by Ioana & Călin

Am dat planul editorial peste cap. A căzut un zid care a ținut cinci sute de ani fără reparație. La nouă ani după reparație, s-a făcut moloz. Am fost acolo, când încă era în picioare, am pus mâna pe cărămizile care au trecut și rezistat secole. Câtă neisprăvenie s-a adunat ca să facă praf ce alții au clădit ca să țină?

Mai întâi a fost știrea de pe Facebook. A scris Ora de Mediaș preluând un anunț al Ministerului Culturii că în noaptea de vineri, 12, spre sâmbătă, 13 iunie, o porțiune de pe latura nordică a zidului de incintă al bisericii fortificate din Moșna s-a prăbușit! Am înțeles că n-au fost victime, că primăria și Poliția locală au intervenit pentru a securiza zona, că ministerul se află în „contact permanent” cu autoritățile locale, Direcția Județeană pentru Cultură Sibiu și specialiști în patrimoniu „pentru evaluarea situației și stabilirea măsurilor necesare pentru punerea în siguranță a elementelor afectate și pentru intervențiile care se impun”. Bun lemnul limbajului de PR al comunicării oficiale, nimic nici de zis, nici de bătut capul cu el. În schimb, ne-au atras atenția „intervenția de urgență” din 2017 constând în lucrări „de sprijinire și punere în siguranță”, avizată de Ministerul Culturii, finanțată din fondurile Consistoriului Districtual Mediaș al Bisericii Evanghelice C.A. și, mai ales, nerecepționarea lucrărilor, oprite în „faza cercetării arheologice”! Sigur că-ți vine să te întrebi de ce s-au apucat de lucrări dacă n-au fost parcurse toate fazele. Cine au fost meșterii care au făcut și cum au făcut ce au făcut… Dar și cum de au reușit oamenii ăia cu materialele de atunci, cu uneltele de atunci și tehnologiile tot de atunci, fără „proceduri de atribuire a lucrărilor” și „proiecte finanțate din fonduri nerambursabile”, bazându-se doar pe mintea limpede, voința puternică și brațele harnice, să ridice zidurile care au ținut până să ne apucăm să le reparăm…

            Moșna am descoperit-o în toamna lui 1988, când îmi serveam țara în Mediașul învecinat iar pentru a putea depune jurământul trebuia să facem o tragere. Acolo era poligonul la care se ajungea după un marș de vreo șapte kilometri, care, cu tot harnașamentul, putea fi tare obositor. Uneori am mai pus  aruncătorul de grenade în camionul care căra muniția și materialele și a fost mai ușor 😊.

Biserica fortificată aveam s-o descopăr o toamnă mai târziu, când am făcut o excursie până în sat și am rămas surprins de zidurile imense și turnurile masive. Ce căutau tocmai în mijlocul satului!? Eram prin liceu când citisem câte ceva despre cetățile țărănești și bisericile fortificate în volumele din Voievodatul Transilvaniei ale lui Ștefan Pascu, împrumutate de la biblioteca Casei de Cultură a Sindicatelor din Arad, apoi cumpărate pentru a le avea în biblioteca proprie. Apoi în cartea Iulianei Fabritius-Dancu, cumpărată de la librăria din colțul pieței mari din Mediaș, vizavi de fabuloasa biserică Sf. Margareta. Nu mai văzusem însă niciuna până atunci și cred că am avut mare noroc să ajung pentru un an și un pic chiar într-unul dintre cele sieben burgen ale Transilvaniei, apoi pentru alte patru luni în poligonul din Moșna. Patrimoniul cultural al sașilor transilvăneni aveam să-l descopăr începând cu zidurile și turnurile Mediașului, în marșurile prin Dârlos și prin Brateiu și în învoirea de câteva ore, cât să-ncapă între două trenuri personal, în Sighișoara. Cu Ioana, cincisprezece ani mai târziu, aveam să vizităm aproape jumătate dintre bisericile fortificate de la noi 😊!

            Dincolo de poligonul Școlii de Maiștri Militari de Aviație, Moșna se poate lăuda cu o istorie care începe, cum zic urmele găsite, hăt, în neolitic, continuă în epocile bronzului și fierului și ajunge în vremurile daco-romane. O brățară dacică, 300 de monede romane (așa scrie la micul muzeu al bisericii fortificate, alții zic 380 – diferența o fi TVA-ul!?) și urmele unui castru tot roman arată că satul era ceva și pe-atunci. Sașii vor ajunge pe la 1280, spune legenda că luându-se după o vrabie: nehotărâți încotro s-o apuce, s-au luat după zborul unei „Mäsch”, pe vechiul drum care leagă valea Târnavei de Țara Făgărașului. Unde s-a oprit aceasta, s-au așezat și ei, au ridicat o biserică și au dat locului numele păsării! Mäschn oder Meschen ar fi un fel de Vrăbiești, ca’ va să zicken. Pe românește Moșna sau pe ungurește (Szasz-)Muszna ar veni de la un cuvânt slav „mucha”+„ina” – musina, tradus „muscă” sau „țânțar”. Acuma, lingviști  nu suntem, dar translate-ul lui Google dă explicații, parcă, mai interesante: plecând de la cum sună, „mojna” ar putea însemna „este posibil” (deci, locul în care s-au putut așeza sașii), iar „mujna”, soț (că doar soții au amenajat și construit). Prima biserică a fost gata la 1385, iar satul a prosperat, dovadă că a putut trimite studenți la Viena încă din 1396 (cu totul, 21 până în 1520!). Auziseră și turcii ce bine e p-aici și, de ciudă, au distrus Furkesdorful (1438) vechi de la 1268! Cei peste 1000 de locuitori aveau nevoie de o biserică nouă și sibianul Andreas Lapicida a condus lucrările de construcție (1485-1498). La 1500 a început și fortificarea acesteia, just in case.

            Satul mare, cu 232 de gospodării, cu biserică nouă și fortificată, cu drept dat de rege (1485) să țină târg anual și săptămânal, pus de Johannes Honterus pe hartă (1532) și cu fierarul Nicolae ajuns notar în Mediașul vecin (1534), a intrat în competiția pentru șefia scaunului. Câștigată de medieșeni (1553), meschnerii fiind recompensați cu două târguri anuale, de Sf. Gheorghe (23 aprilie) și Sf. Laurențiu (10 august) – ultimul s-a ținut până pe la 1910, pe lângă cel săptămânal de fiecare vineri, plus dreptul de a avea judecători proprii. Cum politica a bătut de fiecare dată economia, pierderea șefiei scaunului și un secol 17 foarte agitat aveau să readucă Moșna la nivelul unui sat: înstărit, cu drepturi de târg confirmate de principele Gabriel Bethlen (1619), dar sat. Breslașii au construit turnul de apărare vestic (1592), iar sătenii au robotit la zidul exterior (1616-1641). Tributul plătit (2468 de taleri în 1661) nu i-a oprit pe turci din raitele date alături de tătari, completate de pagubele făcute de trupele lui Ioan Kemeny (1662) și de curuți (1705). Vin și două epidemii de ciumă (1709-10 și 1719-20), dar… Moșna este rezilientă, ba chiar se redresează fără vreun program național! Vin aici emigranți din Austria, revin la viață și sătenii care sporesc natural, iar satul intră pe trend crescător. Se ridică moara nouă, școli, casa parohială, câțiva săteni îl înving pe acel Napoleon și toate merg bine până la 1848-1849. Stephan Ludwig Roth, pastor în Moșna, e arestat aici, judecat la Cluj și executat la doar trei ore după pronunțarea sentinței pentru că a văzut altfel viitorul Transilvaniei decât judecătorii săi.

            Cu cele două războaie mondiale, secolul 20 a fost și el agitat. După primul, sașii au făcut tranziția de la Imperiul Austro-Ungar la Regatul României: nu le-a fost greu pentru că, alături de români, au trecut prin toate provocările veacurilor anterioare. După al doilea, a fost mult mai complicat: expropierea și deportarea în URSS au lovit dramatic comunitatea săsească, iar emigrarea în masă în RFG a făcut ca din aproape 1300 de sași să rămână aici 86, apoi doar 32… Meschnerii ajunși în Germania n-au uitat de unde au plecat: au angajat un nou paznic al bisericii, au transformat casa parohială în casă de oaspeți, au întreținut cimitirul cu ajutorul donațiilor și au avut grijă ca, la fiecare trei săptămâni, să se țină slujba în biserică. Au redat chiar sunetul clopotelor, care se aud din nou. Biserica fortificată a tot fost renovată și reparată (1575, 1630, 1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824), mai recent în 1919 – după marele cutremur, care a zgâlțâit-o serios, 1998 și 2000 – foarte probabil datorită vizitei pe care a făcut-o aici, la 4 noiembrie 1998, prințul Charles, chiar înainte de a împlini 50 de ani. Moșna a fost prima biserică fortificată săsească pe care viitorul rege a vizitat-o în România! L-am anticipat în 1989, atunci când într-una dintre cele 137 de zile petrecute în poligon, l-am lăsat în grija câinilor ciobănești de la stâna de peste deal și am tras o fugă de patrimoniu ca s-o descopăr! Când am revizitat-o acum șaisprezece ani încă mai erau schele, casei lipite de zidul nordic îi lipsea o bucată de acoperiș, iar turnul său era crăpat, încă niște ani mai târziu fiind proptit cu schele de lemn să nu cadă…

            „Nu ar trebui să pierdem sentimentul de acasă acum, pentru că în viitorul apropiat totul va fi istorie” scriu meschnerii pe site-ul lor. Și ne gândim că dacă oamenii aceia știu, vor și pot să aibă grijă de patrimoniul și istoria lor de la mii de kilometri, ar trebui să știm, să vrem și să putem și noi, care suntem aici.