UN BELGIAN LA BOLINTIN

July 20, 2026July 20, 2026patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

Când te grăbești către Pitești, din margine de București, ai autostrada, de zorești. Iar dacă nu, un pic abrupt, alegi: pe Argeș sau pe dedesubt? Din Militari de izbutești să ieși făr-să te bramburești, cotește dreapta fără chin și ține-o întins, spre Bolintin…

… deși pe meleagurile noastre e încă riscant să alegi drumurile „mici”. Dar când ești fan The Country Lane Appreciation Society și crezi cu tărie că țării ăsteia îi lipsesc doar drumurile bune și taxele mici (poate am mai spus asta…), atunci e simplu să lași autostrada și să iei drumul județean, recte 601. Cum am trecut prin (comuna) și peste (pârâul) Ciorogârla, am și intrat în Bolintin Deal. Unde nu se află niciun deal dar poate că ăia doi (da, fix doi!!) metri în plus față de vecinul „Vale” i-au permis să adauge altitudine numelui. Bolintinul-din-Deal și-a trăit vremurile de glorie cam între 1890 și 1949. Marele dicționar geografic al României zice că, la 1898, comuna rurală din plasa Sabar a județului Ilfov avea tot două sate, atunci Berceni (fost Bolintin-Cotroceni), acum Mihai Vodă. 1717 locuitori trăiau în 341 de case pe pământurile stăpânite de Emanoil Băleanu, descendentul bogatei familii a boierilor Băleni, stat sau chiar de ei înșiși. Economia vremii se baza pe pământ și tocmai de asta aproape 90 % (88, ca să fim mai preciși) din suprafață era cultivată (!), cei 314 de contribuabili producând un venit de 4489 lei, din care comuna cheltuia cu chibzuință 4406 lei. O parte însemnată a cheltuielilor – exact 1684 de lei, vreo 37,5 % din PIB-ul comunei (!) – era pentru școala frecventată de 36 de elevi și 2 eleve. Drept e că punea și statul o parte din bani, dar dacă ne gândim cât putem noi dezbate, în ditamai secolul 21, despre cum ar trebui să alocăm cel puțin 6 % (șase la sută – în cifre și litere…) din PIB pentru educație, iar oamenii ăia dădeau aproape 38, ne mai rămâne doar să ne întrebăm: cum!?

Bolintin Deal arăta tare agroindustrial: avea moară și cu aburi, și cu apă, o povarnă bună să distileze țuică exact cât să-i bine-dispună pe săteni, o zalhana – că lângă țuiculiță merge ș-un păstrămior și patru mașini de treierat cu aburi. Plus oficiu de telegraf și poștă ușoară, patru cârciumari și doi hangii, iacătă și economia serviciilor. Bine trebuie că i-a mers comunei după primul război, că altfel nu sărea de la patru la 11 cârciumari și nu apăreau cinci cizmari, un croitor, o manufactură și banca „Sabar”! Tare departe i-a mers vestea, că-n prag de secol 20 ajunseseră aici și 43 de străini, iar patru decenii mai târziu și un belgian, care, împreună cu soția sa, au cumpărat (1942) conacul și partea de moșie moștenită de Gheorghe Em. Băleanu. Cam tot ce se știe despre valonul de familie bună provine din ceea ce am putea numi azi memorii, pe atunci doar declarațiile lui Ioan Mocsony-Styrcea. Declarantul a fost unul dintre personajele cele mai interesante ale perioadei interbelice: foarte bogat, mai ales după ce a fost înfiat de și l-a moștenit pe baronul Antoniu Mocsony de Foen, și foarte influent, din postura de secretar al regelui Mihai I, apoi mareșal al Curții Regale. Aflat în închisoare, a scris de mână 1358 de pagini, fiecare semnată olograf, până vineri, 23 noiembrie 1962. Patru zile mai târziu a fost eliberat, iar după încă aproape doi ani avea să ajungă alături de soția, plecată în Elveția încă din 1943! Deși încă nu sunt publicate (dar ar merita, precum memoriile lui Constantin Argetoianu!), paginile pot fi citite în manuscris sau bătute la mașină, dosarele care le cuprind fiind digitalizate de CNSAS!

Veritabil personaj de film, Mocsony-Styrcea scrie despre un alt potențial personaj. Adolphe Hubert – văr primar cu cel care fondat Danubiana și primele fabrici de zahăr din Balcani (Giurgiu, Ruse, Roman și Sascut), înrudit cu fondatorii fabricii de sodă Solvay Uioara, a ajuns în România pe la 1910, cu elanul tânărului inginer agronom repartizat la țară. Foarte înalt, voinic, sănătos și frumos atunci, impozant mai târziu, a fascinat-o pe Olga, renumită frumusețe romașcană, văduva tânără și veselă a baronului bucovinean Capri, austriac de obârșie armeană, la fel ca ea. S-au mutat la Bolintin după ce Adolphe s-a pensionat cu gândul să ducă o viață bună, ca la țară, făcând agricultură, crescând cai și dormind de după-masă. „Căci dacă el era un administrator chiar fără de pereche la cunoștința mea, apoi ea nu-i rămânea cu mult în urmă în domeniul casnic: curățenia casei, a servitoarelor drăguțe, a unei bucătării mai frumoase decât salonul și bogăția de pe rafturile cămărilor ei în compoturi, marmelade, dulcețuri, șerbeturi, zarzavaturi conservate, ciuperci, bureți, jamboane nu de Praga, ci de Yorkshire, care sunt încă mult superioare celorlalte, pastrame și pateuri de gâscă – al cărei soi Hubert îl schimbase-n Bolintin și-mi explica acum surpriza cinei de aseară – mă rog, într-un cuvânt, dovada că dragostea poate să facă minuni din moment ce reușise a transforma pe o prea frumoasă și ușuratecă armeancă-ntr-o mai puțin atrăgătoare, dar exemplară gospodină, mai cu seamă în sectorul curățeniei care la armence lasă-ndeobște de dorit”.

Datorită pasiunii proprietarilor, ferma va prinde câțiva ani de prosperitate, chiar dacă foarte agitați, până când republica populară și naționalizarea au adus inevitabilul: soții Hubert au fost obligați să o cedeze „poporului”, „proprietar” prin intermediul Băncii de Stat R.P.R. Inventarul „viu sau mort” a cuprins clădiri de locuit, pivnițe, grajduri, sere, ghețărie, lăptărie, batoză, căruțe, camioane, șaretă, docare, sănii, pluguri, grape semănătoare, cultivatoare, un „automobil 6 cilindri în linie marca Stude Backer, motor seria GE28981, nr. circulație 1858 B cu 4 cauciucuri uzate”, harnașamente, trofee de vânătoare, scule, animale (cai, vite, porci) și păsări (găini, curcani, rațe, porumbei), semințe, furaje, legume, cereale, mobilier, argintărie, aparate de radio și foto, veselă, haine și așternuturi, vase și bibelouri, picturi, statuete din bronz, instrumente muzicale (un pian de concert și o pianină), iatagane și pistoale turcești, două iatagane japoneze, scoarțe oltenești, carpete și covoare orientale, clasoare cu timbre, 1461 de cărți și publicații periodice, 14 albume cu fotografii. Nimic n-a scăpat poporului foarte meticulos, care le-a consemnat pe 64 de pagini dactilografiate la un rând, la finalul cărora Olga Hubert a adăugat „Iscăliturile noastre confirmă numai situația inventarului”. Împreună cu Adolphe, au părăsit conacul la 1 noiembrie 1949 primind voie (!) să ia cu ei obiecte și alimente „pentru uzul personal”: cămăși, izmene, cravate, pijamale, rochii, ciorapi sau batiste (numărate cu bucata!), kilograme de zahăr (1,5), cartofi (23) sau ceapă (17), 400 de nuci, un pui de curcă, o găină și doi pui…

La intrarea în Bolintin Deal uimește o construcție ce pare copia (kitsch) a unui castel. Nu e conacul Hubert, care se ascunde în verdeața parcului, cândva chiar al său, acum doar comunal. E Luna lui Cuptor, sunt 33 de grade, am parca pe partea cu umbră, dar e complet ocupată, deci optăm pentru cea cu soare. Am luat-o prin parcul în renovare spre intrarea în spital, pentru că acum conacul este spital. Flancat de doi căței toropiți, paznicul ne spune că nu se poate fotografia clădirea, nici măcar din exterior, pentru că… nu e voie! Ținem la intimitatea pacienților și-i pozăm doar poarta. Se face mai cald, ar merge o pauză de hidratare La Berăria lui Matei, chiar peste drum, dar mai avem de mers, așa că a rămas pe altădată. Înapoi spre mașină, din nou prin parc, pe lângă foișorul în care poate cântă fanfara comunală. Sau poate nu. Am ajuns până la gardul viu, prin care am surprins un colț de conac. Chiar dacă e monument istoric, nu pare nici foarte îngrijit și nici nu arată foarte interesant din punct de vedere arhitectonic. Până la urmă este pe lista monumentelor istorice pentru că e o clădire veche (aparent, nu se știe precis când a fost construită: „la începutul secolului 20”!). Am prins-o mai bine din parcarea supermarketului ridicat tot pe un colț din parcul fostului conac. Am trecut pe lângă primărie și biserica Sf. Nicolae, ctitoria Bălenilor, boierii care au stăpânit aici, iar acum odihnesc lângă biserica pe care au ridicat-o. Bolintin Deal are o strategie de dezvoltare locală, ce vorbește despre patrimoniul cultural local. Doar că peste un an expiră, iar rezultatele nu se văd. Dar o să apară una nouă…

Am intrat în comună pe bulevardul Republicii și tot pe el am și ieșit. Am umblat pe bulevardul Muncii și am observat că mai este unul, 1 Mai. Poate că meritau și Emanuel Băleanu sau Adolphe Hubert ca măcar o stradă, eventual parcul (?), să le poarte numele dar fie n-au făcut destule pentru comună, fie Bolintinul n-a depășit vremurile republicii populare…

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

SĂGEATA VERDE

July 5, 2026July 5, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Unul dintre drumurile noastre mitteleuropene ne-a purtat acum niște ani pe la nord de Arad, prin Macea către dealurile Șiriei. Fiind zi de sărbătoare, ne-am plimbat prin parcul castelului Csernovics-Karolyi, pe care l-am văzut doar pe dinafară, așa cum am văzut și conacul Bohus, dar am zis că vom reveni și aici.

„Aradul se află în câmpie, pe țărmul de la dreapta al Murășului; se văd însă bine de la Arad cele din urmă dintre dealurile revărsate din Carpați spre marele șes de la Tisa și de la Dunăre, podgoria ce se-ntinde de la Murăș până-n lunca Crișului Alb. Pe subt aceste dealuri, la marginea șesului, sunt înșirate unul lângă altul zece sate înfloritoare, toate românești, iar deasupra satelor, pe coastele înclinate spre meazăzi, sunt vii ce dau vinuri bune, cele mai vestite la Miniș, la Măderat și la Mocrea. Din jos de sate, pe șes, sunt ogoare mănoase. Cam pe la mijlocul podgoriei, în culmea unui deal mai răsărit, se văd de la mari depărtări surpăturile unei vechi cetăți de peatră, de unde ochiul străbate peste șes și peste lunca largă a Crișului până-n zarea albăstrie”. Așa scrie Ioan Slavici, poate cel mai faimos om al locurilor, despre Arad, Podgorie și podgoreni, „oameni cu inima deschisă, totdeauna voioși și doritori de mese-ncărcate… stăpâniți de gândul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu”. Bineînțeles și despre Șiria, satul natal, „cel mai mare și mai de frunte dintre satele din podgorie…”, și locuitorii ei: „fiind mai înstăriți, mai înaintați în cultură și mai sfătoși, podgorenii, aproape numai români, se simt ei înșiși și sunt socotiți și de alții cei mai de frunte dintre românii din partea locului, iar fruntea frunții, adică cei mai de frunte dintre podgoreni, sunt șirienii”. Urcasem la cetatea Șiriei pe când eram în a doua, într-o excursie cu clasa, din care am rămas cu genunchiul umflat după ce-mi scăpase piciorul prin grătarul unei pompe de apă peste care mă aplecasem prea însetat…

Din Șiria, ca din toată Podgoria, oamenii duceau marfa lor în piața Aradului. Oraș cameral (1702), cu promisiune de a deveni oraș liber regal (1725), Aradul a trăit secolul 18 oscilând zbuciumat, dar ascendent, între ducatul de Modena, căruia i-a aparținut (1732-1740) și mutarea la nord de Mureș, în pusta Zimandului, hotărâtă de împărăteasa Maria Tereza (1776), dar revocată de fiul său, împăratul Iosif al II-lea (1781): „An die Versetzung dieser Stadt solle von jetzt nicht gedacht werden”. Jawohl! Zidurile Vauban au dat bază solidă creșterii, iar arădenii au cerut din nou (1795) rangul de oraș liber regesc, pe care aveau să-l obțină (contracost – 200 de mii de florini!) după 39 de ani! Timp în care meșteșugarii și negustorii și-au văzut de treburi aducând orașului bunăstare și stare bună. Arădenii mergeau la teatru (ridicat de Jacob Hirschl pe banii săi, dar cu aprobarea împăratului, 1817), se preumblau seara la lumina felinarelor cu ulei (1828), făceau politică la clubul de la cazinou (1830), trăgeau la țintă în cadrul Societății Civile de Tir (1831), mergeau la Conservatorium der Gesellschaft der Musikfreunde (1833), citeau știri în Arader Kundschaftsblatt (1837) sau Aradi Hirdető (1840), audiau concertele lui Franz Liszt (1846) sau Johann Strauss fiul (1847) și luau trenul către Szolnok (1858), Alba Iulia (1868) sau Timișoara (1871). Sfertul de secol al primarului Gyula Salacz a făcut din Arad unul dintre cele mai dezvoltate economic și social orașe ale Imperiului. Lumea descoperise că piața și viața nu pot merge bine fără ca mărfurile, serviciile, capitalurile și, mai ales, oamenii să circule. Cât mai ușor, mai exact liber.

Mai știa lumea că după atâta umblat prindea bine o masă bună, stropită cu vin ales. Cele trebuincioase, mai ales cadarca de Miniș sau mustoasa de Măderat, ajungeau cu carele în piața mare. Prea greu, și-au zis cei care au fondat Societatea pe Acțiuni Transporturi Feroviare Arad-Podgoria (1896), cu capital strâns mai ales de la proprietarii viilor din Podgorie. Oameni de afaceri din Arad și Budapesta au primit în concesiune pe 90 de ani construirea și exploatarea căii ferate dintre Arad și podgorii, prin Societatea pe acțiuni a căii ferate motrice de interes local Arad-Podgoria (1905). Berlinezii de la Henning & Hartwick s-au apucat de treabă (11 decembrie 1905) și, doar unsprezece luni mai târziu, au trecut probele tehnice, ceea ce a permis darea în exploatare (30 noiembrie 1906) a celor trei secțiuni în lungime de 58,4 kilometri: Arad – Ghioroc (22,3), Ghioroc – Pâncota (22,2) și Ghioroc – Radna (13,9). Automotoare pe benzină și vagoane făcute la Arad, la fabrica Johann Weitzer duceau călătorii, iar locomotive cu abur trăgeau vagoanele de marfă. Randamentul modest al tracțiunii pe benzină a adus în atenție electrificarea liniei (1910). Werner von Siemens testase primul tren electric la Expoziția Industrială (Berlin, 1879), berlinezii circulau pe prima linie electrificată în Gross-Lichterfelde (1881), la Brighton (1883) se făcuse trecerea de la tramvai la tren, iar la Viena (Mödling-Hinterbrühl) alimentarea era prin fir suspendat (1883). Trenuri electrice circulau și în SUA, Ungaria, Elveția și Italia. Electrificarea s-a făcut între două primăveri (1911-1913), trenurile electrice pornind la 10 aprilie 1913.

Repede și bine se lucra pe atunci: proiectarea și construcția se făceau în cel mai scurt timp, iar rezultatul… dura! Între 1913 și 1991 au circulat 15 automotoare Ganz-Danubius fabricate la Budapesta, dotate cu patru motoare de 375 V (45 CP) capabile să prindă 45 de kilometri pe oră și având 48 de locuri (clasa I), care au tractat 22 de vagoane de călători (clasa a II-a, cu 55 de locuri) și 29 de vagoane de marfă. Curentul era generat de instalația de 1500 V din depoul Ghioroc. Până în 1965, linia (a opta din lume și prima în Europa de Est!) a fost singura electrificată de pe teritoriul României! Dacă Societatea Anonimă a Căilor Ferate Electrice Arad-Podgoria a administrat-o bine în perioada interbelică, CFR-ul, care a preluat-o în urma naționalizării (1948), n-a părut prea interesat de Săgeata Verde. Care nu și-a mai găsit loc nici în planurile de dezvoltare urbană a Aradului: în 1964, a circulat numai până la marginea cartierului Micălaca, apoi doar până la combinatul chimic din Vladimirescu.

Rămasă stingheră în piața Podgoria, frumoasa clădire a Gării Electrice a fost pur și simplu demolată la finele anilor 1970. CFR a cedat șinele degradate și vagoanele neîntreținute IJTL Arad (1982), care a înlocuit trenul electric (1983) cu tramvaie cehoslovace Tatra, al căror design a amintit de anii art nouveau ai începuturilor liniei, dar și cu cele românești Timiș, prea cubiste și tare zgâlțâitoare, anticipând finalul ei… Din 30 septembrie 1991, pe vechea linie se mai poate merge, acum și cu tramvaie second-hand nemțești, de la Piața Podgoria, prin Vama Micălaca, Vladimirescu, Mândruloc, Cicir și Sâmbăteni, până la Ghioroc.

Peste muzeul Săgeții Verzi din Ghioroc am dat, așa cum ni s-a mai întâmplat de o grămadă de ori, survolând harta Google pe ruta pe care urma să mergem la început de iunie. Am sunat la numărul de telefon găsit aici și, surprinzător (pentru că am avut experiențe cu numere greșite sau inactive), ne-a răspuns cineva că, da, putem vizita muzeul! Intrarea am nimerit-o din a doua încercare, lanțul cu lacăt de pe poartă derutându-ne un pic. Ne-au întâmpinat o doamnă foarte amabilă și cățelul ei, care ne-au poftit să intrăm în depou. Pe panourile de lângă ușă apar detalii despre istoria trenului electric. Lipsesc anii (!?), dar am completat de pe Wikipedia 😊. Înăuntru, pe patru rânduri, vagoanele care au mai rămas.

Câteva restaurate, scoase pe șine o dată pe an – nu mai des, pentru că nu mai îndeplinesc standardele de siguranță în circulație. Altele, verde închis, culoarea pe care am prins-o în copilărie, când ne jucam cu gașca între cele două depouri, cel de locomotive și cel de tramvaie. Am urcat în vagoanele centenare: clasa I și clasa a II-a, fumători și nefumători, sobe pentru încălzire iarna, toalete la mijloc. Mecanicii conduceau din picioare, ceea ce putea fi obositor. Tare ne-ar fi plăcut să putem cumpăra o carte despre istoria căii ferate Arad – Podgoria, un mers al trenului electric, un bilet de tren sau un chipiu de mecanic, eventual de boactăr 😊. Darmite să putem călători de la Ghioroc până la Vilagășul lui Slavici! Ne-am mulțumit cu povestirile doamnei care ne-a însoțit și fotografiile pe care le-am făcut. Cu siguranță, Săgeata Verde ar merita mai mult!

„Când întâlnești în calea ta un român să-i zici „Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici „Jó napot!”, iar neamțului „Guten tag!” și treaba fiecăruia dintre dânșii e cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și față de cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine”. E una dintre învățăturile mamei pe care și-a amintit-o Slavici, despre esența traiului și propășirii, ajunsă din Podgoria Aradului la noi cu Săgeata Verde.

CINCI SECOLE PRAF

June 22, 2026June 22, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Am dat planul editorial peste cap. A căzut un zid care a ținut cinci sute de ani fără reparație. La nouă ani după reparație, s-a făcut moloz. Am fost acolo, când încă era în picioare, am pus mâna pe cărămizile care au trecut și rezistat secole. Câtă neisprăvenie s-a adunat ca să facă praf ce alții au clădit ca să țină?

Zidul nordic căzut - Ministerul Culturii

Mai întâi a fost știrea de pe Facebook. A scris Ora de Mediaș preluând un anunț al Ministerului Culturii că în noaptea de vineri, 12, spre sâmbătă, 13 iunie, o porțiune de pe latura nordică a zidului de incintă al bisericii fortificate din Moșna s-a prăbușit! Am înțeles că n-au fost victime, că primăria și Poliția locală au intervenit pentru a securiza zona, că ministerul se află în „contact permanent” cu autoritățile locale, Direcția Județeană pentru Cultură Sibiu și specialiști în patrimoniu „pentru evaluarea situației și stabilirea măsurilor necesare pentru punerea în siguranță a elementelor afectate și pentru intervențiile care se impun”. Bun lemnul limbajului de PR al comunicării oficiale, nimic nici de zis, nici de bătut capul cu el. În schimb, ne-au atras atenția „intervenția de urgență” din 2017 constând în lucrări „de sprijinire și punere în siguranță”, avizată de Ministerul Culturii, finanțată din fondurile Consistoriului Districtual Mediaș al Bisericii Evanghelice C.A. și, mai ales, nerecepționarea lucrărilor, oprite în „faza cercetării arheologice”! Sigur că-ți vine să te întrebi de ce s-au apucat de lucrări dacă n-au fost parcurse toate fazele. Cine au fost meșterii care au făcut și cum au făcut ce au făcut… Dar și cum de au reușit oamenii ăia cu materialele de atunci, cu uneltele de atunci și tehnologiile tot de atunci, fără „proceduri de atribuire a lucrărilor” și „proiecte finanțate din fonduri nerambursabile”, bazându-se doar pe mintea limpede, voința puternică și brațele harnice, să ridice zidurile care au ținut până să ne apucăm să le reparăm…

Moșna am descoperit-o în toamna lui 1988, când îmi serveam țara în Mediașul învecinat iar pentru a putea depune jurământul trebuia să facem o tragere. Acolo era poligonul la care se ajungea după un marș de vreo șapte kilometri, care, cu tot harnașamentul, putea fi tare obositor. Uneori am mai pus aruncătorul de grenade în camionul care căra muniția și materialele și a fost mai ușor 😊.

Biserica fortificată aveam s-o descopăr o toamnă mai târziu, când am făcut o excursie până în sat și am rămas surprins de zidurile imense și turnurile masive. Ce căutau tocmai în mijlocul satului!? Eram prin liceu când citisem câte ceva despre cetățile țărănești și bisericile fortificate în volumele din Voievodatul Transilvaniei ale lui Ștefan Pascu, împrumutate de la biblioteca Casei de Cultură a Sindicatelor din Arad, apoi cumpărate pentru a le avea în biblioteca proprie. Apoi în cartea Iulianei Fabritius-Dancu, cumpărată de la librăria din colțul pieței mari din Mediaș, vizavi de fabuloasa biserică Sf. Margareta. Nu mai văzusem însă niciuna până atunci și cred că am avut mare noroc să ajung pentru un an și un pic chiar într-unul dintre cele sieben burgen ale Transilvaniei, apoi pentru alte patru luni în poligonul din Moșna. Patrimoniul cultural al sașilor transilvăneni aveam să-l descopăr începând cu zidurile și turnurile Mediașului, în marșurile prin Dârlos și prin Brateiu și în învoirea de câteva ore, cât să-ncapă între două trenuri personal, în Sighișoara. Cu Ioana, cincisprezece ani mai târziu, aveam să vizităm aproape jumătate dintre bisericile fortificate de la noi 😊!

Dincolo de poligonul Școlii de Maiștri Militari de Aviație, Moșna se poate lăuda cu o istorie care începe, cum zic urmele găsite, hăt, în neolitic, continuă în epocile bronzului și fierului și ajunge în vremurile daco-romane. O brățară dacică, 300 de monede romane (așa scrie la micul muzeu al bisericii fortificate, alții zic 380 – diferența o fi TVA-ul!?) și urmele unui castru tot roman arată că satul era ceva și pe-atunci. Sașii vor ajunge pe la 1280, spune legenda că luându-se după o vrabie: nehotărâți încotro s-o apuce, s-au luat după zborul unei „Mäsch”, pe vechiul drum care leagă valea Târnavei de Țara Făgărașului. Unde s-a oprit aceasta, s-au așezat și ei, au ridicat o biserică și au dat locului numele păsării! Mäschn oder Meschen ar fi un fel de Vrăbiești, ca’ va să zicken. Pe românește Moșna sau pe ungurește (Szasz-)Muszna ar veni de la un cuvânt slav „mucha”+„ina” – musina, tradus „muscă” sau „țânțar”. Acuma, lingviști nu suntem, dar translate-ul lui Google dă explicații, parcă, mai interesante: plecând de la cum sună, „mojna” ar putea însemna „este posibil” (deci, locul în care s-au putut așeza sașii), iar „mujna”, soț (că doar soții au amenajat și construit). Prima biserică a fost gata la 1385, iar satul a prosperat, dovadă că a putut trimite studenți la Viena încă din 1396 (cu totul, 21 până în 1520!). Auziseră și turcii ce bine e p-aici și, de ciudă, au distrus Furkesdorful (1438) vechi de la 1268! Cei peste 1000 de locuitori aveau nevoie de o biserică nouă și sibianul Andreas Lapicida a condus lucrările de construcție (1485-1498). La 1500 a început și fortificarea acesteia, just in case.

Satul mare, cu 232 de gospodării, cu biserică nouă și fortificată, cu drept dat de rege (1485) să țină târg anual și săptămânal, pus de Johannes Honterus pe hartă (1532) și cu fierarul Nicolae ajuns notar în Mediașul vecin (1534), a intrat în competiția pentru șefia scaunului. Câștigată de medieșeni (1553), meschnerii fiind recompensați cu două târguri anuale, de Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Laurențiu (10 august) – ultimul s-a ținut până pe la 1910, pe lângă cel săptămânal de fiecare vineri, plus dreptul de a avea judecători proprii. Cum politica a bătut de fiecare dată economia, pierderea șefiei scaunului și un secol 17 foarte agitat aveau să readucă Moșna la nivelul unui sat: înstărit, cu drepturi de târg confirmate de principele Gabriel Bethlen (1619), dar sat. Breslașii au construit turnul de apărare vestic (1592), iar sătenii au robotit la zidul exterior (1616-1641). Tributul plătit (2468 de taleri în 1661) nu i-a oprit pe turci din raitele date alături de tătari, completate de pagubele făcute de trupele lui Ioan Kemeny (1662) și de curuți (1705). Vin și două epidemii de ciumă (1709-10 și 1719-20), dar… Moșna este rezilientă, ba chiar se redresează fără vreun program național! Vin aici emigranți din Austria, revin la viață și sătenii care sporesc natural, iar satul intră pe trend crescător. Se ridică moara nouă, școli, casa parohială, câțiva săteni îl înving pe acel Napoleon și toate merg bine până la 1848-1849. Stephan Ludwig Roth, pastor în Moșna, e arestat aici, judecat la Cluj și executat la doar trei ore după pronunțarea sentinței pentru că a văzut altfel viitorul Transilvaniei decât judecătorii săi.

Cu cele două războaie mondiale, secolul 20 a fost și el agitat. După primul, sașii au făcut tranziția de la Imperiul Austro-Ungar la Regatul României: nu le-a fost greu pentru că, alături de români, au trecut prin toate provocările veacurilor anterioare. După al doilea, a fost mult mai complicat: expropierea și deportarea în URSS au lovit dramatic comunitatea săsească, iar emigrarea în masă în RFG a făcut ca din aproape 1300 de sași să rămână aici 86, apoi doar 32… Meschnerii ajunși în Germania n-au uitat de unde au plecat: au angajat un nou paznic al bisericii, au transformat casa parohială în casă de oaspeți, au întreținut cimitirul cu ajutorul donațiilor și au avut grijă ca, la fiecare trei săptămâni, să se țină slujba în biserică. Au redat chiar sunetul clopotelor, care se aud din nou. Biserica fortificată a tot fost renovată și reparată (1575, 1630, 1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824), mai recent în 1919 – după marele cutremur, care a zgâlțâit-o serios, 1998 și 2000 – foarte probabil datorită vizitei pe care a făcut-o aici, la 4 noiembrie 1998, prințul Charles, chiar înainte de a împlini 50 de ani. Moșna a fost prima biserică fortificată săsească pe care viitorul rege a vizitat-o în România! L-am anticipat în 1989, atunci când într-una dintre cele 137 de zile petrecute în poligon, l-am lăsat în grija câinilor ciobănești de la stâna de peste deal și am tras o fugă de patrimoniu ca s-o descopăr! Când am revizitat-o acum șaisprezece ani încă mai erau schele, casei lipite de zidul nordic îi lipsea o bucată de acoperiș, iar turnul său era crăpat, încă niște ani mai târziu fiind proptit cu schele de lemn să nu cadă…

Vizita prințului Charles - Tribuna - 04111998

„Nu ar trebui să pierdem sentimentul de acasă acum, pentru că în viitorul apropiat totul va fi istorie” scriu meschnerii pe site-ul lor. Și ne gândim că dacă oamenii aceia știu, vor și pot să aibă grijă de patrimoniul și istoria lor de la mii de kilometri, ar trebui să știm, să vrem și să putem și noi, care suntem aici.

OUT OF AFRICA

June 15, 2026June 15, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Mașina terminase de măcinat și apa a început să șiroiască fiartă peste praful boabelor. Minute mai târziu am pus lapte rece în cănile cu cafea proaspătă, le-am însoțit cu niște croasante, care cu fistic, care cu unt și gem de smochine și am privit tihnit verdele gras al curții și albastrul alb-pufos al cerului.

Dinspre păduricea de salcâmi, peste firele ce-și așteaptă bine crescute tunsoarea – încă una, musai, la cât a plouat, vine către noi o siluetă aurie. Aburii etiopieni și verdele luxuriant ne-au dus cu gândul la pământul african, pe care n-am pășit încă. Piramidele egiptene, resorturile tunisiene, Marrakech-ul marocan și savana tanzaniană sunt, deocamdată, pe listă. În câteva secunde, silueta ne latră lămuritor: e Poirot al nostru aducându-ne noutăți din fundul grădinii.

Sorbim din cafele și ne întoarcem la listă. Trebuie să ajungem și acolo, va veni și vremea locurilor cu care ne-am întâlnit astă primăvară, dar în… Danemarca, la muzeul Karen Blixen. Cine e Karen Blixen? N-ați văzut Out of Africa? Filmul ăla cu Meryl Streep și Robert Redford, care se întâmplă prin Kenya, în anii ‘20.

E cam vechi, are măcar patruzeci de ani, nu-i cu mașini sau cu tipe tari… Nu l-ați văzut, da’ cartea ați citit-o? Nici cartea!? S-o mai fi găsind online, la fel ca și filmul, care ar trebui să fie pe vreo rețea de streaming… Karen Blixen (născută Dinesen), a fost o daneză de familie bună, care a avut înclinații artistice încă din anii tinereții. A studiat artele frumoase la Copenhaga, Paris și Roma (i-am văzut lucrarea de absolvire în casa-muzeu!), a scris pentru reviste daneze, dar arta a dat prioritate vieții: în 1914, s-a măritat cu un văr, baronul suedez Bror Blixen-Finecke. De care avea să divorțeze după unsprezece ani, dar de pe urma căruia ea s-a ales cu numele de familie și anii petrecuți în Kenya, iar noi cu cartea (una dintre cele șapte publicate între 1934 și 1960) sau, pentru cei mai confortabili, cu filmul 😊.

Cei șaptesprezece ani petrecuți pe o plantație de cafea aveau să fie povestiți publicului în 1937, mai întâi la Londra („Out of Africa”), apoi în țara natală („Den Afrikanske Farm”); la noi avea să fie tradusă „Din inima Africii”. Modern Library a considerat-o printre cele mai bune 100 de cărți de nonficțiune ale tuturor timpurilor, ceea ce nu a fost suficient pentru ca autoarea să obțină Nobelul pentru literatură, nici măcar după a doua nominalizare. În schimb, ecranizarea în regia lui Sydney Pollack (1985) a fost răsplătită cu șapte Oscaruri. „Am avut o fermă în Africa, la poalele colinelor Ngong… Copacii aveau un frunziș delicat și ușor, a cărui alcătuire arăta diferit de cea a copacilor europeni; el nu creștea în arcuri sau cupole, ci în straturi orizontale, iar această formă le dădea copacilor înalți și solitari aspectul unor palmieri sau aerul eroic și romantic al unor corăbii construite cu toată velatura, având pânzele strânse, iar marginilor pădurii o stranie aparență, de parcă întreaga pădure ar fi vibrat. Pe pajiștile marilor câmpii se întindeau, încâlcite și golașe, tufele de mărăcini, iar iarba mirosea iute, a cimbru și a mirt; pe alocuri mirosul era atât de tare, încât nările te usturau. Toate florile pe care le-ntâlneai pe câmpuri sau răsărind pe plantele târâtoare și lianele din pădurea virgină erau mărunte ca florile ce cresc prin văi – numai la începutul lungului sezon de ploi răsăreau pe câmpuri niște crini înalți, masivi, puternic mirositori. Priveliștile erau infinit de largi. Tot ce vedeai cu ochii respira măreție, libertate și o noblețe fără egal”.

Plantația nu a mers bine, businessul a dat faliment, căsătoria n-a mers nici ea, divorțul a fost inevitabil, iar love-story-ul cu Denys Finch-Hatton n-a fost să fie. Întoarsă acasă, avea să se dedice scrisului urmându-și crezul: „nu văd destinul ca pe un zeu fără chip, în fața căruia omenirea trebuie să îngenuncheze cu frică și tremurând. Pentru mine, soarta unei persoane stă în interacțiunea dintre caracterul acesteia și ceea ce o înconjoară”. În ultimul interviu televizat, Karen Blixen avea să spună: „primul și cel mai important lucru este să fii curajos. Nu se poate trăi fără a avea un mare curaj. Dacă aș mai fi întrebată, aș răspunde că trebuie să fii capabil să iubești și să ai simțul umorului”. Sunt sfaturile adresate tinerilor de cea care odihnește pentru totdeauna în parcul casei sale.

„Am colindat lumea-n lung și lat. Cu lipsuri, cu renunțări, cu eroism uneori. Neastâmpărul m-a purtat prin cele două Americi, prin Africa, Asia, Australia și Europa. Am întâlnit oameni de toată mâna, de diferite rase și popoare. Am avut prieteni devotați, poate și dușmani, dar totdeauna mi-am găsit liniștea deplină lângă oamenii simpli care mi-au fost și cei mai apropiați”. La două luni și două mii de kilometri distanță de Rungstedlund am descoperit, aproape din întâmplare, experiențele africane ale unui călător român: Mihai Tican Rumano. Un veritabil Indiana Jones de România, ale cărui drumuri și, mai ales, a cărui poveste de viață ar merita ecranizată! Îi mai văzusem cărțile prin anticariate online, dar nu ne-au părut niciodată atât de interesante. Până acum!

„Cel mai drag, însă, dintre toate continentele mi-a fost Africa… De ce? N-aș putea spune. A fost ceva mai presus de puterea mea de înțelegere. L-am iubit. Cu pasiune chiar. Dovadă că o bună parte din peregrinările mele s-au desfășurat în <<misteriosul continent negru>> ! De ce <<misterios>>? Mie Africa nu mi-a ascuns nimic, și-am colindat-o cu piciorul, atât în partea apuseană și cea răsăriteană; Mauretania, Senegal, Sudan, Guineea, Congo, Capetown, Alexandria, Port-Said, Marea Roșie, Djibouti, Abisinia, Madagascar, iată câteva nume citate aci doar pentru rezonanță… În dosul lor se ascund clipe de neuitat. Păduri neuitate și chiote de fiară, vaduri de apă unde se răcoresc și se adulmecă vietățile pustiurilor, vegetația luxuriantă ecuatorială, munții maiestuoși, fluviile lungi și largi, nostalgia caravanelor și a nisipurilor nesfârșite, soarele arzător, legănarea palmierilor în amurguri pline de taină, răsăriturile mărețe, nopțile adânci și zumzetul gâzelor… Nicăieri în lume n-am mai întâlnit o mai strălucitoare bogăție a florei, o mai minunată diversitate a a faunei, o mai nebănuită și uimitoare schimbare a decorului la fiecare pas, ca în cel mai fantastic caleidoscop. Primejdia ca și încântarea stau mână-n mână pretutindeni în Africa. Viața albului acolo e și o problemă de adaptare, dar și de înțelegere a peisajului cu tot ce se află în el, faună, floră și oameni”. Am privit bustul din fața fostei școli generale (1936), acum Muzeul Mihai Tican Rumano și Biblioteca Comunei Berevoești, încercând să ne imaginăm omul cu pălărie colonială a cărui viață de explorator a început la 13 ani!

Am aflat din tabelul cronologic întocmit de Ion Nistor că băiatul născut în 1893, care avea să umble „peste mări și țări”, a plecat (1908) să lucreze într-o prăvălie din Câmpulungul vecin; apoi a luat drumul Bucureștiului, prin Brăila, către Constanța, unde avea să se îmbarce, clandestin – zic unii, pe un vas italian. Din Napoli trece Atlanticul în Argentina, unde este hamal, șofer sau lustragiu de ghete. Vinde ziare, dar le și citește descoperind, astfel, scrisul: va publica însemnări de călătorie în presa din La Plata și Buenos Aires semnând Mihai Tican și adăugând mai târziu „Rumano”. Ajunge prima dată în Africa Occidentală și Centrală (1923) alături de belgianul Georges Lafitte. În anii ’20 locuiește și publică în Spania, spre finele deceniului fiind tradus (și descoperit) și în România! Se stabilește în țară, se așază la casa lui (1931), devine membru al Societății Scriitorilor Români și începe să scrie despre locurile românești. Călătorește în Africa răsăriteană (1934-1935) și scrie Abisinia (1935), una dintre lucrările de referință și astăzi despre Etiopia, pentru care împăratul Haile Selassie (cu care se va reîntâlni tocmai în 1964) îl numește ofițer și îl decorează cu Steaua Etiopiei. Devine Cavaler al Ordinului Republicii Spaniole (1936), scrie „Spania”, „Argentina” și „Hoinărind prin țară”. Recunoscător locurilor natale, donează 170 de tablouri și 27 de sculpturi muzeului din Câmpulung-Muscel și alte 150 de tablouri și obiecte personale înființând muzeul din satul natal! Spre sfârșitul vieții, apare în publicații pentru copii și tineret și mai realizează emisiuni la radio despre călătoriile sale. De film(e)!

Muzeul era închis: era a doua zi de Rusalii. Am încercat să ne imaginăm interiorul, dar griul necurățat al pereților, geamul spart de lângă intrare și grilajul bine ferecat nu ne-au inspirat! Dar ne-am promis să revenim pentru că drumul e prea frumos, locurile de poveste, iar Piscaniul prin care am trecut ne-a amintit de… Piscu nostru 😊.

PICNIC ȘI CARTE VECHE

June 8, 2026June 14, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Când să pornim la drum, s-a pornit ploaia. Semn bun, ne-am zis, probabil de carte, pentru că aveam în cătare un loc cu multă carte veche. Știam că până acolo urma să trecem printr-un loc aparte, iar ora fiind de prânz, n-am ratat escala acolo unde au oprit pentru un picnic prezidențial Charles de Gaulle și Nicolae Ceaușescu.

Multă lume crede că PiaR-ul s-a inventat după Revoluție, cam deodată cu marketingul (și, mai ales, internetul). Și ce se mai minunează oamenii când află că treburi de public relations se întâmplau și înainte de 1989, chiar bine organizate, după toate regulile comunicării corporatiste, dar cu mijloacele acelor vremuri. Cam la fel a fost în urmă cu 58 de ani, mai precis la 17 mai 1968, când, aflat în vizită în România, generalul Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze, s-a oprit (ad-hoc… organizat) la un picnic cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al PCR, în pădurea Dragodana. Dăm cuvântul organului de presă al partidului și, desigur, al oamenilor muncii, Scânteia: „După amiază, coloana de mașini a plecat spre Târgoviște – vechea cetate de scaun a Țării Românești. La Topoloveni, localitate rurală cunoscută pentru bogatele sale tradiții în domeniul artizanatului, unde se face un popas, mii de țărani îi salută cu căldură pe distinșii oaspeți. După un obicei străvechi, celor doi președinți li se oferă câte un miel alb. Corurile căminelor culturale intonează cântece populare. După ce vizitează expoziția de artizanat deschisă ad-hoc în apropierea scenei, generalul de Gaulle adresează felicitări locuitorilor comunei pentru înalta lor măiestrie artistică. După ce străbat valea Dâmboviței, oaspeții ajung în pădurea Dragodana, unde sunt salutați de Nicolae Tăbârcă, președintele Consiliului Popular al județului Dâmbovița”. Am oprit și noi fără vreo organizare prealabilă la hanul ridicat un deceniu mai târziu chiar pe locul picnicului și confirmăm: ciorba de burtă este excelentă, micii asemenea (acompaniamentul cu fistic să fie consecința rafinamentul franțuzesc), servirea de foarte bună calitate. Dacă treceți prin zonă, opriți cu toată încrederea!

Precum coloana oficială, am pornit apoi spre Târgoviște, cale de o jumătate de oră ca o siesta rutieră. Mai vizitasem Curtea Domnească dar de fiecare dată ne-am mulțumit să urcăm scările turnului pentru a coborî printre zidurile curții. Sau invers. De astă dată am vrut să vedem muzeul tiparului și cărții vechi. Intrați pe sub turnul de poartă, am cotit brusc la dreapta și, după vreo o sută de pași, am ajuns în fața casei care îl găzduiește. Am aflat de pe panoul de vizavi că se cheamă casa Dionisie Lupu (de la el vine numele străzii din București), vrednicul egumen al Mănăstirii Dealu. În urma cutremurului din 1802, acesta a primit terenul pe care va fi construită casa ca metoh, de la domnitorul Constantin Ipsilanti. Clădirea cu case sus, odăi jos, pivniță, cuhnie și grajd va deveni la 1889 (și) Aramă, după numele preotului Nicolae Grigorescu Aramă care a cumpărat-o și a renovat-o neoclasicește. În primele decenii ale secolului 20 va servi, pe rând, ca internat școlar, sediu de poliție și, în timpul primului război mondial, comandament al trupelor de ocupație germane. Apoi se va degrada din ce în ce mai tare până la momentul în care ori fi-va restaurată, ori… Marele noroc pentru restaurarea ei (întâmplată în 2008-2010) a fost inspirația lui Carol Popp de Szathmári de a fotografia orașul din Turnul Chindiei (1867). Dublat de exercițiul similar al lui Alexandru Antoniu (1893), a cărui poză, mult mai generoasă, a lăsat să se vadă mai bine casa. Ajunse până în secolul 21, cele două imagini au oferit detaliile care au permis renovarea construcției într-o formă cât mai apropiată de cea originală. I-am imitat și noi pe cei doi fotografi și, pe lângă casă și Curtea Domnească, am prins și curtea… fotbalului pe al cărui tron avea să joace, pentru numai două sezoane, poate cel mai mare rege al sportului cu balonul rotund – Nicolae Dobrin!

Am pornit turul pe dos (așadar, după ce luați biletele, faceți stânga, da?) și am început cu secolul 19 ca să încheiem cu scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hans Benkner. I pak dăm de știre domniilor voastre că scrisoarea nu-i originalul (pe etichetă nu zice nici că da, nici că nu, dar am verificat: se află la Arhivele Naționale). Totuși, să recunoaștem că ne-am entuziasmat un pic în fața copiei făcute nu cu AI, ci la un xerox color bun! Alături, învitrinate, stau Liturghierul lui Macarie – prima carte tipărită în Țara Românească (1508), la Mănăstirea Dealu, Octoihul slavon (1510) și Tetraevanghelul slavon (1512). Faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie le țin companie de vreo cinci secole.

Trecem pe lângă biroul al cărui aspect maiestuos-pașoptist contrastează dramatic cu pânza plastic-industrială a unor jaluzele. O călimară din vremurile când aveai timp s-o și admiri atunci când înmuiai tocul în cerneală stă estetic alături de călimările de brâu, un soi de precursoare ale digital pen-urilor. Grifonul-suport ne avertizează „Nu atingeți!”, suficient cât să facem un pas în spate și să vedem cu coada ochiului o altă vitrină plină cu tipărituri. În ordine cronologică: Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), Evanghelia învățătoare (Mănăstirea Dealu, 1644), Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673) și, last but not least, Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688). Ne-au venit în minte lecțiile despre „Cultura în Țările Române” de la istoria învățată în generală și liceu, peste care, de cele mai multe ori, se trecea pentru a ajunge la bătăliile evident mai interesante sau cel puțin mai puțin plictisitoare. Profesorii noștri n-au făcut-o (ce ne-am fi amintit acum?) și au ținut să știm că am avut și noi, poate mai târziu, poate mai puțin, partea noastră de cultură.

Busturile lui Neagoe Basarab, cel cu învățăturile, și Constantin Brâncoveanu, cel cu Potlogiul, antecamerează tiparnița de secol 18. Frumos era să facem un pic de practică zețărind niște litere pe care să le tescuim pe hârtie ca Macarie și Coresi! Deocamdată, accesul este interzis, așa că doar visăm. Din reverie revenim în hol unde dăm peste primele gazete românești: „Albina românească, gazetă politico-literară”, scoasă de Gheorghe Asachi (Iași, 1 iunie 1829), „Curier românesc, gazetă politică, comercială shi literară” tipărită de Ion Heliade Rădulescu (București, 8 aprilie 1829), cu sprijinul lui Dinicu Golescu shi 😊 Gazeta de Transilvania, publicată de George Barițiu (Brașov, 12 martie 1838), singura care a rezistat până în 2009 (!). Aproape că era mai multă și sigur era mai serioasă presa scrisă de atunci decât cea online de acum. Ehei, cum ar fi fost ca Albina, Curierul și Gazeta să apară și astăzi! Lumea voia să citească și căuta o viață bună, al cărei rost să-l priceapă! Elementele de Geometrie ale lui Eliad (București, 1837) stau armonios cu cele de Cosmografie ale lui August Treboniu Laurian (București, 1860) și trezesc idei alături de cele de Filosofie ale lui Timotei Cipariu (Blaj, 1863). Mens sana are nevoie de corpore sano, cum povățuiește Cursul de igienă populară al lui cu Iuljus (pe etichetă… Ioan!?) Barach (București, 1857), iar viața ține seama de regulile din Legiuirea lui Caragea (București, 1818), Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (București, 1841) și faimosul Regulament Organic (București, 1847)! Se învăța franceza cu Vocabularul francezo-românesc al lui P. Poenar (București, 1841), se descopereau Minunile naturii descrise de Iuljus Barasch (București, 1853) și se citeau Faptele eroilor istorisite de Alexandru Pelimon (București, 1857) sau Coliba lui Moșu Toma de Harriet Becket Stowe (Iași, 1853). Un bun început de bibliotecă atunci și acum.

Am intrat și în biserica frumos pictată, ctitorită de Petru Cercel și restaurată de Constantin Brâncoveanu. Amestecul multimedia de corb dandy de strajă aleii, ecran prin care se vede, contra zece lei, palatul lui Vlad Țepeș și afișul cu Inna, Puya și alți invitați la Zilele Județului Dâmbovița ne însoțește spre Turnul Chindiei, ale cărui scări le-am suit din nou.