Tag patrimoniu

ARTĂ ȘI NEGOȚ ÎN MICUL PARIS

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Acum opt ani scrisesem numai câteva rânduri despre locul ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o grădină atent îngrijită, care găzduiește colecția Muzeului Theodor Pallady. Și dacă tot s-a închis pentru lucrări de reorganizare și amenajare, am zis că merită să revenim.

Unii spun că este cea mai veche, alții doar că ar fi printre cele mai vechi case din București. În ambele variante e destul de tinerică, ținând cont că a fost ridicată pe la 1750-1760 sau mai ales dacă o comparăm cu alte case sau conace de pe la noi, ca să nu zicem de pe la alții. Nu se știe exact nici de cine, nici pentru cine a fost construită, dar, după cum arată, pare-se că primul proprietar a fost cineva bine așezat. Pe la 1800 a cumpărat-o, cu 1400 de taleri, negustorul armean Kevork Nazaretoglu, un alt Manuc, poate nu atât de faimos, dar măcar la fel de înstărit ca beyul al cărui han a fost centrul Balcanilor în primele decenii ale secolului 19. L-am căutat pe noul proprietar în fabuloasa bază de date a negustorilor și meseriașilor armeni, Negustorie.ro, dar nu l-am găsit printre cele vreo 1500 de nume! Asta pentru că, deși în plină expansiune, registrul oamenilor, prăvăliilor și meseriilor s-a apropiat, dar încă n-a ajuns până la 1800… Plus că ar trebui să coboare încă vreun secol! Cât de iscusiți negustori au fost armenii, știam, nu și că, la 1924, 78 din cei 80 de comercianți de cafea din București erau… armeni! Marii negustori de tutun și de covoare au devenit în zorii secolului 20 și mai mari comercianți și industriași! „Armenii au adus întotdeauna foloase mari economiei noastre naționale” scria Minerva, Ziarul Sfatului Negustoresc din București, „și dorința noastră este ca atât negoțul înfiripat de ei la noi, cât și industriile lor, să se contopească cu industria și comerțul românesc, pentru o cât mai mare dezvoltare a economiei țării“.

Deasupra intrării scrie 1822: este anul în care Kevork a renovat casa pe care avea să i-o ofere ca dar de nuntă fiului său, Agop (altul, nu cel din „Toate pânzele sus!” 😊). Marele incendiu din 1847 o afectează, dar Agop din cartierul armenesc o repară și i-o lasă moștenire fiicei sale, Ana. Care se căsătorește cu Jacob Melik, „enfant de l’Orient, élevé en France et imbu des idées de la civilization française…”,spirit educat și revoluționar remarcat prin studiile de arhitectură făcute la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, participarea activă la revoluția de la 1848 și cartea „L’Orient devant L’Occident” (1856), pe care a scris-o „mu que par le désir de vouloir rendre, autant qu’il m’est possible, un service actuel et réel à l’humanité et à la civilisation…”. După revoluție, casa Melik va adăposti pașoptiști de marcă precum Ion Brătianu, C. A. Rosetti sau Ion Heliade Rădulescu, dar proprietarul va fi obligat să plece în exil. Revenit în țară după nouă ani, o va renova cu mare grijă astfel încât să nu-i schimbe stilul. Ana i-a supraviețuit și a lăsat-o prin testament comunității armenești pentru a servi drept azil pentru femeile singure și sărace. Nepotul Eugen Melik a restaurat-o în 1920, la șapte ani după incendiul care a distrus-o. Cele aproape patru decenii în care a funcționat ca azil sau a fost locuită de chiriași au deteriorat serios casa a cărei salvare avea să vină în 1969, când parohia bisericii armene avea să o doneze cu tot cu grădină Consiliului Popular al municipiului București. Doi ani mai târziu avea să fie inaugurat aici Muzeul Pallady.

Născut în anul Comunei din Paris, ieșeanul Theodor trebuia să fie, măcar după bunele intenții părintești, un bun inginer de poduri și șosele. Doar că școala începută la București și continuată politehnic la Dresda a fost estompată de lecțiile de desen și pictură. Talent descoperit și bine sfătuit, pleacă la Paris unde lucrează în atelierul lui Gustave Moreau (1892), se înscrie la Académie des Beaux-Arts și se împrietenește cu Henri Matisse. Pictează peisaje pariziene, expune la Ateneu, Saloane oficiale sau Bienala din Veneția (1924, 1940, 1942). Cel mai bine l-a pictat Victor Eftimiu în ale sale Portrete și amintiri (1965): „Cel mai intelectual dintre plasticii români. Un artist al cărui simț pictural nu s-a dezvoltat solidar, creând un elefantiazis local, ci armonios, paralel cu gustul și discernământul literar (ce poate realiza un pictor, un actor, un muzicant fără lecturi?). Cu preocuparea circulației ideilor și a realităților contemporane, Th. Pallady și-a muiat penelul nu numai în vopsea crudă, dar și în lumină și gând. Acest moldovean și-a potolit tumultuosul temperament oriental, a renunțat la bogăția imaginilor aduse de acasă, la feeria celor o mie și una de nopți, la risipa, la dezordinea care ne regizează pe toți, ca să-și creeze, an de an, o personalitate liniară, arhitectonică, spiritualizată, chintesențială… Th. Pallady nu este numai primul nostru pictor, unul dintre cei mai nobili artiști ai epocii, dar mai reprezintă o minunată sinteză a intelectualității românești, o biruință a acestui neam mult înzestrat și mult risipitor”.

Muzeul Pallady, în casa Melik: de unde până unde? În 1970, foarte probabil pe fondul deschiderii din acea perioadă și, mai mult ca sigur, pentru că și-au iubit țara, soții Serafina și Gheorghe Răut au hotărât să-i doneze propria colecție de artă pentru a fi expusă publicului. Marea prietenie dintre fostul director al filialei pariziene a băncii Marmorosch Blank și Theodor Pallady, vecini pe Île de la Cité, în imobilul din Place Dauphine 12, a făcut ca între cele aproape 1200 de obiecte de artă să se afle câteva tablouri și peste 800 de desene (peisaje, nuduri, portrete, interioare) ale artistului. În muzeul inaugurat la aniversarea unui secol de la nașterea pictorului am văzut picturi europene de secolele 16–19, sculpturi antice greco-romane și egiptene, indiene sau chinezești, dar și renascentiste italiene sau franceze, covoare și tapiserii. Mari și cu multă măiestrie făcute, ne-au impresionat bufetul francez de secol 17, dulapul din lemn de stejar în stil Régence și comoda în stil Ludovic al XV-lea. Ne-au fost de ajuns ca să apreciem talentul uriaș al pictorului onorat la împlinirea a 85 de ani (1956) cu titlul de Maestru emerit al artei și cu o expoziție retrospectivă, dar și marea pasiune pentru variatele forme de frumos a unor oameni cu mult suflet și cu starea necesară pentru a colecționa. Am ieșit în cerdacul pe care Jacob Melik a ținut să-l păstreze, în care șevaletele pe care cei mici, care vin la școala de sâmbătă 😊, pot deprinde tainele picturii, ne-au spus că vremurile artei și pasiunea pentru cultură nu au apus. Încă.Ieșiți în curte, ni s-a părut că pictorul ne întreabă cu privirea-i de bronz dacă ne-a plăcut. Cum să nu? Într-o oră și opt încăperi am călătorit prin două secole și jumătate, până la Paris și înapoi, în locul în care arta și negoțul s-au împletit pentru a recrea spiritul de altădată al Micului Paris.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

FOIȘORUL LUI DIONISIE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Din Zăvoiul vâlcean am cotit pe drumul pe cât de național, pe atât de bine ascuns sub poalele Carpaților, spre Târgu Jiu. Cunoșteam istoria omului, văzusem stilul vremurilor sale și mergeam să-i descoperim capodopera. Dacă însuși Charles Diehl a numit-o „Le plus beau de toute Roumanie”, cum era să o ratăm?

Am lăsat Govora, cu băile și mănăstirea, pe mâna stângă (și pe mai târziu), dar am oprit un sfert de oră ca să ne minunăm de trovanții pe care natura știe să-i sculpteze singură. După încă niște minute, săgeata maro ne-a îndreptat spre munții Căpățânii pe un drum și mai ferit, la capătul căruia am oprit înaintea celei mai de seamă ctitorii brâncovenești – Mănăstirea Hurezi. „Într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire” în loc frumos și bine retras, tulburat doar de hu-huuurile… huhurezilor. Cât de mult a voit-o Constantin Brâncoveanu spune pisania de deasupra ușii bisericii: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”. Șantierul celui mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Țara Românească a fost lăsat în grija vărului său primar, marele stolnic Pârvu Cantacuzino (1690), urmat de fostul mare armaș Cernica Știrbei (1691). Biserica a fost târnosită la 8 septembrie 1693, dar pictarea acesteia a mai durat un an. Ctitorul și familia sa au rămas zugrăviți în pronaos, dar și Manea, vătaful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul, în pridvorul bisericii, de meșterii greci Constantinos și Ioan, alături de meșterii locului, Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim.

            Două văcuțe pășesc agale pe lângă drumul urcând lin spre mănăstire. O băbuță și-a lăsat punga cu cine știe ce, se sprijină în toiag și cată cu liniște curioasă spre parcarea de vizavi: câți or mai veni și azi să viziteze? Nimeni nu se informează la punctul de informare turistică, toată lumea merge țintă spre poarta mănăstirii. Este înnorat, cam ca vremurile în care domnitorul a ridicat-o, lucru întărit de piatra zidurilor care o înconjoară și turnul care-i păzește semeț poarta. Pe panoul maro româno-anglo-francez citim că suntem în fața unui monument înscris (din 1993) pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, un „ansamblu monastic unic în sud-estul Europei, sinteză bizantină a tradiției ortodoxe, edificată după tipicul marilor mănăstiri de la Muntele Athos”. O fântână care dă apă bună din secolul 19 se arată pe dreapta, dar încă nu ne e sete și pășim pe sub turnul-clopotniță în incinta mănăstirii. În față ne apare biserica treflată cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Seamănă mult cu cea de la Curtea de Argeș, aduce și cu Cozia, este de aici. Privim spre dreapta, către arcadele casei domnești. Apoi, cu toată echidistanța, spre stânga, unde se află paraclisul (1697) și trapeza. Ne atrag privirile balustrada și coloanele diferit (nu-s la fel!) și migălos cizelate ale foișorului. Câtă pricepere, dar câtă răbdare să fi avut un anume Iosif, meșterul pietrar care le-a lucrat, al cărui nume apare în pisania de la baza scării?

            Scrie Ion Simionescu în cartea „Printre dealuri și prin câmpie”, apărută la Cartea Românească (1943): „când însă urci treptele spre foișorul lui Dionisie Bălăcescu, umbrit de un bătrân păr cu crengi pe fiecare an mai puțintele, arta desăvârșită a maestrului cioplitor de piatră naște acelaș sentiment al vredniciei omenești ca și înfloriturile Campanilii din Pisa. Surâd poate unii dintre cititori de asemenea apropieri. Așa ne e obiceiul. Suntem atât de orbiți de cultura și arta străină, pe care o cunoaștem din văzute și din citite, încât socotim că-i aducem obijduire, dacă pomenim în legătură cu ea din cultura proprie. Și totuși nu e drept, nici logic. În depărtările Apusului a fost o continuitate de veacuri în artă ca și în cultură în genere. Cutare artist a fost elevul altui mare maestru; a produs într’o perioadă de emulație și entusiasm general. Dincoace? În izolarea în care a fost ținut poporul, Caragea pietrarul care a sculptat balustrada ca o dantelă de piatră, nu a pus el oare mult din imaginația proprie, din măestria înăscută? Dumnezeu știe la urmă dacă a fost ucenicul vreunui maestru. Și atunci leul din balustradă asemenea celui venețian; chenarul de flori cioplite; stâlpii care nu se aseamănă între ei, totul nu poate fi oare, ca artă, apropiat măcar cu sculpturile simpliste reproduse în revistele străine, după opera vreunui necunoscut, numai pentru că acestea împodobesc catedrala din Reims?”

            Pe lângă cuhnie și brutărie am ajuns la chiliile cu arcade și foișor, apoi la fântâna lipită de zidul estic și am ieșit prin poarta de lemn în curtea care păstrează urmele bolniței și, mai sus, biserica ctitorită (1696) de doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, zugrăvită de meșterii Preda, Nicolae și Ianache. O mongolie, pardon magnolie, împrimăvărată ne arată florile fucsii pe verdele ierbii grase de care nu se mai satură cele două văcuțe. Revenim în curte, de astă dată pe lângă casa domnească și ne oprim să mai privim o dată foișorul. Tare mândru trebuie să fi fost arhimandritul Dionisie Bălăcescu, în vremea căruia (1725-1753) a fost zidit. Și de scara nouă, frumos împodobită până să se oprească în locul din care să poată arhimandritul privi spre biserică înainte de a ajunge în încăperile stăreției. Sau mai degrabă la cărțile strânse de domnitor în „bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților îmbie înțeleaptă îmbelșugare“, cum zice inscripția de deasupra ușii (1708). Catalogul de la 1791 numără 382 de volume tipărite și 46 de manuscrise (dintre care 115 în românește), de la Odiseea lui Homer (Basel, 1541), însemnările ctitorului Hurezilor și până la O mie și una de nopți, în trei volume îngrijite de Dionisie Eclesiarhul. Pare de necrezut astăzi dar, în 1872, când antreprenorul Pomerantz a reparat întreaga mănăstire, foișorul a fost dărâmat până la temelie și a fost refăcut păstrându-se doar pietrăria cea veche!

            „Când eși din mânăstire, ești plin de aceeași mulțumire ca și când ai fi ieșit dintr’un mare și desăvârșit muzeu” conchidea acum opt decenii Ion Simionescu. Cu adevărat mulțumiți, am revenit în secolul 21 trecând pe lângă un magazinaș cu ceramică de Horezu, atât în varianta locală, cât și cu evidente rădăcini orientale…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

LA VATRA SCRIITORULUI

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

 Urma să ajung până la Alexandria și, ca de fiecare dată când se ivește șansa unui drum vine și întrebarea: încotro știu dar pe unde? Pe când umblam prin curte în căutarea răspunsului mi-a ieșit în cale Moromete al nostru. Și atunci am știut că trebuie să ajung la Siliștea-Gumești…

De la marginea Capitalei drumul pare simplu pentru că toate par mai simple când le privești de la mare la mic: cât mai mult pe autostradă, la un moment dat stânga și cam asta e. Pe autostradă, pentru că la noi drumurile mai mici sunt mai găurite și, evident, mai lente. Dar tocmai drumurile mici sunt cele adevărate, așa că pentru a (re)descoperi țara am lăsat drumul mare deasupra Bolintin-Dealului și am optat, la propriu și la figurat, pentru județeanul de Bolintin-Vale. Am trecut Argeșul la Malu Spart, apoi am deviat ca să văd cât de mare e Crevedia de Giurgiu. Waze-ul a tras din nou către autostradă, dar l-am sfidat virând în direcția opusă. Dâmbovnicul șerpuiește pe dreapta, fumul înnegrește pe stânga, iar sondele de dinainte de Roata de Jos, cele mai multe stând, amintesc totuși de JR Ewing și Dallas, de pe vremea când am fost atât mari, cât și primii producători de petrol din Europa. Vilele din Cartojani, probabil de petroliști, par să confirme și ele istoria. Niște curci blochează grațios jumate de șosea în Gratia, iar șase vaci, trei roș-albe și trei alb-negre, vin de la păscut, fiecare pe partea ei de drum – un fel de Dinamo cu Sportul Studențesc de pe timpuri. Asfaltul alternează când bun, când lipsă, înainte de Siliștea. Cea simplă, urmată de cea Mică și, după încă un pic de drum, de Gumești. Pe tabla de la intrarea în comună scrie „Bine ați venit!”, dar nu și unde am venit bine. Am mers încet, dar n-am găsit-o din prima și am ajuns până-n intersecția Marin Preda colț cu Moromete care părea, dar nu era Poiana lui Iocan.

Am întors mergând și mai încet și, în fine, am văzut-o. Am coborât și am început să fac poze. Absolut din întâmplare am prins și Poiana lui Iocan de peste drum. Pe placa de pe peretele de la stradă scrie cu majuscule „Casa memorială Marin Preda Com. Siliștea Gumești Jud. Teleorman”. Deși în picioare, casa arată rău. Tabla acoperișului e ruginită dar mai oprește apa, iar pereții sunt de un maro-argilos ca lutul din care sunt făcuți. La colț se văd bârnele încrucișate care i-au dat bună rezistență până azi. Gardul de lemn stă cumva în uluci, poarta din metal ornată ca la țară e înlănțuită cu un lacăt. Piatra de lângă gard, bună de băncuță, a făcut mușchi de care n-are nevoie. Vizavi, două case stau să pice. De bine, de rău, casa lui Marin Preda rezistă. Și, paradoxal, arată mai bine așa decât cu geamurile tip ușă de autobuz care îi închideau cerdacul. Un vecin atent-curios a înțeles că aș vrea să o prind mai de aproape și m-a întrebat dacă vreau să intru în curte. Da, aș vrea: mi-a deschis o portiță prin care am pășit în ograda umblată de neamul Moromeților și cel care i-a înscris în istoria literaturii române. Ocrotită de crucea de lemn, fântâna ruginită ar mai da apă dac-ar fi rânită. Prin geamurile încă întregi se vede tot ce nu mai este. Sub lacăt, ușa casei putea la fel de bine să fie deschisă: nu e nimic de luat și nu merită bătut drumul doar pentru distrus. Iarba acoperă bătătura unde un păr a luat locul salcâmului și căreia Zamfir îi dădea ocol nechezând apoi cu picioarele din față pe prispă: „Ce, mă, Zamfire, ce vreai tu?”.

Cel mai iubit dintre silișteni s-a născut aici la 5 august 1922 ca al șaptelea copil în familia Tudor Călărașu, „de profesie plugar”, și Joița Preda. A luat numele mamei pentru că părinții nu se căsătoriseră cu acte ca mama să poată primi în continuare pensia de văduvă de război. Tatăl îl dă la școală la opt ani, cu un an întârziere, dar primii ani vor fi mai plini de muncile câmpului și păscutul vitelor decât de lecții. Învață din ce în ce mai bine, termină clasa a patra luând „primu întâi cu coroniță”, dar se îmbolnăvește de malarie. Visătorul clasei, care se descurcă bine la scris, va termina clasa a șaptea cu 9,78 și cele șapte clase primare cu media generală de 9,15! Pentru că la Alexandria era prea scump, merge la Școala Normală din Câmpulung Muscel unde pică vizita medicală din cauza miopiei. Îl salvează de la școala de meserii Constantin Păun, librarul din Miroși de la care își procura cărți, care îl duce tocmai la Abrud, unde ia examenul de bursă cu 10! Îi place în Ardeal și se transferă anul următor la Școala Normală din Cristur-Odorhei. Este interesat de istorie și română iar profesorul Justin Salanțiu îi prezice că va ajunge mare scriitor. Dictatul de la Viena îl aduce în București. Dă capacitatea în 1941, dar greutățile materiale îl obligă să lase școala. Nu vrea să se întoarcă în sat, se angajează corector la „Timpul” și trece iarna 1941-1942 umblând fără oprire cu tramvaiul între Gara de Nord și Gara de Est! Răbdarea i-a fost răsplătită în aprilie 1942 cu debutul, la aproape 20 de ani, în Timpul cu schița „Pârlitu’”.

Se angajează funcționar la Institutul de Statistică, secretar de redacție la Evenimentul zilei, corector la România liberă, redactor la Viața românească. Scrie nuvele în tehnica „muștei pe perete“ folosită și de Faulkner, pe care l-a apreciat pentru că „are cărți frumoase, de care te poți atașa și care satisfac această aspirație firească a unui cititor”, așa cum și le-a dorit și pe ale sale. Moromeții sunt puși pe hârtie în șase ani (1949-1955). Scrie Marele singuratic (1972), Delirul (1975), autobiograficul Viața ca o pradă (1977), plus scenariile filmelor Porțile albastre ale orașului (1974) și Marele singuratic (1977). Devine vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor (1968), director al editurii Cartea Românească (1970), membru corespondent al Academiei Române (1974). Este decorat cu Ordinul Muncii și Steaua Republicii Socialiste România, devine membru de partid și deputat în Marea Adunare Națională. Publică (1980) „Cel mai iubit dintre pământeni” și moare, la 16 mai, același an, în circumstanțe care merită cel puțin un film, la casa de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Speram să descopăr toate acestea la Centrul Memorial Marin Preda (sau Secția de votare 285), deschis în 1982 în clădirea de la 1910 a școlii în care a învățat scriitorul. Cum am ajuns puțin după ora închiderii, n-am mai găsit pe nimeni și m-am consolat cu turul virtual. Anterior vizitasem website-ul Primăriei, unde apar de la conducere la formulare online, dar nimic despre scriitor în afara mențiunii că primăria e a „satului lui Marin Preda”…

Din curtea Centrului Memorial scriitorul privește de lângă plugul cu care o fi arat și carul cu care o fi plecat Ilie Moromete cu chimirul plin de bani să-și aducă băieții acasă. Sau poate doar înspre orașul în care, dorind „de la zece ani să nu mai fie țăran”, chiar fiind-i „dragă țărâna noastră urâtă și informă” și „dor de bulgării lutoși și de praful pământului”, a căutat o altfel de viață și a găsit consacrarea.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

PELICANUL DIN BURZENLAND

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Fusesem de dimineață la Miercurea Ciuc pentru meciul rossonerilor bănățeni cu frații întru culori din secuime. Dar și pentru încă o aprovizionare cu bunătățile de carmangerie ale zonei – dacă nu le-ați descoperit încă, faceți-o și încercați-le: sigur veți reveni pentru ele…

Și pentru că aici e frumos tot timpul: drumuri pitorești și multă pădure, ape minerale și ciolan gustos, liniște tihnită și viteză minimă. De care merită să ne bucurăm. Meciul s-a încheiat la egalitate, cu câte un gol de fiecare parte, ca să nu fie cu supărare, că doar ambele echipe sunt oficial colorate în roșu și negru sau, după caz, în piros és fekete).

A urmat escala la Chichiș, obligatorie și ea, pentru pâinea cu cartofi cum alta nu-i. Plus kürtőskalácsii de mai multe feluri, cel mai bun fiind cel cu simplu, doar cu zahăr – știe Ioana 😊. Dacă altădată sprintam de aici spre casă, de astă dată am strunit caii să-și oprească puterea la Hărman, unde era zi de mare festival! Ca să cităm întocmai organizatorii, Teutonic Fest-ul de la Honigberg sau Mons Mellis, adică Muntele Mierii, și-a propus să „reînvie spiritul cavaleresc al enigmaticilor teutoni, al căror cod al onoarei și legământ sfânt în fața lui Dumnezeu încă mai rostesc legende în curtea bisericii fortificate”. Oricine poate învăța aici cum zboară săgeata din arc, să se lupte drept în săbii sau, după caz, îndeletniciri casnico-gospodărești de acum niște secole. Și pentru că școala solicită, după atâta învățat numai bine vor pica felurile care solide, care lichide, musai tradiționale. Prin Lunca Câlnicului am ieșit din Szeklerland ca să intrăm în Burzenland, am lăsat nodul de Prejmer, am făcut dreapta pe drumul Bodului, și după încă o leghe am parcat, ca adevărați marketeri culturali, pe strada Pieții.

            Am intrat în curte pe poarta care trece prin două rânduri de ziduri ridicate în secolul 15 (al treilea, care încercuia șanțul cu apă, a fost înlocuit de un gărduleț). Șapte turnuri întăresc zidul interior înalt de 12 metri care apără biserica datând măcar de la 1240, când cistercienii de la Cârța au preluat-o „under construction”. Inițial romanică, apoi gotică, biserica restaurată din temelii după incendiul care a devastat satul (1595) a devenit barocă păstrând amvonul din lemn de sfârșit de secol 17, altarul baroc (1787) sculptat de Franz Eberhard și pictat de brașoveanul Mohr și orga (1868) cu cele 950 de tuburi, 19 registre, tastatură și pedalier, în stare să funcționeze și azi. Covoarele orientale de pe balustrada tribunei amintesc de Biserica Neagră din Brașov, iar grânarele (cu scări mobile!) și locuințele  adăugate pe peretele sudic (rezervate primarului, preotului și localnicilor mai însemnați), de spiritul gospodăresc al sătenilor și statutul mai egal decât egalii al notabilităților. Tot cămări de provizii au fost amenajate pe zidul interior. După atacurile cărora le-a rezistat cu succes, incluzând asediul oștirii de 7000 de oameni a prințului Gabriel Báthori (1612) și asaltul penta-combinației turco-tătaro-munteano-moldoveano-cazace (1658), drumul de strajă a fost transformat în spații de depozitare aerisite de vechile mașiculiuri. Din vremea când apa era scoasă din fântânile din curte să fi rămas troacele din spatele capelei nordice.

Am ridicat privirea 56 de metri spre vârful turnului-clopotniță de la 1290. Cele patru turnulețe ne atenționează că Honigsberg avea drept de sabie, orologiul, care arată (de vreo patru secole) doar ora (minutele-s detalii!), ne mai liniștește. Privirea coboară apoi sub ogivele ușii bisericii: cum de n-am văzut pelicanul care-și hrănește puii? Dar la noi pelicanii viețuiesc doar în Delta Dunării, deci!? Legenda din Egiptul primelor secole creștine a ajuns la noi prin Isidor de Sevilla, Guillaume le Clerc, Bartholomaeus Anglicus, Iacob de Vitry (hmm, nu prea-i știm…) sau Toma d’Aquino, Dante Alighieri, Leonardo da Vinci sau William Shakespeare (da, de ei am mai auzit 😊). Spune Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit și pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrăjmașul șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și, prin aceasta, puișorii lui se înviorează și scapă de moarte”.

Pilda zugrăvită spre a fi privită la fiecare intrare în biserică ne amintește că, oricât am fi de încercați sau răniți de răul din preajmă, Pelicanul ne va primi în cuibul său, apăra cu aripile sale și vindeca rănile, chiar cu sângele său. Dar și că fiecare putem fi un pelican pentru cei de lângă noi. Trecuți prin foc, sabie, ciumă și sărăcie, honigbergerii au avut destule ocazii să o înțeleagă trăindu-și viața de zi cu zi. Cu gândul ăsta am pornit spre vechiul șanț de apărare astupat la 1814, unde cavalerii ceremonios investiți, obosiți de atâtea lupte, luaseră o pauză pentru a-i asculta pe menestreli. Arcașii campioni rămăseseră deja cu tolbele goale, umplând țintele cu săgeți precise și bine înfipte. Copiii lucrau creativ în ateliere, iar părinții lor se învârteau oscilând comercial între tarabele pline cu artizanat autentic sau cele cu produse naturale.

Urma să înceapă turnirul de seară. Cei doi viteji, Roland von Frauendorf (cum scria pe scut) și Cavalerul… Roții de Motor (după ce avea pe cască 😊), s-au echipat metodic după un adevărat ritual, apoi și-au încălecat caii pe care i-am auzit sforăind și oftând sub greutatea echipamentului călăreților. După câteva runde în care și-au încrucișat lăncile și și-au ciocnit scuturile, turnirul s-a încheiat la egalitate învingătorul rămânând să fie stabilit a doua zi. După o coadă mai scurtă decât anticipasem, ne-am așezat la masă savurând ciolanul cu muștar (nu se inventaseră micii pe vremea teutonilor…) stropit cu bere.

Îndestulați cultural-gastronomic am pornit spre casă tocmai când Piticu și Hoinarii Craiului și-au schimbat locul pe scenă recitând muzică folk. Sunt vreo 150 de biserici fortificate în Transilvania, cum ar fi fost… Dar cum ar fi să aibă fiecare festivalul ei? Poate, dacă ar fi ajuns teutonii la toate, să fi avut…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Castelul Regal de la Savarsin

O PASIUNE REGALĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Bine că încă nu-i gata bucata de 16 kilometri de pe A1… E tare enervant să circuli de multe ori bară la bară dar există și două avantaje: dealurile Coșeviței și Coșavei chiar sunt frumoase, iar zona are multe de arătat. Deci, nu vă grăbiți să urcați pe autostradă, intrați în Făget și, din centru, luați calea Lipovei.

Știam drumul pentru că oprisem într-o vară să vedem Micul Trianon de la Căpâlnaș, așa c-am continuat spre nord. Cum am dat în șoseaua națională, am făcut un S (ca la Săvârșin) de vreo 400 de metri și am parcat la poarta Domeniului Regal. Trecând deseori tot văzusem castelul sau conacul (?) – neclar deoarece clădirea parcă-i prea mare pentru un conac dar cumva prea mică pentru un castel (totuși, am hotărât să rămânem la castel 😊), dar n-am găsit niciodată momentul potrivit pentru o escală. Și chiar dacă am fi făcut-o, mai mult de niște poze din stradă n-am fi avut ce face pentru că nu era deschis pentru public. Pe site-ul primăriei am descoperit istoria locului, care în acte începe ca Zawasyn (la 1479), iar în fapte ca Hadă, ceva mai devreme și o țarină ș-un pic mai încolo. Sobossin-ul de la 1743 devine Soborszin (și în varianta fără „z”) la 1851, poate de la „so” (sare) – „bor” (vin) – „szin” (șopron), toate ungurești, comuna fiind un nod important pe drumul sării și lemnului (poate și al vinului?), duse, până pe la 1850, cu plutele pe Mureșul cândva graniță între imperii, mai departe spre Ungaria sau numai peste pod, via Făget, înspre Banatul vecin. În vremea Mariei Tereza, Săvârșinul, Hălălișul, Troașul, Temeșeștiul și Cuiașul au fost încredințate familiei Edelschpacher ajungând apoi, prin căsătorii succesive, în posesia familiilor Forray, Nádasdy și Hunyadi. Cu care sătenii s-au înțeles și mai mult nu prea, curtea domnească fiind prădată și arsă în timpul răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1784), apoi și la revoluția de la 1848.

            Castelul are la origini clădirea neoclasică ridicată de András de Forray junior și soția sa, Júlia Brunswick de Korompa, unde au venit în vizită Beethoven (1807) și Liszt (1846). Versiunea de astăzi este rezultatul transformării clădirii ridicate în trei decenii de la 1850, prin adăugarea unui etaj la capetele laterale, de contele Károly Hunyadi și soția sa, Maria Irma (1905). Castelul și domeniul au fost cumpărate de Antoniu Mocsonyi de Foen (1932) și reorganizate ca Societatea Anonimă Corvin. La 26 martie 1943, regele Mihai I a cumpărat proprietatea, pe care o vizitase deja în mai multe rânduri alături de regina-mamă Elena. Coincidență sau nu, șase ani mai târziu, în aceeași zi, a venit pe lume și prima sa fiică, Margareta. Regina-mamă s-a ocupat personal de reparațiile și modernizarea clădirii între 1943 și 1945 dar, în decembrie 1947, întregul domeniul a ajuns „al poporului” pentru aproape 54 de ani devenind, pe rând, spital, școală și reședință de protocol. La 1 iunie 2001, după un proces care a durat câțiva ani, familia regală a revenit la Săvârșin și a început restaurarea domeniului pentru a-l aduce cât mai aproape de cum a fost înainte de naționalizare. Abia în 2021, după lucrări serioase care au durat opt ani, domeniul a fost deschis publicului pentru a fi vizitat; din păcate nu și castelul, dar sunt speranțe să se întâmple și asta, nu știm cât de curând. Până când va putea fi vizitat, povestea castelului și interioarele acestuia, cu toate detaliile privind lemnul, metalul, piatra, țesăturile, florile, mesele, ceasurile sau biblioteca sunt simplu și frumos redate în paginile cărții „Săvârșin – Detaliul”.

Ne-am plimbat prin parcul de aproape 20 de hectare al domeniului, rânduit și astăzi așa cum l-a gândit, la 1850, Heinrich Nebbien. Încă poate fi văzut stejarul lui Forray, plantat cam în vremea primei menționări scrise a domeniului (1650). Aleile ne-au purtat înspre Micul Pavilion, ridicat la 1780, lângă care am poposit înainte de a ne întoarce la Muzeul Regal Automobilului. Spațiul care, foarte probabil, a adăpostit cai, trăsuri, apoi automobile, a fost regândit de irlandezul David Baxter, cel care a coordonat restaurarea întregului patrimoniu construit. Porțile verzi din lemn cu bolți din cărămidă deasupra, pereții crem, pavajul din piatră cubică și țiglele arămii de la 1850-1900 îi dau un inconfundabil aer „regal”. MS Margareta, Custodele Coroanei române, a avut ideea de a aduce de la Versoix jeepurile atât de dragi regelui și de a muta tot aici și atelierul auto al acestuia, ceea ce s-a întâmplat în 2017. Pe pereți pot fi văzute, în ordine cronologică, fotografiile tuturor mașinilor sale, de la Fordul din 1935 până la BMW-ul 7, cel pe care l-a condus până în 2013. Dintre toate, pentru că aduc un pic cu Untiță al nostru, cel mai mult ne-au plăcut Lincolnul Zephir și Talbotul Lago Record. Cumpărată cu 200 de lei (!) din Bran, trăsura centenară cu același nume, restaurată cu migală în anii 2000, eclipsează Volvo-ul 264 GL, producție 1976, singura mașină originală a regelui rămasă din exil și Mercedes-ul 380 SE din 1982, ambele minuțios restaurate. Sigur, niciunele nu i-au fost atât de prețioase suveranului precum cele patru vehicule G.P. („General Purpose”) – Jeepurile.

„Calitățile Jeepului m-au fascinat de la început… Țineam la mașina asta foarte mult, tocmai din cauza performanțelor ei – puteai să umbli cu ea aproape peste tot… în fine, există anumite limite. Treptat, interesul meu a crescut – de câte ori vedeam un Jeep, deveneam mai atent… Până la urmă a ajuns un fel de pasiune…” i-a mărturisit regele lui Andrei Săvulescu, care i-a publicat cuvintele acum 30 de ani în cartea „Regele Mihai – automobilist, mecanic, pilot profesionist”… Jeepul cu seria 20529757, primit de la americani la 14 ianuarie 1945 și adus din țară în 1948, a fost prima mașină recondiționată de rege. „L-am refăcut la Aston-Burry în Anglia. Rămăsese timp de opt ani într-un hambar, la ferma unor prieteni. Când am plecat în Elveția, în ’54, am lăsat mașina acolo. S-a ocupat cineva de ea, dar n-a făcut altceva decât să învârtă manivela, din când în când. Bineînțeles, piesele au rămas neunse, pentru că uleiul nu avea presiune. Când am revenit, în ’62, am găsit motorul gripat din cauza ruginei… îmi venea să plâng. Și atunci am hotărât să ne întoarcem peste un an, ca să mă pot ocupa de mașină. A fost prima oară când am refăcut, singur, un Jeep. Numai pentru anumite operații mi-a dat cineva ajutor…”. Lângă primul jeep stă cuminte, gata să plece la prima cheie, Willys MB „Patton”, pe care generalul american i l-a dăruit prințului Felix de Luxemburg și, ulterior, a ajuns în posesia reginei Ana. Celelalte două, Bantam BRC 40 și Ford GP, ambele cumpărate în martie 1987 cu numai 15000 de dolari și restaurate profesional, le flanchează.

Castelul Regal de la Savarsin

Am mai zăbovit jumătate de oră pe terasa Casei Ceaiului gândindu-ne cum am putut rata imensa șansă de a ne repara istoria avându-l pe regele Mihai I în viață încă 28 de ani după 1989… Puse în slujba țării, pasiunea și priceperea cu care și-a reparat, îngrijit și condus jeepurile ar fi restaurat, cu adevărat, România!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.