Category blog

La cetățuie oftând

patrimark Leave a comment

By Călin & Ioana Vegheș

Pân-am ajuns în vârful dâmbului am stat de câteva ori și am răsuflat greu sub povara aparatelor foto și a bidoanelor de apă. Apoi ne-am amintit că, veacuri multe mai-nainte, alți orășeni au fost luați de nevoie și puși să care bolovanii cu care să se ridice ziduri cât ambiția lui Vodă, care au ținut un asediu și au folosit un secol.

Pe la aproape 1300, sigur nu știu nici istoricii, așa că preferăm balada celor de la Phoenix, „Negru Vodă şi-a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată, și cu ghioage groase, drepte, și cu plete lungi pe spete”, suiră creasta „munţilor cărunți” pentru a descăleca, fondator, peste Valahia. Soarta a fost amabilă și le-a compensat lipsa unei rute rapide cu trei căi, mai bine zis văi: ale Oltului, Dâmboviței și Prahovei. Mai lente, dar măcar frumoase, lucru de care încă ne mai bucurăm și azi, după șapte secole, când stăm triști în coloană pentru a ne bucura măcar de peisaje. E foarte posibil ca vitejii s-o fi ales pe a patra, căreia-i zice Transfăgărășan în zilele noastre, lentă și sucită, dar spectaculoasă și liberă. Obosiți de atâta suit, și-au ridicat apoi o tabără sigură în primul loc unde-au putut frâna la coborâre (inerția, bat-o vina…), tocmai pe vârful Cetățuii, deasupra văii Argeșului. După ce-și vor fi tras sufletele aveau să urmeze și Câmpulungul și Curtea de Argeș și Țara Românească…

  • Cetatea Poienari

Legendara cetate „a lui Negru Vodă” avea să devină, după cum scrie Stoica Ludescu în al său Letopiseț Cantacuzinesc, mult mai pământeana cetate a lui „Vlad-vodă Țépeș. Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orășanii den Târgoviște, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului-vodă. Când au fost în ziua Paștilor, fiind toți orășanii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără véste pre toți i-au cuprins. Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pre toți i-au înțepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câți au fost tineri cu nevestele lor și cu féte mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștilor, pre toți i-au dus la Poienari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei și au rămas toți dezvăscuți în pieile goale. Pentru aceia i-au scos nume Țepeluș. Domnit-au ani 15”. Zidită cu multă trudă, a folosit, rar, doar ca adăpost al domnitorilor sau vistieriei, dar şi de temniţă pentru boierii „hicleni”.

  • Cetatea Poienari

1480 de trepte, care parcă nu se mai termină, urcă întins numai 80 de metri și duc până la zidurile mult mai spectaculoase decât istoria lor. Donjonul masiv din piatră brută legată cu mortar, cu laturi de opt metri pe exterior și peste patru pe interior, ridicat între secolele 13 și 14, e apărat de o curtină și trei bastioane zidite pe vremea lui Țepeș ca în Bizanț, din feţe din piatră ținute de bârne de lemn și umplute cu pământ, pietriș și var. Zidurile cisternei mai păstrează stratul gros de tencuială din mortar roşu care ținea apa rece. Asediul de la 1462, singurul, a doborât-o degeaba, căci Vodă plecase. „Și în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească” scria mitropolitul Neofit Cretanul la 1747.

  • Cetatea Poienari

Ingeniozitatea celor șapte frați fierari Dobrin din Arefu a izbutit să-l scape pe voievod numai de dușmanii turci, dar nu și să-l ferească de prietenii creștini, care aveau să-l țină departe de țară paisprezece ani. Cetății i-au fost reparate zidurile și i-a crescut însemnătatea ajungând să păstreze banii principelului țării, cum avea să menționeze Geografia lui Sebastian Compagni din Ferarra (1509). Treisprezece ani mai târziu, Poienariul avea să devină un fel de Vințu de Sus fiind primită la schimb cu Vințu de Jos și Vurpăr de Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, apoi rege al Ungariei, de la Radu de la Afumați. Castelanii transilvăneni au stat șapte ani aici până când domnul Țării Românești a fost ucis iar înțelegerea a picat. De atunci, fortăreața a însemnat tot mai puțin. Cum Scaunul domnesc s-a mutat sub Turnul Chindiei, apoi la București, n-a avea să mai conteze că făclia aprinsă din turnul-clopotniţă al Bisericii Sân Nicoară se zărește până-n donjonul din vârful Cetățuii…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Blazon de moșnean

patrimark Leave a comment

by Călin&Ioana Vegheș

Între vechile drumuri care leagă Brașovul de Dunăre, în mijlocul unui festival de dealuri și văi, vechiul și noul conviețuiesc pitoresc după o împărțire din vremea lui Petru cel Tânăr, care i-a mulțumit pe moșnenii din Starchiojd și Chiojdu și le-a dat răgazul pentru o viață bună. Blazoanele casei Izbășoilor stau mărturie.

Dumitru al Izbășoiului se întorcea din târgul Ploieștilor unde se dusese să se vază cu Hagi Prodan și să pună țara la cale. Coana Marița îi servise cu o mastică bulgărească, numai bună să deschidă calea pentru cârnații de Pleșcoi aduși de oaspete. Apoi stătură pe sofalele înflorate și moi la o narghilea și aranjaseră toate cele. Se arătau vremuri noi după tulburarea făcută de slugerul Tudor și amândoi trăgeau nădejde că aceia care vor urca pe scaunele domnești vor face mai mult bine pentru comerțul Valahiei și locuitorii ei. Dar, dincolo de toate târguielile și poveștile, Dumitru fusese dat gata de casa frumoasă a gazdei sale, unul dintre negustorii cei mai înstăriți din oraș, și-n timp ce savura cârnații de oaie și licoarea cu anason își zicea că așa ar vrea să arate și căsuța lui din Chiojd după ce-o va repara și mări pe măsura bunăstării pe care i-a adus-o negoțul, dar și a respectului (pișcat, așa, de o țâră de invidie) pe care i l-au arătat vecinii săi.

Pietroase, dar tare frumoase sunt dealurile vălurite în care s-au așezat cu bune sute de ani în urmă oamenii locului! De la excesul de piatră pare să vină și numele satului, care sună foarte… unguresc: Chiojdul de azi o fi fost Kövesdul apropiat de drumul care lega Brașovul de Buzău și, mai departe, de Dunăre. Satul de deasupra Bâscii Buzăului a fost întemeiat de moșnenii din Starchiojd, stăpâni peste moșia Chiojdului încă de la 1418 după cum zice hrisovul dat de Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrân. Și ca să nu fie cu supărare nici pentru cei de atunci, dar nici pentru urmașii lor, vechea și noua așezare și-au împărțit pământurile, încă de la 1562. Aflate împreună în județul Saac, cele două s-au despărțit, exact pe hotărnicia veche de aproape trei secole, când în urma reformei administrative făcute de domnitorul Gheorghe Bibescu la 1845, Starchiojd a rămas în Prahova, iar noul Chiojdu în Buzău.

  • Chiojdu – Casa cu blazoane

Traiul bun de atunci al chiojdenilor se vede și în casa Izbășoilor. Ridicată pe la jumătatea secolului 18, aceasta inspiră ceea ce se cheamă azi sustenabilitate. Beciul dă temelia unei case făcute să țină și să-i susțină pe cei care o locuiesc. Zidurile din piatră de râu sunt atât fundația solidă pentru odăile familiei, cât și locul în care se păstrează proviziile bogate. Deasupra, grinzi din lemn de stejar masiv strâng pereții din cărămidă și piatră ai celor patru încăperi pentru locuit frumos decorate cu stucaturi. Până la ele urcă treptele către foișorul ai cărui stâlpi sunt și ei frumos ornați cu coarnele berbecului, care păzește casa și-i asigură prosperitatea. Surprind blazoanele care-i dau și numele, mai ales vulturul bicefal, despre care istoricii zic că ar fi al familiei Cantacuzino, dar, la fel de bine, ar putea fi legat și de Bizanțul imperial sau de familia albaneză Kastrioti și cel mai strălucitor reprezentant al ei, Skanderbeg.

Ca mai toate „hardughiile” de pe la noi, și Casa cu Blazoanea ajuns într-o stare tare rea. Poate notorietatea spatelui bancnotei de 10 lei să fi atras atenția Uniunii Arhitecților din România, care a cumpărat-o, în august 2009, chiar de la un moștenitor, apoi a consolidat-o, restaurat-o și remodelat-o funcțional cu ajutorul unei finanțări europene.

De-acum monument de patrimoniu de importanță națională, casa a fost deschisă publicului în 2016 cu ocazia unui concert SoNoRo Conac în care George Enescu, Ludwig van Beethoven, Zoltán Kodály, Jean Sibelius și Edward Elgar, interpretați natural de Erik Schumann, Răzvan Popovici și Jan-Erik Gustafsson, au dat un prim exemplu, ca la proiect, de „dezvoltare a unei game largi de bunuri și servicii, achiziționate ulterior de turiști și companii de turism, inclusiv bunuri și servicii produse de alte sectoare economice (comerț, construcții, transporturi, industria alimentară, industria mică și de artizanat)”.

  • Chiojdu – Casa cu blazoane
  • Chiojdu – Sonoro Conac

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com șicu precizarea sursei.

Mare și greu

patrimark Leave a comment

By Călin&Ioana Vegheș

Mare e patrimoniul cultural și greu merge cu readucerea lui la viață. Lucrurile se întâmplă altfel atunci când de pietrele rămase și poveștile uitate se ocupă cineva așa, mai nagy és kemény („mare și greu” în limba maghiară). La Brâncovenești, castelul renaște cu fiecare vizitator căruia domnul Nagy-Kemény Géza îi spune povestea sa, de la anii principilor Transilvaniei până la cei ai centrului de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică pentru copii.

Țara își revenea tare greu după războaiele ce păreau să nu se mai oprească. Iar ultimul îi fusese de rău augur: principele atacase Polonia cu gândul să-i ocupe tronul dar, în prea mare grabă, n-a plănuit totul cum trebuie și, când a văzut că nu mai merge, i-a lăsat campania pe umeri.

Când și aliații suedezi l-au abandonat, soarta i-a zâmbit clar și amar: tătarii crimeeni l-au capturat împreună cu oștenii care au scăpat cu viață și i-au dus la Bahcisaray. N-a fost chiar așa de rău acolo, ba chiar, speriat că va rămâne rob la tătari pentru totdeauna, a avut vreme să aștearnă pe hârtie amintiri despre Transilvania principilor Gabriel Bethlen și a celor doi Gheorghe Rákóczi, pe care i-a sfătuit politic și militar cât de bine a putut. Septembrie 1659 l-a găsit la castelul pe care îl primise cu unsprezece ani în urmă.

  • Castelul Kemeny

Încă vrednic și-n putere, poate puțin ars de soarele Mării Negre, János Kemény își aștepta oaspeții de dragul cărora a coborât în curtea interioară pentru a-i primi…

  • Castelul Kemeny

Ne întâmpină un domn care integrează perfect trăsăturile strămoșului său, viitor principe al Transilvaniei, cu fizionomia împăratului Franz Josef. Bonom și relaxat, în același timp foarte sigur pe pașii pe care îi face și cuvintele pe care ni le spune. Fără caftan, că nici nu era rece și doar ne aflam în secolul 21, îmbrăcat mai degrabă pentru un meci decât pentru o experiență culturală. Este Nagy-Kemény Géza, cel care a reușit să recupereze castelul unchiului său, Kemény János, declarat „dușman al statului român” după cel de-al doilea război mondial.

A fost nevoie de un proces in urma caruia cel ce era, la un moment dat, doar moștenitor, avea să ajungă și administrator, și restaurator și ghid turistic. A demonstrat că decizia de confiscare a fost una nedreaptă pentru că proprietarul castelului a fost un om curat, lucru recunoscut chiar și de autorități, și chiar un prieten, fapt confirmat de formula „dragă prieten” folosită în dialogul cu Petru Groza, prim-ministru pe atunci.

Castelul e amintit prima oară la 1228 și multe au fost mâinile prin care au trecut zidurile ridicate din vechiul castru roman. Povestea începe cu familia Tomaj, de la care l-a moștenit familia Losonczi Bánffy, care a plătit cu castelul pentru ideea proastă de a lupta contra regelui Matei Corvin (1467).

Nici noul proprietar, Ongor János, curtean și consătean cu monarhul, nu l-a ținut prea mult lăsându-l unui influent și bogat nobil, Mihály Szobi, după a cărui moarte, a ajuns în proprietatea lui Werbőczy István (1527). Care, după cum se zice, ar fi scris aici faimosul său Tripartit, pe numele său latinesc „Tripartitum opus iuris consuetudinarii inclyti regni Hungariae”.

Din vremea lui Ferenc Kendi (1537-1555) vin ancadramentele renascentiste și numele alternativ, castelul Kendi-Kemény. Apoi, Ștefan Bocskai, Wesselényi István, chiar Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi. La 24 noiembrie 1648, Gheorghe Rákóczi al II-lea i-a dat castelul și domeniul său lui János Kemény.

  • Castelul Kemeny

Ceea ce vedem azi lângă apele Mureșului e versiunea restaurată la începutul secolului 20 de arhitectul István Möller, recomandat de lucrările pe care le-a condus la Castelul Huniazilor. Iar domnul Nagy-Kemény Géza se străduiește să readucă la viață castelul împreună cu paginile scrise de familia sa în istoria Transilvaniei, României și lumii.

Pentru asta vinde bilete de intrare pentru vizitarea castelului și îi ghidează pe (prea) puținii curioși care calcă peste fostul pod mobil, primește donații anonime (președintele Ungariei a „adoptat” o fereastră donând pentru repararea ei), vinde steaguri ale Transilvaniei de când primul Kemény devenise proprietar al castelului, cumpără obiecte vechi de la târgurile de antichități (sună mai bine decât vechituri, nu?) și repară de unul singur toate cele la care se pricepe.

Și așa, poate, cândva, castelul va străluci iar ca atunci când era buna gazdă a cenaclului Helikon, întâlnirea cordială și profesională a scriitorilor menită să susțină dezvoltarea vieții literare transilvane.

  • Castelul Kemeny – cenaclul Helikon

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Pesto Dobrogenovese

patrimark Leave a comment

by Călin&Ioana Vegheș

Povestea lor a fost scrisă prima dată de Sükrüllah bin Sehab-ed-din Ahmed și așa am aflat de zidurile ridicate pe Dealul Gras. Șase secole mai târziu le vedem restaurate, iar istoria lor readusă la viață. Dacă arheologii vor descoperi și urme de usturoi, busuioc, pătrunjel, parmezan, ulei de măsline sau muguri de pin, atunci vom ști sigur că ele au fost ridicate din banii strămoșilor lui Cristofor Columb…

Dobrogea, Dobrogea… Praful și mărăcinii, vântul de stepă, chipul teluric și generos al fiicei de rege get și dansatoare tătăroaică, așa cum le-a văzut și simțit cu stiloul Geo Bogza, ademenesc.

De-ar fi vorba numai despre frumusețea locurilor, ai putea sta oriunde, iar de acolo să începi să explorezi. Căci, odată ajuns, călătorul se transformă într-un explorator care descoperă și se lasă încântat de locuri, lucruri și oameni. Și cum orice drum pornește de undeva, punctul de start contează.

Am plecat mai dinspre nord, de lângă Tulcea, de la ieșirea din Somova spre Issacea, unde se află Casa Varvara. O alegere ins-pi-ra-tă: un loc frumos, cu pelicani veniți la aterizare pe Dunărea învecinată plină de pește, unde se doarme bine în camere primitoare și confortabile și, esențial, se mănâncă gustos și sănătos feluri făcute acasă și in casa îmbinate într-un delicios potpuriu culinar româno-italienesc.

  • Casa Varvara – Somova

Îți vine să tot stai, nu să pleci, dar Dobrogea te cheamă.

Așa că după un mic dejun pur și simplu savuros ne-am amintit cu ce-i șade bine călătorului și am luat-o în tihnă spre Sarichioi cu gândul să ajungem, în sfârșit, la cea mai faimoasă cetate medievală din aceste părți. O oră de mers lejer printre eoliene și floarea soarelui, pe un drum bun, care face legătura între Marele Fluviu și Marea Neagră, relaxează și încântă pe deplin.

Agighiol și Sabangia spun că suntem pe un tărâm în care s-au amestecat neamuri și culturi, iar rezonanțele turcești și tătărești, foarte sonore, prezente și potrivite cu ce vedem. La vreo doi kilometri de sat, pe Dealul Gras – un dâmb masiv de calcar jurasic care stă deasupra lacurilor Razim și Babadag – strălucesc în bătaia soarelui zidurile cetății Enisala, ridicate de bizantini, întărite de genovezi și întreținute de turci, câtă vreme le-au păsat. Cum harta și-a tot împins centrul de greutate înspre vest, Enisala, Dobrogea, ba chiar și Marea Neagră au ajuns tot mai la periferie, cu toate cele care decurg de aici…

Anii cei mai buni ai cetății au fost în cei în care, în cursa pentru supremația comercială cu venețienii, pisanii sau amalfitanii, genovezii au navigat până după Bosfor pentru a-și clădi propriile contoare.

Perla prosperei rețele pe care au creat-o începând cu il fondaco deschis, încă la 1155, cu voia bazileului Bizanțului, în Pera Galatei, a fost Caffa (azi Feodosia, în Crimeea), rămasă în istorie mai puțin ca punct-cheie pe Drumul Mătăsii și mai ales ca loc din care a început marea epidemie de ciumă în Europa (1347).

Mai puțin port și mai mult fort, cu ziduri groase de trei și înalte de 6-7 metri, Enisala, menționată în portulane ca Bambola sau Pampulo, a supravegheat ruta corăbiilor genoveze încărcate cu mărfuri aduse din îndepărtata Asie pentru obrazele subțiri dar cu stare ale Europei. Misiune de care s-a achitat fără probleme, cumva chiar plictisitor, în tot acest timpul neîntâmplându-se nimic spectaculos sau măcar demn de reținut de către istorici sau birocrați.

  • Enisala

La sfârșitul secolului 14 cetatea a intrat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân dar, după ce Bizanțul a căzut sub Mehmet Cuceritorul (1453), turcii au avansat tot mai mult spre nord și au ocupat-o împreună cu pământurile din jur. Sufocată și de nisipul care a colmatat ieșirea spre mare, aflată în afara drumurilor comerciale și a intereselor militare, vechea cetate Yeni-Sale, devenită „noua așezare” măcar după numele turcesc, n-a mai contat, drept pentru care a fost lăsată în plata condițiilor schimbătoare ale vremii și vremurilor.

Noroc cu Uniunea Europeană și programul ei operațional pentru… pescuit, care a oferit fondurile cu care Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea a putut s-o restaureze. Așa ne putem bucura acum de bastionul zvelt al porții principale, de măiestria meșterilor bizantini și islamici oglindită în frumoasa oarbă dublă a turnului de poartă, dar și de peisajele schițate de plauri, stâncării și stufărișuri, atât de dobrogene…

  • Turnul de poarta al cetatii Enisala

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Unde s-a născut Harap Alb

patrimark Leave a comment

By Călin și Ioana Vegheș

Apa e motivul pentru care oamenii sunt aici din vechime: Dunărea mare și generoasă le-a dat pământ fertil și izvoare bune, iarbă grasă și pește mult, iar ei și-au așezat vetrele lângă fântâna cu apă bună. Pe care au îngrijit-o, apărat-o sau, la nevoie, ascuns-o pentru a-i păstra apa și povestea până-n zilele noastre.

„Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi puțin, oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul…”. Așa i-a zis Spânul fiului de crai ducându-l înspre fântâna cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături, adâncă și care n-avea nici roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă. „Ei, da’ ce răcoare-i aici! Chima răului pe malul pârăului! Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!”.

De unde să știe „bobocul” că dulce-vorbitorul avea să-i ia cartea, banii, armele și, în cele din urmă, locul, în drumul peste nouă mări, nouă țări și nouă ape mari către împărăție, după cum molcom povestește Ion Creangă?

Să fi știut și bizantinii povestea lui Harap Alb și să fi dat tocmai peste locul fântânii? Să-i fi-ncercat apa dulce și rece și să fi zis că-i prea bună ca să n-ajungă la toată lumea? Sau, pur și simplu, să fi gândit strategic creând o sursă de alimentare pentru oștenii cetății și locuitorii acesteia?

Fantana secreta de la Sucidava

Cert e că și-au folosit toată măiestria și au săpat o galerie în pantă, lungă de 26 de metri, până la izvorul cu apă bună. Deasupra căruia au făcut o cameră din cărămidă – cu acoperișul în formă de piramidă! – pentru puțul pătrat în care au adus apa, aflat la 14 metri în afara zidului de sud al cetății! Ei, de-ar fi știut dușmanii că apărătorii își luau apa chiar de sub picioarele lor… Și dacă ar mai fi știut și cât de bună era apa!

Norocul nostru că n-au știut, iar azi putem coborî cam cât înălțimea unui bloc cu șase etaje pentru a ne bucura de răcoarea tunelului și prospețimea apei din fântâna secretă a cărei existență a fost descoperită din greșeală, iar a cărei poveste am aflat-o de la doamna de la micul muzeu de la intrare, care ne-a însoțit pe durata vizitei!

Trebuie că romanii au construit Sucidava pe urmele vechii așezări a sucilor, unul dintre numeroasele triburi geto-dace, pe un promontoriu aflat lângă Dunăre, într-o poziție perfectă pentru a veghea ce duce fluviul și a opri ce nu trebuie să treacă. Zece turnuri de apărare strângeau zidurile ridicate în timpurile cezarilor Gallienus și Aurelian, fortificația fiind apoi înconjurată de o așezare din ce în ce mai prosperă datorită comerțului.

Urmele străzilor pavate, ruinele termelor, cele 176 de pilae ale clădirii cu hypocaust, dar și fundațiile bazilicii creștine stau mărturie. Vestea bunăstării s-a răspândit, poate prea departe, așa că goții și hunii au devastat orașul după cât li s-a părut că e destul. Ultimii, cam pe la jumătatea secolului V, l-au lăsat într-o stare dezolantă, care l-a impresionat până și pe Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Cel pe care îl știm drept Iustinian I cel Mare a decis să-l reconstruiască din temelii numai că nici slavii și, mai ales, nici avarii n-au fost încântați de o asemenea risipă și l-au readus la nivelul solului.

Că orașul a fost un veritabil cap de pod roman, mai ales după retragerea aureliană, e dovedit și de ce-a mai rămas din piciorul podului de 2400 de metri peste Dunăre, care ducea la colonia Oescus din Moesia Inferior, ridicat în vremea lui Constantin cel Mare (328) pe piloni de piatră și mortar, dar din lemn.

Foarte probabil că de la prea mult lemn i s-a și tras: pentru că dacii nu descoperiseră încă litoralul bulgăresc al Mării Negre, iar de prietenie peste Dunăre avea să fie vorba abia după vreo 1600 de ani, poate goții, poate romanii s-au săturat să se tot hârjonească de-o parte și de cealaltă a fluviului și i-or fi dat foc la numai câteva decenii după inaugurare…

Secolele au trecut peste Sucidava, Dunărea s-a îndepărtat la aproape un kilometru și banii europeni au readus la viață zidurile romano-bizantine și fântâna secretă din a cărei apă sorb miresele, pentru a fi iubite și a avea o căsătorie fericită, dar și vizitatorii, încă mirați că au descoperit locul unde s-a născut Harap Alb…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.