by Ioana și Călin

Veneam într-un decembrie de la Piatra Neamț și eram gata să trecem încă o dată pe lângă săgeata maro din tablă arătând spre casa lui Vlahuță. Am făcut, în cele din urmă, dreapta: n-aveam cum să ne bucurăm de cât de pitorească e România fără să ajungem la casa celui care a scris România pitorească.

Când Ministerul de Culte l-a însărcinat să scrie o Geografie pitorească a României, Vlahuță era deja bine cunoscut și refuzase onoarea de a fi primit ca membru corespondent al Academiei, dar nu din prea mare orgoliu, ci pentru că „de-afară se vede mai departe și mai limpede…” cum merg sau poate doar stau lucrurile. Și-a luat misiunea în serios și s-a adresat învățătorilor din țară printr-o scrisoare publicată în Gazeta săteanului din martie 1898, în care le-a cerut ajutorul pentru a putea scrie o carte „în care priveliștile mărețe și încântătoare ale țării, locurile istorice, monumentale, monăstiri, stații balneare, în sfârșit, tot ce e vrednic de văzut la noi să se desfășoare în tablouri vii, așa ca școlarul să urmărească cu drag pe autor, să călătorească și el cu gândul prin locurile descrise…”. I-a rugat să întocmească o veritabilă fișă de observare despre locurile „frumoase și vrednice de descris” oferindu-i „I. O mică descriere a regiunii în care vă aflați. II. Ce poziții frumoase sau locuri istorice sau monastiri, băi, ruine etc. găsesc prin împrejurimi. III. Pe scurt legenda sau credințele populare legate de acestea. IV. Izvoarele de bogăție, ocupațiile, traiul și portul țăranilor de pe-acolo…”. România pitorească a apărut la sfârșitul lui octombrie 1901 și a fost un succes din moment ce primul tiraj de 3000 de exemplare s-a vândut integral, volumul a fost reeditat imediat, iar autorul a primit, în sfârșit, Premiul Academiei.

Al nouălea copil al familiei Vlahuță, a venit pe lume la 5 septembrie 1858 în Pleșeștii Tutovei, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui. Copilăria grea l-a împins să se țină de școală. Face liceul la Bârlad, ia bacul la București (1879), apoi se înscrie la Facultatea de Drept, unde promovează doar câteva examene după care se mută la Târgoviște, unde ține ore de latină și română la gimnaziul Văcărescu. Scria poezii din liceu dar le publică pe primele în aprilie 1880 în Convorbiri literare, iar în 1881 scrie în Armonia din Târgoviște. Devine profesor la Școala divizionară Mănăstirea Dealu, dar este dat afară de la gimnaziu fiind nearmonios de critic în articolele sale și revine pe drumul Drept(ului) pledând la Curtea cu jurați din Târgoviște. Revine în București, publică în România liberă, ține ore la diferite școli, se împrietenește cu Eminescu și vizitează Constantinopolul. Îi apar primele volume de nuvele (1886) și poezii (1887), ține conferințe mult apreciate la Ateneu despre „Mișcarea literară”, „Curentul Eminescu” sau „Onestitatea în artă”, predă la liceul Sf. Gheorghe și, la propunerea lui Titu Maiorescu, este numit revizor școlar în Prahova și Buzău. Mai corectează și Analele parlamentare, lucrează la Comisia Industrială a Ministerului Domeniilor, publică proză și poezie, colaborează la Convorbiri literare, România literară, Epoca, Gazeta săteanului, Universul, Luceafărul sau Viața Românească și se întreabă „Unde ni sunt visătorii?”

Non c’e due senza tré s-a verificat perfect în viața de acasă: după două partide bune dar nereușite, cu Ida Pagano, fiica profesorului său de italiană, apoi cu Margareta Dona, fiica fostului șef de stat-major al armatei române, scriitorul se căsătorește în 1905 cu Alexandrina Ruxandra Gâlcă, fiică de om bine așezat, cu conac și multe hectare de vie. Femeia i-a oferit casa, liniștea și bunăstarea pentru a scrie și a-și primi prietenii așteptați în gara Gugeștiului, apoi aduși cu docarul la Dragosloveni.

Le zugrăvește frumos Petre Locusteanu în Flacăra, la 1914: „ai impresia că ești foarte departe de tot clocotul de ură și necazuri al cafenelii literare. Odată intrat în casa aceea largă, cu ziduri albe, încăperi gospodărești și pridvor ce par’că se desface ca să fie cât mai cuprinzător, simți că nu mai poți pleca. D-l Vlahuță te îmbie cu o vorbă de spirit, d-na Vlahuță te ține cu un zâmbet de-o nesfârșită bunătate. Scapi ora trenului. Și mai rămâi pe urmă o zi de hatârul domnului, o zi de hatârul doamnei și încă trei de al amândorura. Iar părerea de rău ce te năpădește la despărțire, e așa de mare că n’ai mai pleca de loc, dacă, spre fericirea gazdelor, ea n’ar fi învinsă de bucuria de-a ști că, plecând tu, bieții oameni vor scăpa, în sfârșit, de atâta musafirlâc”. Acum știm de ce Caragiale n-a pierdut nicio ocazie de a opri la bunul său prieten, la fel ca Delavrancea, Grigorescu, Dobrogeanu-Gherea sau Goga.

„Discordat, strivit de ineluctabila prostie a cârmacilor noștri, cari, nu știu, zău, unde-au să ne ducă”, Vlahuță face din Dragosloveni, unde stă din ce în ce mai mult, locul tihnei, armoniei și regăsirii de sine, departe de „obrăznicia parveniților triumfători”. „Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos și că m-a învrednicit să-mi încropesc și eu un adăpost unde să pot gândi în liniște, fără teama zilei de mâine” scria la 1912. „Că de când mă știu, tot sub bici am gândit, și ca frunza pe apă am trăit până la vârsta în care mă aflu. Acum de-abia încep să mă simt și eu acasă la mine”. Trecuseră deja cinci ani de când casa fusese întoarsă pe dos de țăranii răsculați și nu avea să știe că, intrată în război cu un entuziasm care i-a depășit net dotarea și pregătirea, România avea să cedeze în fața armatelor germane. A încărcat în carul de bejenie, ce poate fi văzut și azi în spatele casei, tablourile lui Grigorescu alături de lucruri de trebuință și a pornit, la 21 noiembrie 1916, spre Tecuci, iar de acolo spre Bârlad. Chiar în ziua în care împlinea 60 de ani a aflat că armatele germane îi devastaseră casa. Pleacă la Iași, apoi la București, ar vrea să se întoarcă la Dragosloveni sau să meargă la Câmpina dar revine în casa din strada Visarion doar pentru a pleca definitiv. Soția scriitorului a reparat casa, deschisă la 31 octombrie 1926 ca așezământ cultural, pe lângă care a înființat și o școală de menaj și gospodărie pentru fetele din sat, devenită apoi muzeu în 1958. Sub fotografia scriitorului citim cuvintele adresate fiicei sale, Margareta: „să fii bună pentru ca să poți fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu!”. Vorbele simple și adevărate ale omului ce și-a aflat tihna acolo unde „M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine…”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.