by Ioana&Călin

Autostrada care ajunge acum până la Boița îți încarcă energia convertibilă în răbdare de care ai mare nevoie când intri pe Valea Oltului. Pe care se circulă cu aceleași două viteze, încet și foarte încet, și aproape tot timpul se repară ceva. După o oră care te solicită cât trei, popasul devine o plăcere necesară.

Ce noroc, tocmai a apărut în drum o benzinărie, probabil cea mai frumoasă din România. E pe stânga, dar frumusețea locului merită un stop cât să-i dai calului ovăz octanic și să-ți oferi bucuria unui café-răgaz. Oftând lași în urmă parcarea pentru a da imediat într-un giratoriu-întrebătoriu: pe unde? Pe drumul mare cu multe mașini mici sau cu tirurile, destule și ele, pe centură? Hai pe centură, să mai vedem Oltul și de pe malul celălalt. Treci peste barajul Turnului și, când să schimbi în a treia, apar în coada ochiului turnuri și turnulețe în loc de conuri și bastonașe. Cele plate-n vârf, mai mari și mai colorate sunt hotelurile Călimăneștiului, celelalte acoperite țuguiat și gri ce-or fi!? Spre ele duce un drumeag de pământ pe care, dacă noroiul nu-i gros, se poate ajunge până-n spatele mănăstirii Cozia ce se vede albă peste râu. Nu prea mare, dar suficientă, curiozitatea te convinge într-o secundă să rămâi în a doua, apoi să frânezi și să ieși în dreapta. Parcăm, coborâm, focusăm pe aproape și ne mai întrebăm o dată: ce am văzut? Niște turnulețe și fundațiile unor ziduri care, după cât de late sunt la bază, trebuie că au fost groase și înalte. Stau liniștite vegheate de un stâlp de înaltă tensiune și păzite de un cățel care ne întâmpină fluturându-și coada prietenos.

Suntem pe malul estic al Alutusului, într-unul dintre punctele fortificate de romani pentru a păzi drumul care trece pe una dintre granițele cele mai periferice ale imperiului. La douăzeci de ani și un pic după cucerirea Daciei, pe la 138 după Hristos, în vremea împăratului Hadrian, romanii au ridicat aici un castru, semn că aveau de gând atât să mai stea prin zonă, cât și să o protejeze de intruși. Mai exact încă unul, pentru că pe Olt în jos sau în sus, dacă vă place mai mult, au mai fost și Pons Vetus (Câineni), Praetorium (Racovița), Castra Traiana (Sânbotin), Buridava (Stolniceni), Pons Aluti (Ioneștii Govorei) și Rusidava (Drăgășani). Castrul de la Poiana Bivolari, dixit inscripția de fondare, a fost ridicat de „Imp(eratore) Caes(are) divi Traiani Part(hici) fil(io) divi Nervae nep(ote) Traiano Hadriano Aug(usto) p(ontifice) m(aximo) tr(ibunicia) pot(estate) XXII co(n)s(ule) III p(atre) p(atriae), Suri sag(ittarii) Sub T. Flavio Constante proc(uratore) Aug(usti)”. Cum ar veni: „În timpul împăratului Caesar, fiu al divinului Traian, învingătorul parților, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, investit cu a XXII-a putere tribunicană, deținând trei consulate, părinte al patriei, arcașii sirieni sub ordinele lui T. Flavius Constante, procuratorul împăratului”.

            După mai bine de un mileniu și jumătate, prospecțiunile făcute aici de Ministerul Domeniilor (1888) nu au dat de ape termale la fel de bune precum cele din Călimăneștiul vecin, ci s-au transformat în săpături arheologice după ce au scos la iveală obiecte și monede din vremurile lui Hadrian, Septimius Severus, Julia Domna și Caracalla. Doi ani mai târziu, Grigore Tocilescu și Pamfil Polonic au revenit arheologic (1890-1892) aducând la lumină băile romane și o parte a zidurilor castrului, ceea ce îi va întări lui Tocilescu convingerea (și va proba ipoteza lui Vasile Pârvan) că a existat un Limes Alutanus, drumul fortificat de pe Oltul inferior și mijlociu, despre care va vorbi mai târziu (1900). Modernizarea de sfârșit de secol 19, ilustrată aici prin calea ferată Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului (1897-1902), a costat băile romane abia descoperite, părți din vechiul drum roman și zidurile castrului. La doar o poștă mai sus, mănăstirea Cornet a scăpat alegându-se cu o linie de metrou 😊. Abia la finalul anilor ’60, Muzeul Militar Național a redeschis șantierul de cercetare, care a scos la lumină urme de ziduri dar și arme, monede, vase și inscripții expuse azi la muzeu. Declarată monument istoric, fortificația a avut șansa să fie refăcută, fie și parțial (1982-1983).

            Castrul Arutela a avut forma unui pătrat cu latura de 60,80 metri. Zidul de incintă, gros de 1,60 metri, a fost croit din blocuri de piatră legate cu mortar, îndreptate cu lespezi subțiri și întărite cu pietre de râu. Singura latură păstrată pe toată lungimea este cea estică. La jumătatea ei se găsește Porta Praetoria, flancată de cele două turnuri, prima reconstituită pe teritoriul României. La douăzeci de metri prin fața acesteia trecea drumul pavat cu blocuri de piatră, lat de șase metri. La cele două colțuri se mai văd fundațiile semirotunde ale turnurilor. Foarte probabil să fi existat turnuri și în colțurile laturii opuse, care avea în centru Porta Decumana. Deși întărite cu pinteni, din zidurile nordic și sudic și cele două Porta Principalis au rămas doar vagi urme. O revărsare a Oltului, produsă în secolul al III-lea, a înghițit complet atât zidul de vest, cât și mai bine de un sfert din laturile de nord și de sud distrugând construcția ridicată de arcașii sirieni (Suri Sagittari). O garnizoană a rămas aici până la jumătatea secolului al III-lea, când carpii și goții au trecut și Brazda lui Novac, azi regăsită în terasamentul căii ferate Curtea de Argeș-Pitești-Roșiori de Vede-Turnu Măgurele, au străpuns limesul și, cu largul concurs al Oltului, au grăbit abandonarea castrului, apoi retragerea la sud de Dunăre.

            Piatra gri și unghiurile drepte vorbesc și după 2000 de ani despre duritatea vieții soldatului roman. Care putea începe la vârsta și înălțimea minime (13 ani și 1,72 metri), aproape ca la Disneyland ca să te dai cu liftul groazei (10 ani și 1,30 metri). Prindea bine o recomandare, conta dacă știai să citești și să socotești. Pregătirea era dură dar necesară pentru că, Vegetius dixit, „puțini oameni se nasc curajoși, mulți devin așa prin grija și forța disciplinei”.Cei dornici să se înroleze trebuiau să-și cumpere echipamentul (cam cum își plătesc însoțitorii de zbor ai companiilor low-cost uniforma?), care nu era ieftin. Soldații mai mult umblau decât luptau, iar în bătălii cei mai tineri erau în primele rânduri ținuți din spate (și ca să nu fugă…), de cei mai bătrâni. Abia în castre se puteau reface după marșurile lungi, taberele murdare și luptele grele. Aici se puteau spăla la baie, nu mai dormeau câte opt în corturi din piele de capră și se puteau destinde cu jocuri. În unele castre locuiau femei și copii. După 25 de ani de serviciu se puteau pensiona (cam jumătate ajungeau până aici, ceilalți murind în luptă sau de diferite boli…). Cetățenii romani primeau bani, salariul pe 10 ani, iar non-cetățenii puteau deveni cetățeni (ca să aibă mai multe drepturi și, mai ales, să plătească taxe mai mici).

            Toate le-am aflat dintr-o expoziție British Museum dedicată vieții în armata romană. Dacă nu așa ceva, măcar două manechine de soldați romani veghind din turnurile porții castrului Arutela puteam avea și noi. Țiglele lipsă și poarta scrijelită ne-au reamintit că, deocamdată, doar de atât ne putem bucura de istoria noastră.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.