by Călin&Ioana Vegheș
Drumul care leagă Ploieștiul de Buzău este cunoscut mai ales pentru viile rodnice pe care călătorul le zărește aproape în fiecare așezare prin care trece. Dintre rândurile de butași care suie dealurile răsar din loc în loc case nu așa mari, dar arătoase, ale căror siluete și decorațiuni înfrumusețează și povestesc despre bunăstarea proprietarilor și starea bună din vremurile lor.
Triste timpuri ajunsese să trăiască odată gloriosul imperiu al otomanilor către sfârșitul veacului al 18-lea. Presiunea Rusiei devenise prea mare, iar ambiția ei de a ajunge până la Bosfor și Dardanele părea tot mai realizabilă. Lăsat în voia sorții de o Franță în prag de revoluție și dus cu zăhărelul de o Austrie dornică să nu rateze nicio ocazie apărută în zonă, imperiul lui Abdul Hamid I își cântărea pierderile după șapte ani de război cu rușii încheiați prin pacea de la Kuciuk Kainargi (1774). Pe un fundal agitat îmbinând decăderea și deruta, Valahia și Moldova, chiar dacă nici ele într-o stare cu mult mai bună, ajunseseră un fel de oaze de liniște către care s-au îndreptat mulți dintre supușii sultanului cu speranța că vor avea o viață mai tihnită. Printre familiile care s-au așezat la nord de Dunăre a fost și cea a boierilor Bellio, al cărei nume vine tocmai de la orașul macedonean Pella, după cum scrie Octav-George Lecca în a sa monografie dedicată familiilor boierești române. Costache fu primul care veni în țară, doar pentru a-i lăsa fratelui Ștefan și urmașilor averea, dar și titlul de baron al Imperiului Austriac primit în 1817. Cel mai faimos membru al familiei devenite între timp Bellu avea însă să fie Alexandru.
Născut la București, în 1850, baronul Alexandru Bellu a studiat în Elveția, apoi la Paris unde a terminat Dreptul și a părut lansat pe o promițătoare orbită profesională. Dublată de o la fel de bine aspectată viață familială prin căsătoria, la 23 de ani, cu Alexandrina, fiica clucerului Nicolae Alexandrescu. Ambianța în care a crescut și s-a format i-a oferit oportunități culturale cum numai la Paris le-ar fi putut avea. Călătoriile în străinătate, oamenii și locurile pitorești descoperite în țară, dar și întâlnirea cu Nicolae Grigorescu, cel care îi va deveni bun prieten, i-au deschis calea către artă și, apoi, către varianta sa fotografică.

Vreme de trei decenii, Alexandru a pozat peisaje și personaje întâlnite în viața de fiecare zi a satului românesc lăsând adevărate mărturii în imagini ale unei Românii frumoase și autentice, pe care am pierdut-o pe măsura trecerii timpului. Și pe care nu prea știm să o prețuim și nici să o punem în valoare așa cum merită, atunci când avem ocazia. Rămânem, totuși, cu bucuria că putem revedea, fie și online, iile și fotele, donițele și cobilițele, carele cu boi și, mai ales, fetele frumoase pe care un fotograf pasionat și priceput le-a strâns între coperțile albumului România în imagini publicat în 1919.

Una dintre pozele incluse in album, publicată în articolul dedicat țării noastre la 1913 din National Geographic, a fost prezentă și în expoziția „România la 1913″ găzduită de clădirea din Piața Romană a Academiei de Studii Economice din București, eveniment la care Patrimark a fost co-organizator.

Curtea boierească din Urlați cuprindea două case și acareturile lor aflate într-un parc de cinci hectare în care se intra pe sub un turn cu foișor. „Casa mare”, zidită de meșterul Barbu Bezdedeanu pe la jumătatea secolului 19, avea 24 de încăperi pe cele două caturi. Putem vedea cum arăta numai din fotografii, cutremurele din 1940 și 1977 lăsând în urmă doar fundațiile. În schimb, a trecut cu bine prin toate vicisitudinile „casa mică”, care are nouă încăperi la parterul înalt de deasupra unei pivnițe cu bolți și ziduri ce duc cu gândul la o cramă și vinurile sale bune, dar și la un refugiu sigur în calea răutăților.

După ce conacul a fost naționalizat, iar ultimului său proprietar i s-a dat voie să locuiască într-o cămeruță, în 1953 a fost deschis muzeul care expune o colecție eclectică de obiecte de patrimoniu de artă, mobilier, icoane, carte veche sau arme din secolele 18-19. Nu lipsește nici salonul oriental, completat și de un salon japonez. După moartea baronului, domeniul a fost donat de soția sa Academiei Române (al cărei sediu din București se află tot într-o clădire care a aparținut familiei Bellu!). Restaurările realizate în ultimii ani au reușit să pună într-o bună lumină detaliile care îl fac cel mai frumos conac de secol 19 din Valahia.

„Iar unii vizitatori s-au arătat deranjați de faptul că ceilalți fotografiau…” ne mai spune doamna care ne ghidează, în ritm uniform accelerat, cu dubla intenție de a ne da argumentul decisiv pentru care nu se pot face fotografii în încăperile conacului, dar, parcă, și pentru a ne evacua din acestea. Adică se pot, dar costă 50 de lei pe încăpere (!) sau 25 de lei pe obiect (!?), asta în condițiile în care biletul face doar opt lei! Ne amintim că Alexandru Bellu a fost un pasionat de… fotografie și că, în secolul 21, toată lumea face poze cu camera cu care este echipat și cel mai amărât smartphone pe care îl are cam toată lumea. Brusc ne vine și ideea ca muzeul să organizeze un concurs săptămânal cu tema „cea mai frumoasă poză cu telefonul” ai cărui câștigători să fie premiați cu un DVD cu conacul (disponibil doar în limba engleză!?).
Hei, dar ăsta e marketing, iar conceptul și modalitățile sale de aplicare par străine unei instituții care nu vrea să părăsească secolul 19, partea sa cea mai conservatoare… Ieșim debusolați căutând coșurile în care să lăsăm cipicii din plastic buni pentru toate picioarele și măștile potrivite pentru toate fețele încercând să ne reamintim ce-am auzit sau văzut… Of, dacă făceam măcar o poză…

„Conacul Bellu, dincolo de a fi un monument de arhitectură, este şi un monument al sufletului românesc” scrie pe pagina web a muzeului. Exact așa și e: am văzut o bogăție de lucruri frumoase și autentice, de care nu ne-am putut bucura pe deplin. Întocmai ca sufletul românesc: un monument, parcă neterminat, al frumuseții și autenticității.
Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.