Mare și greu

By Călin&Ioana Vegheș

Mare e patrimoniul cultural și greu merge cu readucerea lui la viață. Lucrurile se întâmplă altfel atunci când de pietrele rămase și poveștile uitate se ocupă cineva așa, mai nagy és kemény („mare și greu” în limba maghiară). La Brâncovenești, castelul renaște cu fiecare vizitator căruia domnul Nagy-Kemény Géza îi spune povestea sa, de la anii principilor Transilvaniei până la cei ai centrului de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică pentru copii.

Țara își revenea tare greu după războaiele ce păreau să nu se mai oprească. Iar ultimul îi fusese de rău augur: principele atacase Polonia cu gândul să-i ocupe tronul dar, în prea mare grabă, n-a plănuit totul cum trebuie și, când a văzut că nu mai merge, i-a lăsat campania pe umeri.

Când și aliații suedezi l-au abandonat, soarta i-a zâmbit clar și amar: tătarii crimeeni l-au capturat împreună cu oștenii care au scăpat cu viață și i-au dus la Bahcisaray. N-a fost chiar așa de rău acolo, ba chiar, speriat că va rămâne rob la tătari pentru totdeauna, a avut vreme să aștearnă pe hârtie amintiri despre Transilvania principilor Gabriel Bethlen și a celor doi Gheorghe Rákóczi, pe care i-a sfătuit politic și militar cât de bine a putut. Septembrie 1659 l-a găsit la castelul pe care îl primise cu unsprezece ani în urmă.

Încă vrednic și-n putere, poate puțin ars de soarele Mării Negre, János Kemény își aștepta oaspeții de dragul cărora a coborât în curtea interioară pentru a-i primi…

Ne întâmpină un domn care integrează perfect trăsăturile strămoșului său, viitor principe al Transilvaniei, cu fizionomia împăratului Franz Josef. Bonom și relaxat, în același timp foarte sigur pe pașii pe care îi face și cuvintele pe care ni le spune. Fără caftan, că nici nu era rece și doar ne aflam în secolul 21, îmbrăcat mai degrabă pentru un meci decât pentru o experiență culturală. Este Nagy-Kemény Géza, cel care a reușit să recupereze castelul unchiului său, Kemény János, declarat „dușman al statului român” după cel de-al doilea război mondial.

A fost nevoie de un proces in urma caruia cel ce era, la un moment dat, doar moștenitor, avea să ajungă și administrator, și restaurator și ghid turistic. A demonstrat că decizia de confiscare a fost una nedreaptă pentru că proprietarul castelului a fost un om curat, lucru recunoscut chiar și de autorități, și chiar un prieten, fapt confirmat de formula „dragă prieten” folosită în dialogul cu Petru Groza, prim-ministru pe atunci.

Castelul e amintit prima oară la 1228 și multe au fost mâinile prin care au trecut zidurile ridicate din vechiul castru roman. Povestea începe cu familia Tomaj, de la care l-a moștenit familia Losonczi Bánffy, care a plătit cu castelul pentru ideea proastă de a lupta contra regelui Matei Corvin (1467).

Nici noul proprietar, Ongor János, curtean și consătean cu monarhul, nu l-a ținut prea mult lăsându-l unui influent și bogat nobil, Mihály Szobi, după a cărui moarte, a ajuns în proprietatea lui Werbőczy István (1527). Care, după cum se zice, ar fi scris aici faimosul său Tripartit, pe numele său latinesc „Tripartitum opus iuris consuetudinarii inclyti regni Hungariae”.

Din vremea lui Ferenc Kendi (1537-1555) vin ancadramentele renascentiste și numele alternativ, castelul Kendi-Kemény. Apoi, Ștefan Bocskai, Wesselényi István, chiar Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi. La 24 noiembrie 1648, Gheorghe Rákóczi al II-lea i-a dat castelul și domeniul său lui János Kemény.

Ceea ce vedem azi lângă apele Mureșului e versiunea restaurată la începutul secolului 20 de arhitectul István Möller, recomandat de lucrările pe care le-a condus la Castelul Huniazilor. Iar domnul Nagy-Kemény Géza se străduiește să readucă la viață castelul împreună cu paginile scrise de familia sa în istoria Transilvaniei, României și lumii.

Pentru asta vinde bilete de intrare pentru vizitarea castelului și îi ghidează pe (prea) puținii curioși care calcă peste fostul pod mobil, primește donații anonime (președintele Ungariei a „adoptat” o fereastră donând pentru repararea ei), vinde steaguri ale Transilvaniei de când primul Kemény devenise proprietar al castelului, cumpără obiecte vechi de la târgurile de antichități (sună mai bine decât vechituri, nu?) și repară de unul singur toate cele la care se pricepe.

Și așa, poate, cândva, castelul va străluci iar ca atunci când era buna gazdă a cenaclului Helikon, întâlnirea cordială și profesională a scriitorilor menită să susțină dezvoltarea vieții literare transilvane.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Pesto Dobrogenovese

by Călin&Ioana Vegheș

Povestea lor a fost scrisă prima dată de Sükrüllah bin Sehab-ed-din Ahmed și așa am aflat de zidurile ridicate pe Dealul Gras. Șase secole mai târziu le vedem restaurate, iar istoria lor readusă la viață. Dacă arheologii vor descoperi și urme de usturoi, busuioc, pătrunjel, parmezan, ulei de măsline sau muguri de pin, atunci vom ști sigur că ele au fost ridicate din banii strămoșilor lui Cristofor Columb…

Dobrogea, Dobrogea… Praful și mărăcinii, vântul de stepă, chipul teluric și generos al fiicei de rege get și dansatoare tătăroaică, așa cum le-a văzut și simțit cu stiloul Geo Bogza, ademenesc.

De-ar fi vorba numai despre frumusețea locurilor, ai putea sta oriunde, iar de acolo să începi să explorezi. Căci, odată ajuns, călătorul se transformă într-un explorator care descoperă și se lasă încântat de locuri, lucruri și oameni. Și cum orice drum pornește de undeva, punctul de start contează.

Am plecat mai dinspre nord, de lângă Tulcea, de la ieșirea din Somova spre Issacea, unde se află Casa Varvara. O alegere ins-pi-ra-tă: un loc frumos, cu pelicani veniți la aterizare pe Dunărea învecinată plină de pește, unde se doarme bine în camere primitoare și confortabile și, esențial, se mănâncă gustos și sănătos feluri făcute acasă și in casa îmbinate într-un delicios potpuriu culinar româno-italienesc.

Îți vine să tot stai, nu să pleci, dar Dobrogea te cheamă.

Așa că după un mic dejun pur și simplu savuros ne-am amintit cu ce-i șade bine călătorului și am luat-o în tihnă spre Sarichioi cu gândul să ajungem, în sfârșit, la cea mai faimoasă cetate medievală din aceste părți. O oră de mers lejer printre eoliene și floarea soarelui, pe un drum bun, care face legătura între Marele Fluviu și Marea Neagră, relaxează și încântă pe deplin.

Agighiol și Sabangia spun că suntem pe un tărâm în care s-au amestecat neamuri și culturi, iar rezonanțele turcești și tătărești, foarte sonore, prezente și potrivite cu ce vedem. La vreo doi kilometri de sat, pe Dealul Gras – un dâmb masiv de calcar jurasic care stă deasupra lacurilor Razim și Babadag – strălucesc în bătaia soarelui zidurile cetății Enisala, ridicate de bizantini, întărite de genovezi și întreținute de turci, câtă vreme le-au păsat. Cum harta și-a tot împins centrul de greutate înspre vest, Enisala, Dobrogea, ba chiar și Marea Neagră au ajuns tot mai la periferie, cu toate cele care decurg de aici…

Anii cei mai buni ai cetății au fost în cei în care, în cursa pentru supremația comercială cu venețienii, pisanii sau amalfitanii, genovezii au navigat până după Bosfor pentru a-și clădi propriile contoare.

Perla prosperei rețele pe care au creat-o începând cu il fondaco deschis, încă la 1155, cu voia bazileului Bizanțului, în Pera Galatei, a fost Caffa (azi Feodosia, în Crimeea), rămasă în istorie mai puțin ca punct-cheie pe Drumul Mătăsii și mai ales ca loc din care a început marea epidemie de ciumă în Europa (1347).

Mai puțin port și mai mult fort, cu ziduri groase de trei și înalte de 6-7 metri, Enisala, menționată în portulane ca Bambola sau Pampulo, a supravegheat ruta corăbiilor genoveze încărcate cu mărfuri aduse din îndepărtata Asie pentru obrazele subțiri dar cu stare ale Europei. Misiune de care s-a achitat fără probleme, cumva chiar plictisitor, în tot acest timpul neîntâmplându-se nimic spectaculos sau măcar demn de reținut de către istorici sau birocrați.

La sfârșitul secolului 14 cetatea a intrat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân dar, după ce Bizanțul a căzut sub Mehmet Cuceritorul (1453), turcii au avansat tot mai mult spre nord și au ocupat-o împreună cu pământurile din jur. Sufocată și de nisipul care a colmatat ieșirea spre mare, aflată în afara drumurilor comerciale și a intereselor militare, vechea cetate Yeni-Sale, devenită „noua așezare” măcar după numele turcesc, n-a mai contat, drept pentru care a fost lăsată în plata condițiilor schimbătoare ale vremii și vremurilor.

Noroc cu Uniunea Europeană și programul ei operațional pentru… pescuit, care a oferit fondurile cu care Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea a putut s-o restaureze. Așa ne putem bucura acum de bastionul zvelt al porții principale, de măiestria meșterilor bizantini și islamici oglindită în frumoasa oarbă dublă a turnului de poartă, dar și de peisajele schițate de plauri, stâncării și stufărișuri, atât de dobrogene…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Unde s-a născut Harap Alb

By Călin și Ioana Vegheș

Apa e motivul pentru care oamenii sunt aici din vechime: Dunărea mare și generoasă le-a dat pământ fertil și izvoare bune, iarbă grasă și pește mult, iar ei și-au așezat vetrele lângă fântâna cu apă bună. Pe care au îngrijit-o, apărat-o sau, la nevoie, ascuns-o pentru a-i păstra apa și povestea până-n zilele noastre.

„Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi puțin, oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul…”. Așa i-a zis Spânul fiului de crai ducându-l înspre fântâna cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături, adâncă și care n-avea nici roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă. „Ei, da’ ce răcoare-i aici! Chima răului pe malul pârăului! Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!”.

De unde să știe „bobocul” că dulce-vorbitorul avea să-i ia cartea, banii, armele și, în cele din urmă, locul, în drumul peste nouă mări, nouă țări și nouă ape mari către împărăție, după cum molcom povestește Ion Creangă?

Să fi știut și bizantinii povestea lui Harap Alb și să fi dat tocmai peste locul fântânii? Să-i fi-ncercat apa dulce și rece și să fi zis că-i prea bună ca să n-ajungă la toată lumea? Sau, pur și simplu, să fi gândit strategic creând o sursă de alimentare pentru oștenii cetății și locuitorii acesteia?

Cert e că și-au folosit toată măiestria și au săpat o galerie în pantă, lungă de 26 de metri, până la izvorul cu apă bună. Deasupra căruia au făcut o cameră din cărămidă – cu acoperișul în formă de piramidă! – pentru puțul pătrat în care au adus apa, aflat la 14 metri în afara zidului de sud al cetății! Ei, de-ar fi știut dușmanii că apărătorii își luau apa chiar de sub picioarele lor… Și dacă ar mai fi știut și cât de bună era apa!

Norocul nostru că n-au știut, iar azi putem coborî cam cât înălțimea unui bloc cu șase etaje pentru a ne bucura de răcoarea tunelului și prospețimea apei din fântâna secretă a cărei existență a fost descoperită din greșeală, iar a cărei poveste am aflat-o de la doamna de la micul muzeu de la intrare, care ne-a însoțit pe durata vizitei!

Trebuie că romanii au construit Sucidava pe urmele vechii așezări a sucilor, unul dintre numeroasele triburi geto-dace, pe un promontoriu aflat lângă Dunăre, într-o poziție perfectă pentru a veghea ce duce fluviul și a opri ce nu trebuie să treacă. Zece turnuri de apărare strângeau zidurile ridicate în timpurile cezarilor Gallienus și Aurelian, fortificația fiind apoi înconjurată de o așezare din ce în ce mai prosperă datorită comerțului.

Urmele străzilor pavate, ruinele termelor, cele 176 de pilae ale clădirii cu hypocaust, dar și fundațiile bazilicii creștine stau mărturie. Vestea bunăstării s-a răspândit, poate prea departe, așa că goții și hunii au devastat orașul după cât li s-a părut că e destul. Ultimii, cam pe la jumătatea secolului V, l-au lăsat într-o stare dezolantă, care l-a impresionat până și pe Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Cel pe care îl știm drept Iustinian I cel Mare a decis să-l reconstruiască din temelii numai că nici slavii și, mai ales, nici avarii n-au fost încântați de o asemenea risipă și l-au readus la nivelul solului.

Că orașul a fost un veritabil cap de pod roman, mai ales după retragerea aureliană, e dovedit și de ce-a mai rămas din piciorul podului de 2400 de metri peste Dunăre, care ducea la colonia Oescus din Moesia Inferior, ridicat în vremea lui Constantin cel Mare (328) pe piloni de piatră și mortar, dar din lemn.

Foarte probabil că de la prea mult lemn i s-a și tras: pentru că dacii nu descoperiseră încă litoralul bulgăresc al Mării Negre, iar de prietenie peste Dunăre avea să fie vorba abia după vreo 1600 de ani, poate goții, poate romanii s-au săturat să se tot hârjonească de-o parte și de cealaltă a fluviului și i-or fi dat foc la numai câteva decenii după inaugurare…

Secolele au trecut peste Sucidava, Dunărea s-a îndepărtat la aproape un kilometru și banii europeni au readus la viață zidurile romano-bizantine și fântâna secretă din a cărei apă sorb miresele, pentru a fi iubite și a avea o căsătorie fericită, dar și vizitatorii, încă mirați că au descoperit locul unde s-a născut Harap Alb…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Hodoș scormonitorul

by Călin & Ioana Vegheș

Autostrăzile sunt bune pentru că ne duc repede încotro ne grăbim. În graba noastră spre oriunde trecem, de multe ori, pe lângă lucruri frumoase și oameni buni. Măcar din când în când merită să coborâm de pe autostradă fie și numai pentru a descoperi și explora. Când veți trece pe lângă Arad, ieșiți de pe A1 și luați drumul vechiului sat șvăbesc al Zădârlacului ca să regăsiți, lângă Zădăreniul de azi, locul unde legendarul Hodoș a săpat fundația mănăstirii care-i poartă numele.

Mureșul se unduia cenușiu și leneș pe lângă pajiștea pe care falnicul Hodoș umbla căutând cele mai fragede smocuri de iarbă verde și grasă. Să-l fi pișcat vreun tăune sau să-l fi stârnit furnicarul care i-a ieșit în cale? Deodată se porni Hodoș să bată și să scormonească pământul cu coarnele! Nu după multă vreme împunse un lemn încondeiat și, lângă acesta, mai spune legenda, dădu și peste o căldare plină cu lucruri tare strălucitoare… Ciurdarul l-a găsit fremătând lângă cele găsite.

I s-au făcut ochii cât cepele și, după ce s-a întremat cât să-și facă semnul crucii, a pornit a  mâna cireada spre sat mai repede ca niciodată strângând la piept Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus și ținând în mâna cealaltă comoara. Cu galbenii găsiți de Hodoș puteau să-nceapă ridicarea bisericii de piatră, că lemnul celei vechi începuse să se strice de ceva vreme. Iar  icoana și coarnele mândrului taur aveau să-și găsească locul de cinste în noua și trainica biserică.

Documentele pomenesc prima dată Mănăstirea Hodoș Bodrog la 1177 dar e clar că istoria ei începe mai repede, măcar biserica fiind ridicată mai devreme, poate de acei călugări greci, adică ortodocși, care ar fi sălășuit aici după Anul 1000. Biserica din piatră și turnul-clopotniță aveau să fie gata la 1370, iar locul în care se află să poarte numele de Bodrog din 1446. De la 1784 e menționată cu numele actual în amintirea, cu sonorități slavone, a lui Hodoș care a scormonit (bod) cu coarnele (rog) pe locul unde se află mănăstirea.

Zice legenda că galbenii s-au terminat când mai era de tencuit doar peretele dinspre miazănoapte. Și de-atunci așa a rămas, poate spre supărarea viețuitorilor, dar sigur spre bucuria privitorilor care pot vedea astăzi atât măiestria meșterilor constructori medievali, cât și urmele istorice din vremea romanilor, zidul păstrând cărămizi cu ștampila legiunii a V-a Macedonica. La 1658, Nicodim Diaconul a pictat pereții bisericii, opera sa fiind restaurată secole bune mai târziu de  At. Damian și C. Cenan (1938-1940), apoi de Adriana Scărlătescu și Marius Oprea (2009-2010).

La 1904, într-una dintre călătoriile sale prin Ardeal și Banat, pe aici a trecut și Nicolae Iorga care a descris-o în cuvinte mai degrabă modeste în paginile volumului al doilea din „Neamul Romănesc în Ardeal și Țara Ungurească” publicat doi ani mai târziu. „Biserica se alcătuiește din treĭ părțĭ. Un turn înnalt și supțiratec, foarte urît spoit cu cenușiŭ, stă de o parte; vechimea luĭ nu se arată prin nimic. Un pridvor noŭ, pornind de la o fațadă refăcută în stil apusean, duce apoĭ la vechea zidire. Aceasta e făcută din bolovanĭ amestecațĭ cu cărămidă roșie, foarte veche. Din pronaos trecĭ slobod în naosul foarte înnalt și foarte îngust, care aruncă cele două brațe ale stranelor și se încheie printr’un altar în cincĭ muchĭ. Deasupra se boltește un singur turn, și el tăiat în muchĭ. Fereștile sunt puține și micĭ; lîngă ele se deschid în afară cîteva firide, și cîte un brîuleț de cîte o singură cărămidă aleargă între ele. Așa fiind zidirea, ea nu poate să vie din veacul al XVIII-lea, al stăpîniriĭ austriace. Ea n’a putut fi ridicată nici pe vremea Turcilor, cari aŭ luat acest Ținut după 1600. Mănăstirea s’a făcut decĭ maĭ demult. Atît materialul ce a slujit, cît și această formă, în tot asemenea cu a celor maĭ vechĭ bisericĭ muntene, pare să arate că Hodoș-Bodrogul a fost înnălțat de călugărĭ sârbĭ pribegĭ ca și aceia care aŭ zidit în părțile noastre Vodița și Tismana”.

În zilele noastre, aproape de mănăstire trece autostrada care duce românii înspre civilizația apuseană așa cum, cu secole în urmă, Mureșul ducea tot într-acolo sarea scoasă din minele Ardealului. Ușor se poate ieși pentru a descoperi, după câțiva kilometri, cea mai veche mănăstire ortodoxă din România cu viață monahală neîntreruptă. Mănăstirea a trecut de-a lungul veacurilor prin multe, de la incursiunile tătarilor care au pustiit, la 1241, și acest loc, ca mai toată Europa, până la luptele austriecilor cu turcii pentru Banat, când a beneficiat de protecția prințului Eugeniu de Savoia scăpând apoi, prin voia lui Iosif al II-lea, din calea valului de demolări de biserici care a cuprins imperiul.

Pietrele, istoria și legendele arată că și Hodoș-Bodrog a fost mai mult decât o mănăstire. Pentru că noi n-am avut universități ca-n Apus, iar cei care au vrut să învețe carte, ca să știe să scrie și să citească sau ca să ajungă preoți, și-au făcut ucenicia și aici. N-au primit diplome de licență dar cu cele deprinse aici i-au luminat pe din preajmă. După cum ne vom lumina și noi, toți cei care i-am trecut sau o să-i vom trece pragul.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

La palat, la Calafat

by Călin & Ioana Vegheș

Casele frumoase păstrează povești triste. Cu cât sunt mai mari casele, cu atât le sunt mai dureroase amintirile. Niciunele, nici celelalte nu lipsesc chiar și în locuri în care, fiindcă par uitate de lume, nu s-a întâmplat sau n-ar fi trebuit să se întâmple nimic. Un orășel dunărean încă păstrând un aer cochet este locul în care am descoperit cu încântare un palat frumos, a cărui poveste ne-a întristat.

Dacă v-ar lua cineva așa, din prima, și v-ar întreba ce vă vine în minte, dacă vă vine, atunci când auziți de Calafat, probabil că primul lucru ar fi Dunărea, iar al doilea Războiul de Independență.

Asta pentru că e port, chiar dacă nu unul mare, la fluviul care, după ce iese din Cazane și învârte turbinele la Porțile de Fier, parcă dă s-o cotească înapoi spre Europa Centrală dar se răzgândește, încă o dată, dar pentru totdeauna, tocmai în dreptul orașului.

Și pentru că, așa cum am învățat la istorie, România și-a început războiul în care avea să-și câștige independența cu salvele trimise de bateria de artilerie amplasată aici către Vidinul cândva al lui Pazvante Chioru sau, cum spune manualul, pașa Osman Pasvantoğlu. Căutând mai mult despre Calafat, apar și alte două nume care au lăsat urme adânci în cele cu care s-au ocupat: Ștefan Iordache și Gică Popescu, ambii porniți de aici pe drumurile actoriei și fotbalului.

Bine trebuie să-i fi mers urbei a cărei istorie cu acte începe acum aproape 600 de ani, dar ale cărei origini sunt și mai vechi, și mai diverse – genoveze, zic Hașdeu și Xenopol, bizantine, zice Iorga, legate de un anume Mihail Calafat, mare meșter călăftuitor, zice legenda locului!

Una dintre vămile Țării Românești, Calafatul trebuie să fi prosperat, sigur în termeni medievali, fiind pe drumul pe care mergeau, spre Balcani și Adriatica, cereale, vite, cai, oi, pește, sare, vin, ceară, miere sau cherestea, iar spre Transilvania și Ungaria, îmbrăcăminte, stofe și podoabe, covoare sau mirodenii.

Drumul Sării din secolul 15 se cheamă azi Coridorul IV Pan-European și leagă Dresda și Nürnberg de Salonic și Istanbul, via Calafat. Avea să-i meargă și mai bine Calafatului după 1877, apoi și după Marea Unire, ceea ce încă se mai poate vedea și azi pe străzile pe cât de rectangulare, pe atât de patriarhale ale portului dunărean.

La 1904, constructori italieni pun piatra de temelie Palatului Marincu după planurile arhitectului francez Paul Gottereau.

Decorațiunile exterioare și interioare vor fi pe măsura epocii în care a fost creat, La Belle Époque.

Leii care veghează intrarea principală a maiestuoasei clădiri ridicate în stil neo-clasic francez cu influențe ale arhitecturii românești de început de secol 20 stau mărturie pentru puterea proprietarului, Ștefan Marincu, unul dintre oamenii cei mai bogați ai țării.

Dar nu și pentru soarta sa, umbrită de pierderea celor două fiice, Olga și Maria, la vârste foarte fragede, răpuse de tuberculoză, boală care avea să-l doboare și pe el. Neam de vlah din Timoc, Ștefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Brașov, apoi Academia de Înalte Științe Economice la Viena, cultivându-și talentul de bun finanțist și administrator al averii familiei, dar și vocația de om al cetății devenind chiar primar al Calafatului (1911-1914).

La moartea sa, proprietarul a donat palatul orașului Calafat pentru a găzdui, în memoria fiicei sale, școala de fete cu internat „Sfânta Maria”, lucru care s-a și întâmplat în 1926, după moartea soției sale, Maria Marincu.

În palat au mai funcționat și o grădiniță, o școală de meserii pentru fete, iar ulterior, în vremurile când a aparținut poporului, Școala Agricolă din Calafat (din 1950), diferite servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat (din 1966) sau Casa Pionierilor (1968-1979).

Din 1968, palatul este casa Muzeului de Artă și Etnografie, în care vizitatorul poate descoperi îmbrăcăminte, unelte și obiecte de uz casnic de-ale locului, dar și pânze semnate Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady, sculpturi de Ion Irimescu sau George Demetrescu Mirea, precum și frânturi ale istoriei Calafatului.

Pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor, donate de urmașii familiei Marincu, amintesc de vremuri bune, prospere și cosmopolite…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.