by Ioana & Călin

Am vizitat-o în 1993, într-o minivacanță studențească de 1 Mai (Ioana mai fusese cu ai ei și înainte de 1989, eu doar la Eforie Nord, cu mama) și nu ne-a spus prea mult. Poate pentru că mai nu e august, lacul Siutghiol nu e Marea Neagră, iar pe atunci nu prea ne stătea gândul la patrimoniul cultural…

Cândva doar un sătuc locuit de pescari greci și lipoveni, oieri români și tătari crescători de cai, Mamaia (al cărui nume pare să vină de la tătarul Mamai) a apărut pe harta turistică exact acum 120 de ani, la 22 august 1906, odată cu inaugurarea celor două pavilioane cu cabine de lemn amenajate de arhitectul peisagist E. Recont, din ale căror foișoare se putea ajunge până la mare pe câte-o punte. Dezvoltarea stațiunii va începe după primul război mondial, mai ales după ce familia regală a decis să construiască aici o reședință de vară (1926). Prima vilă (1934), cazinoul (1935) și hotelul Rex (1936) aveau să-i impulsioneze evoluția, stațiunea trecând prin istorie drept vedetă în perioada interbelică, de lux (în stil est-european) în cea socialistă și mai degrabă de weekend după 1989. Știam, via transmisiunile tevé, de festivalul de muzică ușoară (mai ales ediția cu duetul fabulos Loredana Groza & Ion Caramitru în „Bună seara, iubito!”, pe muzica lui Adrian Enescu), de Radio Vacanța – care se auzea și la… Eforie Nord (și care, deși emitea în mai multe limbi, a rămas într-o circumvoluțiune cu acel „radio-stanția-atdâh” în rusește). Nu apăruseră nici Aquapark-ul, nici telegondola, nici măcar bariera lui Radu Mazăre, iar despre palatul regal, de la care, de fapt, a pornit totul, nici măcar nu se vorbea… Aducerea familiei regale la Mamaia a fost, cum s-ar spune azi, un win-win pentru brandul Constanței: primăria și-a asociat imaginea cu Casa Regală a României oferindu-i un teren de 3,5 hectare, între mare și lacul Siutghiol, pentru a-și construi reședința în locul celei din oraș, afectată de război. Construcția palatului regal sau a vilei regale sau a castelului reginei Maria a fost realizată în 1924-1926, după planurile arhitectului italian Mario Stoppa îmbinând stilul mediteranean cu specificul balcanic.

„Casa este o frumuseţe. Este splendid construită, cu acoperişul potrivit, cu ţiglele potrivite şi fără detalii nereuşite”, scria Maria în 1927. Și avea de ce să fie atât de încântată: fiecare dintre cele 35 de camere (16 la subsol, 12 la parter şi 7 la mansardă) avea culori diferite pentru draperii, sticlăria de epocă şi mobilier. Pereţii erau ornaţi cu tapiserii englezești vechi, de in şi cu acuarele din colecția împărătesei Maria a Rusiei, soţia ţarului Alexandru al II-lea şi bunica reginei Maria. Vase veneţiene de porţelan albastru cu alb, sobe din teracotă olandeză și mobilă veche italiană completau interiorul. Sufrageria se deschidea spre balconul din care, pe atunci, se putea vedea marea. Până la care mai era parcul cu gazonul tuns şi tufe de trandafiri, bazinul cu apă dulce, captată din lacul Siutghiol, fântâna şi aleile din piatră. Moartea regelui Ferdinand a determinat-o pe regină să cedeze palatul (1927) principesei Elena, mama regelui Mihai. Regele Carol al II-lea avea să-i schimbe soarta (1930) convigând-o pe Elena să renunțe la palat în schimbul căruia a primit banii cu care a cumpărat vila Sparta din Florența. Carol al II-lea l-a cedat Flotilei de Hidroaviaţie de pe lacul Siutghiol (1932), care l-a transformat în Cazino al Ofiţerilor Aviatori. După naţionalizare (1948), a devenit reședința de vară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi complexul „Castel“ (1970) – restaurant, discotecă și piscină, destinație selectă a turismului socialist românesc. Societatea care l-a preluat după 1989 s-a privatizat și l-a vândut (2003), palatul fiind lăsat, inexplicabil, să se degradeze! Incendiul din 2012 l-a deteriorat și mai mult, până când, în cele din urmă, Ministerul Culturii a obținut în instanță (2022) anularea contractului de vânzare din 2003. Deocamdată, palatul tot într-o stare generală de degradare, care necesită reabilitare urgentă, a rămas…

„Visul vieții oricărei femei e să aibă o casă a ei. N’are aface cât de mică și de smerită, numai să fie într’adevăr a ei, cuibul, adăpostul, retragerea” scria regina în articolul Casele mele de vis (1930). „La Mamaia de asemenea e o căsuță care poartă pecetea mea. Se găsește pe aceleași locuri cu o casă mult mai puternică pe care eu și Regele am clădit-o pe nisipurile țărmului întins așa kilometri și kilometri, și care ne-a dat totdeauna la toți o mare bucurie. Dar soarta n’a vrut ca Regele să locuiască vreodată această casă, și să o locuiesc singură, era prea dureros. Ajunsese prea mare pentru mine, era o casă care trebuia umplută. Am dat-o atunci mamei Regelui. Amintindu-mi de propria-mi dorință fierbinte să am ceva al meu, i-am menit să aibă și ea o casă de netăgăduit a ei. Așa a trecut Cara Dalga în stăpânirea ei, iar eu am luat pentru mine micul adaus pe care îl pregătisem lui Mihai. Mihai, astăzi, trăiește în palate, nu mai e băețelul care se joacă pe un mal de Mare, și din clădirea de nimic am făcut o mică locuință de vis în care eu și Ileana aveam tocmai bine loc, pentru că eu și Ileana ne împărtășim totdeauna din toate. Iar de jur împrejurul acestei mici și stranii clădiri am desenat o grădină pardosită cu locuri mari goale la mijloc în care am sădit strălucite petunii, o floare care ține deopotrivă la soare și vânt și la uscăciune. Urmarea a fost o bucurie a ochilor. Casa părea căzută din cer pe un covor roșu aprins. Și mireazma era așa de tare că străbătea până jos la țărm și era cu noi când ne scăldam în Mare”. Cara Dalga („Valul Negru”, cum i-a spus în turcește regina), proiectată tot de Mario Stoppa (1928), a fost vândută de Carol al II-lea (1932), devalizată de Armata Roșie (1944) și naționalizată (1948) ajungând complexul Bar Orient – Restaurant Unirea. Cu minaretul distrus, nu se știe când, și schimbând proprietarii (2006) a rămas într-o stare precară și cu perspective gri.

Vizavi de palatul regal, același Mario Stoppa a proiectat (1930) Vila Știrbey, la comanda prințului Barbu Știrbey, după ce anterior proiectase și vila acestuia din Brașov (1925), foarte probabil recomandat de regina Maria. Beneficiarul a fost una dintre cele marile personalități ale vremii, cu o avere impresionantă, în foarte bună relație cu casa regală și o prezență absolut remarcabilă. Pământurile, pădurile și viile de la Buftea, din Olt, Iași și Teleorman și administrarea unor mari societăți ca Steaua Română, Uzinele Reșita, Titan-Nădrag-Călan, Astra sau Societatea Generală de Asigurări din București i-au adus bunăstare. Numirea ca administrator al Domeniilor Coroanei (1913), apropierea de familia regală în timpul refugierii la Iași (1916-1918) și prietenia cu regele Ferdinand, al cărui consilier personal a fost, l-au adus în prim-planul politicii. Regele i-a cerut (1927) să formeze guvernul, idee neacceptată de partide, care a durat două săptămâni. Moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) i-a încheiat rolul de „eminență cenușie”. Rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat și negru, cu look englezesc, și-a câștigat supranumele de „Prințul negru”, „Rasputin al Balcanilor”, dar mai ales prietenia reginei Maria. Care avea să-i aducă notorietate (nu întodeauna favorabilă, apropo de zvonurile legate de paternitatea principesei Ileana) și să-i creeze un mare dușman în persoana lui Carol al II-lea. Vila construită la Mamaia, în stil Art Deco dar păstrând minaretul (la fel cu cel de la Balcic sau… de peste drum), a fost semnul concret că prințul dorea să fie (și) mai aproape de regină. Dar între vile s-a aflat palatul: regele Carol al II-lea i-a „convins”, pe Barbu Știrbey să plece în exil la Paris, iar pe propria sa mamă să-și găsească refugiu la Balcic! Vila a rămas Marinei Știrbey, una dintre fiicele prințului.

Din fosta alee Ecrene (numele ultimei localități românești de la țărmul Mării Negre în perioada interbelică – în prezent Kranevo), fostul palat regal i se oferă cu generozitate privitorului: totală, pentru că pe latura nordică, gardul e spart și cine vrea să intre pe proprietate, poate! Cum facem parte din generația celor care respectă instituțiile, de la semnele de circulație până la dreptul de proprietate, ne mulțumim să fotografiem de la distanță. Și să ni-i imaginăm plimbându-se în curte pe regina Maria, regele Mihai și mama sa, Elena, regina Sofia a Greciei cu fiul ei, viitorul rege Paul (1947-1964), regina Marioara a Iugoslaviei, Philip, viitor duce de Edinburgh și soţ al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii sau mareşalul Piłsudski, conducătorul Poloniei interbelice. Nu prea-i vizualizăm pe ofițerii aviatori, cu atât mai puțin pe tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. O fi de la iarba și tufele care cresc neîngrijit pe pământul negru, pentru flori şi legume, adus chiar de regina Maria pentru a-l pune peste nisipul dintre mare şi lac. Vila Cara Dalga e într-o stare și mai rea: pânza verde așezată peste gardul care o înconjoară încercând fără succes să mascheze paragina. „Este o căsuţă perfectă pe care am aranjat-o cu ceea ce consider eu a fi un gust desăvârşit!”: scria regina când s-a mutat aici, în august 1928: nimic din aceste cuvinte nu se mai vede! Pe faleză vedem stația telegondolei și ne gândim că poate e mai palpitant să te plimbi la 50 de metri deasupra plajei decât să te bucuri de niscaiva istorie la sol. Paradoxal, vila Știrbey, fostă Rainbow (!?) după 1989, arată cel mai bine! În plus, mai este și-n renovare! Meșterul care repară acoperișul a făcut o pauză urmărindu-ne cum facem poze. Este încântat că-l fotografiem, dar noi vrem să prindem minaretul! Același ca la Tenha Juvah din Balcic, păstrând același sentiment pentru a-l purta până la soare!Pe poarta palatului regal scrie că acolo va fi Muzeul Național Regina Maria (trebuia să fie deja, deocamdată e la… Balcic). Vila Știrbey se restaurează, rămâne sub semnele exclamării și întrebării vila Cara Dalga. Titi de pe bordul mașinii jandarmeriei ne zâmbește de sub ochelarii de soare și ne urează drum bun spre casă. Să fim optimiști 😊.

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.