by Ioana & Călin

Drumul șerpuiește când la vale, când la deal, pe lângă fluviul care parcă s-a răzgândit și nu mai vrea să se verse în Marea Neagră. L-am luat de la Cernavodă, apoi l-am lăsat să se ducă spre Hârșova și am oprit lângă zidul gros, pe un soi de tăpșan parcă mai uscat, cât să nu mă umplu de noroi de la primii pași…

Dunărea mai că roagă, iar istoria parcă imploră să intre-n poze: locurile sunt prea frumoase, iar faptele prea bogate pentru ca să rămână doar amintiri de moment. Am găsit și intrarea ascunsă după un panou care anunță că se fac lucrări de restaurare – bună treabă! De fapt, nu treabă, cât intenție, pentru că deși sunt semne de șantier, nu se văd nici constructori, nici prea multe în urma lor. Dau să intru și aud: „nenea, n-aveți să-mi dați și mie cinci lei?” Mă întorc și văd un băiat mai pirpiriu, dar care se dă bine înfipt în ghete. Îl întreb: „dar ce știi să-mi spui despre locul ăsta?”. Tăcerea care a urmat mi-a dat de înțeles că nu prea multe și am continuat: „dacă ai învăța niște lucruri despre locurile astea, cele întâmplate de-a lungul vremurilor și oamenii care l-au făcut faimos, le-ai putea povesti celor ca mine, care au ajuns până aici… Și ai primi nu cinci, ci poate zece lei!”. Clar, l-am luat prin surprindere dar, după câteva momente de nelămurire, a îndrăznit să-mi spună că „e o cetate romană” și, „oricum, nu prea vine lumea pe aici” s-o viziteze. Sigur, putea să-mi mai spună și că până să vină romanii, pe aici au fost geții, doar de asta-i zice „dava” (iar „capi” ar veni de la „cotitura” pe care o face Dunărea, fix înainte de piscul calcaros pe care se află cetatea – acuma, știm cu toții că pe lângă barză, mânz, viezure și încă niște vorbe, lucrurile sunt tot în curs de lămurire în privința limbii dacilor sau a geților). Revenind, îmi mai putea spune și că satul de acum, parte a comunei Topalu, a fost întemeiat de turcii dobrogeni, prin secolul 18, și că s-a chemat Calachioi – Kale-köy, satul cetății. Iar după ce Dobrogea a intrat în Regatul României, veterani ai Războiului de independență s-au așezat aici, urmați, la începutul secolului 20, de locuitori de lângă brațul Borcea. Cu cetatea romană și de încurajare și-a câștigat cei zece lei, dar tare mi-ar plăcea să știu că l-am inspirat și că a pus ideea în practică.

Dar asta a fost acum 13 ani! Între timp, tăpșanul a devenit parcare, în loc de noroi este asfalt marcat și iluminat, șantierul a fost închis, iar cetatea e bună de explorat. Povestea Capidavei începe cu așezarea geto-dacă pe care Vasile Pârvan a considerat-o capitala lui Dapyx. Romanii au ținut cu Roles (care, astfel, l-a învins, și cu un pic de trădare, pe Dapyx), au ars-o, dar au revenit constructiv în vremurile lui Traian transformând-o într-un castru măricel. Cohors I Ubiorum, apoi Cohors I Germanorum civium romanorum, venite tocmai din Germania au staționat aici. Goții au ignorat eforturile romane și, profitând de bellum Scythicum, l-au distrus. Tot răul spre bine: refăcut în a doua jumătate a secolului III, castrul a găzduit o unitate de cavalerie – cuneus equitum Solensium și o vexillatio Capidavensium. Zidurile groase de doi și înalte de șase metri, consolidate cu șapte turnuri de 11 metri, au dat încredere oamenilor, care s-au văzut locuind într-un civitas, punct vamal și port, într-un territorium Capidavense cuprinzând villae rusticae, vici și pagi. Apare și un C. Iulius Quadratus, princeps loci în Ulmetum și quinquennalis territorii Capidavensis. Cum imperiul trecuse deja la creștinism, Capidava devine și reședință episcopală. Liniștea plină de folos a durat până în a doua jumătate a secolului VI când, pe rând, cutrigurii, slavii și avarii au atacat regiunea și au forțat retragerea romano-bizantină din Dobrogea. Bizantinii vor reveni prin secolele IX-X și vor adăuga un zid de piatră și pământ care să apere bordeiele săpate în cetate. Arheologii au identificat șase niveluri de distrugere și reconstrucție și șapte de ocupare în cei 250 de ani bizantini. Până la 1000 de locuitori, stratiotai (grăniceri) bizantini, locuiau în 100 de bordeie, de 12-16 metri pătrați fiecare, în interiorul fortificației. Atacul pecenegilor (1046/1047), urmat de marea migrație a uzilor (1064) aveau să ducă la abandonarea definitivă a Capidavei.

            Povestea restaurării Capidavei am citit-o acum șase ani și jumătate. Totul a pornit de la buna intenție a Consiliului Județean Constanța (2009) de a reabilita cetatea și a o transforma în atracție turistică, desigur cu bani europeni. A urmat depunerea proiectului la Ministerul Dezvoltării (2010) și declararea acestuia ca eligibil pentru a primi finanțare (2013). Bugetul (15 milioane de euro) a fost licitat tot în 2013 de șase entități și câștigat prin descalificarea a cinci dintre acestea, poate și pentru că au subestimat valoarea proiectului la numai zece milioane. Contractul a fost încredințat în octombrie 2014, șantierul a fost deschis în martie 2015, lucrările fiind realizate pe baza documentației avizate de Ministerul Culturii, prin Comisia LIMES. De aici au început problemele. Prima, circulația banilor pe ruta Europa – Capidava, subiect interesant pentru DNA Constanța. A doua, restaurarea propriu-zisă, oprită în toamna lui 2015: „în cei doi ani, fortificațiile ridicate de Imperiul Roman în urmă cu două milenii au fost mutilate iremediabil sub ochii arheologilor responsabili de șantier. Muncitorii lipeau, cu ciment gri, bucăți albe similare celor de BCA și nu trebuia să fi făcut nici măcar o oră de arheologie ca să îți dai seama că monumentul istoric nu mai semăna cu o cetate, ci cu fațada neterminată a unui bloc uriaș. Orbi în fața desfigurării monumentului istoric, specialiștii trimiși pe șantier de Ministerul Culturii au avizat pe bandă rulantă fiecare etapă a construcției. Lucrările au fost oprite abia după intervenția procurorilor DNA”. Nu că ar fi fost singura „restaurare” tip geamuri termopan pe construcții medievale: cum am putea uita Poarta Sărutului din Târgu Jiu, spălată cu un furtun de apă sub presiune și îngălbenită în urma pierderii oxizilor și a sărurilor de fier, construirea unui bloc de patru etaje pe situl istoric al cetății Tomis sau, cel mai recent, „restaurarea” castrului Arutela (bine că l-am povestit)?

            Am început turul cu Muzeul Capidava care, în esență, prezintă prea puține lucruri despre Capidava! Totuși, de aici am luat biletele și am dat peste Ioan Zoba din Vinț și a sa „Cărare pre scurt pre fapte bune îndreptătoare”! Multe artefacte au fost descoperite aici începând din 1924, dar acestea au fost duse la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, acum închis pentru renovare (sperăm nici atât de lungă, nici la fel de neinspirată precum în cazul fortificației). Am pornit peste o pasarelă spre poarta cetății, am trecut pe sub bolta Porta Principalis (deși „principală”, este foarte îngustă – 2,50 metri, lățimea standard a unui car în antichitate – probabil pentru a fi mai ușor de apărat) și am pășit pe pavajul Via Principalis. Pe dreapta, zidurile unui fost depozit cu vânzare sunt continuate de cele ale încăperilor tot cu rost comercial (având în vedere numeroasele amfore, vase, măsuri și monede găsite). Traversăm pe o altă pasarelă spre zidul estic, unde se află locuințele, două foarte confortabile pentru acea vreme având băi cu instalații de încălzit apa! Zidul mai păstrează urmele incendiilor care au pustiit orașul la finele secolului VI. În colțul de nord-est sunt urmele bazilicii ridicate în cel mai înalt punct al cetății. De aici ajungem la poarta care duce spre Dunăre: lenivodezodedanub e foarte scăzut, ceea ce încurcă dar nu împiedică barjele să circule! Turnul nord-vestic a fost un phrourion, pe platforma sa fiind amplasată o baterie de ballistae, gata să stopeze corăbiile care nu și-au plătit taxele sau care îndrăzneau să ducă oșteni inamici. Trecem pe lângă fosta carieră de calcar, a cărei exploatare a sacrificat această parte a zidurilor, ocolim ciulinii uscați și florile de piatră galben-albastre, ajungem la Principia – vechiul comandament, apoi la horraeum, antrepozitul folosit (uneori drept cazarmă) până în anii de dinaintea retragerii bizantine și încheiem turul tot la poarta principală. Ne-a plăcut!La cotitură am văzut o cetate restaurată tragi-comic: Ministerul Culturii zice că executantul nu a respectat proiectul arheologilor, executantul spune că are aviz și că finanțatorul – Consiliul Județean – nu i-a cerut oprirea lucrărilor, Consiliul zice că i-ar fi cerut dacă Ministerul l-ar fi anunțat că sunt probleme, iar Ministerul spune că le-ar fi semnalat dar nu se cunoaște exact când, cui și cum! Cu gândul că intenția contează, ne-am bucurat amuzându-ne…

Acest articol este protejat de   Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com  și cu precizarea sursei.