Category blog

CAPĂTUL CONTINENTULUI

patrimark Leave a comment

By Ioana&Călin

Mai aveam două escale: o cafea la Safari Village și un city tour. Cafea n-am mai băut, dar am făcut un pic de safari prin village-ul de pe strada Turiștilor. Fain, poate o să și înnoptăm cândva. Zece minute mai târziu ajungeam la intersecția cu oficiul poștal al orașului cândva capitală a pământurilor dintre Dunăre și Mare.

Eoliene dobrogene

Ieșiți pe poarta cetății dobrogenoveze, am privit spre stânga, lacul Razelm și Marea Neagră, apoi spre dreapta, lacul Babadag și orașul omonim. Abia dacă se zărea panglica asfaltată ducând către el, dar știam că pe acolo ne era drumul. Trecuserăm pe lângă eoliene și lanuri de floarea soarelui prin Agighiol, Sabangia și Sarichioi, poate pe urmele lui Ibn Battuta, și mergeam spre încă un colț din Dobruca turcească. Am parcat la umbra teilor de pe strada Republicii și am inspirat aer de Sinaia Dobrogei, cum i-a zis Ion Simionescu inspirat de Coiun Baba (tatăl Oilor), Sultan Tepe (dealul Sultanului) și Ianik Bair (dealul ars), dealurile din jur. Câte știam despre Babadag? Puține… Auzisem de batalionul de infanterie marină, singurul din țară și unul dintre cele mai dure locuri în care puteai face armata înainte de ’89. Acum a avansat Regiment, 307 „Heracleea”. Știam de Granitul Babadag, echipă ale cărei scoruri, ca și pe ale celorlalte din cele 12 (!) serii de Divizia C, le citeam luni în „Sportul” (când îl prindeam la chioșc). Încercam să-mi imaginez cât s-ar fi terminat meciul cu Vagonul meu știind că ne puteam întâlni cel mult în Cupa României. Vag, ne-am adus aminte de una dintre cele 22 de fabrici de zahăr pe care le învățasem pentru admiterea la ASE, și una, și cealaltă rămase în secolul trecut… Și iată-ne în miezul zilei, pe axa centrală a orășelului de pe Tabana venind de la vreo tăbăcărie care a făcut târgul faimos sau de la smochinii care creșteau și probabil mai cresc pe aici. La parterul unui bloc cubic-socialist-urban ne-a apărut… Perfecta în materie de uz casnic, menaj, papetărie, birotică, librărie, împrumuturi, exchange și amanet.

Babadag intră în istorie cu „satul nou”, Vicus Novus, menționat la 178 d.Hr., dar așezat pe fundații hallstattiene mai vechi de o mie de ani. Avarii îl scot (587), dar cei zece mii de turci conduși de Baba Saltuk Dede îl reintroduc (1263) cu acordul împăratului Bizanțului. Imperiul Otoman se stabilește aici (1417), iar garnizoana locală va fi atacată de cazaci (1587), transilvănenii comandați de Albert Király (1594) și „haiducii” lui Mihai Viteazu (1596). Secolul 17 va fi cel mai strălucitor pentru așezarea care a trăit din sarea scoasă din lacul vecin și care a purtat numele lui Baba Saltuk – Muntele Tatălui, cel căruia i s-a construit un mausoleu din porunca sultanului Baiazid al II-lea. În cele cinci vizite făcute, Evliya Çelebi avea să remarce cele trei mii de clădiri cu un etaj, seraiuri înalte, patru geamii, 11 techele, 20 de școli, trei seminarii, opt hanuri, trei băi publice și 70 de băi particulare! Ani buni, seraschierul de Babadag a avizat după bunul său plac înscăunarea domnitorilor Țării Românești, puterea sa crescând când pașa de Silistra s-a mutat aici (1678), că tot avea moșii întinse în zonă. Orașul „destul de mare, așezat între munți, dar fără ziduri și nici întăriri împrejur”, așa cum l-a descris ambasadorul polonez, cândva capitală administrativă a provinciei, a decăzut odată cu Imperiul aproape mereu învins în războaiele secolelor 18-19. Ultimul pașă, Hasan, avea să asiste resemnat la trecerea târgușorului multicultural, împreună cu întreaga Dobroge, sub stăpânirea României independente (1878). Anii interbelici i-au păstrat alura orientală, cei socialiști au încercat să-l industrializeze, iar perioada de tranziție l-a făcut nici-nici.

Moscheia Babadag
??

Am pornit pe sokak în căutarea puținelor urme ale vremurilor otomane. Cea mai vizibilă e geamia ridicată (1522) de generalul Gazi Ali Pașa, încă impresionantă prin felul simplu și sobru, dar solid și frumos în care a fost zidită: piatra fățuită, laturile drepte, arcadele intrării și minaretul de vreo 20 de metri îi spun povestea de cinci secole. Era închisă, n-am putut s-o vedem și pe dinăuntru, dar în cartea cu prezențele musulmane de pe la noi, tipărită acum 50 de ani (!), am putut vedea, fie și în alb-negru, mihrabul și minberul, decorațiunile din lemn și covoarele persane. Gaziul odihnește chiar lângă ctitoria sa, în mausoleul de lângă cișmeaua Kalaigi, la care credincioșii și mulții pelerini ajunși aici se puteau spăla înainte de rugăciune. Apa ajunge și astăzi de la izvor, iar legenda spune că ajunge să o bei ca să nu mai părăsești Babadagul! Am zis să ne încercăm norocul la Casa Panaghia, gazda unui mic, dar bogat muzeu de artă orientală. Că-i mic, ne-am dat seama după cât de mare e clădirea, că-i bogat, am aflat din… poze pentru că și muzeul era închis! Imaginile cu vasele de aramă damaschinate și cele de ceramică arsă, sfeșnicul de faianță persană și hexapodul din lemn încrustat cu fildeș au fost de ajuns și ca să ne placă arta populară tradițională a turcilor și tătarilor dobrogeni amestecată balcanic cu motive ale națiilor din zonă, dar și ca să ne propunem să revenim cât de curând pentru a le vedea! Venise ora prânzului, un pic de foame ni se făcuse deja, așa că am oprit pe terasa restaurantului din centru. Și mausoleul lui Sarı Saltuk Dede? Păi n-am zis că vom reveni cât de curând?

Dacă vom ajunge a doua oară aici s-ar putea să avem aceleași gânduri ca Andrzej Stasiuk, care a ajuns la Babadag (și a văzut primul minaret din viața lui – noi l-am văzut la Constanța), „de două ori în viață, de două ori câte zece minute. Din astfel de fragmente se compune lumea, din fărâme de vis fierbinte, din năluciri, din febra autobuzului”. După ce a umblat prin Europa Centrală și de Est avea să spună într-un interviu publicat în Slowo Polskie că „Toate statele își au Babadagul lor” și că „Libertatea? Nu e pentru toată lumea”. Cât sens pot avea cuvintele astea care vin din timpurile în care încă ne doream mai multă libertate astăzi, în vremurile în care aparent prea multa libertate pare să ne copleșească! 167 de ștampile în pașaport, „roșii, violet, verzi, negre, estompate, suprascrise cu pixul, cu imaginile unor locomotive sau automobile istorice, cu siluetele infantile ale unor avioane sau vapoare… Unele sunt neclare ca urmele lăsate de o ștampilă din cartofi, ca o treabă de amatori, de parcă le-aș fi schițat singur cu creionul sau carioca, fără pic de seriozitate”, i-au trebuit ca să înțeleagă locuri și oameni. Ne-au amintit de grănicerul slovac de la Hidasnémeti și al său „Rumunie” spus parcă de nevoie în timp ce transmitea prin stație seriile pașapoartelor pentru verificare; dar și de cum, zece ani mai târziu, am plătit la Muzeul de Artă (!) din Vaduz un franc elvețian și jumătate pe bucată ca să avem ștampilele cu Fürstentum Liechtenstein în pașapoarte 😊 Ne-am uitat la minaretul „auster și simplu… ca un creion îndreptat spre cer” și am înțeles rostul călătoriei spre Babadag: aici se poate simți „cum se termină continentul”.  

Sonoritățile și peisajele turcești ne-au mai ținut companie o vreme, iar după Ceamurlia de Sus, Beidaud, Sarighiol de Deal am ajuns într-o adevărată oază: aproape un kilometru de verdeață printre ce a mai rămas din recifurile de corali ale străvechii Mări Thetis. De la capătul continentului ajunsesem în Cheile Dobrogei, la începuturile lumii.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

UNSPOILED PE ROMÂNEȘTE

patrimark Leave a comment

By Ioana & Călin

A avut și Baraoltul un moment de faimă, când rămăsese unul dintre puținele locuri în care mai era de găsit Astra Zeneca. Înainte de a ajunge în zonă am studiat harta în căutarea unui loc în care să înnoptăm și am descoperit unul dintre cele mai bine ascunse locuri frumoase. Aici! Și acolo a fost.

Google Maps ne-a indicat că este un drum de vreo 15 kilometri din Racoș spre Baraolt. Waze ne-a zis să-ntoarcem prin Măieruș și Micloșoara, cale de 65 de kilometri. Acuma, oricât de frumos e conacul de la Micloșoara, știam că nu-i bine să te întorci din drum, că doar așa spune lumea, așa c-am hotărât să înaintăm pe DJ 131C. Culmea e că ruta apare și azi pe Maps… La intrarea pe DeJé ne-a oprit paznicul carierei de piatră: unde mergeți? Spre Baraolt. Nu se poate pe aici, nu-i drum! Cum să nu fie, că Google Maps zice că e!? Nu este! Cum să nu fie, că doar se vede asfaltul în față!? Nu puteți ajunge pe aici! Ei, nu putem, dacă zice Maps că putem, atunci putem! Și am pornit. Din două benzi repede a rămas numai una. Pe măsură ce am intrat în pădure, asfaltul a dispărut înlocuit de caldarâm, care a lăsat loc pământului cu vagi urme de pietriș. Apoi au apărut șleaurile devenite bălți după ploaie: una pe dreptul, a doua pe stângul, a treia de-a latul: am trecut-o pe nevé. S-a terminat codrul, am ieșit la lumină, dar a venit următoarea baltă lată: a fost un „leap of faith”, dar am trecut-o! Drumul mai mult noroi a continuat până-n a treia baltă, adevărat iaz: am trecut cu hurducături și prin asta, apoi am oprit să ne tragem sufletul. Ne-a apucat râsul privind în urmă: ia uitați, a mai trecut unu’ p-aici și și-a pierdut numărul… Hă-hă-hă… era numărul nostru și ne-am oprit din hăhăit. Ședință tehnică: deci, mai mergem? Dacă am ajuns până aici, să mergem, că greul a trecut. Și am continuat până unde s-a înfundat drumul. Într-un lac!!! Gata, întoarcem! Deși… cât de adânc să fi fost și lacul ăsta!? Nu, nu, întoarcem!

            Unde sunteți? Am auzit în telefon o voce cu ácel acțent simpatikus. Pe drum, mai avem cam o oră și ceva… Am luat-o din Racoș spre Baraolt pe un drum…. Dar pe acolo nu este drum, nu se poate merge, am fost compătimiți, haideți că vă așteptăm! Și ne-au așteptat oamenii cu câte un păhăruț de Székely Köményes, faimoasa pălincă secuiască cu chimen. Amabili, ne-au lăsat toată sticla și taaare bine ne-a prins după ce era să ne transformăm mașinile în amfibii! Nici n-am apucat să realizăm că eram în salonul mare al casei de oaspeți a (pe atunci) Prințului Charles șezând pe aceleași canapele, acum regale, savurând dețurile de tărie numa’ bune să mergem încălziți la culcare după o zi spectaculoasă! Ne-am grăbit spre cameră. Am avut iar emoții la ușa mică din fața băii mai mari, apoi cu tăbliile patului, să nu-l facă ca pe al lui Procust.

N-or fi fost secuii tare înalți, dar am intrat și-n baie, am încăput și-n pat. Am lăsat pe dimineață mapa cu stema Transilvaniei și am adormit cătând tot mai mijit către sticlăria de pe șemineu. Dimineață, proaspăt spălați pe față, am remarcat cănuțele, ulcioarele, chedrențul și lampa din tavan și ne-am adunat la micul dejun, ca la țară de bun! Slăninuță cu ceapă roșie, cârnați și șunculiță, caș și brânză de vaci, unt de casă, zacuscă, roșii și castraveți, pită cu cartofi, gem de căpșuni și miere, cereale pentru cei mai urbani, apă rece în carafă și cafea la ibric. Nici la Tiffany’s nu căpătam așa breakfast! L-am savurat cu toate simțurile, integral și fără semnal, că semnalul de mobil ajunge greu peste dealurile care înconjoară satul, lucru care dă total sens ideii de retreat.

Ne-a zis gazda că am avut mare noroc, că în weekendul ăla eram doar noi la Valea Zălanului și ne-a întrebat dacă vrem să vedem și celelalte încăperi. Cu tot cu camera Prințului! Da’ cum să nu!? A fost chiar dorința lui ca atunci când nu vine în vizită aici, casele să fie la dispoziția tuturor oaspeților care vor să se cazeze. Cine are și mai mare noroc poate dormi chiar în patul lui și poate lucra (dar cine vine să lucreze aici!?) chiar la masa pe care o folosește. Am remarcat raftul de lângă birou – am avut și noi unul la fel acasă. Nicio mirare, pentru că Banatul și Transilvania au replicat cultural Biedermaierul mitteleuropean până în cele mai mici amănunte. I-am aflat și programul zilnic, cu ore precise pentru agenda de dimineață, dar mai relaxate pentru plimbările de după-masă prin natură. Dacă bine am înțeles, într-o astfel de preumblare a trecut dealul până la Micloșoara bucurându-se de natura „unspoiled” (nu avem un cuvânt în românește care să o descrie atât de complet și frumos!).

În cartea lui Barna Préda am citit că Prințul Charles a ajuns aici prima oară în 2014, deși cumpărase cu cinci ani mai devreme casa fostului judecător, ajunsă prima casă de oaspeți din sat. L-au dat gata mămăliga cu brânză de vaci, pâinea de casă, gemurile și siropurile pregătite de femeile din sat, dar și lucrurile meșterite din lemn, obiceiurile simple și peisajele frumoase ale locului. Ce dovadă mai bună decât faptul că Prince Charles of Transylvania, așa cum l-a numit Telegraph în 2012, devenit King Charles III, a făcut prima vizită în afara regatului său, imediat după încoronare, tocmai la Valea Zălanului?

Din aceeași carte am mai aflat și o grămadă de lucruri despre satul care a apărut când Sámuel Kálnoky, jude regal de Trei Scaune, a dat în scris la 27 februarie 1692, în Valea Crișului, că Leonde Popa, Morar (Molnár) alias Vaszily Polyák, Péter Rusz, Stephan Rusz și Vaszil Rusz pot să se așeze în locul numit Egyedmezeje din pădurile sale de la Aita Seacă, din zona Micloșoarei. Zalánpatak sau Valea Zălanului de azi și-a luat numele de la glăjăria Zalány, unde meșteri din Stiria și Boemia suflau sticla din cuarțul măcinat în moara de aici și ars în cuptoare cu lemne tăiate de pădurari unguri și români. La primul recensământ (1784-1787), satul număra 21 de case, 25 de familii și 114 locuitori. La 1850, aici locuiau 130 de unguri, 135 de români și trei germani, ajungând să aibă cei mai mulți locuitori (385) în 1930. Astăzi mai sunt vreo 120. Familia Kálnoky a păstrat sticlăria până la 1759, după care au dat-o spre exploatare unor negustori greci sau sași din Brașov și Sibiu. Sticluțe pentru medicamente, pahare pentru pălincă sau vaze care au ajuns până-n Turcia, dar și geamurile catedralei Sf. Mihail din Cluj și ale Bisericii Negre din Brașov s-au făcut aici! Făbricuța a fost închisă (1860) pentru că ardea prea mult lemn, dar și pentru că „managerii” au fost prea hrăpăreți cu angajații care s-au revoltat și i-au dat foc! Cei care știau să facă potasă s-au mutat la fabrica din Azuga, moara a măcinat grâu în loc de cuarț, lumea s-a apucat de agricultură și creșterea animalelor, iar ce a mai rămas din producție mai poate fi văzut în micul muzeu din sat sau la Muzeul Național Secuiesc din Sf. Gheorghe.

Oamenii s-au întors către lemnul rămas baza vieții lor de zi cu zi, chiar satul fiind salvat în mai multe rânduri de pădurile groase din preajmă. Viitorul mareșal Antonescu a cumpărat mari suprafețe de pădure aici, pe care le-a exploatat vreme de șase ani (până în 1924), aproape până la epuizare. Lemnul era dus la Malnaș Băi pe drumul forestier făcut special în acei ani, de unde pleca pe calea ferată spre fabricile în care era prelucrat. Ne-am amintit cum, câțiva ani mai înainte, am încercat să urcăm și noi dinspre Malnaș, cu Škodele familiei, „Drumul lui Antonescu”: Verduța s-a sforțat, dar l-a suit, Făbi, cu roțile prea înguste, mai mult a patinat, așa că a trebuit să renunțăm. Satul a răscumpărat pământul rămas aproape gol și l-a reîmpădurit. Lemnul a mai fost folosit (și încă mai este!) mai ales la producerea de mangal, pădurea fiind lăsată să revină la viață pentru a adăposti viața în toată bogăția ei. Jderii, lupii, vulpile, pisicile sălbatice, râșii sau iepurii își văd de viața lor umblând liberi printre fagi și stejari amestecați cu tufe de alun, păducel sau porumbar. Mistreții și urșii bruni se delectează cu mere pădurețe și pere sălbatice (urșii vin în septembrie după merele din livada casei de oaspeți 😊), berzele și stârcii planează peste zi, bufnițele țipă pe-nserat sau la miezul nopții, păstrăvii bruni, curcubeu sau californieni (cum or fi ajuns aici!?) alternează craul și bras prin pâraiele repede curgătoare. Zmeura și murele îl îndulcesc, iar apele minerale care țâșnesc bolborosind din izvoare potolesc setea celui care se plimbă prin pădurea care-l însoțește până la marginea satului.

„Unspoiled nature”. În toată diversitatea și frumusețea ei, de care oricine se poate bucura asemenea Regelui Angliei știind că dacă „încercăm să trăim în armonie cu mediul și să redescoperim înțelepciunea uitată pe care strămoșii noștri au dobândit-o de-a lungul generațiilor, vom avea șansa să lăsăm moștenire o lume mai curată, mai sănătoasă și mai fericită”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

COIFUL ȘI TARAFUL

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Gata, s-a întors acasă Coiful! După ce a fost furat în Țările de Jos, polițiștii olandezi l-au recuperat și ni l-au trimis înapoi, iar Muzeul Național de Istorie a României a organizat un eveniment de marketing cultural de la care nu puteam lipsi. A fost, cu adevărat, un Moment, de care Istoria României a avut mare nevoie.

Da’ pe unde o mai fi și Coțofeneștiul ăsta!? Ne-a arătat harta că-n Prahova, într-o comună prin care am mai trecut ca să ocolim un ambuteiaj și, chiar dacă se înserase, ne-au plăcut atât de mult locurile încât am zis că vom reveni! Am aflat o grămadă de lucruri despre Vărbilăul aflat pe drumul sării de Slănic și lângă ruta medievală spre Transilvania vizitând Muzeul virtual Vărbilău. Poienile lui Vărbila apar în documente la 1 decembrie 1427. Chiar dacă pe malul Vărbilei creșteau multe sălcii, de unde și numele apei și al locului (varba însemnând salcie în slava veche), pe stema comunei apar trei frunze de stejar și două ghinde de aur – de la pădurile bogate din zonă, precum și o alăută de argint – de la meșteșugul din vechime dovedit al muzicanților de aici. Petrolul, sarea și fabricile din apropiere au dat de lucru oamenilor și au crescut comuna care, în perioada interbelică, ajunsese să aibă două mori de apă, o făbricuță de acid carbonic, două fierării, două ateliere de tâmplărie, trei brutării, trei măcelării, patru croitori, cinci cizmari și șapte comercianți. De cei din urmă amintește casa cu prăvălie Ion Filipescu de la începutul secolului 20, aflată vizavi de primărie, singurul monument de arhitectură inclus în lista monumentelor istorice din județ. Dar brandul local l-au creat lăutarii, mari meșteri ai viorii, cobzei, țambalului sau acordeonului. Nunțile, botezurile și petrecerile la care au cântat le-au dus vestea în lumea largă. E cineva care n-a auzit de Taraful de la Vărbilău? Este!? Vă spune doamna Mioara povestea: „nu vreau să fac grămezi de bani, eu vreau să fac oamenii fericiți cu muzica mea”.

Coțofeneștii au intrat în istorie în 1927 sau mai înainte (sigur în 1929), când niște copii aflați cu vitele pe dealul Măgura au găsit „ceva” strălucitor lângă o râpă de la marginea unei păduri, în locul numit Budui de pe vârful Fundăturii. După ce s-au jucat cu coiful, fiecare și-a luat partea lui, cea mai mare oprind-o Traian Simion, pe atunci de 12-13 ani, care, parcă pentru a confirma că găsirea unei comori nu aduce numai lucruri bune, avea să cadă pe front în al doilea război mondial. Tatăl său, Alexandru Simion, a vândut-o, în 1927, lui Ion Marinescu-Moreanu, un comerciant din Ploiești, restul rămânând la familiile copiilor din sat, poate la cea a lui Ilie Vrăbioru. Aparținând, probabil, unui conducător al unei comunități înstărite și așezate social, coiful este unul dintre artefactele cele mai valoroase ale Muzeului Național de Istorie a României, unde a fost expus din 1970. Produs al orfevrăriei traco-getice din secolul IV î.d.Chr., având influențe grecești, scitice sau persane, este bătut la rece din două table ale unui aliaj din aur (760‰), argint (225‰) și cupru (10‰) și are 25,50 cm înălțime, 20 cm diametru la bază cântărind 726,08 g. Strălucirea aurului, ochii frontali apotropaici meniți să confere purtătorului puteri sporite la nevoie, imaginea tipărită în tratate de istoria artei sau manuale de istorie, pe o marcă poștală (1988), pe moneda de aur emisă de BNR (1999), prezența la mari expoziții la Paris, Oxford, Stockholm, Frankfurt am Main, Rotterdam, Florența, Lisabona, Madrid și… Assen, precum și, nu în ultimul rând, Decebal, jucat acum 60 de ani de Amza Pellea în „Dacii”, l-au făcut faimos!

Povestește Ion Marin Sadoveanu, în prima pagină din Rampa de duminică, 28 aprilie 1929 despre un „domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfășurat într’o gazetă”, care s-a prezentat la Ministerul Artelor. „Din foile veștede răsare deodată o minunăție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăe, toți vor să-l vază! Închipuiți-vă un trunchiu de con din tabla fină de aur, presărat cu melci în spirale, ușor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din acelaș metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor și a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați”. Spune aducătorul: „L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță l-am cumpărat și vi l-am adus d-voastră. Vi-l las”. Cere „numai o chitanță” și „cu o prietenească și firească simplicitate, își ia ziua bună de la toți și pleacă, zâmbind fericit de conștiința faptei sale”. Directorul general al Muzeului de antichități, profesorul Andrieșescu, i-a stabilit valoarea: „întâmplarea ne mângâie oarecum de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita «Cloșcă cu pui». Coiful acesta o egalează în valoare”. Și se mai minunează jurnalistul: „pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N’ai întâlnit nici un aurar, nici imanticar, nu ți s’a cântat nici o ispită de dincolo de hotare ?… N’ai auzit şi d-ta de ce e aia «lovitura»?”.

L-am (re)văzut cu ocazia evenimentului organizat de Muzeul Național de Istorie a României exclusiv pentru mass media. Am ascultat discursuri diplomatic-ceremonial-emoțional-solicitant-amicale ale ambasadoarei Țărilor de Jos, ministrului Culturii, directorului Muzeului din Assen (simpatic: întrebat ce crede c-aveau de gând să facă hoții cu coiful, a răspuns că nu știe, că n-a fost unul dintre ei…), directorului Muzeului Național și președintelui Rețelei Naționale a Muzeelor din România. S-a vorbit despre bucuria recuperării coifului și tristețea negăsirii celei de a treia brățări, despre cum cultura ar trebui să fie un pilon al dezvoltării durabile a indivizilor și comunităților, despre cum patrimoniul cultural este nevalorizat în societate, despre necesitatea de a pune la dispoziția instituțiilor culturale „instrumente de finanțare”, mai clar bani, despre importanța fidelizării angajaților (ale căror salarii, da, sunt mizerabile în raport cu importanța muncii pe care o fac), despre generația tânără care lucrează în instituțiile culturale dar care ar trebuie să fie un și consistent consumatoare de cultură. Iar aici ajungem la ce nu s-a spus: niciunul dintre vorbitori nu a amintit, măcar tangent… marketingul! Pentru că dacă e adevărat că statul trebuie să susțină instituțiile de cultură și activitatea culturală, la fel de adevărat este și că instituțiile culturale trebuie să învețe să construiască produse, servicii, evenimente și activități culturale pentru consumatorii acestora! Se cheamă marketing cultural și se întâmplă în toată lumea civilizată. Dar poate că noi, deși pe drum, mai avem de bătut ceva cale până acolo.

 Directorul Muzeului Național ne-a asigurat că, după ce va fi restaurat, coiful se va întoarce în aceeași vitrină din sala Tezaurului. Norocos tare coiful, care va putea fi văzut la locul său, nu ca miile de artefacte care încă așteaptă răbdătoare în cutii să ne povestească Istoria României în sălile în sfârșit renovate ale muzeului.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

OMUL NOSTRU DIN TRINIDAD

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Căutam un loc pentru revelion care să aibă niște calități: {mai [multă (zăpadă)]}, istorie frumoasă și gastronomie sățioasă, ca să începem anul în stare bună și bunăstare. Tot dând cu săgetuța pe hartă între colțurile țării, am survolat de mai multe ori centrul și ne-am oprit deasupra Biertanului.

Toată lumea știe că Siebenbürgen vine de la cele șapte burguri, pentru conformitate și în ordine alfabetică, Bistritz – Bistrița, Hermannstadt – Sibiu, Klausenburg – Cluj-Napoca, Kronstadt – Brașov, Mediasch – Mediaș, Mühlbach – Sebeș și Schäßburg – Sighișoara. Ceva mai puțină lume știe că pe lângă burguri sunt și vreo două sute de biserici fortificate, cu măcar cinci secole în spate fiecare, mărturii trainice ale prezenței sașilor în Transilvania. Povestea sașilor transilvăneni începe în secolul 12, odată cu drumul acestora din regiunea Rin-Moselle până la marginea Munților Carpați. Bula de Aur din 1224 a regelui Andrei al II-lea le-a dat drepturile pe baza cărora să creeze comunități (unus sit populus) închegate în jurul bisericilor fortificate și pentru a rezista în fața tătarilor și turcilor. Zidurile acestora au fost întărite cu instituții: Universitatea Națională Săsească (1486) – autoritatea administrativă, judiciară și politică a sașilor, activă până în 1876, dizolvată definitiv în 1937; Biserica Evanghelică A.B. (Confesiunea Augsburg, Confessio Augustana, CA) și „Ecclesia Dei nationis Saxonicae” (1550); dialectul săsesc, similar celor din Luxemburg și Moselle, și limba germană în biserică, școală și administrație. Cât a contat introducerea învățământului obligatoriu pentru băieți și fete (1722), care trebuiau să citească, să scrie și să învețe catehismul în germană? Dar frățiile și vecinătățile, în general obligatorii de la o anumită vârstă, organizate și funcționând precum frățiile și breslele din orașele săsești? Sau asociațiile culturale, de afaceri, științifice, de asistență, pentru timp liber și socializare, de tineret și ale persoanelor în vârstă? Toate i-au ținut laolaltă pe membrii comunității și le-au forjat conștiința că sunt împreună.

Din casa de pe la 1750, acum pensiune, am traversat piața mare până la intrarea în biserica fortificată, aflată în fostul turn-închisoare, devenit casa intendentului. Am urcat cei 100 de metri acoperiți și vechi de 231 de ani ai scării din lemn. Zidurile Biertanului sunt amintite prima oară în 1486, când regele Matei Corvin a învoit o treime din bărbații satului să rămână pe loc pentru a le apăra. Biserica e înconjurată de trei rânduri de ziduri. Cel de jos, construit în secolele 16-17, e și cel mai recent. Turnul de Poartă și cel al Țesătorilor îl întăresc pe laturile de vest și sud. Construit un secol mai devreme, cel de mijloc, înalt de opt metri, înconjoară complet biserica. Turnul Slăninii, în care localnicii țineau speck-ul și Turnul Vechii Primării, în care se refugiau notabilitățile în caz de primejdie, dar și contraforții drumului de acces îi cresc puterea. Zwingerul era destul și pentru adăpostirea animalelor din sat în caz de asediu. Cel de sus, tocmai din secolul 15, ranforsat cu trei turnuri și un bastion, este și cel mai vechi. Turnul cu ceas mai ține pe trei dintre fețe cadranele orologiului măsurând timpul din 1508! Mecanismul actual e de la 1883, dar clopotul mare tot bate ora, iar cel mic fiecare sfert al acesteia. Turnul de nord-est a devenit mausoleu în 1913, în urma strămutării aici a rămășițelor și pietrelor funerare ale preoților și episcopilor din biserică, din curte și din vechiul cimitir. Bastionul de est face legătura cu turnul catolic, care și-a luat numele de la cei care, alegând să nu treacă la religia luterană, au avut nevoie și au primit un loc de închinare. Încă mai păstrează urmele frescelor și scara care duce la platforma de apărare. O singură dată au cedat zidurile, în timpul războiului curuților, când biserica și mormintele au fost jefuite în căutare de comori.

Preotul Johannes din Berthelm slujea, la 1283, în biserica din care au mai ajuns până la noi două chei de boltă și un fragment de nervură. Indulgența primită în 1402 de la papa Bonifaciu IX a fost prima sursă de fonduri pentru ridicarea bisericii gotice, începută în vremea magistrului Martinus Scheser (1493-1502). Inițial catolică, biserica a luat numele Fecioarei Maria, pe care l-a păstrat și după trecerea la confesiunea luterană. Inscripția de pe arcul corului spune că lucrările s-au încheiat în 1522, în timpul preotului tot Johannes, dar Baccalaureus, secondat de nepotul său, magistrul Lucas. Am intrat în biserică prin portalul de nord, pe ușa rezervată preoților, prezbiterilor și familiilor lor, bărbaților vârstnici și, numai la nunți și botezuri, tuturor oaspeților. Profesorii, coriștii, băieții și bărbații tineri intrau pe ușa de turn din nord-vestul bisericii. Altarul a fost creat de meșteșugari din Nürnberg și Viena, care au pictat în treizeci de ani (1483-1513) cele 28 de scene din viața lui Isus Hristos și a Fecioarei Maria. Amvonul gotic renascentist a fost sculptat de meșterul Ulrich din Kronstadt dintr-o singură bucată de piatră (1523), iar cristelnița, și ea din piatră, e tot de atunci. Stranele din lemn de tei au fost făcute de Johannes Reichmut (1514-1523) și tot el a măiestrit și ușa din lemn de stejar cu intarsii a sacristiei. Bine că era deschisă, altfel nu știu cum răzbeam sistemul complicat cu 19 încuietori, patru deschise cu cheia, celelalte 15 cu manivela! Manufacturat de meșteri locali la 1515, mecanismul funcțional și astăzi a fost premiat la Expoziția Mondială de la Paris din 1900! Orga făcută de maestrul vienez Karl Hesse e din 1869, dar sigur mai fusese una, la care a cântat organistul Bartholomäus în 1523!

No, Ronule, ai mai văzut tu așa ceva? Am zis ca Ilarion Ciobanu și al său „No, Bobule…” din Profetul, aurul și ardelenii 😊. Apăi Ron al nostru, venit tocmai din Trinidad (și Tobago), nici zăpadă nu mai văzuse, că pe insula aflată un pic peste Venezuela gradele Celsius sunt cam 27,8 tot anul! I-am zis să pună mâna pe cărămida veche de cinci secole, să ne mândrim temperat-continental și noi: aveți voi așa ceva? Mirându-se sincer de zidurile bine făcute, încă în picioare, ne-a zis că și la el acasă a fost un fort, de pământ și lemn, care trebuia să păzească intrarea în Portul Spaniei cu cele cinci tunuri din dotare. După ce britanicii au luat insula de la spanioli (Columb ajunsese aici în 1498, cam odată cu ridicarea Biertanului!), Fort Andres a devenit, printre altele, căpitănia portului, apoi muzeul orașului expunând și câteva dintre tunuri. Am ieșit prin portalul vestic, pe ușile pentru femei, fete și copii, pe sub blazoanele lui Ladislau II (1490-1510) și Ioan Zapolya (1510-1540), stema Scaunului Mediaș și cercul, aparent otoman, cu o stea cu șase colțuri și o semilună. Am trecut de ușa sudică, pentru restul lumii, și am ajuns la bastionul estic: închisoarea matrimonială (un pleonasm după unii…) sau „Casa Împăciuirii”, în variantă soft. Cuplurile care voiau să divorțeze erau ținute aici două săptămâni într-o cameră cu o masă, un scaun, un pat, o farfurie, un tacâm, o cană. În aproape 400 de ani, un singur cuplu a mai divorțat după „împăciuire” (trebuia să existe și marja de eroare)! În punctul ăsta, Ron al nostru, venit nu doar să facă revelionul la Biertan, ci și să-l facă împreună cu prietena lui româncă, s-a speriat o țâră și ne-a întrebat dacă și acum e tot așa 😊. S-a mai relaxat când i-am zis că suntem într-o țară UE, cu democrație domestică solidă și că, oricum, ăla era un obicei săsesc…

Unii abia descoperă ce înseamnă „comunitate” și care este locul fiecărui cetățean în cadrul acesteia. Sașii transilvăneni au știut și au făcut aceste lucruri de secole, cum  a spus Michael Albert (1836-1893) în poemul „Rămâi credincios”: „Nu contează cât de mult apasă și forțează nevoia, aici este puterea de a rezista; Dacă ieși din cercul sacru, vei pieri fără onoare”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ARTĂ ȘI NEGOȚ ÎN MICUL PARIS

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Acum opt ani scrisesem numai câteva rânduri despre locul ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o grădină atent îngrijită, care găzduiește colecția Muzeului Theodor Pallady. Și dacă tot s-a închis pentru lucrări de reorganizare și amenajare, am zis că merită să revenim.

Unii spun că este cea mai veche, alții doar că ar fi printre cele mai vechi case din București. În ambele variante e destul de tinerică, ținând cont că a fost ridicată pe la 1750-1760 sau mai ales dacă o comparăm cu alte case sau conace de pe la noi, ca să nu zicem de pe la alții. Nu se știe exact nici de cine, nici pentru cine a fost construită, dar, după cum arată, pare-se că primul proprietar a fost cineva bine așezat. Pe la 1800 a cumpărat-o, cu 1400 de taleri, negustorul armean Kevork Nazaretoglu, un alt Manuc, poate nu atât de faimos, dar măcar la fel de înstărit ca beyul al cărui han a fost centrul Balcanilor în primele decenii ale secolului 19. L-am căutat pe noul proprietar în fabuloasa bază de date a negustorilor și meseriașilor armeni, Negustorie.ro, dar nu l-am găsit printre cele vreo 1500 de nume! Asta pentru că, deși în plină expansiune, registrul oamenilor, prăvăliilor și meseriilor s-a apropiat, dar încă n-a ajuns până la 1800… Plus că ar trebui să coboare încă vreun secol! Cât de iscusiți negustori au fost armenii, știam, nu și că, la 1924, 78 din cei 80 de comercianți de cafea din București erau… armeni! Marii negustori de tutun și de covoare au devenit în zorii secolului 20 și mai mari comercianți și industriași! „Armenii au adus întotdeauna foloase mari economiei noastre naționale” scria Minerva, Ziarul Sfatului Negustoresc din București, „și dorința noastră este ca atât negoțul înfiripat de ei la noi, cât și industriile lor, să se contopească cu industria și comerțul românesc, pentru o cât mai mare dezvoltare a economiei țării“.

Deasupra intrării scrie 1822: este anul în care Kevork a renovat casa pe care avea să i-o ofere ca dar de nuntă fiului său, Agop (altul, nu cel din „Toate pânzele sus!” 😊). Marele incendiu din 1847 o afectează, dar Agop din cartierul armenesc o repară și i-o lasă moștenire fiicei sale, Ana. Care se căsătorește cu Jacob Melik, „enfant de l’Orient, élevé en France et imbu des idées de la civilization française…”,spirit educat și revoluționar remarcat prin studiile de arhitectură făcute la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, participarea activă la revoluția de la 1848 și cartea „L’Orient devant L’Occident” (1856), pe care a scris-o „mu que par le désir de vouloir rendre, autant qu’il m’est possible, un service actuel et réel à l’humanité et à la civilisation…”. După revoluție, casa Melik va adăposti pașoptiști de marcă precum Ion Brătianu, C. A. Rosetti sau Ion Heliade Rădulescu, dar proprietarul va fi obligat să plece în exil. Revenit în țară după nouă ani, o va renova cu mare grijă astfel încât să nu-i schimbe stilul. Ana i-a supraviețuit și a lăsat-o prin testament comunității armenești pentru a servi drept azil pentru femeile singure și sărace. Nepotul Eugen Melik a restaurat-o în 1920, la șapte ani după incendiul care a distrus-o. Cele aproape patru decenii în care a funcționat ca azil sau a fost locuită de chiriași au deteriorat serios casa a cărei salvare avea să vină în 1969, când parohia bisericii armene avea să o doneze cu tot cu grădină Consiliului Popular al municipiului București. Doi ani mai târziu avea să fie inaugurat aici Muzeul Pallady.

Născut în anul Comunei din Paris, ieșeanul Theodor trebuia să fie, măcar după bunele intenții părintești, un bun inginer de poduri și șosele. Doar că școala începută la București și continuată politehnic la Dresda a fost estompată de lecțiile de desen și pictură. Talent descoperit și bine sfătuit, pleacă la Paris unde lucrează în atelierul lui Gustave Moreau (1892), se înscrie la Académie des Beaux-Arts și se împrietenește cu Henri Matisse. Pictează peisaje pariziene, expune la Ateneu, Saloane oficiale sau Bienala din Veneția (1924, 1940, 1942). Cel mai bine l-a pictat Victor Eftimiu în ale sale Portrete și amintiri (1965): „Cel mai intelectual dintre plasticii români. Un artist al cărui simț pictural nu s-a dezvoltat solidar, creând un elefantiazis local, ci armonios, paralel cu gustul și discernământul literar (ce poate realiza un pictor, un actor, un muzicant fără lecturi?). Cu preocuparea circulației ideilor și a realităților contemporane, Th. Pallady și-a muiat penelul nu numai în vopsea crudă, dar și în lumină și gând. Acest moldovean și-a potolit tumultuosul temperament oriental, a renunțat la bogăția imaginilor aduse de acasă, la feeria celor o mie și una de nopți, la risipa, la dezordinea care ne regizează pe toți, ca să-și creeze, an de an, o personalitate liniară, arhitectonică, spiritualizată, chintesențială… Th. Pallady nu este numai primul nostru pictor, unul dintre cei mai nobili artiști ai epocii, dar mai reprezintă o minunată sinteză a intelectualității românești, o biruință a acestui neam mult înzestrat și mult risipitor”.

Muzeul Pallady, în casa Melik: de unde până unde? În 1970, foarte probabil pe fondul deschiderii din acea perioadă și, mai mult ca sigur, pentru că și-au iubit țara, soții Serafina și Gheorghe Răut au hotărât să-i doneze propria colecție de artă pentru a fi expusă publicului. Marea prietenie dintre fostul director al filialei pariziene a băncii Marmorosch Blank și Theodor Pallady, vecini pe Île de la Cité, în imobilul din Place Dauphine 12, a făcut ca între cele aproape 1200 de obiecte de artă să se afle câteva tablouri și peste 800 de desene (peisaje, nuduri, portrete, interioare) ale artistului. În muzeul inaugurat la aniversarea unui secol de la nașterea pictorului am văzut picturi europene de secolele 16–19, sculpturi antice greco-romane și egiptene, indiene sau chinezești, dar și renascentiste italiene sau franceze, covoare și tapiserii. Mari și cu multă măiestrie făcute, ne-au impresionat bufetul francez de secol 17, dulapul din lemn de stejar în stil Régence și comoda în stil Ludovic al XV-lea. Ne-au fost de ajuns ca să apreciem talentul uriaș al pictorului onorat la împlinirea a 85 de ani (1956) cu titlul de Maestru emerit al artei și cu o expoziție retrospectivă, dar și marea pasiune pentru variatele forme de frumos a unor oameni cu mult suflet și cu starea necesară pentru a colecționa. Am ieșit în cerdacul pe care Jacob Melik a ținut să-l păstreze, în care șevaletele pe care cei mici, care vin la școala de sâmbătă 😊, pot deprinde tainele picturii, ne-au spus că vremurile artei și pasiunea pentru cultură nu au apus. Încă.Ieșiți în curte, ni s-a părut că pictorul ne întreabă cu privirea-i de bronz dacă ne-a plăcut. Cum să nu? Într-o oră și opt încăperi am călătorit prin două secole și jumătate, până la Paris și înapoi, în locul în care arta și negoțul s-au împletit pentru a recrea spiritul de altădată al Micului Paris.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.