by Călin&Ioana Vegheș

Cine caută Vârghișul pe Google Maps trebuie să tot pluseze ca să dea de el. Pe fondul verde, când mai închis (semn bun, mai avem păduri), când mai deschis, apar cu greu localitățile, drumurile mari și cele mai mici. Unul dintre acestea duce de la Baraolt către Odorheiu Secuiesc și trebuie să fii atent să nu te fure peisajul ca să nu ratezi așezarea ce apare în acte din 1334.

Daniel a fost una dintre familiile înstărite din secuime, a cărei reședință a fost în satul prin care trece pârâul cu același nume, într-un loc cu pământ bun de lucrat, pajiști grase bune de pășunat, dar și pădure bună de… tăiat e primul cuvânt care ne vine în minte, nu-i așa? Să zicem, totuși, exploatat pentru că asta implică și o doză de raționalitate. Pe care oamenii de aici au avut-o mai ales fiindcă au trăit, secole întregi, de pe urma pădurii cu toate cele date de ea. Ghidul nostru pe moșia și prin castelul Danielilor avea să ne reamintească regula de bază, seculară, a economiei locale: un metru pătrat de castel se ține cu un hectar de pădure!

Că familia a ținut la regulă și a aplicat-o se vede, înainte de toate, în parcul care înconjoară castelul, desigur nu la fel de întins ca acum trei sute de ani, dar care mai păstrează geometria peisagistică așa cum a fost gândită de cei care l-au amenajat și îngrijit. Cea mai bună dovadă e aleea străjuită de arbori, care conduce oaspetele din curtea moșiei până la pârâu, apoi și după acesta spre pădurea în care tot ce se poate să fi vânat, pe la 1622, cel mai înalt oaspete pe care l-a primit familia, însuși principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen.

Povestea castelului începe la 1580, pe vremea când era doar conacul cu ziduri groase și bolți casetate al unei familii nobiliare în plină ascensiune socială și economică. Primul Daniel faimos este Mihály (†1641): căpitan al scaunului Orbai, vicecăpitan al scaunului Odorhei, apoi vicecăpitan și jude regal suprem al tuturor celor trei scaune secuiești – Sepsi, Kézdi și Orbai. Asesor al tablei princiare (1625), postelnic al principesei Catharina de Brandenburg (1630) și ambasador la Poarta Otomană (1638), el va fonda ramura din Tălișoara a familiei ridicând pe „pământul italian” (Olasztelek) din satul vecin încă un conac pentru fiul său János. Vârghișul va rămâne, însă, reședința principală iar aerul de castel și aura de familie de seamă se vor împleti și simți de la 1646, când lebăda cu gâtul străpuns de săgeată, stema familiei Daniel, apare pe peretele de miazăzi, luminat de soarele în trecere de la răsărit spre apus. Invazia tătarilor din 1661 și raidurile lobonților imperiali din anii războiului curuților (1703-1711) au afectat reședința nobiliară. Distrugerile au fost reparate și clădirea reconstruită ca un adevărat castel baroc de Daniel István (1684-1774), cel mai faimos membru al familiei.

Frumoasa loggie renascentistă susținută de stâlpi ornați cu frunze de acantă (pe care, din păcate, nu le mai putem vedea astăzi), inspirată, poate, și de castelul familiei Kálnoky din apropiata Micloșoară, este ridicată în anii săi. La fel și intrarea principală, pe al cărei ancadrament scrie latinește Deus Providebit – „Dumnezeu va da” (dar, cum bine se înțelege în românește, nu-ți va băga, musai, și-n traistă…). Căsătoria cu Polixénia Pekri a adus familiei un plus de forță economică, dar și un nou blazon, care poate fi admirat pe aripa adăugată în stânga loggiei, care pune laolaltă stemele celor două familii.

Le revedem pe cahlele albastre ale sobei din camera cu bolți arcuite și ne bucurăm de o mică lecție de heraldică din care învățăm că șapte puncte încoronate înseamnă „baron”, nouă „conte”, deci contele e mai mare ca baronul. Pe noua emblemă a familiei apare anul (1745) în care István a fost numit jude regal suprem al scaunului Odorhei de însăși împărăteasa Maria Tereza. La Vârghiș a scris Descriptio Vitae, memoriile pe care le-a publicat în 1764 la Sibiu, fără aprobarea Gubernium-ului Transilvaniei, ceea ce i-a adus o amendă pentru că a relatat războiul curuților nedesimulându-și simpatiile antiimperiale.

În 1797, castelul este înaripat cu patru camere la subsol și tot atâtea la etaj și înfrumusețat cu sculpturi renascentiste, iar jumătate de secol mai târziu adaugă în partea de nord încă o aripă mai clasicistă. După primul război mondial apar turnul rotund atașat aripii sud-vestice și bastionul din nord-est, iar restaurarea din 1937, realizată după planurile lui Keöpeczi Sebestyén József, adaugă corpul de clădire din partea de vest, prispa neorenascentistă dinspre curte și fântâna din fața acesteia. Șaisprezece ani mai devreme, arhitectul, heraldistul și genealogistul retras lângă ulmul secular din Căpeni desenase, la cererea regelui Ferdinand I, stema României. După reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș din 1921, familia a pierdut cea mai mare parte a domeniilor sale rămânând cu destul cât să poată întreține castelul și cu speranța că vremurile vor fi bune. Deșartă, pentru că, în 1949, castelul a fost naționalizat și transformat în întreprindere agricolă de stat, încăperile sale ajungând, la un moment dat, saivane pentru oi! Impresionată de frumusețea clădirii, primăria comunei l-a restaurat în 1981-1984 pentru a-și stabili sediul aici, apoi l-a cedat poliției.

După ce au obținut restituirea castelului și a domeniului său, descendenții familiei le-au vândut, în 2005, Consiliului Local al orașului Esztergom pentru (doar!) 300000 de euro. Copiile după gravuri de epocă înfățișând orașul proprietar, vizitele rare ale celor care trec pe aici, evenimentele sporadice care au loc și starea bună a parcului de 18 hectare spun că, la Vârghiș, ce este, este, dar ar putea fi și mai și…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.