by Ioana & Călin

Sute de ani i-au trebuit cărării să devină drumul național cel mai circulat și, de asemenea, cel mai înjurat. La vreo două poște de unde începe să-ți crească tensiunea se află fosta capitală a Predealului, cândva poate cel mai industrializat pe cap de locuitor oraș al vechiului Regat.

Mai întâi a fost poteca umblată din vechime strecurându-se îngust pe lângă apa Prahovei. Tot mai bătută, s-a lărgit ca să încapă și oamenii călare. Dacă ar fi ajuns romanii să stea măcar o sută de ani pe aici, sigur aveam un drum solid încă de atunci. Noroc cu austriecii care au lățit calea ca să poată trece și cu tunurile în Țara Românească, să se bată cu turcii. După ce au tăcut tunurile, drumul „îngust, strâmt, stâncos, neregulat, prăpăstios și pe unele locuri înspăimântător… atât de periculos încât un pas greșit al unui animal ar fi prăpădit o trăsură, un pas greșit al unui om l-ar fi costat viața!”, așa cum l-a descris Dionisie Fotino, a mai fost lărgit ca să poată merge și carele cu poștă și cele negustorești spre și dinspre Cronstadt. Dar pentru asta a trebuit să intrăm binișor în secolul 19. Cum povestește Nestor Urechia în „Drumul Brașovului” (1913), „circulațiunea pe drumul Brașovului” a devenit „din ce în ce mai deasă; mocani si ciobani, cărăuși prahoveni, negustori însoțitori ai acestora și fugari de tot soiul, pribegi și băjenari, hoți și haiduci, călugări și scutelnici pușcași ai mânăstirei Sinaia, catane și ofițiri, țigani rudari și cărbunari, țărani clăcași și meșteșugari, curieri, slujitori vătășești, plăieși și potecași”. Ori circulațiunea cerea, pe lângă un drum mai bun, nu doar meremetisit când și unde, și locuri de popas, adăpost și mâncat sau măcar un menzil.

Una dintre „kirtschme”-le apărute a fost și cea aflată chiar între Prahove: hanul Căciulă Mare, zis și „Cârciuma scriitorului din Râșnov”, construit în 1818 în apropierea vărsării pârăului Azuga în Prahova, cam în dreptul școlii generale de astăzi, pe pământul boierului Alecu Filipescu-Vulpea (poreclit „Căciulă mare”, cel mai probabil de la ișlicul cu care l-a surprins Anton Chladek pe la 1830). Hanul cu pereții pe care era zugrăvită o vânătoare de cerbi și căprioare trebuie să fi contrastat puternic cu acel „loc pustiu, înconjurat de codri nepătrunși, de se adăpau fără teamă cerbii la acest izvor”, în care au început să apară și case, prima fiind a ciobanului Gheorghe Zangur (1800). Ca întotdeauna, drumurile aduc progres (lecție care la noi încă n-a fost înțeleasă pe deplin…), așa că negustorilor, poștei și călătorilor le-a urmat, poate neașteptat de repede, industria. Marele Dicționar Geografic al României (1901) zice că un anume Aslan din Rucăr a deschis aici în 1830 o glăjărie la care a adus meșteri tocmai din Boemia care știau să facă sticlă suflată, sticlă colorată și geamuri. Doar că producția fără vânzare nu merge (o altă lecție pe care, din nou, mulți n-au înțeles-o pe la noi…), așa că și Aslan a închis repede manufactura iar locul s-a întors la pre-industria ospitalității ca popas pe drum.

Tot drumul, dar de fier, Ploiești-Predeal, inaugurat la 10 iunie 1879, avea să schimbe Între-Prahove în Azuga și ospitalitatea cu industria. Fabrica lui Carol Scheeser, deschisă de la 1877, făcea salam „de o calitate egală, dacă nu superioară celui de Sibiu, precum și tot felul de cărnuri afumate”. A urmat, cum poate era de așteptat, fabrica de sticlă S. Grunfeld (1879), de lângă calea ferată, cu 250 de lucrători, boemi din Cehia și săteni de-ai locului. Firesc, Matei Mocanu a ajuns să producă 300 de tone de brânzeturi în fabrica înființată la 1882: cașcaval în mai și iunie, apoi brânză de la Sf. Petru la Sf. Maria și numai „lapte de putină” sau „lapte gros” după plecarea oilor în munți. Varul hidraulic făcut în fabrica francezului Leboeuf (1885) avea să fie premiat cu argint patru ani mai târziu la Expoziția Universală de la Paris! Unde-i var, hop și cimentul alb, de calitate superioară, făcut în fabrica (1885) inginerului Erler aflată pe moșia Sorica. Din 1887 s-a făcut și postav în fabrica Rheim, Scheeser & Co. La cât fag, brad și molift erau în zonă normal că a apărut lângă valea Azugii și fabrica sistematică de cherestea și chibrituri a fraților Carol și Samuel Schiel (1888). O astfel de dezvoltare cu adevărat durabilă (cu un secol înaintea lansării conceptului…) trebuia sărbătorită cu șampanie (din 1892) și bere (din 1898), apoi ornată cu șamotă (din 1908).

Faima locului a început când maestrul berar Eduard Grundt, care făcea la Brașov cea mai bună bere, a fost convins să vină la fabrica ridicată pe domeniile regale. Societatea înființată chiar în ultima zi de decembrie 1898 pentru numai 20 de ani, avea să producă încă un secol berea cu gustul aparte dat de fermentarea naturală de 70 de zile și de apa izvoarelor de munte Stâna și Glodul, precum și a pârâului Azuga. Berea bună și-a recăpătat repede fabrica ruinată în primul război mondial, noua instalație de fierbere și pivnițele noi de fermentare și depozitare urcând producția anuală la 107217 hectolitri, locul 3 în țară! Imperios necesara nevoie de bere a oamenilor muncii i-au adus o nouă linie de îmbuteliere, un siloz complet utilat pentru berificarea 😊 orzului (anii 1970) și reproiectarea completă (1982), producția anuală urcând la aproape 400000 de hectolitri (1989)! Următorii 20 de ani au prăbușit-o, în final la propriu! Societatea pe acțiuni Întreprinderea de Bere Azuga (1990) se privatizează (1999) și devine SC Bere Azuga SA, cu capital integrat privat (2002). Modernizarea (2003-2005), contractul de franciză pentru producția Kaltenberg (2008) și, mai ales, cumpărarea de către gigantul SAB Miller (2009) păreau să înspumeze cu guler Azuga. Cinci ani mai târziu, în locul unei dezvoltări explozive, a urmat explozia distrugătoare care a pus-o la pământ…

Berea vedetă în socialism, alături de Ciuc și Solca, pe care lumea venea s-o cumpere chiar de la poarta fabricii, a fost recondiționată în altă parte și cu altă apă, cea a locului fiind totuși îmbuteliată în fabrica apărută în 2010. Eh, dar dacă bere nu mai e… să curgă șampanie! Pivnițele companiei Rhein & C^ie, fondată la 1892, mai oferă licoarea aurie în variante a căror succesiune – Rosé, Magnifique, Impérial – pare că descrie istoria prezumtiv spumoasă transformată Brut. Avertizați de anunțul A4 landscape, ne-am plimbat „cu atenție” prin „zona frecventată de urși” în care se găsesc clădirile cu aer tirolez ale fabricii. Apoi am pornit spre viitorul incert al orașului tot uitându-se după valurile de turiști care să-i aducă dezvoltarea coborând pârtia Sorica pe schiuri. Până vor sosi, am încercat să ajungem la păstrăvărie dar drumul noroios ne-a convins să o lăsăm pe altădată. La magazinele din oraș n-am găsit bere Azuga, ci… Praga (!?), așa c-am cumpărat apa omonim-îmbuteliată. Monumentele în memoria soldaților și a locotenentului Garoescu din fața bisericii de piatră amintesc de rezistența eroică dar fără rezultat din toamna anului 1916. La marginea drumului național, fântâna monumentală, copie a celei lui Manole de la Curtea de Argeș, amintește din al 40-lea an de domnie a regelui Carol de satul în care „sporea munca românească”.

În timp ce priveam molozul rămas din fabrica de șamotă s-a apropiat un localnic intrigat că pozăm „locurile astea urâte”. Tristețe am văzut în ochii care ne-au urmărit și la ruinele fabricii de sticlă de lângă gară. Poate pentru că orășelul ce putea ajunge un Bolzano românesc mai așteaptă, dar a obosit să mai spere…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.