By Călin & Ioana Vegheș
Oltul își face mendrele, iar drumul ține cont de ele urcând spre Tușnad. După ce trecem de localitatea de baștină a unei ape minerale despre care afli că-i medicinală doar după ce o cumperi din greșeală, știm că vine Făgetul secuiesc, adică Bixadul de Covasna, unde facem dreapta spre Bálványos. Ar mai fi vreo șase kilometri, dar băieții au venit mai devreme la întâlnire 🙂 .
Sunt așa de asemănători și se sincronizează atât de bine încât par gemeni. Stau lângă drum așteptând turiștii în căutare de odihnă și relaxare într-un loc pe cât de verde, pe atât de izolat. Mașinile opresc pentru că tinerii schimbă partea într-o secundă, poate două, călcând tacticos spre portierele care rămân blocate. Doar geamurile se deschid cât să zboare o jumătate de sandwich, câteva chipsuri, niște biscuiți sau ce mai țin oamenii pe bancheta din spate. Nu e bine, chiar deloc, pentru că odată obișnuiți să primească așa de mâncare, urșii lasă pădurea (în care, e adevărat, nu prea mai găsesc nimic…) și își fac veacul patrulând. Nici pentru oameni nu-i bine: uneori, întâlnirile se termină cu pagube pe care nu le decontează nicio asigurare casco, fie acestea mai mici, de genul unei oglinzi retrovizoare rupte sau mai mari, de amploarea unei capote înfundate după un contact cu un urs de o sută și ceva de kile…
Observatorul de ursi
Ajungem la locul de întâlnire unde ne așteaptă ghidul, un domn bine echipat, calm în mișcări și sigur în vorbe. Când mai scoate din mașină și o pușcă de vânătoare cu lunetă deducem că s-ar putea s-o folosească dar înțelegem că este o eventualitate la fel de puțin probabilă ca și depresurizarea cabinei avionului. Grupul se adună cu greutate după negocierile cu tinerii urși drumari, încheiate, totuși, cu succes și pornim pe drumul forestier. După vreo 400 de metri prin șleauri acoperite când de zăpada căzută cu vreo două zile mai devreme, când de noroiul în care se transformă pe măsură ce se topește, ajungem la observator – o construcție de lemn, cu geam unidirecțional, în care ne așezăm și începem să așteptăm. În liniște, pentru că urșii, chiar și cât se poate de obișnuiți cu gândul că sunt văzuți, rămân destul de rezervați și, la cel mai mic zgomot sau chiar la luminița unui bliț, se retrag în pădure.
Observatorul de ursi
„Haide, haide… Unde sunteți!?” auzim ghidul șoptind. Au trecut aproape două ore și singurii urși pe care i-am văzut au fost cei din șosea, despre care știm că avem șanse mari să-i revedem aici pentru că nu se satură cu ce primesc pe drum. Dacă nu apar, atunci n-o să plătim nimic pentru că oamenii aplică vechiul principiu al marketingului direct: satisfaction or your money back! Acuma, chiar fără să dăm nimic n-am putea pleca, măcar poveștile pe care le-am auzit merită răsplătite. Suntem într-unul dintre locurile în care acum treizecișiceva de ani pândea cu degetul pe trăgaci chiar întâiul vânător al țării! Care, în zilele bune, dobora doi, trei urși, aleși după cât arăta cântarul peste care treceau în drumul spre poiana în care îi aștepta chiar ultima masă. Totul trebuia să meargă strună… și mergea, spre bucuria secretarului județenei de partid, care își păstra funcția, dar și a celorlalți implicați, cărora le era bine când se termina cu bine!
Au apărut și urșii drumari, poate ar fi venit și ursoaica din deal care, din fericire, a preferat să-și mâne cei trei ursuleți în sus. Ne-am retras în șir indian și în mai mare liniște decât la venire privind în urmă, la fiecare trei pași, să nu vină ursul după ultimul din șir. Se pare că porumbul a fost mai apetisant decât autorul rândurilor pe care tocmai le-ați citit…
Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.
patrimark.org 