau niște timp, au pornit spre Țigăneștiul învecinat. Puteau merge și pe jos pe lângă lacul care, din fericire, a scăpat de asanarea pentru care fusese propus în 1939, împreună cu lacul Snagov! Trei kilometri și jumătate prin pădure nu erau mulți, dar au preferat să meargă cu automobilul pe drumul cât de cât practicabil. Astăzi, drumul comunal 180 este și închis, și întrerupt, pentru că duce spre reședința prezidențială de Scroviștea.

Mai nouă cu vreo două secole ca Băltenii, mănăstirea de la Țigănești nu i-a atras prea mult atenția. În schimb, „curcanii umflați” l-au făcut curios pe Bobby și au rămas prinși în poze. Peste lac era Piscul în care l-ar fi putut descoperi, pe „țăranul din câmpie” remarcat de Paul Morand un deceniu mai devreme, „care, de cum frăgezește primăvara pământul, începe să-l plămădească, după care îl așază în cuptorul său rudimentar cu înfățișare preistorică”. Cu siguranță ar fi fost impresionat de măiestria olarilor: „nu veți găsi niciodată aceste vase în comerț; abia dacă mai pot fi zărite prin cine știe ce iarmaroc local” și ar fi aflat că „secretul unei arte atât de pure este acela că ea este produsă de mâinile țăranului, și nu ale meșteșugarului…”.

Cum n-a apărut nicio luntre pentru a trece lacul și mai venea și meciul, s-au întors la București. Willy Pragher a participat în primăvara lui 1944 la evenimente care au mai estompat atmosfera războiului care venea spre România, pe care l-a suprins după bombardamentele care au zguduit capitala în aprilie și mai. Printre acestea, a făcut loc și pentru excursiile în Vâlcea, unde a fost vizibil impresionat de Horezu, dar și în Banat, unde mai mult decât Biledul, Lieblingul, Lovrinul sau Vinga l-a impresionat timișoreanca Herta Dörr, care i-a adus aminte de Hilda Sando și fotografiile făcute trei ani mai înainte la hotelul Lido. Salonul oficial 1944 de la Dalles a fost ultimul proiect înainte de a părăsi România în iunie, cu amintiri de la Câmpulung Muscel și Tușnad, ajungând în Berlinul natal în iulie și descoperindu-și casa bombardată. Deportat în Siberia, va reveni în Germania stabilindu-se la Freiburg im Brisgau (1950), acolo unde este păstrată și arhiva cu opera sa fotografică, la Landesarchiv Baden-Württemberg, Staatsarchiv Freiburg. A mai ajuns și în România, din nou în schimbare (1971), în plină perioadă de „edificare a societății socialiste multilateral dezvoltate”, fotografiind casa din Cotroceni în care a locuit dar și candidații așteptând rezultatele admiterii la ASE!

Probabil cel mai bun foto-observator al României interbelice a lăsat pentru posteritate peste 400000 de fotografii, 110000 de pozitive pe hârtie, 6000 de negative pe sticlă și 27000 de diapozitive cu oamenii și locurile pe care le-a văzut. Printre care și cele despre România, țara care l-a surprins mereu și pe care a surprins-o autentic.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

Trei decenii, jumătate și un pic au trecut de când am ajuns la Capitală! Și-n tot acest timp n-am găsit momentul sau motivul să ajungem la Revistă. Dar am dat peste o carte despre Constantin Tănase, am văzut anunțul cu „Alo, Provincia!” – ce ocazie mai bună? – și ajunserăm la fostul Cărăbuș.

Revista românească a venit pe lume în sala Teatrului Bossel, fost Teatrul de Păpuși Țăndărică și fost cinema Select în anii interbelici, de la parterul clădirii cumpărate (1839) de un tapițer sas, Friedrich Bossel, menită să devină… han. Ca să nu-l încurce cu „Naționalul” de peste drum, bucureștenii aveau să-i zică Teatrul „cel Mic”. Prima reprezentație s-a jucat aici la 19 noiembrie 1872: o „comedie vodevilă în 3 acte” – „ Apele de la Văcărești” pusă de Matei Millo pe notele lui Alexandru Flechtenmacher. Jumătate de secol avea să mai treacă până să apară Teatrul de Revistă: la 23 mai 1919, pe locul grădinii de vară „Amicii orbilor” din strada Academiei, Constantin Tănase a pus piatra de temelie a unei alte grădini – „Cărăbuș”.

Primul spectacol, „Pisica pe orez”, scris de Mircea Rădulescu și Constantin Solomonescu, s-a jucat miercuri, 2 iulie 1919, cu Tănase interpretând cupletul „Cotoiul e pe varză, pisica-i pe orez”. Nu toată lumea a înțeles de unde până unde o pisică pe orez, dar expresia a fost lămurită puțin mai târziu, în Universul literar din 17 august: „În fața unei dame-n negru / Filosofie… eu visez, / Sunt om moral, rămân integru / Chiar de-i pisică pe orez!“. Având mare succes, premiera a generat și un mic scandal amplu investigat în presa vremii și lămurit de domnul Grigorescu-Tuciu, unul dintre coproprietari și administratorul noului teatru. După contract, „Pisica” trebuia să apară pe orez de 20 de ori, fiind urmată de „Sistem Clayton“ al lui Durma și Stoicovici. Doar că bogata „rețetă medie serală”, de 15000 de lei, a ținut-o mai mult pe scenă, iar autorii „Sistemului” au început să mustăcească. Noroc că, deși comandate la Paris și trimise cu un vagon special atașat la trenul Simplon, costumele pentru al doilea spectacol s-au rătăcit prin Serbia și au întârziat exact cât a fost necesar pentru ca spectacolul să fie reprogramat astfel încât, în cele din urmă și spre mulțumirea tuturor, „Sistemul” să se joace 😊!

            De unde „Cărăbuș”? Poate de la silueta viitoarei grădini, asemănătoare unui cărăbuș, creată de Van Saanen-Algi, unul dintre arhitecții Palatului Telefoanelor și bun prieten cu Tănase. Poate de la Tănase, în amintirea vremurilor în care juca rolul lui Cărăbuș, ordonanța unui ofițer bețiv și cartofor, într-o comedioară după o farsă franțuzească. George V. Grigore asociază numele grădinii cu luna mai, cea în care se deschideau grădinile și terasele Capitalei pentru a se umple de zumzetul și zbârnâiala bucureștenilor zgomotoși precum… cărăbușii! Cât despre Constantin Tănase, vasluianul născut pe 5 iulie 1880, se știe că a încercat să urce pe scenă fie trăgând cortina la spectacolele din orașul natal, fie punând în scenă piese istorice în beciul casei, încă din anii de gimnaziu. Respins la liceul militar din Iași (1896), s-a repliat strategic, pentru câteva luni, la liceul Bălcescu din Brăila. A ajuns chiar învățător, dar trei ani mai târziu a reluat ofensiva înrolându-se voluntar într-un regiment de geniu – alegerea perfectă pentru un viitor actor… genial! Ajunge repede sergent, face spectacol(e) pentru Crucea Roșie, dar renunță la armată și se înscrie la Conservator, unde studiază comedie și canto și absolvă în 1905. Nu-i prea ajung banii ca figurant la Național, așa că mai cântă și în corul bisericii Popa Tatu, dar se reangajează la regiment. Se însoară, pleacă în turnee prin țară, joacă peste tot pe unde poate. Se așază pe traiectoria teatrală în 1912, când devine asociat contractual la Asociația lirică Opereta și interpretează textele cu mesaj ale lui Cazimir Belcot. Are vreme și să plece în turneu în Orientul Apropiat și, până începe războiul, să facă o călătorie de studii în Austria, Germania și Franța. Va ajunge și pe front, dar se va și recăsători cu Virginia Niculescu (1917). După război, va inaugura Teatrul Cărăbuș (1919) cu un balet de 25 de persoane și o orchestră nouă formată din absolvenți de Conservator din acel an și, cu fiecare punere în scenă, va înregistra succes după succes!

Va introduce jazzul în spectacole, va juca în travesti, și va reuși să o aducă pe Josephine Baker la București (1928) în show-ul „Negru pe alb”! Îl creează și îi dă viață lui Tase Pârlici, cetățeanul simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat, îmbrăcând un costum clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, ale cărui cuplete satirice despre moravurile vremurilor vor irita multă lume! Scriind cu nostalgie despre „grădinele de vară din vremea neutralităței, cu înfățișarea opulentă în spectatori, în decoruri, în baleturi, a acelor spectacole de vacanță”, Gib. Mihăescu l-a descris în Gândirea (1924) pe „Năstase cu nasul noduros” drept unul din „factorii culturali ai României”. „Comicul cu nasul mare, care atrăgea lumea la acele ajunse de pomină exhibiții, oficia un mare mister cultural…, pregătea imensul public, care pe vremea actuală de criză înțesează sălile de spectacol ale Capitalei, toate ajunse neîncăpătoare, deși din ce în ce mai multe. Și acest public este un însemnat punct câștigat. De l’am avea în întregimea lui și pentru literatură!”. Celălalt factor? Îmbogățitul de răsboi: „pe el l’a frământat Năstase, pe el l’a dăscălit cu satira lui obscenă, și încetul cu încetul, l’a împins pe ușa Naționalului. Mai cu o glumă grosolană, mai cu o palmă, mai cu un gest impudic, comicul Năstase îl făcea să râdă singur de seninătatea cu care comanda pictorului atâția metri pătrați de tablouri sau atâția metri cubi de cărți, spre a-și umple dulapurile din birou, și astfel pe nesimțite îl lustruia… Și iată dintr’o dată, pe cel mai hulit produs al societăței de astăzi, devenit tot așa cum s’a îmbogățit, adică peste noapte, mecenate florentin… Economicește vorbind arta este o marfă ca oricare alta. Și mărfei îi trebuie consumator. Care e negustorul care se interesează de origina cumpărătorului pe bani peșin?”. Marele Tănase a știut foarte bine că și arta este o marfă care are nevoie de marketing, așadar a țintit pe cine trebuie, oferindu-i ce și cum trebuie!

În foaierul Cărăbușului de ieri, al Teatrului de Revistă Constantin Tănase de azi, privind fotografiile sepia ale micii expoziții din hol, am avut impresia că ne-am întors, aproape că am și ajuns, în anii interbelici. Intrarea în sala de spectacol ne-a readus, nu în 2026, ci pe la începutul anilor ‘90. La baza scenei pe care au urcat nume mari ale revistei românești (a-i menționa doar pe unii ar însemna să-i nedreptățim pe toți ceilalți) ar trebui să se mai afle sticla de șampanie cu mesajul inaugural turnată în fundație. Ca foști „provinciali” ajunși la Capitală, apoi retrași „la țară”, ne-am așezat în scaunele suficient de confortabile ca să vedem „Alo, provincia!”. Am aflat că Brâncuși a făcut Coloana Infinitului cu gândul la românii „strânși când de jos, când de sus”, că s-a introdus moneda de zero lei și bancnota negativă și „Mugur, Mugur, Mugurel, ai făcut leul cățel”, dar mai ales că „nu contează cu cine vii, contează cu cine pleci!”, cum ne-a spus un Adrian Enache indubitabil din lumea revistei, capabil să facă show din orice spectacol. Ar fi fost și mai frumos dacă, în amintirea fondatorului Cărăbușului, ar fi fost jucat și unul dintre cupletele sale – toate neverosimil de actuale, lucru care ar cam trebui să ne pună pe gânduri… Ne-am mulțumit să ne imaginăm cum răsună vocea lui Tănase: „Pă ce eu, mandea, par examplu / plătesc global, plătesc și samplu, / Pă ce…?/ Plătesc la fisc, la primărie / pe apa care-o fi să vie / Pă ce…? / Plătim fațade și trotuar, / dar un-te uiți e tot murdar / Pă ce…? / Plătim pe vânt, plătim pe aer / plătim așa ca niște fraieri / Pă  ce…? / Plătim gunoi, plătim fațadă / și n-ai, pardon, o ritiradă / Pă ce…? / Plătesc, al dracului să fiu, / dar sa fiu cuțu dacă știu / Pă ce…? / În Parlament e tămbălău, / discursuri pân’ să-ți vină rău, / Pă ce…? / Noi i-am ales să facă legi, / dar ei se-njură, mă-nțelegi… / Pă ce…?/ Și dau din mâini, fac tevatură, / parcă-s la circ la vreo dresură! / Pă ce…? / Și pentru treaba asta toată, / pretind diurna majorată / Pă ce…?”.

Finalul ne-a trezit la realitate așa cum nu ni s-a mai întâmplat niciodată! În timp ce artiștii încheiau cântând pe scenă în aplauzele sălii, o parte a spectatorilor s-a ridicat și, întorcându-le pur și simplu spatele, a plecat! Să prindă ultimul metrou? Să nu le fi plăcut? Și tot nu trebuiau să facă asta.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

La început au fost parcul și terasa Oteteleșanu. „Tele”-ul faimoasei terase a anticipat urmarea: Palatul Telefoanelor. Pentru unii, clădirea modernă de care avea mare nevoie Capitala. Pentru alții, doar un monstru de beton, total nepotrivit acolo, pe Calea Victoriei.

În februarie 1931, Mister Walk deplângea dispariția unui colț istoric al Bucureștiului în pagina de Litere, Arte și Științe a unui număr din Dimineața: „cenaclul unei generații entuziaste de intelectuali, care luptând cu cele mai dureroase privațiuni, se străduia să dea formă nouă unei literaturi pe care nimeni n’o citea și să aducă puterea creatoare a talentului și viața tinerească intr’un teatru care nu interesa și nu amuza pe nimeni”. Mihai Stere, un birtaș român macedonean și Constantin Grigoriu, un cântăreț cu apariții periodice la Teatrul Național, deschiseseră o grădină și un teatru de vară în care se jucau piese inspirate de inspirație vieneză puse în scenă de Paul Gusty și jucate de Leonard, tenorul răsfățat sau Maximilian, Carusy şi Ciucurette, terțetul cel mai comic al epocii. Mihai Stere a luat și terasa și, deși unii au spus că o va curăța, a extins-o cu „de toate și pentru toate gusturile”: cafenea, sală de biliard, berărie, restaurant. Pe rând au început să vină actori, critici de teatru, scriitori, pictori, „toată floarea intelectualității din acea epocă. Așa cum Capșa făcea și răsturna guverne, Terasa crea și dărâma glorii”. Ion Minulescu, Alexandru Macedonschi, Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Ilarie Chendi sau Mihai Săulescu au fost câteva dintre numele sonore. A venit și George Coșbuc, care, abia așezat la masa poeților, a fost ridicat de un chelner care i-a spus cu toată grija că „nu se poate, la masa asta stau poeții!”. Încântați să fie inspirați de „o femee uşoară, o fată tânără şi simplă”, căreia „pentru anumite motive, i se spunea Muza scriitorilor dela Terasă”.

            Când s-a auzit că societatea de telefoane va cumpăra terenul pentru a ridica acolo un palat în stil american, părerile s-au distanțat instant și extrem. Unii, în Sămănătorul din Reghin, cereau „să se impiedice vânzarea imobilului „Terasa Oteteleşanu“ din Calea Victoriei, societății telefoanelor; din considerația că între zidurile acestei case au sălășluit, mai bine de 25 de ani aproape toți scriitorii români Contemporani…”. Alții, precum Romulus Dianu în Curentul, ziceau „Bine că se dărâmă…”: „plâng unii dispariția acestui monument care a adăpostit înainte de război, scriitorii și artiștii, onorându-se cu firma de Academia Terasă. Va rămâne în memoria românilor această sinistră ,Academie” doar printr’un tablou celebru al marelui pictor Camil Ressu și prin versurile închinate ei de Ion Pribeagu. Căci a fost o cloacă maximă a sărăciei intelectualilor, un ospiciu diurn și nocturn al celor mai buni din țara asta, pe care regimul politic „boeresc” i-a nesocotit. Nimic măreț n’a fost conceput acolo, fiindcă ori ce s’ar spune, nu-l imaginez pe Shakespeare meditând asupra lui Hamlet la cârciumă”. Societatea de telefoane a luat terenul cu 39,5 milioane de lei, a purces la demolarea Terasei în februarie 1931, iar în decembrie același an a început construcția, gata în doar 17 luni, a primului sgârie-nour al Capitalei. Clădirea Art Deco, proiectată de doi americani – Louis Weeks și Walter Froz – și un olandez – Edmond van Saanen Algi, prima ridicată pe o structură metalică, a fost cea mai înaltă (52,5 metri) din București până la construirea Intercontinentalului.

Inaugurarea palatului s-a făcut la 25 aprilie 1933. Președintele Consiliului de Administrație al societății, Grigore N. Filipescu, a ținut să puncteze că „nu este lucrare mai însemnată, nu este inițiativă mai îndrăzneață, nu este întreprindere de lungă durată care să nu se bucure, deasupra fluctuațiunilor prin esență trecătoare ale vieții politice, de ocrotirea statornică și vigilentă a Maiestății Voastre. Inaugurarea acestei clădiri înseamnă o etapă nouă în desvoltarea telefoniei române”. Iar regele Carol al II-lea i-a răspuns: „inaugurând astăzi noua Centrală a Societății de Telefoane, inaugurăm un nou avânt în viața economică a Țării. În ritmul modern, toată lumea a putut constata că cel mai important factor de progres sunt comunicațiile. De aceia am salutat și salut cu bucurie inițiativa colaborării dintre Stat și Societatea de Telefoane. Critice, după cum a spus şi d-l Președinte al Consiliului de Administrație, nu lipsesc de sigur. Poate sunt şi Eu dintre aceia cari le-am constatat uneori. Trebue să recunoaștem însă că efortul făcut este demn de laudă și suntem siguri că, în acelaş ritm, Societatea de Telefoane se va strădui și va ajunge să mulțumească pe toată lumea. Dacă legăturile telefonice în Bucureşti şi în interiorul țării lăsau câteodată de dorit, e locul să recunoaștem că legăturile internaționale – şi aci este rezultatul important pentru viața economică a țării – sunt din cele mai perfecte. Mulțumind Societății de Telefoane pentru efortul făcut, și sperând că el va continua și de acum înainte, sunt convins că Țara nu va avea decât să câștige de pe urma acestei munci”.

Clădirea cu suprafețe de 977 (la sol), 2280 (totală) și 7404 (utilă) metri pătrați stă pe o structură de rezistență din oțel de 872 de tone, realizată integral în țară la Uzinele și Domeniile Reșița. A fost ocolită de bombardamentul aliaților (1944), a trecut cu bine prin cutremurele din 1940, 1977, 1986 și 1990 și a fost consolidată în 1995-2005. Fațadele de câte 34 de metri lungime aflate pe Calea Victoriei și strada Matei Millo sunt tapetate cu 530 metri cubi de piatră. Costul total al construcției a fost de „numai 97 de milioane”, după cum avea să o descrie van Saanen Algi. „Zic numai, pentru că direcția lucrărilor în frunte cu d. ing. Troy şi d. ing. Stan, prin scrupulozitatea și competința cu cari au examinat toate problemele, au cheltuit cu mare chibzuială, întrebuințând cu folos materiale și oameni. Nici o risipă nu a fost tolerată. Și pentru cei cari se pricep în ale construcţiunei, această clădire construită toată în oţel, căptuşită cu cărămidă și îmbrăcată în plăci de piatră, cu o înălţime medie de 6 etaje, înzestrată cu cele mai perfecţionate ascensoare din lume (Otis) cu un sistem de încălzire admirabil, cu instalaţiunile sanitare speciale, cu ferestrele de fer şi toată ferăria uşilor (de stejar) solide şi frumoasă, venite din America, cu o instalaţie electrică foarte ingenioasă, şi frumosul material întrebuinţat la locul lui, este un record, atât ca timp de execuţie, cât şi de soliditate şi cost”. Alte 170 de milioane de lei au fost investite în echipamente capabile să gestioneze până la 40 de mii de numere și un trafic zilnic de aproape 8000 de convorbiri interurbane și alte o mie internaționale.

            Puține lucruri amintind de perioada interbelică am văzut în expoziția de la parter. Ne-ar fi plăcut să ajungem (în 18 secunde!) cu lifturile până pe terasa de la zece sau să citim ceasornicul al cărui meridian 0 era Bucureștiul, alte mari orașe ale lumii apărând pe celelalte 12 la stânga și la dreapta. Ne-ar fi plăcut să vedem telefoanele cu fise de un leu și trei lei, de la care sunam interurban, dar ne-au încântat cele cu cartelă și ne-a lovit un soi de nostalgie a telecomunicării 😊. Am prins telefoanele cu disc de acasă, de la care voiam să sunăm, dar uneori… vorbea cuplatul. Am scăpat de cuplaj, dar instalarea unui telefon fix a rămas o problemă rezolvabilă în… ani (!?), chiar și după Revoluție. Am folosit pagere și am pus mâna pe primele telefoane mobile ajunse la noi. Am asistat la bătăliile Connex vs Dialog și Nokia cu Ericsson – am ținut cu Dialog și Ericsson. Ne-a fost mai simplu să ne abonăm la mobil (câtă tevatură și cu asta…) decât să ne instalăm un post fix, dar am avut și telefon fix! Am prins vremurile minutului scuuump de mobil, ofertelor cu minute și semese-uri incluse și datului de bip-uri plus legendele urbane cu primele trei secunde care nu se taxează (și apelurilor „Alo, sunt bine, pa!”) și cu codul „secret” (știut de cam toată lumea…) care, tastat, îți permitea să suni gratis! Am avut internet pe cartelă, dial-up și am simțit tranziția modemului de la 14.4 la 28.8… kilobiți pe secundă. Am trecut de la pagini full-text și poze care se încărcau în minute bune la streaming de „până la 1 Gbps” (știm ce înseamnă „până la” sau „de la” în ofertele nu numai de net…).           

Pentru noi, Palatul Telefoanelor este un LOC. În decembrie 1990, chiar înainte de vacanța de iarnă – prima noastră vacanță studențească, am mers să sunăm acasă, desigur cu taxă inversă. Pe drumul spre oficiul telefonic mi-am imaginat că o voi întâlni pe Ioana aici. La rândul ei, Ioana și-a imaginat că mă va întâlni tot aici. Și, telepatic sau nu, ne-am întâlnit, iar de atunci sgâriem nourii împreună.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Ioana & Călin

Când cauți „Martha” pe Google, prima care apare este Martha Stewart, American businesswoman and writer. A doua e Martha Bibescu – Marthe Bibesco, Romanian-French writer. Inspirați de o după-amiază petrecută la Mogoșoaia, am ales să povestim despre Martha noastră și locul ei de suflet.

Ajuns în România în 1937 la invitația prințesei Anne-Marie Callimachi, sir Sacheverell Sitwell a găsit timpul pentru a vizita Mogoșoaia. „În alte privințe, împrejurimile Bucureștiului nu sunt demne de oraș. O câmpie prăfuită și uscată, cu multe mlaștini, se întinde pe o distanță enormă până la Dunăre. Peisajul se îmbunătățește într-o singură direcție, unde un drum plin de cumplite hârtoape duce la Mogoșoaia, reședința de la țară a prințesei Martha Bibescu. Frumusețea Mogoșoaiei se datorează talentului și bunului-gust al stăpânei locului. O scară exterioară și o loggie susținută de coloane ce amintesc stilul de la Hurezi, fac din această locuință un eseu unic în stilul său. Materialul de construcție folosit este o cărămidă trainică, deschisă la culoare, nu lipsită de asemănare cu aceea folosită în arhitectura clădirilor din cărămidă din Lombardia. De cealaltă parte a casei se află încă o loggia, iar o suită de terase încărcate cu flori coboară până la lacul plin de nuferi. Interiorul casei, pe care am putut s-o vizităm având grațioasa îngăduință a stăpânei sale, e simplu și splendid, un loc ideal unde să te adăpostești de arșița vieții. N-am văzut nicio urmă care să aparțină arhitectului venețian despre care se spune că a lucrat și aici, și la Hurezi. Casa are un dormitor cu o superbă mobilă Empire, care i-a aparținut doamnei Tallien, al cărei descendent este prințul, iar toate detaliile de interior trădează un gust desăvârșit. În apropiere se află o capelă, cu un interior excepțional, în stilul bizantin târziu, cunoscut ca brâncovenesc, după Constantin Brâncoveanu (1688-1714), marele ctitor al vremurilor sale. Este cel care ridicat Hurezi, iar dacă această mânăstire e cea mai atrăgătoare și mai plină de farmec din țară, Mogoșoaia trebuie să fie echivalentul său în ceea ce privește reședințele românești de la țară. Cu toate acestea, putem spune cu îndreptățire că Mogoșoaia este în întregime creația actualei proprietare. Înainte fusese multă vreme un palat gol și părăsit”.

            Cine stăpânea atunci Mogoșoaia? Fiica lui Ion Lahovari și a Smarandei Mavrocordat a venit pe lume în Micul Paris la 28 ianuarie 1886, într-o familie îmbinând brandurile personale (așa le-am zice acum) Lahovari (chiar și cu „y”), relevant cultural, diplomatic și politic (în ordine alfabetică) și Mavrocordat, furnizor de domnitori ai țărilor române. Avea să-și construiască propriul și mult mai puternicul brand Martha Bibescu, prin căsătoria (1902) cu prințul George Valentin Bibescu, nepotul de frate al domnitorului abdicat la 1848 George Bibescu. Călătorește și scrie. După călătoria cu automobilul în Persia, Asia Mică și la Constantinopol, absolut epică, de ecranizat și de refăcut (în vremuri pașnice…), descoperă cele opt paradisuri pe care le povestește în prima ei carte, „Les Huit Paradis” (1908). Va continua cu romane istorice, evocări ale unor personalități, note de călătorie, versuri, eseuri, cugetări, corespondență, unele semnate Lucille Decaux (Lucia fiind al doilea prenume, Decaux, poate, de la creta scriind alb pe negru). Este apreciată de viitorul rege Ferdinand al României, de regele Alfons al XIII-lea al Spaniei și de ultimul împărat al Germaniei, Wilhem al II-lea. Prietenia cu ultimul, interpretată ca filo-germanism, avea să o compenseze rămânând în Bucureștiul ocupat în 1916 pentru a conduce un spital pentru răniți. Și pentru a trimite informații guvernului român refugiat la Iași, ceea ce a fost aproape să o transforme într-o Mata Hari de România, după ce a fost arestată la 1 noiembrie 1918. În perioada interbelică, pur și simplu, a strălucit. „Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”: așa a descris-o concis și complet Christopher Birdwood Thomson, primul baron Thomson of Cardington, doar unul dintre cei mulți care, mai mult sau mai puțin în secret, au iubit-o. Alertată de ambasada franceză că ar putea fi arestată, a părăsit România (1945) zburând cu un avion englez spre Napoli, de unde avea să ajungă la Paris.

Mai mult cu capul în nori și la propriu și la figurat, preocupat să prezideze Federația Aeronautică Internațională și să zboare de ici, colo, uneori din floare în floare, soțul ei a cumpărat (1911) de la verișoara sa, Marie Nicole Darvari, palatul de la Mogoșoaia aflat într-o stare precară. Restaurarea și prefacerea clădirii într-o locuință confortabilă și un spațiu elegant de primire a oaspeților de seamă vor deveni proiectul personal al soției. Arhitectul venețian Domenico Rupolo (1861-1945) va da liniile mari, iar nepotul Marthei, George Matei Cantacuzino (1899-1960), adăugând tușele proprii, le va pune în practică la palat, cuhnie, grădini și biserică, momentele fiind separate de anii primului război mondial. Prințul George Valentin Bibescu îi va dona soției proprietatea de la Mogoșoaia (1925), iar un an mai târziu vor fi gata și lucrările. „Gata”, atunci, ca și acum, „în mare”: micile și necesarele completări urmau să fie făcute ulterior („la finisaje”), dar lucrarea putea fi recepționată – în esență, dacă avea acoperiș, ferestre și uși, casa era „gata” și se putea locui în ea! Inaugurarea oficială a avut loc în 1927, ca într-un fel de competiție la distanță cu palatul regal de la Mamaia. Fosta vilă d’Elchingen aflată vizavi, afectată de război, a fost și ea înlocuită de o casă de oaspeți tot în stil brâncovenesc care urma să fie a Valentinei, unicul copil al prinților Bibescu, și familiei ei. „O țară care nu are cultul trecutului, nu poate avea tradiție” spune prințesa în Ilustrațiunea română (1936), după un „le tour du propriétaire” în care ochii avizi ai jurnalistului „nu mai pot cuprinde atâtea frumuseți ale trecutului, reînviat de mâinile fine, ca două porumbițe albe și totuși atât de energice, ale Prințesei. Se pare că o zână bună a redeşteptat castelul adormit, populându-l cu relicvele străbunilor celor două familii de martiri şi eroi”. Am revăzut portretul lui Constantin Brâncoveanu, găsit în mănăstirea Sinai, la loc de mare cinste în sala tronului, și fresca familiei Brâncoveanu, asemănătoare celei de la Horezu.

La fel ca sir Sitwell, am ajuns la Mogoșoaia, tot într-o după-amiază, la sfârșit de septembrie, având ca pretext o conferință despre diplomație și influență, care ne-a purtat de la Martha Bibescu până în secolul 21 discutând despre putere, responsabilitate și leadership într-o lume în transformare. Palatul remodelat în stil brâncovenesc a fost locul potrivit pentru a constata distanța (uriașă!) dintre vremurile în care omul făcea diferența și genera valoare și timpurile în care platformele sunt capabile să producă orice fel de forme… plate! Fără să fie absolventă de relații internaționale sau angajată în diplomație, Martha Bibescu a știut ce este, cum se obține și cum se folosește informația și a avut acel instinct care i-a permis să înțeleagă cât contează mixul de acces, reputație, empatie și relații care reprezintă diplomația informală, întotdeauna necesară pentru a acompania și a o întregi pe cea formală. Martha Bibescu nu a avut nevoie de pașaport diplomatic pentru a avea legături cu cele mai importante personalități politice și culturale ale vremii, ale căror povești, orgolii sau interese le-a cunoscut și valorificat – parcă sună mai… diplomatic decât „folosit”. Iar, apropo de folosit, conferința a punctat cât contează în practica diplomatică pe cine și cum folosești, cu opțiuni diferențiate, nu numai semantic, între bine și rău ales și folosit. Cât de important este să fii auzit, dar mai ales să fii ascultat (aparent, „platformele” ne aud pe toți, dar numai pe unii îi mai și ascultă…). Într-un context în care regulile au contat (și mai contează), dar interesele sunt (și au fost) mai importante, Martha Bibescu a știut să îmbine cu naturalețe cultura, imaginea și reputația pentru a le difuza cu persuasiune prin numeroasele sale conexiuni, știind că patrimoniul înseamnă prezență, prezența generează încredere, iar încrederea produce rezultate. Soft power, înțeles și aplicat cu decenii bune înainte de a apărea conceptul!Am lăsat în urmă palatul brâncovenesc convinși că dacă Bucureștiul a fost capitala politică, atunci cu siguranță Mogoșoaia a fost reședința diplomatică a unei țări care, și datorită personalității Marthei Bibescu, a contat pe harta interbelică a Europei și lumii.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.