MOVILĂ. CARMEN. ROAITĂ. SUD

May 20, 2025May 21, 2025patrimark Leave a comment

by Călin si Ioana

Mergem la mare de când lumea iar „lumea” a început, desigur pe litoralul românesc, în 1899, atunci când un vizionar de-a dreptul a socotit că limba de nisipământoasă dintre ghiolul plin de nămol însănătoșitor al lui Tekir și Marea mai mult verzuie decât Neagră poate încânta, relaxa și, după caz, face bine turistul.

Să tot fi fost secolul 20 fără un an când boierul Ion Movilă, coborâtor din neamul care a dat până și domnitori ai Moldovei, a deschis aici primul stabiliment pentru cei veniți la mare, la soare, fie ca să adauge valoare la nămolul care deja începuse să devină faimos, fie doar de dragul clipelor înbrizate savurate după o sesiune cu aerosoli. Apoi, boierul a cumpărat și revândut parcele celor dornici să-și aibă propria vilă la mare fondând vilegiatura în stil românesc – dând o tură până la vilă, eventual în weekend 😊, pe modelul revalidat o sută de ani mai târziu la Corbeanca. Statuia ridicată în memoria sa spune exact despre cum relaționăm cu patrimoniul și istoria (după ce ne asigurăm că sunt ale noastre, altfel…): se află în parcul stațiunii care i-a purtat numele, central, să poată fi zărită din toate părțile; ștearsă de praf, are numai treptele crăpate și gărdulețul cu început de rugină, dar străjuiește hotelul, alterat pe ici, pe colo, aflat, totuși, în renovare…

Statuia lui Ion Movilă Eforie Sud — Statuia Ion Movila Eorie Sud

Cum bine scria Expresul comercial la 1913 în a doua sa pagină, ,,îndrăzneața întreprindere a lui Ion Movilă prin clădirea de băi și a unui mare hotel în mijlocul unui câmp s-a transformat într-un mic orășel, cu vile frumoase, parcuri, grădini care atrag un număr mare de turiști din țară și străinătate”. Vilele frumoase și confortabile ridicate una după alta, deja vreo 450 la 1939, puteau primi zece mii de turiști sufocați (de atunci!) de căldura orașelor, dispuși să plătească între 1500 și 5000 de lei pe lună. În cea mai mare parte, acestea sunt și acum în picioare: unele renovate, altele în curs și, încă destule, într-o stare mai mult sau mai puțin părăginită.

Cele de familie musai bună, aveau și piscină: ce plăcut trebuie să fi fost ca după cafeaua cu croasante împlinite cu gem de smochine să vină baia în mare de dinaintea prânzului, urmată de limonada rece sorbită la marginea piscinei și citirea ziarului la umbra iederei învăluind balconul aflat în bătaia soarelui apune.

Pe plajă, lume felurită! „Oamenii au lepădat hainele și încălțămintele lor citadine, au uitat de viața trepidantă a orașelor și au pășit la o viață nouă în aer liber, ale cărei binefaceri cuprind pe toți deopotrivă. Pe plaja de la Movilă găsești astăzi pe nisipul fin și auriu atât pe studentul sărac, cât și pe marele comerciant, pe ministrul sau pe comandantul de corp. Amestecați prin mulțime, am zărit pe d-nii: ministru Nistor, Abdulah Suphy Bey, ministrul Turciei la București, N. N. Săveanu, președintele Camerei deputaților, precum și alte multe personalități, care au dat acestei localități blazonul unei stațiuni snobe” scria Dimineața în iulie 1934. Trei ani mai târziu era mai curat și mai sigur: se aducea la cunoștința publicului că stațiunea era lipsită de malarie (azi, DSP ne-a anunțat că putem face baie pe plajele din Vadu și Corbu, e-coli fiind în limite rezonabile), iar în urma plângerilor locuitorilor și vizitatorilor, jandarmii din tabăra învecinată o păzeau peste noapte…

Seara se ieșea la cazinoul construit cu șapte milioane de lei de fiul lui Ion, Sever Movilă, inaugurat în 1935 pe promenada stațiunii devenită Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, care stătea aici vara în apartamentul rezervat la Hotelul Movilă, de unde ajungea la mare printr-un tunel care ieșea direct sub faleză. Urmau cina la restaurantul cu orchestră, cafeaua cu ciubuc la cafenea sau barul american și una sau mai multe rotiri, nu musai norocoase, în sălile de joc de la etaj. „L-au mâncat lupii, domnule! Lupii și escrocii…” spune cu năduf omul care trece în timp ce pozăm ce a rămas din clădirea Art Deco, povestea mai degrabă tristă a acesteia, dar și proiectele de restaurare ale acestuia despre care se poate citi pe peretele nordic.

Donată statului în 1945 și rămasă în grija acestuia până în 1990, clădirea s-a degradat continuu fiind închisă în 1997. Structura de rezistență a fost consolidată în 2007, iar alunecarea falezei a fost stopată în urma lucrărilor Primăriei din 2022. După cei șapte ani ai procesului de revendicare, câștigătorul procesului a propus demolarea (!) sau vânzarea… Actualul proprietar este dispus s-o doneze… statului român (din nou!?), primăriei Eforie (care întârzie cu modificarea PUZ-ului), unui fond de investiții sau oricărui potențial investitor având capacitatea financiară să salveze bătrânul cazinou susținând unul dintre proiectele propuse. Până atunci, cu numai 20 de lei, cine vrea se poate da zece minute în toate jucăriile, poate închiria clubul sau terasa sau poate veni cu o propunere viabilă…

Nămolul vindecător cu reputație mondială și plaja întinsă până spre Tuzla aduceau „sezoniști” și „pleziriști” din toate colțurile Europei – Germania, Austria, Ungaria sau Franța, dar mai ales din Cehoslovacia și Polonia. Aceștia se bucurau de confortul și amenajările oferit de vilele sau hotelurile proprietarilor privați și îmbunătățirile continue – curățenie, siguranță, alimentare cu electricitate (generată de uzina de 300 de cai-putere a societății Movila Techirghiol) și apă (inițial adusă de la Constanța, apoi răcită și vândută cu 2 lei sticla), întâmplate cu implicarea primăriei conduse de însuși rectorul Universității din București, profesorul Gheorghiu! Cum scria, tot în vara anului 1934, Universul remarcând progresul adus de ceea ce numim azi parteneriat public-privat, „dacă și activitatea edililor acestui oraș ar fi pe jumătate atât de laborioasă ca acea a d-lui Sever Movilă, desigur că progresul acestei stațiuni s’ar face cu pași repezi”.

După 1945, Carmen Sylva burgheziei interbelice a devenit Vasile Roaită-le proletariatului și, regresiv, a cedat prima poziție Eforiei Nord, apoi noilor corpuri astral-litorale apărute până-n buza Mangaliei devenind, sub numele Eforie Sud, Cenușăreasa Mării Negre românești… Ca să ne amintim partea muncitorească, dar și de partidul unic sau multiplicat, în drum spre casă am oprit la cină tocmai în Lehliu… La Partid, cârciuma care n-a fost, nu este și nu va fi niciodată restaurant! Unde am avut nevoie de ceva vreme pentru a-i citi Meniul de făurire a Societății Gastronomice Multilateral Săturate, a ne exprima deplina adeziune la măsurile de toate felurile cuprinse și a ne limita, cu mare greutate, la doar câteva dintre prevederile sale: supa de usturoi (în pâine sau numai în farfurie) și cea de mazăre-ncremată, tuslamaua regală, rasolul de șalău, ceatalul cu mămăliguță și șnițelul cu cartofi picanți al bucătarului … Abia-am ajuns acasă că ne-am și pus pe scris…

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ATLANTIDA VALAHIEI

March 5, 2025March 5, 2025patrimark Leave a comment

Călin&Ioana

Ialomița vine de sub Vârful Omu, caută Dunărea și îi dă apele după vreo patru sute de kilometri și ceva. Cândva, la gura de vărsare a Nilului Bărăganului în marele fluviu se afla un Oraș care a înFlocit, pardon 😊, înflorit de pe urma negoțului cu de toate, iar apoi s-a făcut una cu pământul…

Râul despre care a scris însuși părintele istoriei, Herodot, țâșnește dintr-o cascadă sub privirile împietrite ale Sfinxului și Babelor din Bucegi, o ia zglobiu la vale către Turnul Chindiei pentru a-și liniști transhumant înaintarea în ritmul oilor care știu că mai e cale lungă până la pășunile grase, numai bune de iernat, ale Dobrogei. Vechiul Naparis a devenit Ialomița după ce slavii veniți și așezați în zonă au remarcat galben-maroniul apei dat de argila multă a pământului, care i-a făcut pe oieri să-i spună Gălbinița sau Galbenul, iar pe Cezar Bolliac să se întrebe „cine poate zice că Ialomița nu este cea mai galbenă gârlă ce avem în țara noastră?”. Astăzi vorbim despre Coridorul Ialomiței, care întocmai ca la noi, începe imprecis geografic după Mănești, pe… Prahova (?), pentru a deveni cu adevărat al Ialomiței abia după ce aceasta scapă din lacul Dridu și se îmbogățește, la marginea satului Patru Frați, cu apele Prahovei.

Porniți cu veselie de dimineață, am lăsat în urmă Lupăria, Siliștea Snagovului și Gruiu (tare frumos Ilfovul: dacă nu i-ați bătut drumurile mici, faceți-o pentru că o să vă mire tare plăcut ce veți vedea) și am trecut Ialomița încolo, spre Nuci. Apoi am luat-o spre Târgul Fierbinților, unde am ajuns după ce-am trecut râul încoace și am rezistat curiozității de a vedea casa lui Celentano, de a poposi la Oaie sau a bea ceva musai rece la barul lui Bobiță… Poate data viitoare. Deja în județul riveran, am făcut dreapta la Coșereni pe un drum nou-nouț care ne-a dus prin Condeești – reamintindu-ne de c oncertul SoNoRo din curtea conacului Chiroiu 😊 – și Orezu, prin mijlocul Bărăganului, către Ciochina înainte de care, pentru că non c’e due senza tré, cum ziceau strămoșii noștri romani 😊, am mai trecut o dată râul. Și de aici, întins, către Piua Petrii de pe hărțile României interbelice sau Giurgeniul de astăzi pentru a traversa Dunărea spre Vadu Oii.

Am parcat chiar în fața punctului muzeal care expune într-o singură încăpere, accesibilă în schimbul a numai doi lei, câteva obiecte găsite pe șantierul arheologic deschis încă din 1975 și care mai funcționează: se mai sapă, se mai găsesc artefacte, se pun în cutii și se trimit la Slobozia unde vor putea fi văzute după ce se încheie renovarea Muzeului Județean. Dincolo de așteptări, am dat peste două cărți: pe cea despre conacele și castelele ialomițene am căutat-o imediat cum a ieșit de sub tipar dar am găsit-o abia aici; cea de-a doua, cuprinzând note istorico-arheologice despre Orașul de Floci din secolele 15-18, ne-a lămurit mai mult despre locul nașterii lui Mihai Viteazu! Interesant cum rânduiesc istoria și geografia lucrurile: voievodul care, din mila lui Dumnezeu, a pus laolaltă Țara Românească, Ardealul și toată țara Moldovei a venit pe lume în aval pe Ialomița, iar capul său și-a găsit odihna în amonte, la Mănăstirea Dealu, lângă Ialomița…

Document de atestare 1431
Orasul de Floci

Documente și hărți amintesc Târgul de Floci în secolul 15, dar acesta trebuie să fi existat anterior. Martin Gruneweg, scrib și contabil al unui negustor armean din Liov, scria în 1584: „orașul Flocz este un oraș bun și relativ mare, care se află lângă Dunăre, într-o câmpie deschisă, printre grădini frumoase. Are câteva biserici de piatră și, în spatele orașului, pe un deal, o vestită mănăstire de piatră”. Era așezat pe vechiul braț al Ialomiței, pe 12 grinduri legate prin poduri plutitoare, fiecare cu locuințe (peste 350) cu două sau trei încăperi, curte și grădină, biserică și cimitir. Erau ateliere în care se făceau lucruri trebuincioase și dughene în care acestea erau vândute. Peștele de Dunăre, simbolul orașului, făcea furori la Brașov, iar oile și lâna plecau de aici spre Orient. Două secole mai târziu (1781), Georg Lauterer amintea de „micul râu ce e din Țara Românească, Ialomița, pe care este așezată la depărtare de aproximativ o milă de marele târg românesc, Floci… Era foarte înfloritor, dar noi nu i-am mai găsit decât numele…”.

Soarta n-a fost deloc amabilă cu acest oraș de graniță aducând parcă a Veneția, aflat prea aproape de prea mulți neprieteni. Ștefan cel Mare l-a incendiat la 1470, iar la 1594 însuși Mihai Viteazu l-a trimis pe Albert Király să alunge turcii peste Dunăre și, dacă tot a trecut pe acolo, să-l mai ardă o dată… L-au mai atacat și, bineînțeles, ars tătarii și polonezii, l-au mai jefuit și tâlharii și pirații de pe bălțile învecinate, iar războiul ruso-turc din 1768-1774 i-a alungat și pe ultimii locuitori care s-au încăpățânat să repună cărămidă peste cărămidă. Daniile domnilor Țării Românești, de la Mircea cel Bătrân la Matei Basarab, către mănăstiri precum Cozia, Căldărușani, Cotroceni și altele l-au secătuit de toate cele care l-ar fi lăsat să existe, ceea ce a făcut ca orașul să dispară până și de pe hârtie în aprilie 1824, când arhimandritul mănăstirii Mărcuța a dat în arendă logofătului Nicolae și ce-a mai rămas din moșia Orașului de Floci… Atlantida Valahiei, singurul oraș medieval peste care nu s-a ridicat unul modern, așteaptă să fie redescoperită 😊.

Montmartre de pe Săsar

January 24, 2025January 24, 2025patrimark 1 Comment

by Ioana și Călin Vegheș

Am găsit în anticariatul din Centrul Vechi un album foto despre Baia Mare pe care n-am avut mai avut răbdare să ajungem la căldura camerei și l-am răsfoit pe prima bancă ieșită în cale. Am pornit apoi la pas către locul care a atras atenția lumii că un colț al imperiului se străduia și avea să reușească să intre în secolul 20.

Am pornit de la mândria orașului, Turnul lui Ștefan, cel Sfânt, nu cel Mare. Aproape șapte secole de istorie au rămas în picioare și tot vorbesc cu temeinicia pietrei despre vremurile prin care a trecut și ocupațiile pe care le-a avut urbea, așa cum încă apar înstemate pe zid. Turnul și temeliile vechii biserici stau lângă biserica barocă ridicată de călugării iezuiți, prima pe pământurile transilvane.

E noiembrie igrasios, numai bine pentru o ciocolată caldă sau o carte bună… A câștigat cartea, ale cărei amintiri în alb și negru ne-au purtat pașii prin centrul vechi. Pe mâna dreaptă, casa Iancu de Hunedoara, ridicată la 1446 de János Hunyadi pentru soția sa, Erzsébet sau Elisabeta Szilágyi, care ar fi și locuit aici după ce voievodul a murit apărând Belgradul, va păstra după renovare aerul secolelor 15-16 și va aminti de vremurile în care orașul liber bătea moneda Regatului Ungariei. Încă niște pași și ajungem în secolul 19, lângă casa în care s-a născut Lendvay Márton Sr., personalitate a teatrului romantic, afirmat pe scena Teatrului Național din Pesta. Dreapta, trecem de mai noua (n-are nici 300 de ani) biserică reformată, apoi ieșim din vechea cetate, fără să ne-ntrebe nimeni nimic, pe Poarta Podului. În acte de la 1599, pe teren poate din 1469, când orașul a căpătat de la regele Matei Corvin dreptul de a se împrejmui cu ziduri de piatră.

Așa o fi mers și Simon Hollósy în primăvara lui 1896 pentru a-și descoperi atelierul în care urma să creeze arta băimăreană, așa cum avea să fie numită cu admirație și un pic de invidie. Pictorul armean format la München, revendicat ca român sau (mai mult ca) maghiar, cu siguranță maramureșean după locul venirii pe lume și mitteleuropean avant la lettre după spiritul care l-a călăuzit pe el și pe cei pe care i-a crescut artistic, a ajuns în oraș cu trenul, la clasa a III-a. Abia se deschisese, cu numai doi ani mai devreme, linia de la Satu Mare (pe care trenurile circulă și astăzi, regretabil sau poate romantic, cu viteza de atunci). La cei 39 de ani, Simon Josephus Hollósy era o figură consacrată în capitala Bavariei după ce, ca orice artist remarcabil, a trebuit să treacă prin momente de mare cumpănă. „Decăzusem în așa hal încât n-aveam nădragi și nici sacou cu care să fi putut ieși din atelierul meu. În fiece dimineață mă trezeam mirându-mă că domnul proprietar nu și-a respectat amenințarea de a mă da afară din locuință. Pentru ca să nu treacă timpul în zadar am rugat-o pe știuta și frumoasa mea domnișoară să-mi permită s-o pictez… Acestui portret îi datorez Școala mea; e adevărat că am investit în el toate forțele mele. Portretul acesta a fundamentat aici reputația mea în 1886. Din acea vreme am ocupat un loc ferm la Munchen, eram de acum recunoscut drept un talent de prim rang”.

Deși Sighetul natal era cumva peste deal, Hollósy nu mai fusese la Baia Mare, despre care auzise de la János Thorma și István Réti, cei care l-au convins să vină în oraș pentru a crea o școală de pictură. Pe 8 mai l-a întâmpinat comitetul de onoare în frunte cu însuși primarul Oliver Thurman, apoi au mers cu trăsura până la grădina cazinoului pentru masa de prânz, după care au pornit spre „cocina de porci” – cum nu s-a sfiit pictorul să-i zică șopronului podit din scânduri bătute în cuie, cu trei ferestre spre nord, care-i va deveni „atelier”. Primăria aprobase deja cheltuirea extraordinară a 751,60 coroane „întrucât construirea acestui atelier aduce mari avantaje orașului”.

Scoala de pictura de la Baia Mare la 1900

Valorea școlii de vară a lui Hollósy avea să fie confirmată o iarnă mai târziu când vizitatorii au fost încântați de cele 229 de tablouri și studii, expuse la vechea galerie de artă din Budapesta. Succesul următoarei expoziții le-a adus subvenții guvernamentale și i-a motivat pe Hollósy și pictorii școlii să propună primăriei un plan de business cultural: construirea unor ateliere stabile a 3200 de coroane fiecare, pentru care școala să plătească o chirie de 160 de coroane anual timp de zece ani. Lucrările pictorilor și ucenicilor școlii au fost „de așa natură încât să-și aibă locul alături de orice expoziție europeană”, cum frumos scria săptămânalul Baia Mare și împrejurimile despre expoziția de la Satu Mare. Ultima.

Cinci ani în două secole, atât a ținut. Pentru că tocmai cei care au tras de artist să vină în oraș l-au împins apoi afară. Nici societatea băimăreană, trăind tihnit și respectabil (poate și un pic snoabă), nu a apreciat foarte tare existența cam agitată a pictorului-minune de la Munchen, mai degrabă certat cu bunele maniere decât artist genial. Primele semne apăruseră după nici trei ani, când pictorii băimăreni au expus fără el, la noua galerie de artă din Budapesta, iar cântecul de lebădă al maestrului și elevilor săi a fost expoziția sătmăreană din noiembrie 1901. „Când mă gândesc la Baia Mare, până și azi mă cuprind fiorii” avea să-și amintească Hollósy privind îndepărtarea sa ca pe un șut în fund ce avea să-l ducă musai înainte. Sigur e că Baia Mare, Nagybánya, Frauenbach, Groß-Neustadt, Frauenseiffen sau Civitas Rivulus Dominarum au intrat în secolul 20 și au rămas pe harta Europei pornind de la atelierul amărât care a crescut în 129 de ani ca o Colonie a pictorilor ce se laudă azi cu patru pavilioane, o galerie, 28 de ateliere și șase săli de expoziție. A fost ambiția frumoasă și bine intenționată a unui om care a plecat din Maramureș, a cunoscut gloria în capitala Bavariei, a fondat o adevărată școală de artă la Baia Mare, și-a căutat locul pe la Hunedoara, Gilău, pentru a se întoarce la Teceu, acasă, în Maramureșul natal.

Recitind povestea unei vieți de artist între München și Maramureș, așa cum a fost pusă pe hârtie în cartea lui Raoul Șorban, am dat printre paginile acesteia peste desenele Bunicului, făcute pe Ialomița, tare departe de Săsar, dar atât de aproape de sufletul lui.

Dunărea albastră și Mureșul căprui

January 3, 2025January 3, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana și Călin Vegheș

La 18 ani o rupe cu comerțul, se apucă de muzică, debutează la 19 ani și concurează cu tatăl său. La 22 de ani pornește spre Orient cu gândul să încânte până la Constantinopol, dar se oprește la București… Concertele sale, la un an după ale lui Liszt așează orașul pe o traiectorie durabilă pentru aproape un secol…

Trebuia să fie un bun comerciant și pentru asta a urmat secția comercială a Institutului Politehnic. Să nu-l fi încântat prea tare socotelile comerciale sau să-l fi captivat lecțiile de pian? Cel mai probabil ambele și tânărul Schani a dat naibii comerțul pentru muzică luând lecții de vioară și apucându-se de cântat spre disperarea tatălui, care n-a fost foarte bucuros că apare încă un Strauss pe piața muzicală vieneză.

În ciuda eforturilor paterne de a-l deturna, Johan Baptist Strauss, Fiul sau Strauss II cum avea să rămână pe portativ, a debutat la 19 ani fără zece zile, la 15 octombrie 1844. Primului concert i-a urmat de o cascadă de baluri, serate și serenade în care viitorul star a căutat să atragă atenția publicului, să-i cucerească inima și să-i obțină banii pentru că viața de artist era la fel de grea încă de pe atunci, iar casele de discuri nu se inventaseră în lipsa obiectului de activitate! Cui i-o fi venit ideea, nu se știe, dar tânărul a hotărât că nu putea să se afirme mai bine altfel decât pornind spre Constantinopol! Așa că în august 1847 și-a luat trupa de muzicanți și, cum nici trenuri nu erau, iar cu poștalioanele era mai complicat, a urcat pe vapor la Bratislava și a pornit la vale spre Budapesta și Belgrad…

Ajuns la Arad a tras la Crucea Albă, cel mai răsărit loc de popas al unui oraș a cărui istorie simțea, parcă, nevoia unui șfung. Ridicat la 1840-1841 pe locul unui han de secol 18, în stil clasicist încolonat corintic, după planurile arhitectului austriac cu nume de compozitor – Franz Mahler, hotelul avea să se potrivească mai bine cu standardele călătoriei cu poștalionul Erste Klasse care lega Sibiul cu capitala imperiului.

Fostul Feher Kereszt Szalloda sau Crucea Albă, devenit Hotel Ardealul, avea să inventeze apa caldă în oraș și să se remarce prin camerele confortabile oferite oaspeților care au vizitat orașul, printre care împăratul Franz Josef, constructorul Suezului, Ferdinand de Lesseps, poeți, scriitori și istorici – George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Octavian Goga, Ady Endre, Arany Janos, Móricz Zsigmond, Nicolae Iorga, compozitori și muzicieni – George Enescu, Jules Massenet, François Copée, Franz Liszt, Johannes Brahms, Pablo Cassals. Strauss fiul a concertat în sala de festivități transformată un secol mai târziu în cinematograful „Mureșul”, dar și la Teatrul Hirschl, primul de pe teritoriul al României, ridicat la 1817 pe cheltuiala comerciantului Iacob Hirschl.

Scria Aradi Hirdetö din 27 noiembrie 1847 la rubrica de știri locale că domnul dirijor vienez Ianoș Strausz tânărul a ajuns în oraș împreună cu orchestra sa de 29 de muzicieni pe 16 noiembrie sosind de la Timișoara și a susținut un prim concert pe 17, în sala hotelului Crucea Albă, iar în 19 pe al doilea în clădirea Teatrului, unde el și orchestra sa strălucit pregătită au fost continuu și binemeritat aclamați. Cele două reprezentații n-au fost de ajuns, așa că duminică, 21, tot în sala hotelului Crucea Albă, a avut loc și o soirée dansante extraordinară desigur sub bagheta fiului lui Strausz, nelipsind aprecierile publicului, nici de această dată de ajuns pentru a compensa eforturile artiștilor și cheltuielile mari ale turneului.

Pe cât de ușor i-a fost să ajungă de la Timișoara, pe atât de greu i-a fost să se despartă de oraș plecând spre Oradea și mai departe, prin Ardeal, spre Valahia și Moldova. Încântați să fredoneze și să danseze valsurile Sinngedichte și Gunstwerber sau polka Herzenslust, cu care tânărul Strauss pornise pe calea muzicii (era cam devreme pentru a vorbi de show-business) la cazinoul Dommayer din Hietzing, arădenii i-au urat din toată inima să se bucure de aceeași adevărată apreciere pe unde va umbla.

La 1847, Aradul era un oraș cu vreo douăzeci de mii de suflete de la marginea imperiului. Cu un atelier care producea mașini-unelte (1825), fabrica de orgi a lui Anton Dangl (1836), singura din această parte a Europei, un ziar în germană și un săptămânal în maghiară, o bancă (Prima Casă de Economii Arădeană – 1840) și un hotel cât de cât modern, Aradul avea nevoie de un impuls. Statutul de Oraș Liber Regesc conferit de Francisc I la 21 august 1834 a întins arcul, dar concertele lui Strauss fiul au dat tonul și au lansat săgeata creșterii. După zguduielile anilor revoluționari 1848-1849 au urmat inaugurarea gării (1858), chiar de ziua lui Strauss (25 octombrie) și deschiderea orașului spre lume. Micile ateliere au devenit fabrici care au produs mobilă (Lengyel), mașini (Heindl), ciment, cărămidă, spirt și drojdie (Neumann) sau vagoane (Johann Weitzer). Însuși împăratul Franz Josef a inaugurat noul teatru (1874), devenit Național în 1902, iar la 1890 a fost fondată Societatea Filarmonică. Începuți la 10 martie 1875, cei 26 de ani ai primarului Gyula Salacz au condus urbea pe bulevardul frumoaselor palate ale Primăriei, Neumann, Cenad sau al Băncii Naționale așezând-o între marile orașe ale imperiului și Europei.

Poate că toate acestea s-au întâmplat și pentru că la jumătatea lui noiembrie 1847 un tânăr plecat spre Orient în căutarea celebrității a fost purtat de valurile Dunării Albastre până pe malul Mureșului căprui, unde muzica sa a dat ritmul frumoasei povești a orașului Arad.

Conacul stolnicului Cantacuzino de la Afumati

AFUMAȚI ȘI ÎNCÂNTAȚI

December 4, 2024January 3, 2025patrimark 1 Comment

by Ioana și Călin

Cele șase grade negative de sâmbătă noapte ne-au înfrigurat un pic dar soarele strălucitor și importanța zilei ne-au reîncălzit. Așa că ne-am urnit spre secția de votare cu gândul că vom găsi inspirația să ne exprimăm electoral într-unul din locurile în care s-a făcut istoria Țării Românești.

Ne-am uitat pe unde trece drumul, cândva de centură al Bucureștilor, acum Județean 100 al Ilfovului, să găsim încă un loc de explorat și am dat, în Afumați, peste „ansamblul fostei curți” a stolnicului Constantin Cantacuzino. Am googălit fără să aflăm prea multe despre conac, mai ales dacă e deschis publicului, dar ne-am bazat pe ce-am citit undeva și anume că este muzeu. Iar dacă-i așa, atunci muzeele se vizitează, deci am oprit la poarta lui. Am intrat în curte și am pășit pe aleea largă spre casa mare. Am urcat scara, am bătut la ușă, n-a răspuns nimeni. E închis, asta e… Facem niște poze de afară și mergem mai departe. Un pic dezolați, dăm să coborâm când se aude cheia răsucindu-se în broască, se deschide ușa și în prag apare domnul Claudiu Davițoiu. Citisem despre dânsul astă-vară într-un interviu în care spunea cât de greu face rost de 40 de tone de hrană zilnică pentru cele 1000 de vaci Holstein de care are grijă la fermă.

Conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati

Întrebăm dacă putem să vizităm, suntem primiți și aflăm povestea conacului chiar de la gazda noastră. Casa mare a fost ridicată pe la 1680 pe fundațiile curții domnești a lui Radu de la Afumați, de stolnicul Constantin, fratele domnitorului Șerban Cantacuzino, cel care a tipărit Biblia de la București, și unchiul altui Constantin, Brâncoveanu, care i-a urmat lui Șerban pe tronul Țării Românești. Om învățat, cu studii la Padova, multă carte citită și bine înțeleasă, politician versat cu multe conexiuni europene, ctitorul a făcut și desfăcut multe pe plaiurile valahe dar cu implicații măcar sud-est europene. Intrarea lui Altân-bey Brâncoveanu în dizgrația sultanului, care avea să-i aducă sfârșitul tragic împreună cu cei patru fii ai săi, urmată de urcarea pe tron a lui Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, se pare că a fost doar una dintre mișcările sale politice încheiate însă, doi ani mai târziu, sub spectrul gropii săpate altora în care a căzut chiar săpătorul onest…

Biroul domnului Claudiu Davițoiu Agroindaf

Conacul a mai schimbat proprietari (Ipsilanti, Moruzi, Demba) de-a lungul timpului, a devenit „bun al întregului popor”, a fost și revendicat de un urmaș al familiei Negroponte, dar a trecut cu bine peste secole. Cea mai recentă renovare a fost făcută chiar de actualul proprietar care, cu mare grijă pentru lucruri vechi și frumoase, dar și cu multă prețuire pentru oamenii care s-au bucurat de ele, a făcut dintr-un fost sediu de IAS un loc care, în timp ce readuce la viață atmosfera caldă a unei reședințe de familie, găzduiește și birourile Agroindaf, societatea care îl are în proprietate. Portretul stolnicului ne întâmpină la intrarea în salon, acolo unde desenele copiilor din Afumați vorbesc despre pace. Tablourile, sculpturile, lampadarele, cărțile și biroul lui Sadoveanu recreează aerul vestitei biblioteci a stolnicului, perfect comparabilă cu cele ale marilor reședințe ale vremii sale. Capela de la parter impresionează prin simplitatea curată și trăinicia bolților.

Interior din conacul stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati

Chiar bine ne-a căzut popasul la vechea vatră a Cantacuzinilor, care ne-a confirmat că țara asta are atâtea locuri și lucruri frumoase, care pot fi puse în valoare de oamenii care țin cu adevărat la ele. Încântați și bine inspirați am plecat la partid 😊, în Lehliu-Gară, să prânzim și să votăm președintele. Până la urmă a fost invers: mai întâi am votat și apoi am prânzit, poate de asta noi ne-am săturat – supa de usturoi în pâine sau ciorba de burtă, tuslamaua regală sau ciolanul cu varză au fost mai mult de îndestulătoare – dar (dez?)organizatorii alegerilor nu, că altfel nu s-ar fi apucat de renumărat voturi. Curat constituțional, cum nici conu’ Iancu și nici măcar Tudor Mușatescu nu și-ar fi putut imagina. Spre casă am trecut tot pe strada cu conacul stolnicului, fumurile ieșind din coșurile caselor aducându-ne aminte de cărbunarii care au dat numele Afumațiului arzând mangalul din lemnul bogat al codrilor de la malul Pasării.

patrimark.org

Together for heritage

Category blog

MOVILĂ. CARMEN. ROAITĂ. SUD

ATLANTIDA VALAHIEI

Montmartre de pe Săsar

Dunărea albastră și Mureșul căprui

AFUMAȚI ȘI ÎNCÂNTAȚI

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!