by Ioana & Călin

De ceva vreme mergem o săptămână la mare, la Varna (de mai mult timp mergem în Bulgaria) și de fiecare dată ne întoarcem cu aceeași concluzie: bulgarii știu să-și pună în valoare mai bine decât noi marea, plajele, gastronomia și, nu în ultimul rând, patrimoniul cultural pe care îl au.

Am revizitat Muzeul Istoriei Noi, care pentru Varna începe la 1878 (adevărul e că și-n cazul nostru ar fi tot cam așa…). Clădirea din cartierul grecesc, în picioare de aproape două secole, fostă consulat belgian și hotel, dar și… închisoare, este acum gazda pe trei nivele a reperelor dezvoltării unui oraș care a pornit dintr-o fortăreață, a patra pe linia Ruse – Silistra – Șumen, către Nisa Mării Negre, așa cum și-a imaginat-o primarul din anii ’20. Trecerea de la război la turism n-a fost chiar simplă pentru că bulgarii, mult mai interesați și pricepuți în a lucra pământul și a se bucura de roadele sale, n-au fost prea încântați de vecinătatea mării. Noroc cu cosmopolitismul levantin al orașului locuit și de greci, turci sau găgăuzi, plus câștigarea independenței, care au susținut orientarea turistico-maritimă a vechii cetăți, de neoprit după ce a ajuns aici și Orient Expresul! Am aflat toate acestea de la doamna care ne-a vorbit, cu un patos și-ntr-o engleză pe care nu prea le-am întâlnit pe la noi, despre istoria de care are grijă și pe care e încântată s-o povestească tuturor celor care ajung la muzeu. Casele din cartierul grecesc, ridicate pe urmele vechiului oraș roman, dar și festivalul de muzică clasică ajuns în al o sutălea ani de existență, o completează convingător: Varna e un oraș cu un patrimoniu cultural bogat! La fel precum Constanța noastră, în care ajunsesem cu patru săptămâni mai devreme. Special ca să vedem cazinoul redeschis după reparații despre care nici nu mai credeam că vor începe, darmite să se mai și termine! Dar au avut loc, s-au încheiat, iar rezultatul este impresionant.

Primul Cazino al Constanței, Kursaal sau Sala de Cură, a funcționat din 1880 până în 1891, când o furtună l-a afectat atât de mult încât a fost mai simplă construirea unei noi clădiri decât repararea celei vechi! Al doilea a fost ridicat în 1892, lângă farul genovez, și a fost demolat în 1910 pentru a face loc celui de-al treilea, cel de astăzi. Fundațiile puse după proiectul în stil tradițional al lui Petre Antonescu (1904) au fost completate Art Nouveau după proiectul revăzut de elvețianul Daniel Renard, lucrările fiind încheiate în 1910. Construcția a costat cam un milion și jumătate de lei (atunci moneda românească era leul-aur, egal francului francez), vreo 19 milioane de euro astăzi! Se zice că la inaugurare noul Cazino comunal n-a fost chiar gata, ultimele retușuri fiind făcute în 1912. Iar apropo de ani, ce-am citit pe panourile expoziției de la parterul clădirii diferă pe ici, pe colo, de ceea ce se găsește online, dar parcă ne-am obișnuit cu relativitatea cronologică atunci când povestim despre istoria românească. Nici jucătorii nu s-au prea înghesuit să-și caute șansa aici, nici clădirea n-a fost prea norocoasă. A trecut ca spital de campanie și afectată de bombardamente (1916 și 1941) prin cele două războaie mondiale, fiind restaurată și modernizată între ele (1934). După 1945, avea să fie renovată de deținuții politici de la Poarta Albă, care au lăsat posterității bilețele ascunse în zidurile la care au lucrat, descoperite cu ocazia celei mai recente restaurări. Sindicatele și-au avut aici Casa de cultură (1948-1960), iar turismul și-a intrat în drepturi prin ONT Litoral (1960-1989).

După Revoluție, clădirea a fost preluată de Ministerul Culturii, care a avut în plan s-o transforme în sediu pentru Institutul Oceanografic Român, o mai veche idee a lui Grigore Antipa, inspirată atât de modelul Muzeului Oceanografic din Monaco, cât și de Acvariul pe atunci deschis. Probabil pentru că nu s-a găsit „sursa de finanțare”, a rămas doar intenția, desigur foarte frumoasă, iar cazinoul a reintrat în „circuitul turistic”. Francis Ford Coppola a turnat aici câteva scene din „Tinerețe fără tinerețe” (2007), filmul bazat pe nuvela lui Mircea Eliade, dar asta nu a putut împiedica închiderea pentru public a clădirii (2008), apoi degradarea accentuată și, în cele din urmă, părăginirea acesteia! Lumea s-a tot întrebat de ce o clădire atât de frumoasă a fost lăsată de izbeliște ajungând până în punctul ori-ori: cade cu totul sau…? Din fericire, a fost „sau”, renovarea a început în 2020 și a fost gata în 2025. Poate sună prea tehnico-financiar să vorbim în euro, metri pătrați și tone, dar grija pentru patrimoniul cultural costă: în cazul cazinoului constănțean, 37 de milioane de euro. Cu care au fost renovate 1230 de ornamente, au fost restaurați peste 1500 de metri pătrați de marmură, 2222 de metri pătrați de pictură și 154 de metri pătrați de vitralii, au fost înlocuite peste 25 de tone de structuri metalice și au fost armate fundațiile cu alte aproape 60 de tone de metal! N-am văzut grinzile construite de Anghel Saligny de la subsol, dar am văzut la etaj monumentala sală de spectacole a cărei scenă din pin siberian a fost decorată cu cinci kilograme de foiță de aur!

„Născută pe o insulă, marea are pentru mine o atracție pe care nimic nu o poate egala. Îi iubesc fiecare chip, îi cunosc fiecare stare. Am navigat cu pânze, am străbătut-o cu vaporul, am înotat în valurile ei. Îi iubesc tânguirea nemuritoare, zgomotul valurilor care se sparg izbind țărmul. Micul și admirabilul port Constanța a fost odată plăcerea și mândria noastră; dintre multele necazuri, unul dintre cele mai amare a fost pierderea sa. Era unicul loc în care ne întâlneam cu apa fără margini la care fiecare țară năzuiește să ajungă. O țară care nu are ieșire la mare este o țară care trăiește doar pe jumătate! Prin comparație cu alte porturi, Constanța nu era grandioasă sau mare, dar era importantă pentru noi; i-am urmărit cu interes și încântare creșterea. Cunoșteam navele, ofițerii, marinarii; știam sunetul fiecărui semnal, semnificația fiecărui steag; explorasem cele mai complicate colțuri ale sale, pe calm și furtună navigasem de aici în largul mării. A fost bucuria noastră să-i urmărim vasele intrând și ieșind; voiam mereu să vedem ce pavilion arborau. Dorind o viață mai activă, nu stăteam să privesc marea mereu din același loc. Călăream pe întinderile de nisip de lângă Mamaia întrecându-mă cu vântul, împingându-mi deseori calul neliniștit în apă până când valurile mă loveau ca pe o stâncă solitară. Mă bucuram de furia lor neîncetată, dar uneori mă amețea spuma mereu învolburată din jurul meu. Speriat, calul meu fornăia și încerca să scape, în timp ce stoluri de pescăruși albi se roteau țipând deasupra capetelor noastre. În zilele cele mai liniștite, apa era albastră ca o gențiană, o vastă întindere de azur pe care razele soarelui se spărgeau într-o mulțime strălucitoare de diamante”.

Cuvintele din „Țara pe care o iubesc: amintirile unui exil”, apărută la Londra (1925), spun tot despre iubirea Reginei pentru Mare și dau sens deplin organizării, în anul centenarului palatului regal din Mamaia și în clădirea inaugurată chiar de Sf. Maria, a expoziției Art Safari Ea. Regina și Marea. Tare frumos ar fi fost să aibă loc chiar în palatul regal sau în vila Cara Dalga, dar ambele sunt într-o stare tristă. Puține ca număr, dar bogate în semnificație, obiectele expuse ajung pentru a descrie legătura profundă între spiritul viu și liber al Reginei și prezența liniștită și intensă a Mării. O descoperisem mai demult și de mai multe ori la Balcic, mai recent la Mamaia. Principesa Maria ne-a întâmpinat zâmbindu-ne din pastelul lui Tini Rupprecht (1906). Verigheta reginei, creată pentru celebrarea celor 25 de ani de căsătorie cu Ferdinand, stă vizavi de caseta din argint în care, așa cum a dorit, i-a fost păstrată inima, mai întâi la Balcic, apoi la Bran. În mijlocul Sălii Oglinzilor tronează Lily Chair, jilțul din lemn de tei cu crinul preferat al reginei, desenat chiar de ea și pictat manual la Școala de Arte și Meserii din Sinaia. Corabia-samovar și vasul pentru umbrele încadrează portretul unei regine care meditează adunând gânduri și speranțe! Numai în alb și negru, fotografiile de la Balcic dau culoare serenității mediteraneene și amintesc de momentele atât de dorite dedicate scrisului și întâlnirilor cu oameni dragi. Patru acuarele pe hârtie – „Iriși”, „Maci”, „Lalele” și, pur și simplu, „Flori” – sunt de ajuns pentru a ne arăta că Mariei i-au plăcut florile, grădinile și pictura!

Ne-am bucurat să vedem marea de pe terasa cazinoului la cafea, înghețată și limonadă. Cănile crăpate, poate pentru că erau din secolul trecut, ne-au adus aminte de surpriza de acum 27 de ani: cât ne-am bucurat aflând că putem păstra ca amintire cănile din care am băut cafea în centrul vechi al Bratislavei!

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.