Pesto Dobrogenovese

by Călin&Ioana Vegheș

Povestea lor a fost scrisă prima dată de Sükrüllah bin Sehab-ed-din Ahmed și așa am aflat de zidurile ridicate pe Dealul Gras. Șase secole mai târziu le vedem restaurate, iar istoria lor readusă la viață. Dacă arheologii vor descoperi și urme de usturoi, busuioc, pătrunjel, parmezan, ulei de măsline sau muguri de pin, atunci vom ști sigur că ele au fost ridicate din banii strămoșilor lui Cristofor Columb…

Dobrogea, Dobrogea… Praful și mărăcinii, vântul de stepă, chipul teluric și generos al fiicei de rege get și dansatoare tătăroaică, așa cum le-a văzut și simțit cu stiloul Geo Bogza, ademenesc.

De-ar fi vorba numai despre frumusețea locurilor, ai putea sta oriunde, iar de acolo să începi să explorezi. Căci, odată ajuns, călătorul se transformă într-un explorator care descoperă și se lasă încântat de locuri, lucruri și oameni. Și cum orice drum pornește de undeva, punctul de start contează.

Am plecat mai dinspre nord, de lângă Tulcea, de la ieșirea din Somova spre Issacea, unde se află Casa Varvara. O alegere ins-pi-ra-tă: un loc frumos, cu pelicani veniți la aterizare pe Dunărea învecinată plină de pește, unde se doarme bine în camere primitoare și confortabile și, esențial, se mănâncă gustos și sănătos feluri făcute acasă și in casa îmbinate într-un delicios potpuriu culinar româno-italienesc.

Îți vine să tot stai, nu să pleci, dar Dobrogea te cheamă.

Așa că după un mic dejun pur și simplu savuros ne-am amintit cu ce-i șade bine călătorului și am luat-o în tihnă spre Sarichioi cu gândul să ajungem, în sfârșit, la cea mai faimoasă cetate medievală din aceste părți. O oră de mers lejer printre eoliene și floarea soarelui, pe un drum bun, care face legătura între Marele Fluviu și Marea Neagră, relaxează și încântă pe deplin.

Agighiol și Sabangia spun că suntem pe un tărâm în care s-au amestecat neamuri și culturi, iar rezonanțele turcești și tătărești, foarte sonore, prezente și potrivite cu ce vedem. La vreo doi kilometri de sat, pe Dealul Gras – un dâmb masiv de calcar jurasic care stă deasupra lacurilor Razim și Babadag – strălucesc în bătaia soarelui zidurile cetății Enisala, ridicate de bizantini, întărite de genovezi și întreținute de turci, câtă vreme le-au păsat. Cum harta și-a tot împins centrul de greutate înspre vest, Enisala, Dobrogea, ba chiar și Marea Neagră au ajuns tot mai la periferie, cu toate cele care decurg de aici…

Anii cei mai buni ai cetății au fost în cei în care, în cursa pentru supremația comercială cu venețienii, pisanii sau amalfitanii, genovezii au navigat până după Bosfor pentru a-și clădi propriile contoare.

Perla prosperei rețele pe care au creat-o începând cu il fondaco deschis, încă la 1155, cu voia bazileului Bizanțului, în Pera Galatei, a fost Caffa (azi Feodosia, în Crimeea), rămasă în istorie mai puțin ca punct-cheie pe Drumul Mătăsii și mai ales ca loc din care a început marea epidemie de ciumă în Europa (1347).

Mai puțin port și mai mult fort, cu ziduri groase de trei și înalte de 6-7 metri, Enisala, menționată în portulane ca Bambola sau Pampulo, a supravegheat ruta corăbiilor genoveze încărcate cu mărfuri aduse din îndepărtata Asie pentru obrazele subțiri dar cu stare ale Europei. Misiune de care s-a achitat fără probleme, cumva chiar plictisitor, în tot acest timpul neîntâmplându-se nimic spectaculos sau măcar demn de reținut de către istorici sau birocrați.

La sfârșitul secolului 14 cetatea a intrat în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân dar, după ce Bizanțul a căzut sub Mehmet Cuceritorul (1453), turcii au avansat tot mai mult spre nord și au ocupat-o împreună cu pământurile din jur. Sufocată și de nisipul care a colmatat ieșirea spre mare, aflată în afara drumurilor comerciale și a intereselor militare, vechea cetate Yeni-Sale, devenită „noua așezare” măcar după numele turcesc, n-a mai contat, drept pentru care a fost lăsată în plata condițiilor schimbătoare ale vremii și vremurilor.

Noroc cu Uniunea Europeană și programul ei operațional pentru… pescuit, care a oferit fondurile cu care Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea a putut s-o restaureze. Așa ne putem bucura acum de bastionul zvelt al porții principale, de măiestria meșterilor bizantini și islamici oglindită în frumoasa oarbă dublă a turnului de poartă, dar și de peisajele schițate de plauri, stâncării și stufărișuri, atât de dobrogene…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Sulina.Și de la capăt

by Călin & Ioana Vegheș

Sf. Google zice că între Cabo da Roca și Sulina, extremele continentale ale Europei, sunt numai 3960 de kilometri, ce ar putea fi făcuți la pas (că tot e vremea numărului zilnic de pași) în doar 814 ore. Nu le văzusem, deși ajunseserăm aproape de ambele și cum trebuia să începem de undeva, am zis să fim o țâră patrioți și s-o facem de la capătul nostru…

Jean Bart la Sulina

Așa că, fix de Ziua Dunării, am pornit către Europolisul descris de Eugeniu Botez (1874-1933) sub pseudonimul Jean Bart, comisar maritim la Sulina acum un secol și un pic! Spre care circulă azi navele de pasageri Navrom, sau șalupele rapide care ajung în 90 de minute (de trei ori mai repede) din Tulcea la capătul Uniunii Europene. Capăt doar geografic pentru că istoric este punctul său de început: până să fie UE, a fost CED, iar până să fie Bruxelles, a fost Sulina!

L-am lăsat visând la un caston cu lăptic pe Pufuleț, pisoiul amator de… pufuleți (în lipsă de altceva, buni și ăștia că a auzit el că vin vremuri grele și-a zis că nu-i oportun un refuz 😊), ne-am îmbarcat, ne-am pus vestele de salvare și am pornit pe brațul canalizat sub oblăduirea Comisiunii Europene a Dunării și direcția inginerului britanic Charles Hartley.

 

Puține lucruri interesante în afara celor doi pelicani ieșiți la plimbarea de dimineață și a unei zburătoare gri-maro, la fel de iute ca barca noastră motorizată. Poate, totuși, vorbele pilotului explicând unui pasager, curios de ce scrie „De vânzare” pe multe din casele de pe mal … că „nu mai merge treaba”.

Orașul e simplu: șase străzi (de la I la VI) paralele și 13 (cu denumiri cu rezonanță națională) perpendiculare pe Dunăre. Strada I e cea mai fățoasă fiind cheiul vechiului port de mărfuri și actualul debarcader pentru pasageri, locul cam tuturor magazinelor și teraselor, al primăriei, catedralei ortodoxe Sf. Nicolae și Alexandru, palatului CED, azi sediul Administrației Fluviale a Dunării de Jos și al agenției loto (n-am avut noroc la 6 din 49, dar cum era s-avem noi dacă un oraș întreg n-a fost mai breaz…).

 

Sulina lui Jean Bart

Totul are un aer de „ce să-i faci, și noi p-aici, nu c-am fi vrut, da’ asta e…”. Pare greu de imaginat că orașul ăsta chiar a fost un port important, mai mult, porto-franco (1870-1931), adică un fel de rai al comerțului liber cu mărfuri de toate felurile, din toate colțurile lumii și casă pentru armeni, austrieci, bulgari, croați, danezi, englezi, evrei, francezi, germani, greci, italieni, lipoveni, muntenegreni, polonezi, români, ruși, sârbi, turci sau unguri (enumerați alfabetic, să nu se supere nimeni!).

I-am descoperit istoria pitorească în excelenta Monografie a orașului Sulina a lui Gheorghe Comârzan!

Doi căței localnici ne-au ghidat de la Dunăre până la mare hârjonindu-se plini de bucurie, speranță și perseverență! Am încercat tot cu pufuleți, nu le-au plăcut, dar poate au căpătat ceva mai bun de ronțăit de la barul-terasă de pe plajă.

Farul Vechi, l-am văzut numai pe dinafară deoarece, din mai, a intrat în restaurare. A fost construit vreme de trei ani, pe atunci la doi pași (nu ca acum, la doi kilometri…) de mare, după planurile arhitectului englez Charles Ackroyd din Departamentul Mării Negre al administrației țariste, cele 13 lămpi cu petrol fiind aprinse prima dată la 25 octombrie 1841 bătând 15 mile marine de la înălțimea celor 17,80 metri. După Războiul Crimeii, l-a preluat, cu tot cu Dunăre, Administrația Farurilor Otomane din Marea Neagră (1856), care l-a predat CED (1879) pentru 60 de ani. Sub administrație românească a funcționat până la 6 ianuarie 1986 când a fost stins, iar după încă niște ani devine muzeu (2003), principalul și singurul obiectiv turistic al orașului.

Sulina

 

 

Așteptând la un frappé șalupa de întoarcere, încă sub impresiile nisipului fin, mării curate, a hamsiilor sen-za-țio-na-le și a stolului de vreo 300 de cormorani trecând razant cu marea la vreo 100 de metri de țărm, probabil în căutarea vreunei piscine libere, mi-a revenit „Speranța”! De aici trebuie să fi pornit căpitanul Anton Lupan cu goeleta sa pe urmele prietenului său Pierre Vaillant ajungând hăt până-n Țara de Foc! Alături de cârmaciul Gherasim și bucătarul Ismail, atât de autentic jucați de Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu și Jean Constantin… Și m-am întrebat cum ar fi fost ca o replică a „Speranței” (probabil cea mai faimoasă corabie românească, la concurență cu bricul „Mircea”), să fi făcut zilnic călătorii din Sulina spre portul vechi al Constanței. Sau măcar să fi fost deschisă spre vizitare tuturor celor dornici să (re)trăiască atmosfera din „Toate pânzele sus!”…

Plaja Sulina

 Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

 

Acasă la Kir Avramidi

Dobrogea a fost și este ceva special: n-am o explicație anume pentru ce mă atrage la ea și nici de ce mă bucur întotdeauna când o revăd. Când se ivește dealul de deasupra Dunării, la Cernavodă, pare să fie intrarea în altă țară! Aveam regretul că n-am explorat-o în adâncurile ei niciodată așa că spre sfârșit de iunie am pornit spre Somova cu entuziasmul dat de bucuria deja anticipată a întâlnirii.

Așteptam mult plat și și mai mult praf, drumuri desfundate si…iar mult praf. Dar am dat de șosele bune, dealuri, văi și alte dealuri, toate neașteptat de verzi! Să tot conduci de plăcere!

Capidava, pe care o mai văzusem acum cinci ani, e în șantier. Vechea fortăreață romană, apoi bizantină, e în plină resturare, urmând să le amintească vizitatorilor despre faima imperiilor care au stăpânit și controlat Dunărea și de aici.

Și la Saraiu ne-am împiedicat de ceva😊. De măgărușul proțăpit în mijlocul drumului și bătând hotărât cu copita în asfalt într-un fel de „ai cui mai sunteți și voi și ce căutați pe aici?”, sub privirile plictisit-confuze ale colegilor de păscut la marginea drumului… N-am avut reacție nici măcar de-o poză… de, ardeleni neaoși… și când ne-am dezmeticit, calul… ăăă, pardon, măgărușul, plecase.

Cam pe la cea mai bună oră de siesta am ajuns și la Tulcea, unde am tras acasă la kir Avramidi, cea mai frumoasă casă din oraș încă de la momentul când a fost ridicată și neîntrecută până azi!

Povestea ei începe pe la 1890, când Alexe Avramide, deja un prosper om de afaceri, tocmește meșteri italieni pentru a clădi un adevărat palat pe locul cumpărat în buricul târgului, vizavi de biserica Sf. Nicolae, catedrala ortodoxă a orașului, pe cea mai bună stradă, atunci cu același nume ca al bisericii, astăzi Progresului poate și pentru că istoriei îi place foarte mult să fie ironică.

Banii n-au fost o problemă pentru tânărul ajuns, prin 1870, pe malul Dunării tocmai din capitala Epirului, Ioannina. Grecul sau albanezul (sau evreul?) Avramide (sau Avramidis?) – aici lucrurile nu-s chiar lămurite, a avut curajul să-și lase orașul natal, să bată 1200 și un pic de kilometri pentru a se angaja băiat bun la toate în prăvălia unuia dintre cei mai bogați negustori din Tulcea! Surprinzător și nu prea. S-o fi dus vorba despre Comisia Europeană a Dunării și mărfurile cărate de vapoarele Donaudampfschifffahrtsgesellschaft sau DDSG, rost de mare prosperitate într-un oraș în care încăpeau români, turci, greci, bulgari, evrei, ruși, armeni sau tătari, care creștea ca-n povești!

Kir Avramidi a furat nu numai meserie, ci și inima Elvirei Șnaidt, fiica patronului, cu care s-a căsătorit, au avut o familie frumoasă și au adunat o avere tot mai mare din comerțul cu grâne, transportul de mărfuri, fabrica de cherestea, morile și proprietățile agricole.

Casa Avramidi astăzi

La fel ca și familia, casa a fost în bună stare până la instalarea comunismului, când a trecut din proprietatea “exploatatorilor” în mâinile poporului chiar dacă, de cele mai multe ori, poporul habar n-a avut, dar nici n-a avut nimic împotrivă!

Casa Avramidi Tulcea
Casa Avramidi – lampion original

Golită sistematic de piesele de mobilier, operele de artă dar și decorațiunile interioare și exterioare, a devenit sediu pentru Comitetul Democratic Grec (1944), Muzeul Delta Dunării (1949) și Inspectoratul Școlar al Județului  Tulcea (1952-1953). După cum ne-a spus gazda amabilă întâlnită în actualul muzeu, parte a Complexului Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-Dobrogean, doar lampionul de deasupra ușii de intrare a mai rămas din tot ce s-a găsit cândva în acest veritabil palat…

După renovarea recentă, care i-a redat frumusețea și a reînviat și o notă din farmecul vremurilor de altă dată, la demisol a funcționat Art Cafe Casa Avramide, o cafenea în care tulcenii, mai ales cei tineri, să se bucure de manifestări culturale, ateliere de creație, cercuri literare, expoziții sau spectacole de teatru. Până anul trecut când, aproape ca toate lucrurile bune de pe la noi, s-a închis! Și cât am fi savurat acum o cafea alături de prăjitura preferată a lui Kir Avramidi, chiar la el acasă!

Dacă drumul vă poartă prin Tulcea, nu ocoliți Casa Avramide!

Să mai spunem că am aflat despre povestea ei și a familiei în proprietatea căreia a fost de pe blogul scriitorului Nicolae C. Ariton, de profesie tulcean, ale cărui postări, dar și cărți, sunt pline de lucruri interesante despre un loc care, pentru cei mai mulți dintre noi, este doar poarta de intrare în Delta Dunării…