Sulina.Și de la capăt

Sf. Google zice că între Cabo da Roca și Sulina, extremele continentale ale Europei, sunt numai 3960 de kilometri, ce ar putea fi făcuți la pas (că tot e vremea numărului zilnic de pași) în doar 814 ore. Nu le văzusem, deși ajunseserăm aproape de ambele și cum trebuia să începem de undeva, am zis să fim o țâră patrioți și s-o facem de la capătul nostru…

Așa că, fix de Ziua Dunării, am pornit către Europolisul descris de Eugeniu Botez (1874-1933) sub pseudonimul Jean Bart, comisar maritim la Sulina acum un secol și un pic! Spre care circulă azi navele de pasageri Navrom, sau șalupele rapide care ajung în 90 de minute (de trei ori mai repede) din Tulcea la capătul Uniunii Europene. Capăt doar geografic pentru că istoric este punctul său de început: până să fie UE, a fost CED, iar până să fie Bruxelles, a fost Sulina!

L-am lăsat visând la un caston cu lăptic pe Pufuleț, pisoiul amator de… pufuleți (în lipsă de altceva, buni și ăștia că a auzit el că vin vremuri grele și-a zis că nu-i oportun un refuz 😊), ne-am îmbarcat, ne-am pus vestele de salvare și am pornit pe brațul canalizat sub oblăduirea Comisiunii Europene a Dunării și direcția inginerului britanic Charles Hartley.

Puține lucruri interesante în afara celor doi pelicani ieșiți la plimbarea de dimineață și a unei zburătoare gri-maro, la fel de iute ca barca noastră motorizată. Poate, totuși, vorbele pilotului explicând unui pasager, curios de ce scrie „De vânzare” pe multe din casele de pe mal … că „nu mai merge treaba”.

Orașul e simplu: șase străzi (de la I la VI) paralele și 13 (cu denumiri cu rezonanță națională) perpendiculare pe Dunăre. Strada I e cea mai fățoasă fiind cheiul vechiului port de mărfuri și actualul debarcader pentru pasageri, locul cam tuturor magazinelor și teraselor, al primăriei, catedralei ortodoxe Sf. Nicolae și Alexandru, palatului CED, azi sediul Administrației Fluviale a Dunării de Jos și al agenției loto (n-am avut noroc la 6 din 49, dar cum era s-avem noi dacă un oraș întreg n-a fost mai breaz…).

Totul are un aer de „ce să-i faci, și noi p-aici, nu c-am fi vrut, da’ asta e…”. Pare greu de imaginat că orașul ăsta chiar a fost un port important, mai mult, porto-franco (1870-1931), adică un fel de rai al comerțului liber cu mărfuri de toate felurile, din toate colțurile lumii și casă pentru armeni, austrieci, bulgari, croați, danezi, englezi, evrei, francezi, germani, greci, italieni, lipoveni, muntenegreni, polonezi, români, ruși, sârbi, turci sau unguri (enumerați alfabetic, să nu se supere nimeni!).

I-am descoperit istoria pitorească în excelenta Monografie a orașului Sulina a lui Gheorghe Comârzan!

Doi căței localnici ne-au ghidat de la Dunăre până la mare hârjonindu-se plini de bucurie, speranță și perseverență! Am încercat tot cu pufuleți, nu le-au plăcut, dar poate au căpătat ceva mai bun de ronțăit de la barul-terasă de pe plajă.

Farul Vechi, l-am văzut numai pe dinafară deoarece, din mai, a intrat în restaurare. A fost construit vreme de trei ani, pe atunci la doi pași (nu ca acum, la doi kilometri…) de mare, după planurile arhitectului englez Charles Ackroyd din Departamentul Mării Negre al administrației țariste, cele 13 lămpi cu petrol fiind aprinse prima dată la 25 octombrie 1841 bătând 15 mile marine de la înălțimea celor 17,80 metri. După Războiul Crimeii, l-a preluat, cu tot cu Dunăre, Administrația Farurilor Otomane din Marea Neagră (1856), care l-a predat CED (1879) pentru 60 de ani. Sub administrație românească a funcționat până la 6 ianuarie 1986 când a fost stins, iar după încă niște ani devine muzeu (2003), principalul și singurul obiectiv turistic al orașului.

Așteptând la un frappé șalupa de întoarcere, încă sub impresiile nisipului fin, mării curate, a hamsiilor sen-za-țio-na-le și a stolului de vreo 300 de cormorani trecând razant cu marea la vreo 100 de metri de țărm, probabil în căutarea vreunei piscine libere, mi-a revenit „Speranța”! De aici trebuie să fi pornit căpitanul Anton Lupan cu goeleta sa pe urmele prietenului său Pierre Vaillant ajungând hăt până-n Țara de Foc! Alături de cârmaciul Gherasim și bucătarul Ismail, atât de autentic jucați de Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu și Jean Constantin… Și m-am întrebat cum ar fi fost ca o replică a „Speranței” (probabil cea mai faimoasă corabie românească, la concurență cu bricul „Mircea”), să fi făcut zilnic călătorii din Sulina spre portul vechi al Constanței. Sau măcar să fi fost deschisă spre vizitare tuturor celor dornici să (re)trăiască atmosfera din „Toate pânzele sus!”…

Acasă la Kir Avramidi

Dobrogea a fost și este ceva special: n-am o explicație anume pentru ce mă atrage la ea și nici de ce mă bucur întotdeauna când o revăd. Când se ivește dealul de deasupra Dunării, la Cernavodă, pare să fie intrarea în altă țară! Aveam regretul că n-am explorat-o în adâncurile ei niciodată așa că spre sfârșit de iunie am pornit spre Somova cu entuziasmul dat de bucuria deja anticipată a întâlnirii.

Așteptam mult plat și și mai mult praf, drumuri desfundate si…iar mult praf. Dar am dat de șosele bune, dealuri, văi și alte dealuri, toate neașteptat de verzi! Să tot conduci de plăcere!

Capidava, pe care o mai văzusem acum cinci ani, e în șantier. Vechea fortăreață romană, apoi bizantină, e în plină resturare, urmând să le amintească vizitatorilor despre faima imperiilor care au stăpânit și controlat Dunărea și de aici.

Și la Saraiu ne-am împiedicat de ceva😊. De măgărușul proțăpit în mijlocul drumului și bătând hotărât cu copita în asfalt într-un fel de „ai cui mai sunteți și voi și ce căutați pe aici?”, sub privirile plictisit-confuze ale colegilor de păscut la marginea drumului… N-am avut reacție nici măcar de-o poză… de, ardeleni neaoși… și când ne-am dezmeticit, calul… ăăă, pardon, măgărușul, plecase.

Cam pe la cea mai bună oră de siesta am ajuns și la Tulcea, unde am tras acasă la kir Avramidi, cea mai frumoasă casă din oraș încă de la momentul când a fost ridicată și neîntrecută până azi!

Povestea ei începe pe la 1890, când Alexe Avramide, deja un prosper om de afaceri, tocmește meșteri italieni pentru a clădi un adevărat palat pe locul cumpărat în buricul târgului, vizavi de biserica Sf. Nicolae, catedrala ortodoxă a orașului, pe cea mai bună stradă, atunci cu același nume ca al bisericii, astăzi Progresului poate și pentru că istoriei îi place foarte mult să fie ironică.

Banii n-au fost o problemă pentru tânărul ajuns, prin 1870, pe malul Dunării tocmai din capitala Epirului, Ioannina. Grecul sau albanezul (sau evreul?) Avramide (sau Avramidis?) – aici lucrurile nu-s chiar lămurite, a avut curajul să-și lase orașul natal, să bată 1200 și un pic de kilometri pentru a se angaja băiat bun la toate în prăvălia unuia dintre cei mai bogați negustori din Tulcea! Surprinzător și nu prea. S-o fi dus vorba despre Comisia Europeană a Dunării și mărfurile cărate de vapoarele Donaudampfschifffahrtsgesellschaft sau DDSG, rost de mare prosperitate într-un oraș în care încăpeau români, turci, greci, bulgari, evrei, ruși, armeni sau tătari, care creștea ca-n povești!

Kir Avramidi a furat nu numai meserie, ci și inima Elvirei Șnaidt, fiica patronului, cu care s-a căsătorit, au avut o familie frumoasă și au adunat o avere tot mai mare din comerțul cu grâne, transportul de mărfuri, fabrica de cherestea, morile și proprietățile agricole.

Casa Avramide astăzi

La fel ca și familia, casa a fost în bună stare până la instalarea comunismului, când a trecut din proprietatea “exploatatorilor” în mâinile poporului chiar dacă, de cele mai multe ori, poporul habar n-a avut, dar nici n-a avut nimic împotrivă!

Golită sistematic de piesele de mobilier, operele de artă dar și decorațiunile interioare și exterioare, a devenit sediu pentru Comitetul Democratic Grec (1944), Muzeul Delta Dunării (1949) și Inspectoratul Școlar al Județului  Tulcea (1952-1953). După cum ne-a spus gazda amabilă întâlnită în actualul muzeu, parte a Complexului Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-Dobrogean, doar lampionul de deasupra ușii de intrare a mai rămas din tot ce s-a găsit cândva în acest veritabil palat…

După renovarea recentă, care i-a redat frumusețea și a reînviat și o notă din farmecul vremurilor de altă dată, la demisol a funcționat Art Cafe Casa Avramide, o cafenea în care tulcenii, mai ales cei tineri, să se bucure de manifestări culturale, ateliere de creație, cercuri literare, expoziții sau spectacole de teatru. Până anul trecut când, aproape ca toate lucrurile bune de pe la noi, s-a închis! Și cât am fi savurat acum o cafea alături de prăjitura preferată a lui Kir Avramidi, chiar la el acasă!

Dacă drumul vă poartă prin Tulcea, nu ocoliți Casa Avramide!

Să mai spunem că am aflat despre povestea ei și a familiei în proprietatea căreia a fost de pe blogul scriitorului Nicolae C. Ariton, de profesie tulcean, ale cărui postări, dar și cărți, sunt pline de lucruri interesante despre un loc care, pentru cei mai mulți dintre noi, este doar poarta de intrare în Delta Dunării…

Visători și ziduri vechi

Lași zidurile medievale ale Făgărașului pe stânga și urmezi drumul care ar duce la Șoarș. „Ar” pentru că nu vezi nici măcar o amărâtă de tablă care să-ți zică dacă ăsta-i drumul. Da’ se mai uită cineva după indicatoare în zilele lui Waze și GPS? Se … pentru că dacă mergi să vezi cetăți de jumătate de mileniu sau mai mult, parcă se potrivește mai bine navigatul după hărți și semne decât după ecranul tactil și interactiv…

Și începe să urce, când drept, când cotit, dar tot mai spectaculos: ce s-ar mai potrivi pe-aici un raliu al bisericilor fortificate! Ce e mare și negru cu roz chiar în vârful dealului? Un câine ciobănesc cu limba până-n drum, deși după blană și gabarit, eventual noaptea, putea fi luat ușor drept urs. Sigur e cu una din turmele care pasc dealurile verzi și e atât de stăpân pe situație că-și permite să se tragă agale din calea mașinii: fie, putem înainta, treacă de la el. Ham!

După deal, ca-n viață, vine valea și cauți din priviri locul în care știi că trebuie să faci dreapta. Și apare săgeata albastră – Felmer, la dreapta. Drumul e neașteptat de bun: parcă era „imposibil de ajuns acolo”!? După încă vreo doi kilometri afli că imposibilul nu există, dar trebuie să ai o mașină bună și o mare voință să înaintezi în timp ce asfaltul devine un soi de postament, tot mai găurit și curând înlocuit de un pământ uscat de cea mai bună calitate.

Picture3

Felmer / Felmern” scrie la intrare iar numele, în acte de la 1206, zic unii că ar fi al preotului comunității de sași veniți aici încă la 1150.

Pe strada Principală, fostă Republicii, pe un dâmb din mijlocul satului a fost ridicată, în jur de 1250, biserica. Turcii n-au ajuns decât o dată (chiar și) aici, destul cât să-ngrozească satul și să-i dea cel mai solid motiv pentru a o înconjura cu ziduri, două secole mai târziu. Biserica se ține bine după atâtea sute de ani, adică arată impunător de la distanță și mai stă-n picioare. Crăpăturile din ziduri zic că nu multă vreme.

Picture2

Radu și Alina s-au mutat din capitala europeană în centrul țării. Cu cățel și purcel – mă rog, motani și cățel, purcelul fiind la stadiul de ideal; cu bagaje, dar fără arme, că doar NATO e peste deal, la Cincu! N-au mobil, doar fibră optică și toate motivele să se zbată pentru a repara și repune biserica fortificată pe harta turistică. Ar vrea ca-n locul turcilor să dea năvală, dacă nu turiștii culturali, măcar curioșii să vadă ce vechituri de secole mai pot găsi prin satele Transilvaniei.

Nu le e ușor să fie istorici, meșteri restauratori, arheologi, manageri de proiect, ghizi turistici și, nu în ultimul rând, părinți, dar le place și au încredere în binele pe care îl fac. Iar problemele cele mai mari par să le aibă tocmai cu oamenii din sat cărora, parcă pentru a face în ciudă șabloanelor despre „dezvoltarea durabilă a comunităților locale”, nu le pasă prea tare de biserica fortificată.

Dacă localnicii sunt neinteresați de Turnul Slăninii și scara organistului, singura fereastră cu trepte ce poate fi văzută la o biserică fortificată a sașilor transilvăneni, poate că numărul din ce în ce mai mare al vizitatorilor va presa primăria să facă drumul, va aduce banii pentru restaurare și va face din Felmer destinația de turism cultural care merită să fie.

În oglindă

Să le despartă vreo 40 de kilometri: puțin peste jumătate de oră, dacă faci drumul cu mașina și ții la regulile bunelor maniere auto (cele din Codul Rutier); o zi și destulă apă, dacă o iei la pas prin praful Bărăgănului. În rest, ai zice că sunt copie la indigo, din oricare parte le-ai lua: amândouă din aceeași Ialomiță, lângă ape bune de pescuit și la scăldat, cam de aceeași vârstă,  de familie bună și cu recomandări înalte.

De aici încep diferențele: ca de la cer la pământ sau ca de la strălucire la paragină!

IMG_8739
IMG_8789

Unul e păscut de capre și așteaptă fondurile, musai „europene”, pentru a fi repus pe picioare. Omul care e cu turma se uită curios că nu înțelege cui i-ar putea păsa de o ruină, la fel și câinii care te anunță amical că sunt și ei pe acolo, la umbra castanilor!

Celălalt își primește oaspeții cu cafea, limonadă și apă rece, pe terasă sau în salonul de poker. Ghidul care-ți spune povestea locului știe că vii și te așteaptă să te trezești din visul în care numai ce-ai câștigat la cărți încă o jumătate de moșie cu acareturi cu tot…

Să fie apa de vină?

IMG_8752

Că Mostiștea, e clar, nu-i ca Ialomița, unde crește-naltă vița… Chiar dacă e mai natural, adicătelea cu mai multă natură, pe malul drept al Mostiștei, cel stâng al Ialomiței a fost mai norocos. Cine are drum pe lângă cele două se bucură fie de un loc frumos de picnic, cu iarbă verde, apă liniștită și rapiță înflorită sau de viața domestică, restaurată, a unei familii înstărite din România care se pregătea să devină Mare.

Că tot am zis de  familie, să fie familia?

31945460_1450921375014640_8923550493158932480_n

Marghiloman e unul dintre numele pe care nu-l poți șterge din istoria României. Oameni pricepuți în a-și crește avuția, au ridicat la Hagiești, pe vatra moșiei lui Radu Dudescul, la capăt de secol 19, un conac care să le amintească tuturor numele. Doar că lumea n-a mai ținut minte decât că Alexandru, prim-ministru în primăvara lui 1918, a semnat – că n-avea cine… – Pacea  de la București. Una de care chiar nu prea vrem să povestim. De aici, poate, o veritabilă bad karma…

IMG_8829

Mândrul neam sârbesc al Obrenovicilor s-a așezat la Manasia într-o vreme în care România era pentru Balcani cam ce a fost America pentru europeni. Bătăliile cu turcii și povestea de amor între Maria Obrenovici, fostă Catargiu, și Alexandru Ioan Cuza au dat un alt aer conacului. Pe care Ion Hagianoff, cândva ministru de externe al Bulgariei, căsătorit cu Marie-Claire (de la ei să vină „să-ți trăiască franțuzoaica”!?), l-a făcut și mai frumos.

După venirea la putere a clasei muncitoare, Hagiești a devenit sediu de CAP, iar Manasia, parcă un pic mai  bine, grădiniță. Ambele s-au degradat cât au fost lăsate astfel încât atunci când au fost preluate, primul, în 1996, de Ministerul Culturii, al doilea, zece ani mai târziu, de Ariadna Löwendal Dănilă și Dorin Dănilă, din ele mai rămăseseră doar pereții.

În douăzeci de ani, la fel ca și în alte zeci și sute de mai-nainte, statul s-a dovedit mai puțin priceput să restaureze și să facă lucruri bune cu patrimoniul pe care l-a dobândit. Poate pentru că nu i-a plăcut niciodată istoria și nici n-a știut foarte clar ce-ar vrea să-i aducă viitorul. Până se mișcă statul, la Hagiești, conacul Marghiloman așteaptă vremurile mai bune pe care conacul Hagianoff de la Manasia le-a ajuns deja…

CINE SI CE

Suntem 2. Știm sigur că suntem mult mai mulți. Dintre cei care descoperă în fiecare zi că trecutul nu e o noțiune abstractă și nici ferecată într-un cufăr aruncat în podul bunicii. Este o stare în continuă actualizare care face ca spirala istoriei să ne așeze invariabil în ipostaze pe care cineva le-a experimentat deja.

Si atunci de ce să nu învățăm din ce a fost deja?