B Ioana & Călin

A avut și Baraoltul un moment de faimă, când rămăsese unul dintre puținele locuri în care mai era de găsit Astra Zeneca. Înainte de a ajunge în zonă am studiat harta în căutarea unui loc în care să înnoptăm și am descoperit unul dintre cele mai bine ascunse locuri frumoase. Aici! Și acolo a fost.

Google Maps ne-a indicat că este un drum de vreo 15 kilometri din Racoș spre Baraolt. Waze ne-a zis să-ntoarcem prin Măieruș și Micloșoara, cale de 65 de kilometri. Acuma, oricât de frumos e conacul de la Micloșoara, știam că nu-i bine să te întorci din drum, că doar așa spune lumea, așa c-am hotărât să înaintăm pe DJ 131C. Culmea e că ruta apare și azi pe Maps… La intrarea pe DeJé ne-a oprit paznicul carierei de piatră: unde mergeți? Spre Baraolt. Nu se poate pe aici, nu-i drum! Cum să nu fie, că Google Maps zice că e!? Nu este! Cum să nu fie, că doar se vede asfaltul în față!? Nu puteți ajunge pe aici! Ei, nu putem, dacă zice Maps că putem, atunci putem! Și am pornit. Din două benzi repede a rămas numai una. Pe măsură ce am intrat în pădure, asfaltul a dispărut înlocuit de caldarâm, care a lăsat loc pământului cu vagi urme de pietriș. Apoi au apărut șleaurile devenite bălți după ploaie: una pe dreptul, a doua pe stângul, a treia de-a latul: am trecut-o pe nevé. S-a terminat codrul, am ieșit la lumină, dar a venit următoarea baltă lată: a fost un „leap of faith”, dar am trecut-o! Drumul mai mult noroi a continuat până-n a treia baltă, adevărat iaz: am trecut cu hurducături și prin asta, apoi am oprit să ne tragem sufletul. Ne-a apucat râsul privind în urmă: ia uitați, a mai trecut unu’ p-aici și și-a pierdut numărul… Hă-hă-hă… era numărul nostru și ne-am oprit din hăhăit. Ședință tehnică: deci, mai mergem? Dacă am ajuns până aici, să mergem, că greul a trecut. Și am continuat până unde s-a înfundat drumul. Într-un lac!!! Gata, întoarcem! Deși… cât de adânc să fi fost și lacul ăsta!? Nu, nu, întoarcem!

            Unde sunteți? Am auzit în telefon o voce cu ácel acțent simpatikus. Pe drum, mai avem cam o oră și ceva… Am luat-o din Racoș spre Baraolt pe un drum…. Dar pe acolo nu este drum, nu se poate merge, am fost compătimiți, haideți că vă așteptăm! Și ne-au așteptat oamenii cu câte un păhăruț de Székely Köményes, faimoasa pălincă secuiască cu chimen. Amabili, ne-au lăsat toată sticla și taaare bine ne-a prins după ce era să ne transformăm mașinile în amfibii! Nici n-am apucat să realizăm că eram în salonul mare al casei de oaspeți a (pe atunci) Prințului Charles șezând pe aceleași canapele, acum regale, savurând dețurile de tărie numa’ bune să mergem încălziți la culcare după o zi spectaculoasă! Ne-am grăbit spre cameră. Am avut iar emoții la ușa mică din fața băii mai mari, apoi cu tăbliile patului, să nu-l facă ca pe al lui Procust.

N-or fi fost secuii tare înalți, dar am intrat și-n baie, am încăput și-n pat. Am lăsat pe dimineață mapa cu stema Transilvaniei și am adormit cătând tot mai mijit către sticlăria de pe șemineu. Dimineață, proaspăt spălați pe față, am remarcat cănuțele, ulcioarele, chedrențul și lampa din tavan și ne-am adunat la micul dejun, ca la țară de bun! Slăninuță cu ceapă roșie, cârnați și șunculiță, caș și brânză de vaci, unt de casă, zacuscă, roșii și castraveți, pită cu cartofi, gem de căpșuni și miere, cereale pentru cei mai urbani, apă rece în carafă și cafea la ibric. Nici la Tiffany’s nu căpătam așa breakfast! L-am savurat cu toate simțurile, integral și fără semnal, că semnalul de mobil ajunge greu peste dealurile care înconjoară satul, lucru care dă total sens ideii de retreat.

Ne-a zis gazda că am avut mare noroc, că în weekendul ăla eram doar noi la Valea Zălanului și ne-a întrebat dacă vrem să vedem și celelalte încăperi. Cu tot cu camera Prințului! Da’ cum să nu!? A fost chiar dorința lui ca atunci când nu vine în vizită aici, casele să fie la dispoziția tuturor oaspeților care vor să se cazeze. Cine are și mai mare noroc poate dormi chiar în patul lui și poate lucra (dar cine vine să lucreze aici!?) chiar la masa pe care o folosește. Am remarcat raftul de lângă birou – am avut și noi unul la fel acasă. Nicio mirare, pentru că Banatul și Transilvania au replicat cultural Biedermaierul mitteleuropean până în cele mai mici amănunte. I-am aflat și programul zilnic, cu ore precise pentru agenda de dimineață, dar mai relaxate pentru plimbările de după-masă prin natură. Dacă bine am înțeles, într-o astfel de preumblare a trecut dealul până la Micloșoara bucurându-se de natura „unspoiled” (nu avem un cuvânt în românește care să o descrie atât de complet și frumos!).

În cartea lui Barna Préda am citit că Prințul Charles a ajuns aici prima oară în 2014, deși cumpărase cu cinci ani mai devreme casa fostului judecător, ajunsă prima casă de oaspeți din sat. L-au dat gata mămăliga cu brânză de vaci, pâinea de casă, gemurile și siropurile pregătite de femeile din sat, dar și lucrurile meșterite din lemn, obiceiurile simple și peisajele frumoase ale locului. Ce dovadă mai bună decât faptul că Prince Charles of Transylvania, așa cum l-a numit Telegraph în 2012, devenit King Charles III, a făcut prima vizită în afara regatului său, imediat după încoronare, tocmai la Valea Zălanului?

Din aceeași carte am mai aflat și o grămadă de lucruri despre satul care a apărut când Sámuel Kálnoky, jude regal de Trei Scaune, a dat în scris la 27 februarie 1692, în Valea Crișului, că Leonde Popa, Morar (Molnár) alias Vaszily Polyák, Péter Rusz, Stephan Rusz și Vaszil Rusz pot să se așeze în locul numit Egyedmezeje din pădurile sale de la Aita Seacă, din zona Micloșoarei. Zalánpatak sau Valea Zălanului de azi și-a luat numele de la glăjăria Zalány, unde meșteri din Stiria și Boemia suflau sticla din cuarțul măcinat în moara de aici și ars în cuptoare cu lemne tăiate de pădurari unguri și români. La primul recensământ (1784-1787), satul număra 21 de case, 25 de familii și 114 locuitori. La 1850, aici locuiau 130 de unguri, 135 de români și trei germani, ajungând să aibă cei mai mulți locuitori (385) în 1930. Astăzi mai sunt vreo 120. Familia Kálnoky a păstrat sticlăria până la 1759, după care au dat-o spre exploatare unor negustori greci sau sași din Brașov și Sibiu. Sticluțe pentru medicamente, pahare pentru pălincă sau vaze care au ajuns până-n Turcia, dar și geamurile catedralei Sf. Mihail din Cluj și ale Bisericii Negre din Brașov s-au făcut aici! Făbricuța a fost închisă (1860) pentru că ardea prea mult lemn, dar și pentru că „managerii” au fost prea hrăpăreți cu angajații care s-au revoltat și i-au dat foc! Cei care știau să facă potasă s-au mutat la fabrica din Azuga, moara a măcinat grâu în loc de cuarț, lumea s-a apucat de agricultură și creșterea animalelor, iar ce a mai rămas din producție mai poate fi văzut în micul muzeu din sat sau la Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe.

Oamenii s-au întors către lemnul rămas baza vieții lor de zi cu zi, chiar satul fiind salvat în mai multe rânduri de pădurile groase din preajmă. Viitorul mareșal Antonescu a cumpărat mari suprafețe de pădure aici, pe care le-a exploatat vreme de șase ani (până în 1924), aproape până la epuizare. Lemnul era dus la Malnaș Băi pe drumul forestier făcut special în acei ani, de unde pleca pe calea ferată spre fabricile în care era prelucrat. Ne-am amintit cum, câțiva ani mai înainte, am încercat să urcăm și noi dinspre Malnaș, cu Škodele familiei, „Drumul lui Antonescu”: Verduța s-a sforțat, dar l-a suit, Făbi, cu roțile prea înguste, mai mult a patinat, așa că a trebuit să renunțăm. Satul a răscumpărat pământul rămas aproape gol și l-a reîmpădurit. Lemnul a mai fost folosit (și încă mai este!) mai ales la producerea de mangal, pădurea fiind lăsată să revină la viață pentru a adăposti viața în toată bogăția ei. Jderii, lupii, vulpile, pisicile sălbatice, râșii sau iepurii își văd de viața lor umblând liberi printre fagi și stejari amestecați cu tufe de alun, păducel sau porumbar. Mistreții și urșii bruni se delectează cu mere pădurețe și pere sălbatice (urșii vin în septembrie după merele din livada casei de oaspeți 😊), berzele și stârcii planează peste zi, bufnițele țipă pe-nserat sau la miezul nopții, păstrăvii bruni, curcubeu sau californieni (cum or fi ajuns aici!?) alternează craul și bras prin pâraiele repede curgătoare. Zmeura și murele îl îndulcesc, iar apele minerale care țâșnesc bolborosind din izvoare potolesc setea celui care se plimbă prin pădurea care-l însoțește până la marginea satului.

„Unspoiled nature”. În toată diversitatea și frumusețea ei, de care oricine se poate bucura asemenea Regelui Angliei știind că dacă „încercăm să trăim în armonie cu mediul și să redescoperim înțelepciunea uitată pe care strămoșii noștri au dobândit-o de-a lungul generațiilor, vom avea șansa să lăsăm moștenire o lume mai curată, mai sănătoasă și mai fericită”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.