by Ioana & Călin

Când am aflat despre expoziția de la Muzeul Național de Artă, am rămas cu impresia că va fi ceva similar ideii de „o sută de…” obiecte, evenimente sau personalități selectate din diferite instituții de cultură, astfel încât să contureze istoria unei țări sau a unei epoci. Un Muzeu al Muzeelor? Trebuie să-l vedem!

Și l-am văzut într-un mod aparte, alături de directorul muzeului, ceea ce ne-a flatat: de câte ori ți se poate întâmpla să te ghideze prin cel mai important muzeu de artă al unei țări însuși directorul acesteia? Ne-au încântat și pasiunea și cunoașterea cu care am fost trecuți prin vreo 6500 de ani de artă și istorie, de la cultura Gumelnița până la… Pisica Pătrată 😊: a fost una dintre cele mai frumoase și consistente tranziții la care am fi putut participa! N-a fost simplu pentru curatorul-povestitor pentru că, dată fiind varietatea formelor, perioadelor și semnificațiilor, e greu să alegi obiectele care vor fi expuse. N-a fost ușor nici pentru vizitatori pentru că e cel puțin provocator să înțelegi „ce-a vrut să spună” artistul, gumelnițian, flamand sau de unde-o mai fi fost! Disclaimerul bilingv de la intrare ne-a mai lămurit un pic: eliberați de „convențiile profesiei”, curatorii au putut „regăsi impulsul autentic al vocației – dragostea pentru frumos și bine”, iar vizitatorul, „față în față cu arta”, a putut construi „propriile punți culturale și emoționale, inefabile și atemporale între operele care alcătuiesc muzeul ideal al fiecăruia dintre noi”. Am început turul cu graffiti-ul sus-numitei pisici anunțându-ne alb pe negru că suntem la MuzMuz – așa i-am zis noi Muzeului muzeelor! Imediat în dreapta, am dat peste prima mostră de Gumelnița, venită de la Oltenița, a cărei poveste ne-a reamintit de ochii apotropaici ai coifului de la Coțofenești. Apoi am sprintat spre Sala Fericirii, denumită așa poate de la Venus Kallipygos, care ne pozează din al doilea secol după Hristos, poate de la „Vârful cu dor” al lui G.D. Mirea (1884). Și de la albul atât de mult încât am rămas fără contrast dând peste banca (albă !?) care susținea un proiector video, repede și discret pus la locul lui. Am continuat spre Sala Copilăriei, unde am fost poftiți să ne așezăm comod, cu ariergarda asigurată de contele de Zollern al lui Gustav Klimt și urechile ascuțite ca să auzim mai bine povestea.

La prima vedere, fijnschilderei-ul anonimului olandez pare să fie o simplă scenă de gen, în care o fată alege o lămâie dintre multele pe care i le oferă un comerciant ambulant, pe care o miroase pentru a se convinge de calitatea ei. Așa, și? La o a doua se observă diferența, cam mare, de vârstă, iar la a treia surprind gesturile celor doi: comerciantul îndepărtează lămâile cu mâna dreaptă, dar o apropie (de ele sau de el?) cu cea stângă pe fata care, cu o mână, ține lămâia aleasă, dar pare că-l oprește cu cealaltă pe cel care ar vrea să i-o vândă. Este încă un cuplu nepotrivit din lunga serie reprezentată și de Albrecht Dürer sau Lucas Cranach. În traducere: lămâia este fructul (oprit, dar… de neoprit), desigur exotic, pe cât de atrăgător ca mireasmă și culoare, pe atât de amar sau acru la gust. Precum păcatul: tentant înainte, decepționant după ce a fost comis. Dorinței de a corupe i se opune inocența, ceea ce duce discuția înspre teme atât religioase, cât și laice, ale păcatelor capitale, inegalităților sociale și ale unei lumi pe dos și în secolul 17, și patru secole mai târziu. Culmea e că am regăsit lămâile și vânzarea lor chiar și în… marketing! George Akerlof a explicat științific (1970), folosind ca studiu de caz piața mașinilor second-hand (unele bune, altele… „lămâi”), cum vânzătorii știu care mașini în ce stare sunt, în timp ce cumpărătorii, care, evident, nu au toate informațiile, ajung să cumpere „lămâi” (mașini ale căror probleme, mai mici sau mai mari, le descoperă după ce au încheiat tranzacția). Această asimetrie informațională – un păcat de marketing, poate nu capital, dar… păcat! – produce vânzători care încearcă să înșele și, nu de puține ori, reușesc, cumpărători dezamăgiți, care află că au fost păcăliți și, în final, o piață în care, din lipsa reciprocă de încredere, lucrurile nu mai funcționează. Poate cumpărătorul să facă diferența între mașina bună și… „lămâie”? Poate fata să reziste tentației de a cumpăra „lămâia” înspre care o atrage vânzătorul?

Tabloul anonimului olandez, introdus în tezaurul național din 2003 și cotat atunci la 200.000 de euro, a venit la București de la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Despre opera în fața căreia am primit o lecție de artă, viață și… marketing, i-am lăsat să povestească pe de cei pricepuți la patrimoniu. Cităm: „atmosfera de inefabilă delicatețe și tandrețe ce învăluie întâlnirea dintre vânzătorul de lămâi și fetița mirosind fructul dăruit, lumina particulară ce «descoperă» rafinate suprafețe de oranj și galben în penumbrele fundalului sobru, marea finețe a pensulației, ce operează subtile treceri de la o materialitate la alta, impun notabile repere ale familiei scenelor de gen intimiste olandeze, din perioada de mijloc a secolului al XVII-lea. Paternitatea lucrării nu este suficient conturată, opiniile exprimate până în prezent lăsând încă deschisă problema atribuirii ei. În primele cataloage ale pinacotecii Brukenthal (Ä.K., 1844, 1893, Csaki 1901 și 1909) apare înscrisă cu datele «anonim olandez». În 1901-1902, A. Brediuso o consideră ca aparținând unui artist german, iar H. de Groot unui «olandez din jurul anului 1660» (cf. T. lonescu, 1956). L. van Puyvelde (corespondență Bruxelles 1957), B. Nicolson (corespondență Londra 1958) și B. Bednarik (1960) propun, cu rezerve, numele lui Michael Sweerts sau al unui pictor din cercul acestuia. Atribuirea este contestată de E. Brockhagen (corespondență Karlsruhe, 1958 și V. Lazarev (opinie verbală, Sibiu, 1958). Reperele menționate mai sus, la care se poate adăuga și compunerea fizionomico-gestuală a bărbatului, prezintă numeroase afinități cu cele întâlnite în pictura de gen intimistă a olandezului Jacob Ochtervelt (1635-1710), în cazul de față, cu deosebită referire la lucrarea «Propunere amoroasă» (Karlsruhe, Staatliche Kunsthalle)”. O adevărată „Indecent proposal”, în versiune de secol 17, chiar dacă ne e greu să ni-i imaginăm pe Robert Redford și Demi Moore tranzacționând lămâi. Sau poate nu 😊…

            Șarpele Glykon ne-a întâmpinat în sala următoare. Îl mai văzusem la Muzeul Județean de Istorie al Constanței, și acum în renovare. Este unul dintre artefactele inconfundabile pentru Dobrogea greco-romană, care merita să ajungă aici! Pe „Drumul mare” al lui Ion Andreescu am întâlnit-o pe Ana Ipătescu a lui Alexandru Ciucurencu în fruntea revoluționarilor pașoptiști, apoi am ajuns până-n 1907-le pictat de Constantin Piliuță, în care Petre Petre, mirat de ceea ce vede în salonul conacului boieresc, lasă barda pentru a apăsa clapele pianului Nadinei. Greu de uitat că răscoala de la 1907 a fost ultima mare răscoală țărănească din Europa, dar așa am știut și știm noi să rămânem în istorie, cu lucruri care nu se (mai) întâmplă la alții sau se întâmplă altfel… Povestea cu lămâile și tabloul cu barda pe pian ne-au adus aminte de abordarea (pe care azi o vedem de-a dreptul strategică!) a unui subiect sensibil, în anii de școală generală: polenizarea (cam plictisitoare) de la Botanica de-a cincea, urmată de lecția (plină de chicoteli) despre reproducerea la iepuri din Zoologia de-a șasea, planșele (color și minuțios studiate) ale atlasului anatomic de la Anatomia dintr-a șaptea și… Petre Petre și Nadina din Răscoala lecturată pentru Româna de-a opta! Or fi știind olandezii din secolul 17 să facă educație prin artă – și să se bucure de ea, că nu degeaba suta aceea de ani a fost secolul lor de aur, dar a avut și școala românească strategia ei! În periplul nostru s-au ivit curtezanele Komurasaki și Wakamurasaki de la casa Tama, ale căror priviri policrom-xilogravate în format hashira-e ne-au îndepărtat până-n Orient pentru câteva momente, de unde am revenit cu Theodor Pallady arătându-ne că frumosul e Toujours du Baudelaire. Lupta lui Hercule cu leul din Nemeea văzută de Rubens și Încleștarea în bronz a lui Henry Spencer Moore ne-au reamintit că viața este pe cât de frumoasă, tot pe atât de provocatoare oferindu-ne, deseori, lămâi. Cu care, desigur, e bine să facem… limonadă 😊!

Am încheiat turul MuzMuz cu gândul la lămâile murate pe care ghidul nostru le-a descoperit (și savurat!) în Maroc, dar și cu speranța că la ediția de anul viitor vom găsi și catalogul expoziției, ca să ne reamintim cele văzute și auzite răsfoindu-i paginile la o limonadă.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.