by Ioana & Călin

Lași strada mare din Găești să se tot ducă spre Pitești și către dreapta o cotești, că nici nu ce știi ce-o să găsești 😊. Cam asta ni s-a întâmplat nouă într-o sâmbătă de iulie în care am plecat dimineața din Ion…ești pentru a năși niște fini la o mănăstire de care nu mai auzisem.

La cât de mare este patrimoniul cultural religios în țara Uniunii Europene cu cele mai multe minorități religioase recunoscute oficial, nici nu-i de mirare că e foarte ușor să nu știi chiar toate bisericile și mănăstirile de pe plaiurile domestice. Știam că vom ajunge la o mănăstire, la un sfert de oră, și am lăsat lucrurile așa. Am ajuns, am nășit și… am revenit după două săptămâni pentru că am fost atât de plăcut surprinși de ce-am văzut încât a trebuit să venim din nou! Lumea abia știe de Găești, mai ales pentru producția de frigidere începută în 1968. Dar orașul a fost capitala provizorie a județului Dâmbovița în locul Târgoviștei, reședința isprăvniciei de Vlașca, ba chiar și reședință de raion în secolul 20, iar în zonă se producea cel mai bun tutun din România sfârșitului de secol 19! Puf-puf! Între timp, Arctic a devenit Beko, fumatul s-a cam interzis, iar Găeștiul a rămas tot Găești, fix al treilea cel mai mare și mai vechi orășel dintre cele cinci aflate între București și Pitești, pe drumul național care duce până la Arad și Nădlac (Ștefănești e cel mai mare, Topoloveni cel mai vechi, Titu cel mai mic și Chitila cel mai tânăr).

            Drumul către mănăstirea cu hramul Sf. Nicolae începe pe strada Viitorului (o fi vreun semn 😊) și pătrunde printre dealuri cu stejari pe valea blândă săpată de pârâul Cobiuța, un firicel de apă pe care îl trecem când intrăm în curtea mănăstirii. La poartă străjuiește monumentul ridicat în 1933 de comuna Cobia în memoria fiiilor săi căzuți pe câmpul de onoare pentru întregirea neamului în primul război mondial, apoi și în al doilea. Avem și la noi în sat și ne plecăm frunțile de fiecare dată când vedem aceste monumente: sunt multe și comemorează prea multele vieți pierdute în războaie…  Aleea care duce spre biserică trece pe sub turnul-clopotniță care străjuia intrarea în incinta fortificată a fostei mănăstiri. Ajunși în curtea interioară, Sfântul Nicolae ne întâmpină binecuvântându-ne și îl vedem izbăvind corabia de la înec, aruncând cu bani în casă, tăind copacul în care locuiau diavolii și pedepsindu-i pe necredincioși. Fântâna îl așteaptă cu apă proaspătă pe călătorul însetat care și-a lăsat bicicleta sub bolta turnului, desigur și pe noi ceilalți veniți călare sau pe jos…

            Zidirea lăcașului de către Badea Bolosin stolnicul a început la 3 iunie 1571, cum amintește vechea pisanie slavonă: „S-a cinstit acest cinstit și dumnezeiesc hram pentru rugăciunea și lauda celui întru sfinți părintelui nostru arhiepiscopului Miralichiei, Sfântului Nicolae făcătorului de minuni; și s-a zidit în zilele bine cinstitorului și de Hristos iubitorului Domnului nostru Io Alexandru Voevod, și a fost pe vremea vlădicăi domnului Eftimie; și s-a început în luna lui Iunie în 3 și săvârșit in luna… zile, în anul 7080”. Cum ar veni 1572 traducând 7080 în anii noștri. Privită dinspre intrare, biserica aduce cu catedrala din Timișoara, dar nu impresionează. Ceea ce crește încântarea, pe măsură ce vii tot mai aproape și după ce îi dai roată, este tricolorul verde-ocru-sienna al cărămizilor smălțuite. Aduse din Italia, foarte probabil sub influența Ecaterinei Salvarezzo, soția domnitorului Alexandru al II-lea Mircea, evlavioasa doamnă levantină – cum a numit-o Nicolae Iorga, cărămizile au fost trainic îmbinate într-un ansamblu cum nu s-a mai văzut pe la noi și care a rezistat viu colorat vremii și vremurilor deseori gri.

Cu colții prăbușiți (1723-1724) și zgâlțâită serios de cutremurele de secol 19, biserica – tot ce a mai rămas din vechea mănăstire Cobia, a ajuns, cu reparații și restaurări, până în secolul 21. Adusă la forma de astăzi prin eforturile întinse pe două decenii ale preotului Ioan Popescu, mica biserică place prin construcția în plan triconc, simplă dar solidă și închegată, care susține cele patru turle de deasupra pronaosului, naosului și altarului și atrage atenția prin picturile realizate abia în 2001 de Romeo Andronic (oarecum surprinzător, stratigrafiile din 1974-1975 găsiseră că nu avusese nicicând picturi murale).

Frapează semnele zodiacale pictate pe bolțile interioare despre care preotul ne-a spus că, la fel ca întreaga pictură, caută să exprime spiritul luminat al ctitorului. L-am întrebat și dacă putem să facem poze, iar preotul ne-a răspuns cu tâlc, „puteți, dar să vă și rugați!”. Ne-ar fi plăcut să putem admira și ușile sculptate în lemn ale bisericii (1723) însă a trebuit să ne mulțumim doar cu releveele de la 1928 ale acestora, originalele fiind păstrate, zic unii, la Muzeul Mănăstirii Sinaia (alții că la Muzeul Național de Istorie a României).

Acum 430 de ani, tot la sfârșit de august, Mihai Viteazul și oastea sa au poposit lângă Cobiuța după bătălia de la Călugăreni, în timpul retragerii spre Târgoviște. Legenda zice că domnitorul ar fi dormit chiar în biserică, unde i-au pregătit așternutul călugării. Peste noapte, mulți dintre oștenii răniți cu care a ajuns până aici au trecut la Domnul și au fost îngropați a doua zi chiar în cimitirul mănăstirii. În amintirea lor și ca semn de mare mulțumire, domnitorul a dat mănăstirii un clopot turnat în argint și scris cu litere de aur. În anii primului război mondial, ofițerii armatei germane ajunși în sat l-au văzut și, știindu-i valoarea, l-au demontat și luat cu ei. Sătenii s-au strâns în gara Găeștiului unde i-au rugat în genunchi să nu le ia clopotul pe care soldații îl și încărcaseră în tren. Unul dintre ofițiri le-a zis „Stați liniștiți, că n-o să-l topim să facem din el ghiulele de tun!”. Și duși au fost, cu clopot cu tot. A rămas doar biserica a cărei poveste simplă și frumoasă vorbește exact despre lucrurile simple și frumoase pe care merită să le descoperim și de care să ne bucurăm.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.