Category blog

Herina

DOMNUCA

patrimark Leave a comment

By Călin și Ioana

Silueta-i albă se vede de sus, iar imaginea bisericuței zvelte din vârful dealului e una iconică pentru peisajul transilvănean. N-am pozat-o de pe drum pentru că riscam să prindem în cadru și panourile cu cetățenii dornici să primească voturi la parlamentarele din decembrie și parcă nu s-ar fi potrivit…

Pornit din Bistrița, cel mai nordic dintre cele șapte burguri săsești, drumul lasă în urmă Sărățelul și șerpuiește către Herina. Suie apoi brusc spre stânga pentru câteva zeci de metri și se oprește pe tăpșanul asfaltat care poate parca un autocar sau câteva mașini mici, dar nu împreună. Autocarul nu-i, așadar putem opri liniștiți. Vizavi, niște mioare urcă de-a lungul gardului degustând iarba încă verde și grasă păzite de un berbecuț care, din când în când, ne privește cu atenție dar fără preocupare.

Ocolim biserica pe latura sudică pentru că diferența dintre partea cu soare și cea umbrită se simte instant și ajungem la ușa încadrată romanic în piatră pe care aflăm numărul construcției. Pe aici nu se intră, deci mai facem câțiva pași și dăm de portalul vestic. Lacătul ne descumpănește o clipă dar ne revenim repede văzând numărul de telefon de deasupra mânerului masiv. Sunăm și aflăm că vine cineva să ne deschidă în câteva minute.

Așteptăm lângă pompa înțepenită cu apa căreia ne-am fi răcorit o țâră și între timp mai apar doi peregrini, ceea ce dublează piața turistică locală în numai cinci minute 😊. Risipim încă o emoție: nu știam dacă avem destui bani la noi pentru a plăti intrarea, dar la opt lei biletul suntem liniștiți, ne ajung. Intrăm în nava bisericii și o pășim către altar ca turiști (am făcut-o și religios acum douăzeci și opt de ani – scriem în litere și ne mai minunăm încă o dată).

O expoziție de pictură umple spațiul fără a ne împiedica să observăm detaliile… Văzând albumul de desene pentru Herina al lui Ștefan Câlția odihnind cuminte pe băncuța pe care se găsește teancul cu bilete ne aducem aminte de alta, mai faimoasă, care a avut loc după redeschiderea bisericii pentru publicul larg. L-am cumpăra dar este singurul exemplar, doamna mai are câteva dar acasă, iar noi nu mai avem destul cash și nici nu-i putem trimite pe Revolut…

O foaie în germană și cealaltă în românește povestesc A4 istoria locului pe care a fost ridicată, pe la 1215, bazilica din cărămidă pe fundație de piatră închinată Sf. Apostol Petru, de comitele Simon pe moșia familiei Kacsics din comitatul Dăbâca. La 1228, ctitorul bisericii a căzut în luptă iar moșia a revenit episcopiei catolice de Alba Iulia. Raidurile tătare de la 1241 au lăsat puțini locuitori în viață satul revenindu-și cu greu datorită înlesnirilor date de regele Béla al IV-lea celor rămași dar și noilor veniți. Trecerea dintre veacurile 14 și 15 găsește moșia Herina în tranziție de la episcopia de Alba Iulia, prin Sigismund de Luxemburg, către familia Hann de Șintereag (1402), apoi, nouă ani mai târziu, în posesia lui Thomas Farkas de Săsarm pentru a rămâne secolele următoare familiei Farkas de Herina. Curia nobiliară, ale cărei urme nu s-au mai păstrat, era legată de biserica aflată în preajmă printr-un tunel care dădea, conform legendei, în cripta acesteia.

Vremurile au lăsat urme serioase și au cerut repararea bisericii în 1692, apoi 1748, dar degradarea a impus o renovare întinsă pe 11 ani (1887-1898) a ultimului nivel, turnului sudic, frontonului de vest și portalurilor de miazăzi și de apus. Cea mai recentă restaurare (1994-1999) a urmat proiectul arhitectului sibian Hermann Fabini îmbinând armonios arcadele romanice cu albul evanghelic.

Vremurile au lăsat urme serioase și au cerut repararea bisericii în 1692, apoi 1748, dar degradarea a impus o renovare întinsă pe 11 ani (1887-1898) a ultimului nivel, turnului sudic, frontonului de vest și portalurilor de miazăzi și de apus. Cea mai recentă restaurare (1994-1999) a urmat proiectul arhitectului sibian Hermann Fabini îmbinând armonios arcadele romanice cu albul evanghelic.

De la tribuna care găzduiește orga nouă (cea veche fiind distrusă în 1944), la care a ajuns pe o scară îmblânzită de arcele însoțitoare de pe peretele de care e zidită, privitorul se bucură de stilul copleșitor de simplu al colonadei care-i îndrumă pașii pe sub tavanul casetat.Poate ședea într-una dintre băncile de lemn sau doar lângă peretele curat pentru a vedea și mai clar calea de urmat.

Așa albă, simplă și frumoasă, „cea mai reprezentativă expresie a arhitecturii romanice din Transilvania” pare doar o domnucă așteptându-și alesul s-o conducă la altar…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

RETRO BALCIC

patrimark Leave a comment

by Călin & Ioana Vegheș

Foarte vară, că doar nu degeaba-i zice lunii ăsteia Cuptor și tare cald, de s-a înroșit codul cinci zile la rând, așa că o scaldă-n ceva mult și rece s-a dovedit a fi o urgență pentru redresarea noastră rezilientă. Cada, mult prea mică, dușul prea curgător, râul nu ne ajunge, iar ștrandu-i stătător… Așa c-am luat-o către mare și am zis s-o facem în stil retro, ca acum un secol, dar cu mijloacele noastre, totuși.

Fain ar fi fost să mergem cu un Plymouth ca-n reclamele din Universul (sau filmele lui Sergiu Nicolaescu), da’ ne-am simțit la fel de interbelic și în Untiță al nostru 😊. Prin anii ’30 ai secolului XX era mai simplu de ajuns la mare cu trenul (făcea, dacă era rapid, vreo cinci ore, cât despre aer condiționat…) pe singurul pod care traversa Dunărea la Cernavodă sau chiar cu avionul (cam o oră)!

Drumul Național 11, calea principală spre litoral, pornea din București către Oltenița, trecea Dunărea la Turtucaia, apoi o lua pe malul acesteia spre Silistra de aici lăsând fluviul în treaba lui și continuând prin Ion Corvin și Cobadin pentru a ajunge în Constanța. Ușor de scris „trecea”: pe hârtie era simplu, dar în realitatea celei mai bune perioade a României interbelice era un picuț mai complicat trecerea făcându-se cu vaporașele NFR (un fel de CFR… naval), care navigau cam din aprilie până-n octombrie, apoi se retrăgeau la iernat din calea sloiurilor și gheții la mal. Europa Touring, atlasul rutier european scos la Basel în 1939, mai dădea și „drumul vechi de mare”, pe la Urziceni și Slobozia, cu trecerea Dunării la Piua Petrii, cam pe unde e podul de la Giurgeni-Vadu Oii acum..

Cum astăzi de la Oltenița la Tutrakan se poate trece doar înot am pornit pe direcția Călărași ignorând Autostrada Soarelui și folosind actualul drum național 3, fost Drum Național 61, care ne-a dus exact la bacul de la Chiciu, „Maria” pe numele… ei (de parcă ar fi știut că mergem să vizităm palatul reginei), cu care am traversat Dunărea, la Ostrov. Pe vremuri, sloiurile erau acompaniate de haitele de lupi hăulind hămesiți ceea ce făcea ca Silistra să fie izolată zile și săptămâni. Lupii nu mai sunt, iar bacul plutește sub privirile relaxate ale bivolilor care alternează calm plaja cu păscutul. După ce ne-am mai copt puțintel în punctul de frontieră, am urmat vechiul drum național 41 spre, cândva, Bazargic, azi Dobrici, apoi către Balcic.

Balcic - Palatul Reginei Maria

Ne-am cazat în fostul Pavilion al Grănicerilor, ridicat la începutul anilor ’20 pentru odihna celor care păzeau, la Ecrene, granița sud-estică a României de atunci. Regina Maria avea să-l cumpere împreună cu cele trei mori din preajmă și să-l remodeleze, în 1934-1936, după proiectul arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory. Sora Cellei Delavrancea avea să lase numeroase zidiri frumoase aici (https://shorturl.at/WSQ2x) printre care Casa de ceai, de asemenea pe domeniul regal, vila Ion Pillat, vila Turnul lui Mugur, Vila Ghiul Serai sau vechea primărie a orașului (acum Muzeul de Istorie și Arheologie). Menită să găzduiască personalul domeniului, Vila Izbânda, cum a fost redenumită, avea să servească drept oficiu poștal și de telegraf, apoi ca sală de cinematograf a reginei.

Balcic - Gradinile Palatului

Cine vrea să retrăiască vremurile regale poate locui într-una din cele 14 camere sau unul din cele două apartamente disponibile la un preț absolut rezonabil, de 120 de leva (cam 310 lei) dubla. În preț intră și micul dejun servit pe terasa de lângă mare umbrită de vița de vie a restaurantului Coroana, precum și vizitarea palatului și grădinilor! Bonus, căldura supra-mediteraneeană totuși compensată de răcoarea serii. Salonul „Cuibului liniștit”, care redă atât de fidel spiritul reginei (holograma care întâmpină vizitatorii la parter nu era musai…), baia care păstrează aerul hammamului oriental și cerdacul din care se zăresc digul regal și țărmul până la moara veche sunt de ajuns.

Lucrurile se așază la un cappucino or un frappé care, cam ca peste tot aici, pot fi plătite confortabil cu lei românești. Am zăbovit aici o noapte între două băi în mare, destul ca să știm că ne vom întoarce curând. Pentru sunet și mișcare, gusturi și arome, altădată și acum: toate conviețuiesc la Balcic lângă Marea care și aici e tot Neagră, dar nu-i la fel.

Am zăbovit aici o noapte între două băi în mare, destul ca să știm că ne vom întoarce curând. Pentru sunet și mișcare, gusturi și arome, altădată și acum: toate conviețuiesc la Balcic lângă Marea care și aici e tot Neagră, dar nu-i la fel! În minte cu silueta înnoită a vilei Cuțescu-Storck am pornit spre casă pe șoseaua de coastă prin Topola, care parcă ne-a purtat spre Amalfi și din care cu greu ne-am abținut să nu ieșim pe vreun drum puțin amenajat ducând spre vreo plajă și mai puțin umblată… Am revenit în patrie pe la Lipnița (de ce n-om fi și ieșit pe aici!?), cu zece minute înainte să se închidă granița, unde eram doar noi, polițiștii de frontieră și doi căței cărora le-am împărțit frățește un sandviș. Din nou cu „Maria” spre Chiciu (bivolii s-au dus la culcare…), deja plănuiam revenirea…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Pe urmele teutonilor

patrimark 2 Comments

by Călin&Ioana Vegheș

Trenul prindea viteză pe măsură ce ieșea din curba largă care ocolește colina împădurită, iar soarele lumina vag colții zidurilor despre care istoria amintește că au fost ridicate de cavalerii teutoni. Așa aveau să le apară, poate chiar să le rămână multora: ruinele de pe dâmbul ocolit de trenul șuierând grăbit să ajungă într-un sfert de oră la Brașov.

Cetatea Feldioara

Înființat în 1190, în vremea cruciadelor, la un secol și un pic după prima dintre acestea, ca Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolimitanorum sau Ordinul Frăției Casei Germane a Sfintei Maria din Ierusalim, cavalerii teutoni aveau să fie, cronologic, al treilea ordin cavaleresc religios după ospitalieri și templieri. Crucea neagră purtată pe mantia albă i-a remarcat pe membrii confreriei, mai întâi în spitalul comunitar din Acra, apoi, din 1198, ca protectori ai pelerinilor veniți în Țara Sfântă. Locurile poate prea fierbinți, poate prea războinice, dar și concurența cu ospitalierii (deveniți ioaniți, apoi maltezi) și templierii au împins teutonii să caute un exit onorabil din regiune după numai douăzeci de ani. Marele Maestru Hermann von Salza (1209-1239) a izbutit să-l convingă pe Andrei al II-lea, regele Ungariei, că brațele armate ale cavalerilor săi vor fi scutul ferm de care avea nevoie în fața cumanilor în cel mai sud-estic colț al regatului. Au pornit pe mare, dar nu spre Hamburg și Lübeck, de unde au venit, ci spre Balcanii ici bizantini, colo vlaho-bulgari, apoi către Dunăre și de aici, pe firul Ialomiței sau pe drumul roman însoțind Oltului, către Țara Bârsei.

Cetatea Feldioara

După cum a scris magistrul Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în diploma de donație, „…între semnele osebitoare ale măreției regale …, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri”. Așa a început povestea celor 14 ani teutonici ai Țării Bârsei.

Cetatea Feldioara

Chiriași cu acte în regulă, teutonii și-au stabilit reședința la Marienburg, Föld-Vár-ul (cetatea de pământ) de ieri și Feldioara de astăzi, ridicând o cetate pe piscul mărginit de Olt la nord și Homorod la sud. De aici au pornit o adevărată amenajare a teritoriului, delimitat aproape cadastral în actul de donație: „primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag”. Nu știm cât aur și argint au găsit și cât au dat din el vistieriei regale, cât au pus deoparte din generoasele scutiri de dări sau din vama încasată, nici cât de mult au profitat de supunerea doar față de rege sau de judecătorul ales de ei dintr-ai lor. Probabil destul, pentru că piatra a început să ia locul lemnului, semn clar de dezvoltare durabilă, dar și de ieșire de sub controlul suveranului. Care s-a supărat și i-a izgonit.

Muzeul cetatii Feldioara

Teutonii au pornit din nou spre nord, unde au mai ridicat un Marienburg, și acesta de tristă aducere aminte pentru cavalerii crucii negre înfrânți, la 1410, de o coaliție de polonezi, lituanieni și moldoveni. Și zidurile Feldioarei au avut o soartă vitregă. Mai întâi le-au zdruncinat din temelii mongolii, când cu raidurile devastatoare de la 1241-1242. Localnicii le-au refăcut cât să reziste incursiunilor turcești, cea din 1430 fiindu-le, din nou, fatală. Cu perseverență, au mai reparat o dată castrum-ul de care au avut atâta nevoie pentru a-și apăra viața și bunurile, iar zidurile de cetate i-au adus Feldioarei dreptul de oraș în vremea lui Sigismund de Luxemburg. Liniștea și prosperitatea au ținut vreo douăzeci de ani, până când Vlad Țepeș a atacat-o dărâmând-o din nou în cursul campaniei din 1457. Ce-a mai rămas în picioare a fost pus la pământ, în iunie 1529, de oastea moldoveană a vornicului Nicoară Grozav, care a bătut aici trupele imperiale ale lui Ferdinand de Habsburg, în folosul lui Ioan Zapolya, rege al Ungariei, dar și în cel al lui Petru Rareș, care s-a ales cu domeniul Ungurașului…

Restaurarea din 2012-2017 a reînsuflețit cetatea Feldioarei. Pe banii buni ai brașovenilor, niște sătmăreni harnici au restaurat zidurile de incintă, turnurile și crenelurile Zwingerului. Am pășit ca teutonii pe lângă siluetele capelei și mănăstirii cisterciene minunându-ne cum cărămida (făcută pe comandă la Sighișoara!), piatra și lemnul ne-au întors în Evul Mediu. De pe zidul de strajă am mai privit o dată Țara Bârsei, am aruncat un ban în fântâna cetății și ne-am bucurat de locul frumos.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Baron Baroc

patrimark Leave a comment

by Călin&Ioana Vegheș

Cine caută Vârghișul pe Google Maps trebuie să tot pluseze ca să dea de el. Pe fondul verde, când mai închis (semn bun, mai avem păduri), când mai deschis, apar cu greu localitățile, drumurile mari și cele mai mici. Unul dintre acestea duce de la Baraolt către Odorheiu Secuiesc și trebuie să fii atent să nu te fure peisajul ca să nu ratezi așezarea ce apare în acte din 1334.

Daniel a fost una dintre familiile înstărite din secuime, a cărei reședință a fost în satul prin care trece pârâul cu același nume, într-un loc cu pământ bun de lucrat, pajiști grase bune de pășunat, dar și pădure bună de… tăiat e primul cuvânt care ne vine în minte, nu-i așa? Să zicem, totuși, exploatat pentru că asta implică și o doză de raționalitate. Pe care oamenii de aici au avut-o mai ales fiindcă au trăit, secole întregi, de pe urma pădurii cu toate cele date de ea. Ghidul nostru pe moșia și prin castelul Danielilor avea să ne reamintească regula de bază, seculară, a economiei locale: un metru pătrat de castel se ține cu un hectar de pădure!

Castelul Daniel din Varghis

Că familia a ținut la regulă și a aplicat-o se vede, înainte de toate, în parcul care înconjoară castelul, desigur nu la fel de întins ca acum trei sute de ani, dar care mai păstrează geometria peisagistică așa cum a fost gândită de cei care l-au amenajat și îngrijit. Cea mai bună dovadă e aleea străjuită de arbori, care conduce oaspetele din curtea moșiei până la pârâu, apoi și după acesta spre pădurea în care tot ce se poate să fi vânat, pe la 1622, cel mai înalt oaspete pe care l-a primit familia, însuși principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen.

Povestea castelului începe la 1580, pe vremea când era doar conacul cu ziduri groase și bolți casetate al unei familii nobiliare în plină ascensiune socială și economică. Primul Daniel faimos este Mihály (†1641): căpitan al scaunului Orbai, vicecăpitan al scaunului Odorhei, apoi vicecăpitan și jude regal suprem al tuturor celor trei scaune secuiești – Sepsi, Kézdi și Orbai. Asesor al tablei princiare (1625), postelnic al principesei Catharina de Brandenburg (1630) și ambasador la Poarta Otomană (1638), el va fonda ramura din Tălișoara a familiei ridicând pe „pământul italian” (Olasztelek) din satul vecin încă un conac pentru fiul său János. Vârghișul va rămâne, însă, reședința principală iar aerul de castel și aura de familie de seamă se vor împleti și simți de la 1646, când lebăda cu gâtul străpuns de săgeată, stema familiei Daniel, apare pe peretele de miazăzi, luminat de soarele în trecere de la răsărit spre apus. Invazia tătarilor din 1661 și raidurile lobonților imperiali din anii războiului curuților (1703-1711) au afectat reședința nobiliară. Distrugerile au fost reparate și clădirea reconstruită ca un adevărat castel baroc de Daniel István (1684-1774), cel mai faimos membru al familiei.

Daniel Istvan

Frumoasa loggie renascentistă susținută de stâlpi ornați cu frunze de acantă (pe care, din păcate, nu le mai putem vedea astăzi), inspirată, poate, și de castelul familiei Kálnoky din apropiata Micloșoară, este ridicată în anii săi. La fel și intrarea principală, pe al cărei ancadrament scrie latinește Deus Providebit – „Dumnezeu va da” (dar, cum bine se înțelege în românește, nu-ți va băga, musai, și-n traistă…). Căsătoria cu Polixénia Pekri a adus familiei un plus de forță economică, dar și un nou blazon, care poate fi admirat pe aripa adăugată în stânga loggiei, care pune laolaltă stemele celor două familii.

Castelul Daniel de la Varghis

Le revedem pe cahlele albastre ale sobei din camera cu bolți arcuite și ne bucurăm de o mică lecție de heraldică din care învățăm că șapte puncte încoronate înseamnă „baron”, nouă „conte”, deci contele e mai mare ca baronul. Pe noua emblemă a familiei apare anul (1745) în care István a fost numit jude regal suprem al scaunului Odorhei de însăși împărăteasa Maria Tereza. La Vârghiș a scris Descriptio Vitae, memoriile pe care le-a publicat în 1764 la Sibiu, fără aprobarea Gubernium-ului Transilvaniei, ceea ce i-a adus o amendă pentru că a relatat războiul curuților nedesimulându-și simpatiile antiimperiale.

Balzonul familiei Daniel Pekri

În 1797, castelul este înaripat cu patru camere la subsol și tot atâtea la etaj și înfrumusețat cu sculpturi renascentiste, iar jumătate de secol mai târziu adaugă în partea de nord încă o aripă mai clasicistă. După primul război mondial apar turnul rotund atașat aripii sud-vestice și bastionul din nord-est, iar restaurarea din 1937, realizată după planurile lui Keöpeczi Sebestyén József, adaugă corpul de clădire din partea de vest, prispa neorenascentistă dinspre curte și fântâna din fața acesteia. Șaisprezece ani mai devreme, arhitectul, heraldistul și genealogistul retras lângă ulmul secular din Căpeni desenase, la cererea regelui Ferdinand I, stema României. După reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș din 1921, familia a pierdut cea mai mare parte a domeniilor sale rămânând cu destul cât să poată întreține castelul și cu speranța că vremurile vor fi bune. Deșartă, pentru că, în 1949, castelul a fost naționalizat și transformat în întreprindere agricolă de stat, încăperile sale ajungând, la un moment dat, saivane pentru oi! Impresionată de frumusețea clădirii, primăria comunei l-a restaurat în 1981-1984 pentru a-și stabili sediul aici, apoi l-a cedat poliției.

Conacul Daniel de la Varghis

După ce au obținut restituirea castelului și a domeniului său, descendenții familiei le-au vândut, în 2005, Consiliului Local al orașului Esztergom pentru (doar!) 300000 de euro. Copiile după gravuri de epocă înfățișând orașul proprietar, vizitele rare ale celor care trec pe aici, evenimentele sporadice care au loc și starea bună a parcului de 18 hectare spun că, la Vârghiș, ce este, este, dar ar putea fi și mai și…

Conacul Daniel de la Varghis

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Gabriel de BÁLVÁNYOS

patrimark Leave a comment

By Călin & Ioana Vegheș

Oltul își face mendrele, iar drumul ține cont de ele urcând spre Tușnad. După ce trecem de localitatea de baștină a unei ape minerale despre care afli că-i medicinală doar după ce o cumperi din greșeală, știm că vine Făgetul secuiesc, adică Bixadul de Covasna, unde facem dreapta spre Bálványos. Ar mai fi vreo șase kilometri, dar băieții au venit mai devreme la întâlnire 🙂 .

Sunt așa de asemănători și se sincronizează atât de bine încât par gemeni. Stau lângă drum așteptând turiștii în căutare de odihnă și relaxare într-un loc pe cât de verde, pe atât de izolat. Mașinile opresc pentru că tinerii schimbă partea într-o secundă, poate două, călcând tacticos spre portierele care rămân blocate. Doar geamurile se deschid cât să zboare o jumătate de sandwich, câteva chipsuri, niște biscuiți sau ce mai țin oamenii pe bancheta din spate. Nu e bine, chiar deloc, pentru că odată obișnuiți să primească așa de mâncare, urșii lasă pădurea (în care, e adevărat, nu prea mai găsesc nimic…) și își fac veacul patrulând. Nici pentru oameni nu-i bine: uneori, întâlnirile se termină cu pagube pe care nu le decontează nicio asigurare casco, fie acestea mai mici, de genul unei oglinzi retrovizoare rupte sau mai mari, de amploarea unei capote înfundate după un contact cu un urs de o sută și ceva de kile…

  • Observatorul de ursi

Ajungem la locul de întâlnire unde ne așteaptă ghidul, un domn bine echipat, calm în mișcări și sigur în vorbe. Când mai scoate din mașină și o pușcă de vânătoare cu lunetă deducem că s-ar putea s-o folosească dar înțelegem că este o eventualitate la fel de puțin probabilă ca și depresurizarea cabinei avionului. Grupul se adună cu greutate după negocierile cu tinerii urși drumari, încheiate, totuși, cu succes și pornim pe drumul forestier. După vreo 400 de metri prin șleauri acoperite când de zăpada căzută cu vreo două zile mai devreme, când de noroiul în care se transformă pe măsură ce se topește, ajungem la observator – o construcție de lemn, cu geam unidirecțional, în care ne așezăm și începem să așteptăm. În liniște, pentru că urșii, chiar și cât se poate de obișnuiți cu gândul că sunt văzuți, rămân destul de rezervați și, la cel mai mic zgomot sau chiar la luminița unui bliț, se retrag în pădure.

  • Observatorul de ursi

„Haide, haide… Unde sunteți!?” auzim ghidul șoptind. Au trecut aproape două ore și singurii urși pe care i-am văzut au fost cei din șosea, despre care știm că avem șanse mari să-i revedem aici pentru că nu se satură cu ce primesc pe drum. Dacă nu apar, atunci n-o să plătim nimic pentru că oamenii aplică vechiul principiu al marketingului direct: satisfaction or your money back! Acuma, chiar fără să dăm nimic n-am putea pleca, măcar poveștile pe care le-am auzit merită răsplătite. Suntem într-unul dintre locurile în care acum treizecișiceva de ani pândea cu degetul pe trăgaci chiar întâiul vânător al țării! Care, în zilele bune, dobora doi, trei urși, aleși după cât arăta cântarul peste care treceau în drumul spre poiana în care îi aștepta chiar ultima masă. Totul trebuia să meargă strună… și mergea, spre bucuria secretarului județenei de partid, care își păstra funcția, dar și a celorlalți implicați, cărora le era bine când se termina cu bine!

Observatorul de ursi

Au apărut și urșii drumari, poate ar fi venit și ursoaica din deal care, din fericire, a preferat să-și mâne cei trei ursuleți în sus. Ne-am retras în șir indian și în mai mare liniște decât la venire privind în urmă, la fiecare trei pași, să nu vină ursul după ultimul din șir. Se pare că porumbul a fost mai apetisant decât autorul rândurilor pe care tocmai le-ați citit…

Observatorul de ursi

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.