by Călin & Ioana Vegheș

„Știți cum se zice pe la noi: al treilea drum e cu noroc!” ne spune Csaba întâmpinându-ne cu un zâmbet prietenos. Porniserăm de dimineață și, hotărâți să evităm aglomerația tradițională de pe „deneu”, am zis s-o luăm pe la Cheia. De unde să știm că, din cauza unui raliu organizat fix în acel weekend aveam să ocolim mergând spre nord prin nord-est?

Prima oară am ajuns explorând satele cu biserici fortificate ale sașilor, iar Micloșoara n-a fost mai mult decât un punct pe una dintre rute. Ne-am bucurat atunci mai mult pentru casa tradițională decât pentru castelul Kálnoky și mai mult pentru că am ieșit la un drum mai bun după kilometri în șir de gropi mai dese ca asfaltul. Urma să vizităm castelul, apoi să luăm prânzul la casa de oaspeți. Castelul? Mult spus, dar să lăsăm așa pentru că „palat” nu merge, iar „casă” sau „conac” e prea puțin, totuși. Nu arăta prea bine și nici motive de optimism nu erau, ceea ce ne-a făcut să oftăm des „ce păcat…”. Sigur, ne-a căzut bine popasul: am mâncat gustos, ca altădată în familie – felul unu, felul doi și desert, am băut o cafea bună, ne-am tras sufletul și Ținutul Secuiesc ne-a apărut mult mai primitor și prietenos față de ce ne-a inspirat drumul de la Vânători la Odorhei, parcă lăsat obstacol în calea turcilor, care n-au mai trecut pe aici de secole…

• 

Istoria castelului, ce poate fi citită pe posterele expuse în pivnița boltită, pornește cam pe la jumătatea secolului 16, dar povestea familiei, rememorată de Jaap Scholten, începe cu săgeata pe care un Kálnoky, bun țintaș, a tras-o în gâtul ursului ce sărise la Ludovic I, regele Ungariei, venit să vâneze pe aceste locuri. Drept răsplată că i-a salvat viața, familia și-a primit moșia, titlul nobiliar și blazonul care apare pe cahlele sobei din camera mare a casei de oaspeți. Bálint va ridica „gospodăria din Micloșoara” (1567), nepotul său, István, o va transforma în stil renascentist (1648-1649), iar Sámuel, copleșit de barocul întâlnit în anii petrecuți la Viena, o va aduce la standardele vremii adăugându-i (1695), două bovindouri (mai există doar unul) și loggia deschisă cu arcade și stâlpi ciopliți din piatră punând deviza familiei pe ancadramentul din piatră al intrării principale: „Non est mortale quod opto”, un fel de „Este nemuritor ceea ce aleg”.

• 

Frumoasă reședință nobiliară ridicată de una din familiile cu stare ale unui principat cu o bună reputație europeană – să ne amintim că, exact în anul ridicării castelului (1648), se încheia Războiul de 30 de ani în care Transilvania a arătat o forță politică și militară respectabilă! – avea să treacă printr-o suită de distrugeri și reparații. Șindrila stricată, tavanele și bolțile plouate și zidurile ruinate care apar în inventarul de la 1752 sunt îndreptate de vrednica soție a lui József Kálnoky, Juliánna Maurer din Ormeniș. Care a trebuit să renoveze și după devastatorul cutremur din 1802 care a distrus coșurile, acoperișul, tavanele, bolțile, chiar și turnurile. După moartea lui Dénes Kálnoky (1888), castelul a schimbat proprietari și destinații devenind și cazarmă, sediu de CAP sau cămin cultural. Renovarea din 1902-1905 i-a restaurat neoclasic încăperile, i-a adăugat veranda cu coloane și parcul și, mai ales, i-a oferit o minimă pavăză în calea degradării.

• 

În septembrie 1987, tânărul conte Tibor Kálnoky a vizitat domeniul secular al familiei sale, iar Micloșoara l-a fermecat. S-a întors aici, s-a căsătorit și a început să readucă la viață patrimoniul cultural. A cumpărat o gospodărie de la 1856, pe care a transformat-o într-o caldă, prietenoasă și confortabilă casă de oaspeți. I-a adăugat și casa vecină rânduind cu rost și bun gust bucătăria în care se pregătesc ciorba de văcuță, sarmalele și perele fierte în vin, padocul cailor care trag căruța cu care se fac ture pe dealurile din jur sau stivele cu lemne pentru foc, toate pe o iarbă verde ca acasă. Castelul l-a primit doar în concesiune pe 49 de ani, ceea ce a contat enorm pentru soarta clădirii: în noiembrie 2014, Fundația Kálnoky, în parteneriat cu INTBAU Scandinavia, a obținut printr-un proiect pe faimoasele fonduri norvegiene banii necesari pentru a susține o „Inițiativă de patrimoniu – Muzeul vieții transilvănene”, care spune povestea de viață a unei familii prin obiecte și artefacte recuperate, donate sau cumpărate, ale doamnelor mai delicate și casnice, ale domnilor mai războinice și aventuroase.

• 

De la recepția de peste drum – cândva gospodărie tradițională secuiască, cumpărați biletele și luați o cafea sau o bere până vine ora de vizitare. După ce treceți de poartă, impresionați de cum arată acum castelul și parcul, nu vă mirați dacă auziți un „Bună ziua!”, doar răspundeți „Bună ziua, domnule conte!”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.