by Ioana & Călin

Acum opt ani scrisesem numai câteva rânduri despre locul ascuns între case vechi și frumoase, înconjurat de o grădină atent îngrijită, care găzduiește colecția Muzeului Theodor Pallady. Și dacă tot s-a închis pentru lucrări de reorganizare și amenajare, am zis că merită să revenim.

Unii spun că este cea mai veche, alții doar că ar fi printre cele mai vechi case din București. În ambele variante e destul de tinerică, ținând cont că a fost ridicată pe la 1750-1760 sau mai ales dacă o comparăm cu alte case sau conace de pe la noi, ca să nu zicem de pe la alții. Nu se știe exact nici de cine, nici pentru cine a fost construită, dar, după cum arată, pare-se că primul proprietar a fost cineva bine așezat. Pe la 1800 a cumpărat-o, cu 1400 de taleri, negustorul armean Kevork Nazaretoglu, un alt Manuc, poate nu atât de faimos, dar măcar la fel de înstărit ca beyul al cărui han a fost centrul Balcanilor în primele decenii ale secolului 19. L-am căutat pe noul proprietar în fabuloasa bază de date a negustorilor și meseriașilor armeni, Negustorie.ro, dar nu l-am găsit printre cele vreo 1500 de nume! Asta pentru că, deși în plină expansiune, registrul oamenilor, prăvăliilor și meseriilor s-a apropiat, dar încă n-a ajuns până la 1800… Plus că ar trebui să coboare încă vreun secol! Cât de iscusiți negustori au fost armenii, știam, nu și că, la 1924, 78 din cei 80 de comercianți de cafea din București erau… armeni! Marii negustori de tutun și de covoare au devenit în zorii secolului 20 și mai mari comercianți și industriași! „Armenii au adus întotdeauna foloase mari economiei noastre naționale” scria Minerva, Ziarul Sfatului Negustoresc din București, „și dorința noastră este ca atât negoțul înfiripat de ei la noi, cât și industriile lor, să se contopească cu industria și comerțul românesc, pentru o cât mai mare dezvoltare a economiei țării“.

Deasupra intrării scrie 1822: este anul în care Kevork a renovat casa pe care avea să i-o ofere ca dar de nuntă fiului său, Agop (altul, nu cel din „Toate pânzele sus!” 😊). Marele incendiu din 1847 o afectează, dar Agop din cartierul armenesc o repară și i-o lasă moștenire fiicei sale, Ana. Care se căsătorește cu Jacob Melik, „enfant de l’Orient, élevé en France et imbu des idées de la civilization française…”,spirit educat și revoluționar remarcat prin studiile de arhitectură făcute la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, participarea activă la revoluția de la 1848 și cartea „L’Orient devant L’Occident” (1856), pe care a scris-o „mu que par le désir de vouloir rendre, autant qu’il m’est possible, un service actuel et réel à l’humanité et à la civilisation…”. După revoluție, casa Melik va adăposti pașoptiști de marcă precum Ion Brătianu, C. A. Rosetti sau Ion Heliade Rădulescu, dar proprietarul va fi obligat să plece în exil. Revenit în țară după nouă ani, o va renova cu mare grijă astfel încât să nu-i schimbe stilul. Ana i-a supraviețuit și a lăsat-o prin testament comunității armenești pentru a servi drept azil pentru femeile singure și sărace. Nepotul Eugen Melik a restaurat-o în 1920, la șapte ani după incendiul care a distrus-o. Cele aproape patru decenii în care a funcționat ca azil sau a fost locuită de chiriași au deteriorat serios casa a cărei salvare avea să vină în 1969, când parohia bisericii armene avea să o doneze cu tot cu grădină Consiliului Popular al municipiului București. Doi ani mai târziu avea să fie inaugurat aici Muzeul Pallady.

Născut în anul Comunei din Paris, ieșeanul Theodor trebuia să fie, măcar după bunele intenții părintești, un bun inginer de poduri și șosele. Doar că școala începută la București și continuată politehnic la Dresda a fost estompată de lecțiile de desen și pictură. Talent descoperit și bine sfătuit, pleacă la Paris unde lucrează în atelierul lui Gustave Moreau (1892), se înscrie la Académie des Beaux-Arts și se împrietenește cu Henri Matisse. Pictează peisaje pariziene, expune la Ateneu, Saloane oficiale sau Bienala din Veneția (1924, 1940, 1942). Cel mai bine l-a pictat Victor Eftimiu în ale sale Portrete și amintiri (1965): „Cel mai intelectual dintre plasticii români. Un artist al cărui simț pictural nu s-a dezvoltat solidar, creând un elefantiazis local, ci armonios, paralel cu gustul și discernământul literar (ce poate realiza un pictor, un actor, un muzicant fără lecturi?). Cu preocuparea circulației ideilor și a realităților contemporane, Th. Pallady și-a muiat penelul nu numai în vopsea crudă, dar și în lumină și gând. Acest moldovean și-a potolit tumultuosul temperament oriental, a renunțat la bogăția imaginilor aduse de acasă, la feeria celor o mie și una de nopți, la risipa, la dezordinea care ne regizează pe toți, ca să-și creeze, an de an, o personalitate liniară, arhitectonică, spiritualizată, chintesențială… Th. Pallady nu este numai primul nostru pictor, unul dintre cei mai nobili artiști ai epocii, dar mai reprezintă o minunată sinteză a intelectualității românești, o biruință a acestui neam mult înzestrat și mult risipitor”.

Muzeul Pallady, în casa Melik: de unde până unde? În 1970, foarte probabil pe fondul deschiderii din acea perioadă și, mai mult ca sigur, pentru că și-au iubit țara, soții Serafina și Gheorghe Răut au hotărât să-i doneze propria colecție de artă pentru a fi expusă publicului. Marea prietenie dintre fostul director al filialei pariziene a băncii Marmorosch Blank și Theodor Pallady, vecini pe Île de la Cité, în imobilul din Place Dauphine 12, a făcut ca între cele aproape 1200 de obiecte de artă să se afle câteva tablouri și peste 800 de desene (peisaje, nuduri, portrete, interioare) ale artistului. În muzeul inaugurat la aniversarea unui secol de la nașterea pictorului am văzut picturi europene de secolele 16–19, sculpturi antice greco-romane și egiptene, indiene sau chinezești, dar și renascentiste italiene sau franceze, covoare și tapiserii. Mari și cu multă măiestrie făcute, ne-au impresionat bufetul francez de secol 17, dulapul din lemn de stejar în stil Régence și comoda în stil Ludovic al XV-lea. Ne-au fost de ajuns ca să apreciem talentul uriaș al pictorului onorat la împlinirea a 85 de ani (1956) cu titlul de Maestru emerit al artei și cu o expoziție retrospectivă, dar și marea pasiune pentru variatele forme de frumos a unor oameni cu mult suflet și cu starea necesară pentru a colecționa. Am ieșit în cerdacul pe care Jacob Melik a ținut să-l păstreze, în care șevaletele pe care cei mici, care vin la școala de sâmbătă 😊, pot deprinde tainele picturii, ne-au spus că vremurile artei și pasiunea pentru cultură nu au apus. Încă.Ieșiți în curte, ni s-a părut că pictorul ne întreabă cu privirea-i de bronz dacă ne-a plăcut. Cum să nu? Într-o oră și opt încăperi am călătorit prin două secole și jumătate, până la Paris și înapoi, în locul în care arta și negoțul s-au împletit pentru a recrea spiritul de altădată al Micului Paris.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.