by Călin & Ioana Vegheș

Sf. Google zice că între Cabo da Roca și Sulina, extremele continentale ale Europei, sunt numai 3960 de kilometri, ce ar putea fi făcuți la pas (că tot e vremea numărului zilnic de pași) în doar 814 ore. Nu le văzusem, deși ajunseserăm aproape de ambele și cum trebuia să începem de undeva, am zis să fim o țâră patrioți și s-o facem de la capătul nostru…

Așa că, fix de Ziua Dunării, am pornit către Europolisul descris de Eugeniu Botez (1874-1933) sub pseudonimul Jean Bart, comisar maritim la Sulina acum un secol și un pic! Spre care circulă azi navele de pasageri Navrom, sau șalupele rapide care ajung în 90 de minute (de trei ori mai repede) din Tulcea la capătul Uniunii Europene. Capăt doar geografic pentru că istoric este punctul său de început: până să fie UE, a fost CED, iar până să fie Bruxelles, a fost Sulina!

L-am lăsat visând la un caston cu lăptic pe Pufuleț, pisoiul amator de… pufuleți (în lipsă de altceva, buni și ăștia că a auzit el că vin vremuri grele și-a zis că nu-i oportun un refuz 😊), ne-am îmbarcat, ne-am pus vestele de salvare și am pornit pe brațul canalizat sub oblăduirea Comisiunii Europene a Dunării și direcția inginerului britanic Charles Hartley.

 

Puține lucruri interesante în afara celor doi pelicani ieșiți la plimbarea de dimineață și a unei zburătoare gri-maro, la fel de iute ca barca noastră motorizată. Poate, totuși, vorbele pilotului explicând unui pasager, curios de ce scrie „De vânzare” pe multe din casele de pe mal … că „nu mai merge treaba”.

Orașul e simplu: șase străzi (de la I la VI) paralele și 13 (cu denumiri cu rezonanță națională) perpendiculare pe Dunăre. Strada I e cea mai fățoasă fiind cheiul vechiului port de mărfuri și actualul debarcader pentru pasageri, locul cam tuturor magazinelor și teraselor, al primăriei, catedralei ortodoxe Sf. Nicolae și Alexandru, palatului CED, azi sediul Administrației Fluviale a Dunării de Jos și al agenției loto (n-am avut noroc la 6 din 49, dar cum era s-avem noi dacă un oraș întreg n-a fost mai breaz…).

 

Totul are un aer de „ce să-i faci, și noi p-aici, nu c-am fi vrut, da’ asta e…”. Pare greu de imaginat că orașul ăsta chiar a fost un port important, mai mult, porto-franco (1870-1931), adică un fel de rai al comerțului liber cu mărfuri de toate felurile, din toate colțurile lumii și casă pentru armeni, austrieci, bulgari, croați, danezi, englezi, evrei, francezi, germani, greci, italieni, lipoveni, muntenegreni, polonezi, români, ruși, sârbi, turci sau unguri (enumerați alfabetic, să nu se supere nimeni!).

I-am descoperit istoria pitorească în excelenta Monografie a orașului Sulina a lui Gheorghe Comârzan!

Doi căței localnici ne-au ghidat de la Dunăre până la mare hârjonindu-se plini de bucurie, speranță și perseverență! Am încercat tot cu pufuleți, nu le-au plăcut, dar poate au căpătat ceva mai bun de ronțăit de la barul-terasă de pe plajă.

Farul Vechi, l-am văzut numai pe dinafară deoarece, din mai, a intrat în restaurare. A fost construit vreme de trei ani, pe atunci la doi pași (nu ca acum, la doi kilometri…) de mare, după planurile arhitectului englez Charles Ackroyd din Departamentul Mării Negre al administrației țariste, cele 13 lămpi cu petrol fiind aprinse prima dată la 25 octombrie 1841 bătând 15 mile marine de la înălțimea celor 17,80 metri. După Războiul Crimeii, l-a preluat, cu tot cu Dunăre, Administrația Farurilor Otomane din Marea Neagră (1856), care l-a predat CED (1879) pentru 60 de ani. Sub administrație românească a funcționat până la 6 ianuarie 1986 când a fost stins, iar după încă niște ani devine muzeu (2003), principalul și singurul obiectiv turistic al orașului.

 

 

Așteptând la un frappé șalupa de întoarcere, încă sub impresiile nisipului fin, mării curate, a hamsiilor sen-za-țio-na-le și a stolului de vreo 300 de cormorani trecând razant cu marea la vreo 100 de metri de țărm, probabil în căutarea vreunei piscine libere, mi-a revenit „Speranța”! De aici trebuie să fi pornit căpitanul Anton Lupan cu goeleta sa pe urmele prietenului său Pierre Vaillant ajungând hăt până-n Țara de Foc! Alături de cârmaciul Gherasim și bucătarul Ismail, atât de autentic jucați de Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu și Jean Constantin… Și m-am întrebat cum ar fi fost ca o replică a „Speranței” (probabil cea mai faimoasă corabie românească, la concurență cu bricul „Mircea”), să fi făcut zilnic călătorii din Sulina spre portul vechi al Constanței. Sau măcar să fi fost deschisă spre vizitare tuturor celor dornici să (re)trăiască atmosfera din „Toate pânzele sus!”…

 Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.