by Ioana&Călin

Fusesem de dimineață la Miercurea Ciuc pentru meciul rossonerilor bănățeni cu frații întru culori din secuime. Dar și pentru încă o aprovizionare cu bunătățile de carmangerie ale zonei – dacă nu le-ați descoperit încă, faceți-o și încercați-le: sigur veți reveni pentru ele…

Și pentru că aici e frumos tot timpul: drumuri pitorești și multă pădure, ape minerale și ciolan gustos, liniște tihnită și viteză minimă. De care merită să ne bucurăm. Meciul s-a încheiat la egalitate, cu câte un gol de fiecare parte, ca să nu fie cu supărare, că doar ambele echipe sunt oficial colorate în roșu și negru sau, după caz, în piros és fekete).

A urmat escala la Chichiș, obligatorie și ea, pentru pâinea cu cartofi cum alta nu-i. Plus kürtőskalácsii de mai multe feluri, cel mai bun fiind cel cu simplu, doar cu zahăr – știe Ioana 😊. Dacă altădată sprintam de aici spre casă, de astă dată am strunit caii să-și oprească puterea la Hărman, unde era zi de mare festival! Ca să cităm întocmai organizatorii, Teutonic Fest-ul de la Honigberg sau Mons Mellis, adică Muntele Mierii, și-a propus să „reînvie spiritul cavaleresc al enigmaticilor teutoni, al căror cod al onoarei și legământ sfânt în fața lui Dumnezeu încă mai rostesc legende în curtea bisericii fortificate”. Oricine poate învăța aici cum zboară săgeata din arc, să se lupte drept în săbii sau, după caz, îndeletniciri casnico-gospodărești de acum niște secole. Și pentru că școala solicită, după atâta învățat numai bine vor pica felurile care solide, care lichide, musai tradiționale. Prin Lunca Câlnicului am ieșit din Szeklerland ca să intrăm în Burzenland, am lăsat nodul de Prejmer, am făcut dreapta pe drumul Bodului, și după încă o leghe am parcat, ca adevărați marketeri culturali, pe strada Pieții.

            Am intrat în curte pe poarta care trece prin două rânduri de ziduri ridicate în secolul 15 (al treilea, care încercuia șanțul cu apă, a fost înlocuit de un gărduleț). Șapte turnuri întăresc zidul interior înalt de 12 metri care apără biserica datând măcar de la 1240, când cistercienii de la Cârța au preluat-o „under construction”. Inițial romanică, apoi gotică, biserica restaurată din temelii după incendiul care a devastat satul (1595) a devenit barocă păstrând amvonul din lemn de sfârșit de secol 17, altarul baroc (1787) sculptat de Franz Eberhard și pictat de brașoveanul Mohr și orga (1868) cu cele 950 de tuburi, 19 registre, tastatură și pedalier, în stare să funcționeze și azi. Covoarele orientale de pe balustrada tribunei amintesc de Biserica Neagră din Brașov, iar grânarele (cu scări mobile!) și locuințele  adăugate pe peretele sudic (rezervate primarului, preotului și localnicilor mai însemnați), de spiritul gospodăresc al sătenilor și statutul mai egal decât egalii al notabilităților. Tot cămări de provizii au fost amenajate pe zidul interior. După atacurile cărora le-a rezistat cu succes, incluzând asediul oștirii de 7000 de oameni a prințului Gabriel Báthori (1612) și asaltul penta-combinației turco-tătaro-munteano-moldoveano-cazace (1658), drumul de strajă a fost transformat în spații de depozitare aerisite de vechile mașiculiuri. Din vremea când apa era scoasă din fântânile din curte să fi rămas troacele din spatele capelei nordice.

Am ridicat privirea 56 de metri spre vârful turnului-clopotniță de la 1290. Cele patru turnulețe ne atenționează că Honigsberg avea drept de sabie, orologiul, care arată (de vreo patru secole) doar ora (minutele-s detalii!), ne mai liniștește. Privirea coboară apoi sub ogivele ușii bisericii: cum de n-am văzut pelicanul care-și hrănește puii? Dar la noi pelicanii viețuiesc doar în Delta Dunării, deci!? Legenda din Egiptul primelor secole creștine a ajuns la noi prin Isidor de Sevilla, Guillaume le Clerc, Bartholomaeus Anglicus, Iacob de Vitry (hmm, nu prea-i știm…) sau Toma d’Aquino, Dante Alighieri, Leonardo da Vinci sau William Shakespeare (da, de ei am mai auzit 😊). Spune Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit și pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrăjmașul șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și, prin aceasta, puișorii lui se înviorează și scapă de moarte”.

Pilda zugrăvită spre a fi privită la fiecare intrare în biserică ne amintește că, oricât am fi de încercați sau răniți de răul din preajmă, Pelicanul ne va primi în cuibul său, apăra cu aripile sale și vindeca rănile, chiar cu sângele său. Dar și că fiecare putem fi un pelican pentru cei de lângă noi. Trecuți prin foc, sabie, ciumă și sărăcie, honigbergerii au avut destule ocazii să o înțeleagă trăindu-și viața de zi cu zi. Cu gândul ăsta am pornit spre vechiul șanț de apărare astupat la 1814, unde cavalerii ceremonios investiți, obosiți de atâtea lupte, luaseră o pauză pentru a-i asculta pe menestreli. Arcașii campioni rămăseseră deja cu tolbele goale, umplând țintele cu săgeți precise și bine înfipte. Copiii lucrau creativ în ateliere, iar părinții lor se învârteau oscilând comercial între tarabele pline cu artizanat autentic sau cele cu produse naturale.

Urma să înceapă turnirul de seară. Cei doi viteji, Roland von Frauendorf (cum scria pe scut) și Cavalerul… Roții de Motor (după ce avea pe cască 😊), s-au echipat metodic după un adevărat ritual, apoi și-au încălecat caii pe care i-am auzit sforăind și oftând sub greutatea echipamentului călăreților. După câteva runde în care și-au încrucișat lăncile și și-au ciocnit scuturile, turnirul s-a încheiat la egalitate învingătorul rămânând să fie stabilit a doua zi. După o coadă mai scurtă decât anticipasem, ne-am așezat la masă savurând ciolanul cu muștar (nu se inventaseră micii pe vremea teutonilor…) stropit cu bere.

Îndestulați cultural-gastronomic am pornit spre casă tocmai când Piticu și Hoinarii Craiului și-au schimbat locul pe scenă recitând muzică folk. Sunt vreo 150 de biserici fortificate în Transilvania, cum ar fi fost… Dar cum ar fi să aibă fiecare festivalul ei? Poate, dacă ar fi ajuns teutonii la toate, să fi avut…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.