La cetățuie oftând

By Călin & Ioana Vegheș

Pân-am ajuns în vârful dâmbului am stat de câteva ori și am răsuflat greu sub povara aparatelor foto și a bidoanelor de apă. Apoi ne-am amintit că, veacuri multe mai-nainte, alți orășeni au fost luați de nevoie și puși să care bolovanii cu care să se ridice ziduri cât ambiția lui Vodă, care au ținut un asediu și au folosit un secol.

Pe la aproape 1300, sigur nu știu nici istoricii, așa că preferăm balada celor de la Phoenix, „Negru Vodă şi-a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată, și cu ghioage groase, drepte, și cu plete lungi pe spete”, suiră creasta „munţilor cărunți” pentru a descăleca, fondator, peste Valahia. Soarta a fost amabilă și le-a compensat lipsa unei rute rapide cu trei căi, mai bine zis văi: ale Oltului, Dâmboviței și Prahovei. Mai lente, dar măcar frumoase, lucru de care încă ne mai bucurăm și azi, după șapte secole, când stăm triști în coloană pentru a ne bucura măcar de peisaje. E foarte posibil ca vitejii s-o fi ales pe a patra, căreia-i zice Transfăgărășan în zilele noastre, lentă și sucită, dar spectaculoasă și liberă. Obosiți de atâta suit, și-au ridicat apoi o tabără sigură în primul loc unde-au putut frâna la coborâre (inerția, bat-o vina…), tocmai pe vârful Cetățuii, deasupra văii Argeșului. După ce-și vor fi tras sufletele aveau să urmeze și Câmpulungul și Curtea de Argeș și Țara Românească…

Legendara cetate „a lui Negru Vodă” avea să devină, după cum scrie Stoica Ludescu în al său Letopiseț Cantacuzinesc, mult mai pământeana cetate a lui „Vlad-vodă Țépeș. Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orășanii den Târgoviște, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului-vodă. Când au fost în ziua Paștilor, fiind toți orășanii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără véste pre toți i-au cuprins. Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pre toți i-au înțepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câți au fost tineri cu nevestele lor și cu féte mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștilor, pre toți i-au dus la Poienari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei și au rămas toți dezvăscuți în pieile goale. Pentru aceia i-au scos nume Țepeluș. Domnit-au ani 15”. Zidită cu multă trudă, a folosit, rar, doar ca adăpost al domnitorilor sau vistieriei, dar şi de temniţă pentru boierii „hicleni”.

1480 de trepte, care parcă nu se mai termină, urcă întins numai 80 de metri și duc până la zidurile mult mai spectaculoase decât istoria lor. Donjonul masiv din piatră brută legată cu mortar, cu laturi de opt metri pe exterior și peste patru pe interior, ridicat între secolele 13 și 14, e apărat de o curtină și trei bastioane zidite pe vremea lui Țepeș ca în Bizanț, din feţe din piatră ținute de bârne de lemn și umplute cu pământ, pietriș și var. Zidurile cisternei mai păstrează stratul gros de tencuială din mortar roşu care ținea apa rece. Asediul de la 1462, singurul, a doborât-o degeaba, căci Vodă plecase. „Și în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească” scria mitropolitul Neofit Cretanul la 1747.

Ingeniozitatea celor șapte frați fierari Dobrin din Arefu a izbutit să-l scape pe voievod numai de dușmanii turci, dar nu și să-l ferească de prietenii creștini, care aveau să-l țină departe de țară paisprezece ani. Cetății i-au fost reparate zidurile și i-a crescut însemnătatea ajungând să păstreze banii principelului țării, cum avea să menționeze Geografia lui Sebastian Compagni din Ferarra (1509). Treisprezece ani mai târziu, Poienariul avea să devină un fel de Vințu de Sus fiind primită la schimb cu Vințu de Jos și Vurpăr de Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, apoi rege al Ungariei, de la Radu de la Afumați. Castelanii transilvăneni au stat șapte ani aici până când domnul Țării Românești a fost ucis iar înțelegerea a picat. De atunci, fortăreața a însemnat tot mai puțin. Cum Scaunul domnesc s-a mutat sub Turnul Chindiei, apoi la București, n-a avea să mai conteze că făclia aprinsă din turnul-clopotniţă al Bisericii Sân Nicoară se zărește până-n donjonul din vârful Cetățuii…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s