by Ioana & Călin

Gata, s-a întors acasă Coiful! După ce a fost furat în Țările de Jos, polițiștii olandezi l-au recuperat și ni l-au trimis înapoi, iar Muzeul Național de Istorie a României a organizat un eveniment de marketing cultural de la care nu puteam lipsi. A fost, cu adevărat, un Moment, de care Istoria României a avut mare nevoie.

Da’ pe unde o mai fi și Coțofeneștiul ăsta!? Ne-a arătat harta că-n Prahova, într-o comună prin care am mai trecut ca să ocolim un ambuteiaj și, chiar dacă se înserase, ne-au plăcut atât de mult locurile încât am zis că vom reveni! Am aflat o grămadă de lucruri despre Vărbilăul aflat pe drumul sării de Slănic și lângă ruta medievală spre Transilvania vizitând Muzeul virtual Vărbilău. Poienile lui Vărbila apar în documente la 1 decembrie 1427. Chiar dacă pe malul Vărbilei creșteau multe sălcii, de unde și numele apei și al locului (varba însemnând salcie în slava veche), pe stema comunei apar trei frunze de stejar și două ghinde de aur – de la pădurile bogate din zonă, precum și o alăută de argint – de la meșteșugul din vechime dovedit al muzicanților de aici. Petrolul, sarea și fabricile din apropiere au dat de lucru oamenilor și au crescut comuna care, în perioada interbelică, ajunsese să aibă două mori de apă, o făbricuță de acid carbonic, două fierării, două ateliere de tâmplărie, trei brutării, trei măcelării, patru croitori, cinci cizmari și șapte comercianți. De cei din urmă amintește casa cu prăvălie Ion Filipescu de la începutul secolului 20, aflată vizavi de primărie, singurul monument de arhitectură inclus în lista monumentelor istorice din județ. Dar brandul local l-au creat lăutarii, mari meșteri ai viorii, cobzei, țambalului sau acordeonului. Nunțile, botezurile și petrecerile la care au cântat le-au dus vestea în lumea largă. E cineva care n-a auzit de Taraful de la Vărbilău? Este!? Vă spune doamna Mioara povestea: „nu vreau să fac grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea”.

Povestește Ion Marin Sadoveanu, în prima pagină din Rampa de duminică, 28 aprilie 1929 despre un „domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfășurat într’o gazetă”, care s-a prezentat la Ministerul Artelor. „Din foile veștede răsare deodată o minunăție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăe, toți vor să-l vază! Închipuiți-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, ușor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din acelaș metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor și a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați”. Spune aducătorul: „L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță l-am cumpărat și vi l-am adus d-voastră. Vi-l las”. Cere „numai o chitanță” și „cu o prietenească și firească simplicitate, își ia ziua bună de la toți și pleacă, zâmbind fericit de conștiința faptei sale”. Directorul general al Muzeului de antichități, profesorul Andrieșescu, i-a stabilit valoarea: „întâmplarea ne mângâie oarecum de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita «Cloșcă cu pui». Coiful acesta o egalează în valoare”. Și se mai minunează jurnalistul: „pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N’ai întâlnit nici un aurar, nici imanticar, nu ți s’a cântat nici o ispită de dincolo de hotare ?… N’ai auzit şi d-ta de ce e aia «lovitura»?”.

L-am (re)văzut cu ocazia evenimentului organizat de Muzeul Național de Istorie a României exclusiv pentru mass media. Am ascultat discursuri diplomatic-ceremonial-emoțional-solicitant-amicale ale ambasadoarei Țărilor de Jos, ministrului Culturii, directorului Muzeului din Assen (simpatic: întrebat ce crede c-aveau de gând să facă hoții cu coiful, a răspuns că nu știe, că n-a fost unul dintre ei…), directorului Muzeului Național și președintelui Rețelei Naționale a Muzeelor din România. S-a vorbit despre bucuria recuperării coifului și tristețea negăsirii celei de a treia brățări, despre cum cultura ar trebui să fie un pilon al dezvoltării durabile a indivizilor și comunităților, despre cum patrimoniul cultural este nevalorizat în societate, despre necesitatea de a pune la dispoziția instituțiilor culturale „instrumente de finanțare”, mai clar bani, despre importanța fidelizării angajaților (ale căror salarii, da, sunt mizerabile în raport cu importanța muncii pe care o fac), despre generația tânără care lucrează în instituțiile culturale dar care ar trebuie să fie un și consistent consumatoare de cultură. Iar aici ajungem la ce nu s-a spus: niciunul dintre vorbitori nu a amintit, măcar tangent… marketingul! Pentru că dacă e adevărat că statul trebuie să susțină instituțiile de cultură și activitatea culturală, la fel de adevărat este și că instituțiile culturale trebuie să învețe să construiască produse, servicii, evenimente și activități culturale pentru consumatorii acestora! Se cheamă marketing cultural și se întâmplă în toată lumea civilizată. Dar poate că noi, deși pe drum, mai avem de bătut ceva cale până acolo.

 Directorul Muzeului Național ne-a asigurat că, după ce va fi restaurat, coiful se va întoarce în aceeași vitrină din sala Tezaurului. Norocos tare coiful, care va putea fi văzut la locul său, nu ca miile de artefacte care încă așteaptă răbdătoare în cutii să ne povestească Istoria României în sălile în sfârșit renovate ale muzeului.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.