by Ioana & Călin

Când să pornim la drum, s-a pornit ploaia. Semn bun, ne-am zis, probabil de carte, pentru că aveam în cătare un loc cu multă carte veche. Știam că până acolo urma să trecem printr-un loc aparte, iar ora fiind de prânz, n-am ratat escala acolo unde au oprit pentru un picnic prezidențial Charles de Gaulle și Nicolae Ceaușescu.

Multă lume crede că PiaR-ul s-a inventat după Revoluție, cam deodată cu marketingul (și, mai ales, internetul). Și ce se mai minunează oamenii când află că treburi de public relations se întâmplau și înainte de 1989, chiar bine organizate, după toate regulile comunicării corporatiste, dar cu mijloacele acelor vremuri. Cam la fel a fost în urmă cu 58 de ani, mai precis la 17 mai 1968, când, aflat în vizită în România, generalul Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze, s-a oprit (ad-hoc… organizat) la un picnic cu tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al PCR, în pădurea Dragodana. Dăm cuvântul organului de presă al partidului și, desigur, al oamenilor muncii, Scânteia: „După amiază, coloana de mașini a plecat spre Târgoviște – vechea cetate de scaun a Țării Românești. La Topoloveni, localitate rurală cunoscută pentru bogatele sale tradiții în domeniul artizanatului, unde se face un popas, mii de țărani îi salută cu căldură pe distinșii oaspeți. După un obicei străvechi, celor doi președinți li se oferă câte un miel alb. Corurile căminelor culturale intonează cântece populare. După ce vizitează expoziția de artizanat deschisă ad-hoc în apropierea scenei, generalul de Gaulle adresează felicitări locuitorilor comunei pentru înalta lor măiestrie artistică. După ce străbat valea Dâmboviței, oaspeții ajung în pădurea Dragodana, unde sunt salutați de Nicolae Tăbârcă, președintele Consiliului Popular al județului Dâmbovița”. Am oprit și noi fără vreo organizare prealabilă la hanul ridicat un deceniu mai târziu chiar pe locul picnicului și confirmăm: ciorba de burtă este excelentă, micii asemenea (acompaniamentul cu fistic să fie consecința rafinamentul franțuzesc), servirea de foarte bună calitate. Dacă treceți prin zonă, opriți cu toată încrederea!

            Precum coloana oficială, am pornit apoi spre Târgoviște, cale de o jumătate de oră ca o siesta rutieră. Mai vizitasem Curtea Domnească dar de fiecare dată ne-am mulțumit să urcăm scările turnului pentru a coborî printre zidurile curții. Sau invers. De astă dată am vrut să vedem muzeul tiparului și cărții vechi. Intrați pe sub turnul de poartă, am cotit brusc la dreapta și, după vreo o sută de pași, am ajuns în fața casei care îl găzduiește. Am aflat de pe panoul de vizavi că se cheamă casa Dionisie Lupu (de la el vine numele străzii din București), vrednicul egumen al Mănăstirii Dealu. În urma cutremurului din 1802, acesta a primit terenul pe care va fi construită casa ca metoh, de la domnitorul Constantin Ipsilanti. Clădirea cu case sus, odăi jos, pivniță, cuhnie și grajd va deveni la 1889 (și) Aramă, după numele preotului Nicolae Grigorescu Aramă care a cumpărat-o și a renovat-o neoclasicește. În primele decenii ale secolului 20 va servi, pe rând, ca internat școlar, sediu de poliție și, în timpul primului război mondial, comandament al trupelor de ocupație germane. Apoi se va degrada din ce în ce mai tare până la momentul în care ori fi-va restaurată, ori… Marele noroc pentru restaurarea ei (întâmplată în 2008-2010) a fost inspirația lui Carol Popp de Szathmári de a fotografia orașul din Turnul Chindiei (1867). Dublat de exercițiul similar al lui Alexandru Antoniu (1893), a cărui poză, mult mai generoasă, a lăsat să se vadă mai bine casa. Ajunse până în secolul 21, cele două imagini au oferit detaliile care au permis renovarea construcției într-o formă cât mai apropiată de cea originală. I-am imitat și noi pe cei doi fotografi și, pe lângă casă și Curtea Domnească, am prins și curtea… fotbalului pe al cărui tron avea să joace, pentru numai două sezoane, poate cel mai mare rege al sportului cu balonul rotund – Nicolae Dobrin!

            Am pornit turul pe dos (așadar, după ce luați biletele, faceți stânga, da?) și am început cu secolul 19 ca să încheiem cu scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hans Benkner. I pak dăm de știre domniilor voastre că scrisoarea nu-i originalul (pe etichetă nu zice nici că da, nici că nu, dar am verificat: se află la Arhivele Naționale). Totuși, să recunoaștem că ne-am entuziasmat un pic în fața copiei făcute nu cu AI, ci la un xerox color bun! Alături, învitrinate, stau Liturghierul lui Macarie – prima carte tipărită în Țara Românească (1508), la Mănăstirea Dealu, Octoihul slavon (1510) și Tetraevanghelul slavon (1512). Faimoasele Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie le țin companie de vreo cinci secole.

Trecem pe lângă biroul al cărui aspect maiestuos-pașoptist contrastează dramatic cu pânza plastic-industrială a unor jaluzele. O călimară din vremurile când aveai timp s-o și admiri atunci când înmuiai tocul în cerneală stă estetic alături de călimările de brâu, un soi de precursoare ale digital pen-urilor. Grifonul-suport ne avertizează „Nu atingeți!”, suficient cât să facem un pas în spate și să vedem cu coada ochiului o altă vitrină plină cu tipărituri. În ordine cronologică: Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), Evanghelia învățătoare (Mănăstirea Dealu, 1644), Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia, 1648), Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673) și, last but not least, Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688). Ne-au venit în minte lecțiile despre „Cultura în Țările Române” de la istoria învățată în generală și liceu, peste care, de cele mai multe ori, se trecea pentru a ajunge la bătăliile evident mai interesante sau cel puțin mai puțin plictisitoare. Profesorii noștri n-au făcut-o (ce ne-am fi amintit acum?) și au ținut să știm că am avut și noi, poate mai târziu, poate mai puțin, partea noastră de cultură.

Busturile lui Neagoe Basarab, cel cu învățăturile, și Constantin Brâncoveanu, cel cu Potlogiul, antecamerează tiparnița de secol 18. Frumos era să facem un pic de practică zețărind niște litere pe care să le tescuim pe hârtie ca Macarie și  Coresi! Deocamdată, accesul este interzis, așa că doar visăm. Din reverie revenim în hol unde dăm peste primele gazete românești: „Albina românească, gazetă politico-literară”, scoasă de Gheorghe Asachi (Iași, 1 iunie 1829), „Curier românesc, gazetă politică, comercială shi literară” tipărită de Ion Heliade Rădulescu (București, 8 aprilie 1829), cu sprijinul lui Dinicu Golescu shi 😊 Gazeta de Transilvania, publicată de George Barițiu (Brașov, 12 martie 1838), singura care a rezistat până în 2009 (!). Aproape că era mai multă și sigur era mai serioasă presa scrisă de atunci decât cea online de acum. Ehei, cum ar fi fost ca Albina, Curierul și Gazeta să apară și astăzi! Lumea voia să citească și căuta o viață bună, al cărei rost să-l priceapă! Elementele de Geometrie ale lui Eliad (București, 1837) stau armonios cu cele de Cosmografie ale lui August Treboniu Laurian (București, 1860) și trezesc idei alături de cele de Filosofie ale lui Timotei Cipariu (Blaj, 1863). Mens sana are nevoie de corpore sano, cum povățuiește Cursul de igienă populară al lui cu Iuljus (pe etichetă… Ioan!?) Barach (București, 1857), iar viața ține seama de regulile din Legiuirea lui Caragea (București, 1818), Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (București, 1841) și faimosul Regulament Organic (București, 1847)! Se învăța franceza cu Vocabularul francezo-românesc al lui P. Poenar (București, 1841), se descopereau Minunile naturii descrise de Iuljus Barasch (București, 1853) și se citeau Faptele eroilor istorisite de Alexandru Pelimon (București, 1857) sau Coliba lui Moșu Toma de Harriet Becket Stowe (Iași, 1853). Un bun început de bibliotecă atunci și acum.

Am intrat și în biserica frumos pictată, ctitorită de Petru Cercel și restaurată de Constantin Brâncoveanu. Amestecul multimedia de corb dandy de strajă aleii, ecran prin care se vede, contra zece lei, palatul lui Vlad Țepeș și afișul cu Inna, Puya și alți invitați la Zilele Județului Dâmbovița ne însoțește spre Turnul Chindiei, ale cărui scări le-am suit din nou.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.