By Ioana & Călin

Stăteam noi liniștiți pe facebook și cum stăteam așa, deodată ne-a apărut pe wall un anunț: cică se deschide un muzeu, al oamenilor obișnuiți! Aaaa, păi oamenii obișnuiți suntem și noi, la muzee ne place să mergem, deci… Unde se-ntâmplă? La Ploiești? Adicătelea în vecini, hai să mergem la vernisaj!

Sigur că atunci când stai în raza de atracție a unei planete urbane cu două milioane de locuitori e destul de greu să te lupți cu gravitația: în mod evident, se întâmplă mai multe la București decât la Ploiești, iar dacă și modelul de dezvoltare național este unul de tip latino (toate se întâmplă mai întâi la Buenos Aires, după care ajung și-n Rosario, să zicem…), e clar că bătălia-i dură. Totuși, de la margine de Ilfovshire cele două orașe se văd un pic altfel și, indiscutabil, Dallasul de Prahova, fostă capitală a petrolului românesc, are atuurile lui! Ne-am adus aminte de Casa Hagi Prodan, pe care am văzut-o și ne-a plăcut tare mult, dar și de concertele de la filarmonica locală, care ne-au făcut mai frumoase câteva seri. De data asta, a fost vorba de altceva: de un muzeu (are și muzee Ploieștiul), dar un altfel de muzeu – al oamenilor obișnuiți! De multă vreme spunem că lumea nu mai vrea să vadă doar vitrine cu obiecte vechi sau și mai vechi, pe care nu are voie să le atingă, uneori nici să le fotografieze nici „doar cu telefonul” și nici „fără blitz” (am scris și despre un astfel de loc!). Oamenii vor să afle despre alți oameni, din alte vremuri: cum trăiau, ce făceau, cum se îmbrăcau, ce mâncau, cât de bine le era, cât de mult trebuiau să se zbată ca să le fie atât de bine. Preocupări de oameni obișnuiți, mai degrabă decât vieți și fapte ale voievozilor, despre care am tot învățat la școală. Pentru că istoria fiecăruia dintre noi e, de fapt, ce-am strâns și ce-am folosit din istoriile celor de dinaintea noastră, fie-ne rude, vecini, cunoscuți sau doar conaționali! Dar și pentru că, statistic vorbind, probabilitatea de a avea viața bună a unui om obișnuit este mult, mult mai mare decât aceea de a ajunge… voievod, eventual mare boier! Am ajuns la poarta casei de secol 19 către secolul 20 a doua zi după deschidere și ne-a atras atenția că eram în fața unui spațiu pentru expoziții, cursuri și evenimente, pe strada Miciurin la numărul nici nu se putea altfel decât 1!

Miciurin!? Prima oară am auzit de Miciurin ajunși la București, în toamna lui ’90, ca studenți la Marketing. Trecea 41 pe bulevardul care, deși se numea așa, era faimos pentru linia tramvaiului și cunoscut pentru că tăia alt bulevard, 1 Mai, pe care mergeam cu 300-le spre căminele ASE-ului din Agronomie. Prima stație după intersecție era Domenii, unde am piețărit vreo patru ani… Mai auzisem că Miciurin ăsta era capabil să încrucișeze tot felul de plante și să scoată producții record la hectar. Și… cam atât, că noi doar mâncam, nu și studiam fructele și legumele. Când am văzut acum că MOO locuiește pe Miciurin 1 am zis că merită să digi-săpăm un pic să aflăm mai multe despre Ivan Vladimirovici. Care s-a născut (1855) în vremea Războiului Crimeeii la Miciurovka, raionul Pronsk, gubernia Riazan, în Imperiul Rus și a început să se ocupe, la 20 de ani, de selecția pomilor fructiferi: inițial pe un teren de 500 de metri pătrați, un sfert de secol mai târziu la o fermă de 13 hectare! Anticipând vremurile, va ceda statului pepiniera sa experimentală (1918) dar o va conduce în continuare. Va trece cu bine și de analiza ordonată de Lenin (1920), iar Consiliul Comisarilor Poporului va declara livada, trei ani mai târziu, de importanță națională! Devenită stațiune de selecție genetică (1928), se va transforma în Laboratorul central genetic Miciurin (1934). Aici a început creșterea hibrizilor de caise, cireș dulce și struguri în zonele nordice și i-a îmbunătățit pe cei de măr și păr. Miciurin a rămas faimos pentru că a creat peste 300 de soiuri de plante (una singură numită după el, Aronia mitschurinii) și a dat numele mai multor localități și străzi (inclusiv bulevardul cu 41!). A, și pentru zicerea lui: „nu ne putem aștepta la favoruri din partea naturii. Să i le luăm – asta e sarcina noastră!”. A fost un fel de lider al biologiei miciuriniste, evident sovietice, în competiție cu biologia weismannist-morganist-mendelistă, evident capitalist (ce noroc că are Wikipedia linkuri pentru toate biologiile astea…).

Dar să revenim la numărul 1. Am intrat în curtea casei abia renovată și recondiționată pentru a găzdui întâmplări culturale pentru oameni obișnuiți. Ne-a plăcut afișul cu „Cea mai mare expoziție de fotografie retro din România: Litoralul anilor 50-80” și, înăuntru, am aflat că putem face tot ce ne place. Combinația de color (vederile) și alb-negru (pozele) ne amintește că, la mare, ca-n viață, așteptările erau mai colorate decât realitatea. Faine cuferele, cam interbelice (ai noștri nu foloseau duffel-bagurile vesticilor – le-am văzut într-unul din filmele cu Mărgelatu, nu pentru turism, ci la cărat odoare…). Ioanei i-a plăcut oglinda: este restaurată și de cumpărat pe Kolectionarul. De pe un perete, o domnișoară ne zâmbește relaxat, îndrăzneț și alb-negru într-o frumoasă belvedere de deasupra hotelului din Olimp… Surpriză, gazda a întors câteva panourile cu vederi! Văzând textele de pe verso, cuvintele și scrisul, ne-am amintit de ritualul trimiterii vederilor de la mare. Unul foarte important, de la cumpărarea lor și a timbrelor, la scrierea acestora și punerea la poștă. „Cele mai calde/călduroase salutări din frumoasa stațiune… îți/vă transmit / te/vă pupăm cu mult drag…”. Scris cu stiloul Flaro, cel românesc sau Hero, cel chinezesc; de obicei oblic, aproximativ la 45 de grade, sud-vest – nord-est (uneori, aproape de est textul începea s-o ia la… plajă). Timbrul, de cele mai multe ori cel de 40 de bani cu biserica de la Densuș, nelipsit din clasoarele de dinainte de ’89, era lipit cu ADN propriu (adezivul de pe spate era tot mai puțin și abia prindea…) și bine apăsat cu degetul mare, să nu se dezlipească. Urma drumul până la cutia poștală, echivalentul unei misiuni aproape ca-n filmele de comando, care trebuia musai îndeplinită cu succes! Ce mult ne-a plăcut cutia pentru pălării, probabil a vreunei doamne din înalta societate ploieșteană de acum un secol! La muzeul județean n-am fi putut, dar la muzeul oamenilor obișnuiți, și-a făcut Ioana poză cu ea 😊!

Ne-am bucurat că am avut vreme să stăm la o șuetă cu Bogdan Stoica despre patrimoniul cultural pe care îl (mai) avem și c(ât)e mai putem face cu el. Și-n Ploiești, și-n alte locuri de pe la noi, mai sunt o grămadă de case vechi, pline cu lucruri și cu povești care merită să fie descoperite și făcute cunoscute celor care sunt curioși să afle ce a fost, ca să înțeleagă ce este și să anticipeze ce-ar putea veni! Ei, dar de la Bogdan am aflat și, probabil, cel mai bun banc al ultimilor (cel puțin) 20 de ani! Cică atunci când au ajuns conchistadorii pe țărmul viitoarei Americi au trimis un negociator să intre-n vorbă cu localnicii. Care au trimis și ei un negociator să vadă ce vor străinii ăia. S-au întâlnit negociatorii pe plajă și cum niciunul nu vorbea limba celuilalt au încercat să se înțeleagă prin semne (a se vedea imaginile de mai jos 😊). Primul a „semnalizat” străinul, care i-a arătat localnicului degetul arătător. Răspunsul a venit imediat, cu arătătorul și degetul mijlociu ridicate în V! Conchistadorul a replicat cu palmele unite în vârful degetelor, iar localnicului i-a răspuns mișcând palma mâinii drepte paralel cu nisipul. După ce s-au privit în ochi câteva momente, fiecare s-a îndreptat spre ai săi. Cum a fost, l-au întrebat cei de pe corabie pe al lor? Nasol… Va trebui să ne luptăm cu localnicii! De ce!? Păi, i-am arătat că dacă ni se opun, vom ucide o sută dintre ei, iar el mi-a răspuns că vor omorî două sute dintre noi! Atunci i-am spus că le vom arde și casele, iar el mi-a răspuns că ne vor rade corabia!! Și, cum a fost, l-au întrebat localnicii pe al lor? Foarte bine, străinii sunt oameni de treabă! Cum așa, ce ți-a zis? Păi, mai întâi mi-a spus că îl cheamă Țăruș, iar eu i-am răspuns că pe mine mă cheamă Iepure! Apoi m-a întrebat dacă sunt de casă, iar eu i-am zis că sunt de câmp!! Sigur o să ne înțelegem cu oamenii ăia de pe corabie! Istoria ne-a arătat cum s-au înțeles, dar noi am râs și am reconfirmat că nu suntem noi de vină pentru ce înțeleg ei și nici viță-versa 😊.

Abia așteptăm următoarea întâmplare: va fi o expoziție despre cum mergeam la școală în vremurile care am mers și noi la școală! O să aducem gem de prune și sirop de corcodușe, pe care abia așteptăm să-l mixăm cu apa de foraj de mare adâncime de la cișmeaua din curte și să-l savurăm la taclale.

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.