by Ioana & Călin
Pe tăpșanul dintre Doftana și Lupa, cât trebuie de departe de aglomerata Vale a Prahovei și tot pe atât de aproape de culmile împădurite ale Grohotișului, stă cărămizie și închegată casa domnească apărată de cele rele de biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, iar de cei răi de zidurile ce o fac să semene cu o cetate.
Pisania spune că la 27 iunie 1650, după zece ani de trudă, a fost târnosită mănăstirea care „s’a zidit în 1650 de Mateiu Basarab voevod și soția sa, Doamna Elena” cu cărămizi din lutul roșu de la… Lutu Roșu, „de iznoavă din temelie”. Posibil să fi fost măcar vreun lup în zonă, probabil, însă, mai mulți brebi pentru că, în timp, Malu Lupului a devenit Brebu Mănăstirei. Sau poate brebeneii să fi înflorit în număr atât de mare încât au dat numele locului pe care domnitorul l-a plăcut atât de mult încât și-a ridicat aici o casă de vară. Numai bună pentru a petrece în tihnă clipele de zăbavă sau ceasurile de taină, pentru a se ruga în liniște sau a fi în siguranță la nevoie. Poate și pentru a-și îngriji sănătatea cu apa sărată, iodată, sulfuroasă și feruginoasă a izvorului din preajmă. Cine se apropie și vede turnul de poartă și zidul de incintă, ambele roșii, înalte și solide crede că are în față o cetate. Turlele cruciate ne lămuresc că am ajuns la un lăcaș religios. Care arată ca o fortificație pentru că, dacă n-am mai avut voie să ridicăm cetăți, am înconjurat bisericile cu ziduri groase și metereze pentru a le apăra și a ne apăra la nevoie.
„Mănăstirile, la noi, sunt prea legate de soarta neamului pentru ca să fie socotite numai locașuri de rugăciune” scria Ion Simionescu, iar Brebu îl confirmă pe deplin. Au fost și locuri ale cărții, universitățile noastre medievale, dar și locuri de refugiu și apărare în vremuri grele. La fel trebuie să fi gândit și Matei Basarab când a ridicat aici mănăstirea pe care a ținut să nu o închine niciunei alte lavre văzând cum mitropoliții numiți dintre greci la mănăstirile închinate „au stricat obiceiurile cele bune și bătrâne aducând țara la pustiire și risipire” și „au călcat obiceiurile mănăstirilor și pravilele ctitorilor”. A încheiat construcția, înainte de 1700, al doilea ctitor, Constantin Brâncoveanu, apelând la oamenii locului, pe care i-a scutit de dări în schimbul lucrului la mănăstire. La 1750, Brebu avea să fie, totuși, dăruită de Grigore al II-lea Ghica drept metoh al mănăstirii Sf. Pantelimon pentru ca după secularizare (1863) să rămână doar biserică de mir până în 2012, când viața monahală a fost reluată. Trecerea timpului și convulsiile pământului au cerut reparațiile care au readus-o aproape de forma în care a fost ctitorită.
Intrăm în muzeul mănăstirii primiți cu pâine și sare, în ecoul înlemnit al clopotului de stejar aflat în pridvor. Printate înrămat pe perete, cuvintele lui Marin Sorescu ne previn: „Nu atingeți sărăcia și tristețea aflate în muzeu! Sunt exponate originale, ieșite din mâna, din sufletul și din rărunchii acestui popor, într-o clipă de încordare și spontaneitate, care a durat 2000 de ani”. Flancată de patru călimări de brâu stă într-o vitrină Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, prima tipărită în limba română folosind alfabetul chirilic, tradusă din slavonă și greaca veche de logofeții Radu și Șerban Greceanu, Ghermanos de Nyssos, rectorul Academiei Grecești din Constantinopol, Sevastos Kimenitos, coordonatorul Școlii Grecești din București, spătarul Nicolae Milescu și însuși domnitorul Șerban Cantacuzino! Stă lângă ediția de la 1700, tipărită la Snagov, a Florii darurilor, acea Fiore di virtù publicată prima dată la Florența (1491), ce povestește în 35 de capitole câte o virtute și viciul ei complementar. Ne închipuim călătorind cu lada făcută în Austria secolului 18 din lemn de zadă, trandafir și abanos, păzită de Sf. Gheorghe.
Ieșim în cerdac privind spre curtea interioară precum ctitorul așezat lângă fântâna sa. La fel a văzut-o și Ștefan Luchian, ajuns aici la 1 iulie 1908, care îi scria prietenului Virgil Cioflec: „Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu, unde am închiriat trei odăi și o bucătărie chiar în curtea mănăstirii. Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură, când mă dau jos, nici nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase, nu te mai saturi uitându-te la ele, mai ales pe lunca Doftanei e o minune nu altceva. Ce folos, că drumul până acolo mă zdrobește și, dacă n-ar fi splendoarea naturii care să mă învioreze, n-aș mai mișca… Curtea mănăstirii e minunată și-n toată preajma e o liniște tainică, iar pe jos numai un covor verde de parcă îți vine să stai numai trântit…”.
O lună mai târziu, înainte de a se întoarce acasă, pictorul îi scria prietenului său: „cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să fac vreo 30 de bucățele, unele mai luminoase, altele mai proaste, în sfârșit, eu sunt mulțumit, o să le vedeți și voi”. Printre lucrările pe care le-a expus apoi la Ateneu, apreciate ca fiind printre cele mai frumoase pasteluri pe care le-a pictat, mai ales pentru verdele care apare în toate nuanțele și tonurile, se remarcă și cele în care apar turnul-clopotniță, fântâna, biserica sau pomii din curtea mănăstirii, din păcate, niciuna dintre acestea negăsindu-și locul în muzeul din Brebu.
Verdele intens l-am regăsit ieșind pe urmele lui Vodă pe poarta de nord pentru a ne plimba agale prin parc către lacul din spatele casei domnești. Întrerupt numai de casele melcești din spatele zecilor de gastropozi codobelci 😊 ieșiți după ploaie (n-am mai văzut niciodată atât de mulți, mari și frumoși laolaltă), am prins verdele plin de viață, pe care maestrul l-ar fi pastelat inconfundabil pe pânze, doar pentru a-l păstra pixelat în poze la cea mai bună rezoluție.
Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.
patrimark.org 