By Călin&Ioana Vegheș

Mare e patrimoniul cultural și greu merge cu readucerea lui la viață. Lucrurile se întâmplă altfel atunci când de pietrele rămase și poveștile uitate se ocupă cineva așa, mai nagy és kemény („mare și greu” în limba maghiară). La Brâncovenești, castelul renaște cu fiecare vizitator căruia domnul Nagy-Kemény Géza îi spune povestea sa, de la anii principilor Transilvaniei până la cei ai centrului de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică pentru copii.

Țara își revenea tare greu după războaiele ce păreau să nu se mai oprească. Iar ultimul îi fusese de rău augur: principele atacase Polonia cu gândul să-i ocupe tronul dar, în prea mare grabă, n-a plănuit totul cum trebuie și, când a văzut că nu mai merge, i-a lăsat campania pe umeri.

Când și aliații suedezi l-au abandonat, soarta i-a zâmbit clar și amar: tătarii crimeeni l-au capturat împreună cu oștenii care au scăpat cu viață și i-au dus la Bahcisaray. N-a fost chiar așa de rău acolo, ba chiar, speriat că va rămâne rob la tătari pentru totdeauna, a avut vreme să aștearnă pe hârtie amintiri despre Transilvania principilor Gabriel Bethlen și a celor doi Gheorghe Rákóczi, pe care i-a sfătuit politic și militar cât de bine a putut. Septembrie 1659 l-a găsit la castelul pe care îl primise cu unsprezece ani în urmă.

• 

Încă vrednic și-n putere, poate puțin ars de soarele Mării Negre, János Kemény își aștepta oaspeții de dragul cărora a coborât în curtea interioară pentru a-i primi…

• 

Ne întâmpină un domn care integrează perfect trăsăturile strămoșului său, viitor principe al Transilvaniei, cu fizionomia împăratului Franz Josef. Bonom și relaxat, în același timp foarte sigur pe pașii pe care îi face și cuvintele pe care ni le spune. Fără caftan, că nici nu era rece și doar ne aflam în secolul 21, îmbrăcat mai degrabă pentru un meci decât pentru o experiență culturală. Este Nagy-Kemény Géza, cel care a reușit să recupereze castelul unchiului său, Kemény János, declarat „dușman al statului român” după cel de-al doilea război mondial.

A fost nevoie de un proces in urma caruia cel ce era, la un moment dat, doar moștenitor, avea să ajungă și administrator, și restaurator și ghid turistic. A demonstrat că decizia de confiscare a fost una nedreaptă pentru că proprietarul castelului a fost un om curat, lucru recunoscut chiar și de autorități, și chiar un prieten, fapt confirmat de formula „dragă prieten” folosită în dialogul cu Petru Groza, prim-ministru pe atunci.

Castelul e amintit prima oară la 1228 și multe au fost mâinile prin care au trecut zidurile ridicate din vechiul castru roman. Povestea începe cu familia Tomaj, de la care l-a moștenit familia Losonczi Bánffy, care a plătit cu castelul pentru ideea proastă de a lupta contra regelui Matei Corvin (1467).

Nici noul proprietar, Ongor János, curtean și consătean cu monarhul, nu l-a ținut prea mult lăsându-l unui influent și bogat nobil, Mihály Szobi, după a cărui moarte, a ajuns în proprietatea lui Werbőczy István (1527). Care, după cum se zice, ar fi scris aici faimosul său Tripartit, pe numele său latinesc „Tripartitum opus iuris consuetudinarii inclyti regni Hungariae”.

Din vremea lui Ferenc Kendi (1537-1555) vin ancadramentele renascentiste și numele alternativ, castelul Kendi-Kemény. Apoi, Ștefan Bocskai, Wesselényi István, chiar Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi. La 24 noiembrie 1648, Gheorghe Rákóczi al II-lea i-a dat castelul și domeniul său lui János Kemény.

• 

Ceea ce vedem azi lângă apele Mureșului e versiunea restaurată la începutul secolului 20 de arhitectul István Möller, recomandat de lucrările pe care le-a condus la Castelul Huniazilor. Iar domnul Nagy-Kemény Géza se străduiește să readucă la viață castelul împreună cu paginile scrise de familia sa în istoria Transilvaniei, României și lumii.

Pentru asta vinde bilete de intrare pentru vizitarea castelului și îi ghidează pe (prea) puținii curioși care calcă peste fostul pod mobil, primește donații anonime (președintele Ungariei a „adoptat” o fereastră donând pentru repararea ei), vinde steaguri ale Transilvaniei de când primul Kemény devenise proprietar al castelului, cumpără obiecte vechi de la târgurile de antichități (sună mai bine decât vechituri, nu?) și repară de unul singur toate cele la care se pricepe.

• 

Și așa, poate, cândva, castelul va străluci iar ca atunci când era buna gazdă a cenaclului Helikon, întâlnirea cordială și profesională a scriitorilor menită să susțină dezvoltarea vieții literare transilvane.

• 

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.