by Ioana & Călin

Sunt două avantaje atunci când ai de făcut un drum de niște sute de kilometri: la cât de lung e, sunt măcar trei rute dintre care să alegi și pe fiecare este ceva care merită să fie descoperit și explorat. Porneam din Baia Mare spre Piscu și ne întrebam pe unde să mergem?

Căutam răspunsul în timp ce savuram tihnit micul dejun la Rivulus, cu dovlecei pane, salată de vinete, pită cu unsoare și ceapă, mniam-mniam 😋😋. Bunătățile astea au fost destule să începem ziua în cea mai bună stare și să căpătăm și răspunsul! Auzisem că s-a redeschis castelul de la Criș. Îl mai văzusem într-un martie înzăpezit, acum douăzeci de ani și plecasem dezolați: arăta tare rău, poate și din cauza vremii (sigur, din cea a vremurilor pe care le-a prins), cărămizile aproape plângeau în zidurile încă rezistând. Dar ne-am și gândit că „dacă l-ar lua cineva…” castelul ar fi putut renaște spectaculos: ne întrebasem atunci cum ar fi fost să-l fi cumpărat Bill Gates, să-l renoveze și să facă un centru Microsoft în Europa Centrală și de Est 😊… Am pornit spre Criș pe (încă) un drum plin de porumb verde și mustăcios, bine crescut la doi metri, pentru că a tot plouat prin Ardeal: „n-am prea avut vară anul ăsta…” oftase recepționera hotelului unde poposisem deunăzi. Spre surprinderea și încântarea noastră, Waze ne-a trimis prin Mediaș, orașul primului nostru city-break 🤗…

Ajunși la Criș ne-au atras privirile și acum tot silueta zveltă și rotundă a donjonului ridicat de Mihály Bethlen (1598) și arcadele loggiei adăugate de Elek Bethlen în anii 1680, cea mai frumoasă din toată Transilvania. Zidurile cărămizii și pereții renovați ai clădirilor, ancadramentele refăcute ale ușilor și ferestrelor și glastrele cu mușcate sunt semnele că lucrurile merg spre bine. Oștenii care păzesc intrările în curtea interioară și, din vârful turnului, întreg castelul garantează protecția și restaurarea unui patrimoniu a cărui istorie coboară până-n secolele 12-13. Conacul lui Miklós Bethlen, de vizavi de biserica parohială, menționat la 1509, a fost reconstruit o jumătate de secol mai târziu de György Bethlen și soția sa, Klára Nagykárolyi. Peste încă un secol, Ferenc Bethlen și soția sa, Katalin Kemény, și-au amenajat reședința în latura de est scriind pentru binecuvântarea casei: „Fie ca Dumnezeu cel Sfânt să fie ocrotitorul acestei case. Fie ca ea să fie o cetate de neînvins pentru dușmanii ei. Fie ca El să transforme toate pericolele în binecuvântări și cei care locuiesc în ea să aibă parte de binecuvântări din belșug”.

Chiar dacă e în plină renovare, castelul este deschis. Trei și jumătate dintre cele patru turnuri de colț cu care l-a fortificat Elek Bethlen (1675-1677) sunt în picioare. Deasupra ușii capelei citim „Honesta fama aeternum patrimonium” – „O reputație cinstită este o moștenire eternă”, branding de secol 17, pe cât de vechi, pe atât de valabil.

Vedem ținutele militare transilvănene și secuiești, folosite de membrii Ordinului Grifonul de Aur care reconstituie periodic scene de luptă, dueluri, trageri cu arcul, practici de medicină ale Evul Mediu, metode de tortură, scene de dans și muzică renascentistă (interesantă combinația de activități!). La parterul aripii estice a funcționat (1684) o tiparniță, mutată apoi la Sighișoara.

În Sala mare aurită, în locul galeriei de portrete vedem tapiseriile cu și citim legenda despre șarpele-dragon. Apoi remarcăm ogivele turnului octogonal, traversăm camerele de locuit, salonul de vânătoare și trecem în aripa vestică. Bolțile solide susțin donjonul pe care-l urcăm până la ambrazuri, din care coborâm în camerele înalte pe ale căror pereți gri sunt fotografii alb-negru cu interioarele de altădată.

Descoperim istoria principatului Transilvaniei și povestea familiei care are un șarpe încoronat pe blazon. Șarpe!? Zice legenda, povestită de Gáspár Hajnalka, de 13 ani, din Racoș, și știută de la bunica, că un șarpe mare, care trăia în vulcanul stins de lângă sat, a ajuns printr-un tunel în șanțul cu apă al castelului (Sükösd-Bethlen). Zilnic, sătenii îi dădeau trei-patru vaci sau boi îngrășați, altfel șarpele dădea din coadă de săreau țiglele castelului și se dărâmau casele oamenilor. Babele din sat au încercat să-l otrăvească, dar șarpele a spart butoaiele cu fiertura împrăștiind-o în sat. Contele și-a chemat prietenii dar cele 100 de săgeți trase au s-au oprit în solzii șarpelui, care a mai și înghițit câțiva vânători. Noroc cu tânărul isteț, curajos și musai chipeș, care a avut ideea să umple pielea celui mai mare bou din sat cu var nestins și să-l arunce în gura șarpelui. Varul a început să fiarbă în stomacul șarpelui care a murit în chinuri urlând mistuit de flăcări. Eliberat din iobăgie, flăcăul și-a făcut casă și a trăit fericit alături de oamenii satului scăpat de teroare, iar contele a comandat noul blazon al familiei, cu șarpele încoronat.

            Crișul a fost recuperat de familie în 2007 după ce, în fiecare secol, a trecut prin momente mai mult sau mai puțin devastatoare – atacurile curuților și tătarilor pe la 1700, revoluția de la 1848, naționalizarea din 1949, reabilitările nereușite din anii 1970 și 1990. Parcul englezesc apărut în primele decenii ale secolului 19 și filmările la producții mai vechi sau mai noi – Mihai Viteazul, Felix și Otilia, Horea, Ultimul cartuș, The Crucifixion, Werewolf, The Nun – l-au mai scos din anonimat. La plecare ne-am uitat după o carte, eventual un DVD, despre castel, despre familia Bethlen sau despre istoria Transilvaniei dar nu am găsit. În schimb am dat peste punguțe cu oregano, borcane cu miere de mai multe feluri, magneți și un automat de cafea. Cât de bună să fi fost cafeaua, întoarcerea în secolul 17 pentru a o savura în loggia renascentistă face tot. Cât de inspirați am fost să revenim la Criș, cât de bucuroși vom fi să-l regăsim pe deplin restaurat!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.