by Ioana și Călin Vegheș

Am găsit în anticariatul din Centrul Vechi un album foto despre Baia Mare pe care n-am avut mai avut răbdare să ajungem la căldura camerei și l-am răsfoit pe prima bancă ieșită în cale. Am pornit apoi la pas către locul care a atras atenția lumii că un colț al imperiului se străduia și avea să reușească să intre în secolul 20.

Am pornit de la mândria orașului, Turnul lui Ștefan, cel Sfânt, nu cel Mare. Aproape șapte secole de istorie au rămas în picioare și tot vorbesc cu temeinicia pietrei despre vremurile prin care a trecut și ocupațiile pe care le-a avut urbea, așa cum încă apar înstemate pe zid. Turnul și temeliile vechii biserici stau lângă biserica barocă ridicată de călugării iezuiți, prima pe pământurile transilvane.

E noiembrie igrasios, numai bine pentru o ciocolată caldă sau o carte bună… A câștigat cartea, ale cărei amintiri în alb și negru ne-au purtat pașii prin centrul vechi. Pe mâna dreaptă, casa Iancu de Hunedoara, ridicată la 1446 de János Hunyadi pentru soția sa, Erzsébet sau Elisabeta Szilágyi, care ar fi și locuit aici după ce voievodul a murit apărând Belgradul, va păstra după renovare aerul secolelor 15-16 și va aminti de vremurile în care orașul liber bătea moneda Regatului Ungariei. Încă niște pași și ajungem în secolul 19, lângă casa în care s-a născut Lendvay Márton Sr., personalitate a teatrului romantic, afirmat pe scena Teatrului Național din Pesta. Dreapta, trecem de mai noua (n-are nici 300 de ani) biserică reformată, apoi ieșim din vechea cetate, fără să ne-ntrebe nimeni nimic, pe Poarta Podului. În acte de la 1599, pe teren poate din 1469, când orașul a căpătat de la regele Matei Corvin dreptul de a se împrejmui cu ziduri de piatră.

Așa o fi mers și Simon Hollósy în primăvara lui 1896 pentru a-și descoperi atelierul în care urma să creeze arta băimăreană, așa cum avea să fie numită cu admirație și un pic de invidie. Pictorul armean format la München, revendicat ca român sau (mai mult ca) maghiar, cu siguranță maramureșean după locul venirii pe lume și mitteleuropean avant la lettre după spiritul care l-a călăuzit pe el și pe cei pe care i-a crescut artistic, a ajuns în oraș cu trenul, la clasa a III-a. Abia se deschisese, cu numai doi ani mai devreme, linia de la Satu Mare (pe care trenurile circulă și astăzi, regretabil sau poate romantic, cu viteza de atunci). La cei 39 de ani, Simon Josephus Hollósy era o figură consacrată în capitala Bavariei după ce, ca orice artist remarcabil, a trebuit să treacă prin momente de mare cumpănă. „Decăzusem în așa hal încât n-aveam nădragi și nici sacou cu care să fi putut ieși din atelierul meu. În fiece dimineață mă trezeam mirându-mă că domnul proprietar nu și-a respectat amenințarea de a mă da afară din locuință. Pentru ca să nu treacă timpul în zadar am rugat-o pe știuta și frumoasa mea domnișoară să-mi permită s-o pictez… Acestui portret îi datorez Școala mea; e adevărat că am investit în el toate forțele mele. Portretul acesta a fundamentat aici reputația mea în 1886. Din acea vreme am ocupat un loc ferm la Munchen, eram de acum recunoscut drept un talent de prim rang”.

Deși Sighetul natal era cumva peste deal, Hollósy nu mai fusese la Baia Mare, despre care auzise de la János Thorma și István Réti, cei care l-au convins să vină în oraș pentru a crea o școală de pictură. Pe 8 mai l-a întâmpinat comitetul de onoare în frunte cu însuși primarul Oliver Thurman, apoi au mers cu trăsura până la grădina cazinoului pentru masa de prânz, după care au pornit spre „cocina de porci” – cum nu s-a sfiit pictorul să-i zică șopronului podit din scânduri bătute în cuie, cu trei ferestre spre nord, care-i va deveni „atelier”. Primăria aprobase deja cheltuirea extraordinară a 751,60 coroane „întrucât construirea acestui atelier aduce mari avantaje orașului”.

Valorea școlii de vară a lui Hollósy avea să fie confirmată o iarnă mai târziu când vizitatorii au fost încântați de cele 229 de tablouri și studii, expuse la vechea galerie de artă din Budapesta. Succesul următoarei expoziții le-a adus subvenții guvernamentale și i-a motivat pe Hollósy și pictorii școlii să propună primăriei un plan de business cultural: construirea unor ateliere stabile a 3200 de coroane fiecare, pentru care școala să plătească o chirie de 160 de coroane anual timp de zece ani. Lucrările pictorilor și ucenicilor școlii au fost „de așa natură încât să-și aibă locul alături de orice expoziție europeană”, cum frumos scria săptămânalul Baia Mare și împrejurimile despre expoziția de la Satu Mare. Ultima.

Cinci ani în două secole, atât a ținut. Pentru că tocmai cei care au tras de artist să vină în oraș l-au împins apoi afară. Nici societatea băimăreană, trăind tihnit și respectabil (poate și un pic snoabă), nu a apreciat foarte tare existența cam agitată a pictorului-minune de la Munchen, mai degrabă certat cu bunele maniere decât artist genial. Primele semne apăruseră după nici trei ani, când pictorii băimăreni au expus fără el, la noua galerie de artă din Budapesta, iar cântecul de lebădă al maestrului și elevilor săi a fost expoziția sătmăreană din noiembrie 1901. „Când mă gândesc la Baia Mare, până și azi mă cuprind fiorii” avea să-și amintească Hollósy privind îndepărtarea sa ca pe un șut în fund ce avea să-l ducă musai înainte. Sigur e că Baia Mare, Nagybánya, Frauenbach, Groß-Neustadt, Frauenseiffen sau Civitas Rivulus Dominarum au intrat în secolul 20 și au rămas pe harta Europei pornind de la atelierul amărât care a crescut în 129 de ani ca o Colonie a pictorilor ce se laudă azi cu patru pavilioane, o galerie, 28 de ateliere și șase săli de expoziție. A fost ambiția frumoasă și bine intenționată a unui om care a plecat din Maramureș, a cunoscut gloria în capitala Bavariei, a fondat o adevărată școală de artă la Baia Mare, și-a căutat locul pe la Hunedoara, Gilău, pentru a se întoarce la Teceu, acasă, în Maramureșul natal.

Recitind povestea unei vieți de artist între München și Maramureș, așa cum a fost pusă pe hârtie în cartea lui Raoul Șorban, am dat printre paginile acesteia peste desenele Bunicului, făcute pe Ialomița, tare departe de Săsar, dar atât de aproape de sufletul lui.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.