By Călin și Ioana Vegheș
Apa e motivul pentru care oamenii sunt aici din vechime: Dunărea mare și generoasă le-a dat pământ fertil și izvoare bune, iarbă grasă și pește mult, iar ei și-au așezat vetrele lângă fântâna cu apă bună. Pe care au îngrijit-o, apărat-o sau, la nevoie, ascuns-o pentru a-i păstra apa și povestea până-n zilele noastre.
„Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi puțin, oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul…”. Așa i-a zis Spânul fiului de crai ducându-l înspre fântâna cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături, adâncă și care n-avea nici roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă. „Ei, da’ ce răcoare-i aici! Chima răului pe malul pârăului! Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!”.
De unde să știe „bobocul” că dulce-vorbitorul avea să-i ia cartea, banii, armele și, în cele din urmă, locul, în drumul peste nouă mări, nouă țări și nouă ape mari către împărăție, după cum molcom povestește Ion Creangă?
Să fi știut și bizantinii povestea lui Harap Alb și să fi dat tocmai peste locul fântânii? Să-i fi-ncercat apa dulce și rece și să fi zis că-i prea bună ca să n-ajungă la toată lumea? Sau, pur și simplu, să fi gândit strategic creând o sursă de alimentare pentru oștenii cetății și locuitorii acesteia?
Cert e că și-au folosit toată măiestria și au săpat o galerie în pantă, lungă de 26 de metri, până la izvorul cu apă bună. Deasupra căruia au făcut o cameră din cărămidă – cu acoperișul în formă de piramidă! – pentru puțul pătrat în care au adus apa, aflat la 14 metri în afara zidului de sud al cetății! Ei, de-ar fi știut dușmanii că apărătorii își luau apa chiar de sub picioarele lor… Și dacă ar mai fi știut și cât de bună era apa!
Norocul nostru că n-au știut, iar azi putem coborî cam cât înălțimea unui bloc cu șase etaje pentru a ne bucura de răcoarea tunelului și prospețimea apei din fântâna secretă a cărei existență a fost descoperită din greșeală, iar a cărei poveste am aflat-o de la doamna de la micul muzeu de la intrare, care ne-a însoțit pe durata vizitei!
Trebuie că romanii au construit Sucidava pe urmele vechii așezări a sucilor, unul dintre numeroasele triburi geto-dace, pe un promontoriu aflat lângă Dunăre, într-o poziție perfectă pentru a veghea ce duce fluviul și a opri ce nu trebuie să treacă. Zece turnuri de apărare strângeau zidurile ridicate în timpurile cezarilor Gallienus și Aurelian, fortificația fiind apoi înconjurată de o așezare din ce în ce mai prosperă datorită comerțului.
Urmele străzilor pavate, ruinele termelor, cele 176 de pilae ale clădirii cu hypocaust, dar și fundațiile bazilicii creștine stau mărturie. Vestea bunăstării s-a răspândit, poate prea departe, așa că goții și hunii au devastat orașul după cât li s-a părut că e destul. Ultimii, cam pe la jumătatea secolului V, l-au lăsat într-o stare dezolantă, care l-a impresionat până și pe Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Cel pe care îl știm drept Iustinian I cel Mare a decis să-l reconstruiască din temelii numai că nici slavii și, mai ales, nici avarii n-au fost încântați de o asemenea risipă și l-au readus la nivelul solului.
Că orașul a fost un veritabil cap de pod roman, mai ales după retragerea aureliană, e dovedit și de ce-a mai rămas din piciorul podului de 2400 de metri peste Dunăre, care ducea la colonia Oescus din Moesia Inferior, ridicat în vremea lui Constantin cel Mare (328) pe piloni de piatră și mortar, dar din lemn.
Foarte probabil că de la prea mult lemn i s-a și tras: pentru că dacii nu descoperiseră încă litoralul bulgăresc al Mării Negre, iar de prietenie peste Dunăre avea să fie vorba abia după vreo 1600 de ani, poate goții, poate romanii s-au săturat să se tot hârjonească de-o parte și de cealaltă a fluviului și i-or fi dat foc la numai câteva decenii după inaugurare…
Secolele au trecut peste Sucidava, Dunărea s-a îndepărtat la aproape un kilometru și banii europeni au readus la viață zidurile romano-bizantine și fântâna secretă din a cărei apă sorb miresele, pentru a fi iubite și a avea o căsătorie fericită, dar și vizitatorii, încă mirați că au descoperit locul unde s-a născut Harap Alb…
Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.
patrimark.org 