Tag #patrimoniu

Herina

DOMNUCA

patrimark Leave a comment

By Călin și Ioana

Silueta-i albă se vede de sus, iar imaginea bisericuței zvelte din vârful dealului e una iconică pentru peisajul transilvănean. N-am pozat-o de pe drum pentru că riscam să prindem în cadru și panourile cu cetățenii dornici să primească voturi la parlamentarele din decembrie și parcă nu s-ar fi potrivit…

Pornit din Bistrița, cel mai nordic dintre cele șapte burguri săsești, drumul lasă în urmă Sărățelul și șerpuiește către Herina. Suie apoi brusc spre stânga pentru câteva zeci de metri și se oprește pe tăpșanul asfaltat care poate parca un autocar sau câteva mașini mici, dar nu împreună. Autocarul nu-i, așadar putem opri liniștiți. Vizavi, niște mioare urcă de-a lungul gardului degustând iarba încă verde și grasă păzite de un berbecuț care, din când în când, ne privește cu atenție dar fără preocupare.

Ocolim biserica pe latura sudică pentru că diferența dintre partea cu soare și cea umbrită se simte instant și ajungem la ușa încadrată romanic în piatră pe care aflăm numărul construcției. Pe aici nu se intră, deci mai facem câțiva pași și dăm de portalul vestic. Lacătul ne descumpănește o clipă dar ne revenim repede văzând numărul de telefon de deasupra mânerului masiv. Sunăm și aflăm că vine cineva să ne deschidă în câteva minute.

Așteptăm lângă pompa înțepenită cu apa căreia ne-am fi răcorit o țâră și între timp mai apar doi peregrini, ceea ce dublează piața turistică locală în numai cinci minute 😊. Risipim încă o emoție: nu știam dacă avem destui bani la noi pentru a plăti intrarea, dar la opt lei biletul suntem liniștiți, ne ajung. Intrăm în nava bisericii și o pășim către altar ca turiști (am făcut-o și religios acum douăzeci și opt de ani – scriem în litere și ne mai minunăm încă o dată).

O expoziție de pictură umple spațiul fără a ne împiedica să observăm detaliile… Văzând albumul de desene pentru Herina al lui Ștefan Câlția odihnind cuminte pe băncuța pe care se găsește teancul cu bilete ne aducem aminte de alta, mai faimoasă, care a avut loc după redeschiderea bisericii pentru publicul larg. L-am cumpăra dar este singurul exemplar, doamna mai are câteva dar acasă, iar noi nu mai avem destul cash și nici nu-i putem trimite pe Revolut…

O foaie în germană și cealaltă în românește povestesc A4 istoria locului pe care a fost ridicată, pe la 1215, bazilica din cărămidă pe fundație de piatră închinată Sf. Apostol Petru, de comitele Simon pe moșia familiei Kacsics din comitatul Dăbâca. La 1228, ctitorul bisericii a căzut în luptă iar moșia a revenit episcopiei catolice de Alba Iulia. Raidurile tătare de la 1241 au lăsat puțini locuitori în viață satul revenindu-și cu greu datorită înlesnirilor date de regele Béla al IV-lea celor rămași dar și noilor veniți. Trecerea dintre veacurile 14 și 15 găsește moșia Herina în tranziție de la episcopia de Alba Iulia, prin Sigismund de Luxemburg, către familia Hann de Șintereag (1402), apoi, nouă ani mai târziu, în posesia lui Thomas Farkas de Săsarm pentru a rămâne secolele următoare familiei Farkas de Herina. Curia nobiliară, ale cărei urme nu s-au mai păstrat, era legată de biserica aflată în preajmă printr-un tunel care dădea, conform legendei, în cripta acesteia.

Vremurile au lăsat urme serioase și au cerut repararea bisericii în 1692, apoi 1748, dar degradarea a impus o renovare întinsă pe 11 ani (1887-1898) a ultimului nivel, turnului sudic, frontonului de vest și portalurilor de miazăzi și de apus. Cea mai recentă restaurare (1994-1999) a urmat proiectul arhitectului sibian Hermann Fabini îmbinând armonios arcadele romanice cu albul evanghelic.

Vremurile au lăsat urme serioase și au cerut repararea bisericii în 1692, apoi 1748, dar degradarea a impus o renovare întinsă pe 11 ani (1887-1898) a ultimului nivel, turnului sudic, frontonului de vest și portalurilor de miazăzi și de apus. Cea mai recentă restaurare (1994-1999) a urmat proiectul arhitectului sibian Hermann Fabini îmbinând armonios arcadele romanice cu albul evanghelic.

De la tribuna care găzduiește orga nouă (cea veche fiind distrusă în 1944), la care a ajuns pe o scară îmblânzită de arcele însoțitoare de pe peretele de care e zidită, privitorul se bucură de stilul copleșitor de simplu al colonadei care-i îndrumă pașii pe sub tavanul casetat.Poate ședea într-una dintre băncile de lemn sau doar lângă peretele curat pentru a vedea și mai clar calea de urmat.

Așa albă, simplă și frumoasă, „cea mai reprezentativă expresie a arhitecturii romanice din Transilvania” pare doar o domnucă așteptându-și alesul s-o conducă la altar…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

RETRO BALCIC

patrimark Leave a comment

by Călin & Ioana Vegheș

Foarte vară, că doar nu degeaba-i zice lunii ăsteia Cuptor și tare cald, de s-a înroșit codul cinci zile la rând, așa că o scaldă-n ceva mult și rece s-a dovedit a fi o urgență pentru redresarea noastră rezilientă. Cada, mult prea mică, dușul prea curgător, râul nu ne ajunge, iar ștrandu-i stătător… Așa c-am luat-o către mare și am zis s-o facem în stil retro, ca acum un secol, dar cu mijloacele noastre, totuși.

Fain ar fi fost să mergem cu un Plymouth ca-n reclamele din Universul (sau filmele lui Sergiu Nicolaescu), da’ ne-am simțit la fel de interbelic și în Untiță al nostru 😊. Prin anii ’30 ai secolului XX era mai simplu de ajuns la mare cu trenul (făcea, dacă era rapid, vreo cinci ore, cât despre aer condiționat…) pe singurul pod care traversa Dunărea la Cernavodă sau chiar cu avionul (cam o oră)!

Drumul Național 11, calea principală spre litoral, pornea din București către Oltenița, trecea Dunărea la Turtucaia, apoi o lua pe malul acesteia spre Silistra de aici lăsând fluviul în treaba lui și continuând prin Ion Corvin și Cobadin pentru a ajunge în Constanța. Ușor de scris „trecea”: pe hârtie era simplu, dar în realitatea celei mai bune perioade a României interbelice era un picuț mai complicat trecerea făcându-se cu vaporașele NFR (un fel de CFR… naval), care navigau cam din aprilie până-n octombrie, apoi se retrăgeau la iernat din calea sloiurilor și gheții la mal. Europa Touring, atlasul rutier european scos la Basel în 1939, mai dădea și „drumul vechi de mare”, pe la Urziceni și Slobozia, cu trecerea Dunării la Piua Petrii, cam pe unde e podul de la Giurgeni-Vadu Oii acum..

Cum astăzi de la Oltenița la Tutrakan se poate trece doar înot am pornit pe direcția Călărași ignorând Autostrada Soarelui și folosind actualul drum național 3, fost Drum Național 61, care ne-a dus exact la bacul de la Chiciu, „Maria” pe numele… ei (de parcă ar fi știut că mergem să vizităm palatul reginei), cu care am traversat Dunărea, la Ostrov. Pe vremuri, sloiurile erau acompaniate de haitele de lupi hăulind hămesiți ceea ce făcea ca Silistra să fie izolată zile și săptămâni. Lupii nu mai sunt, iar bacul plutește sub privirile relaxate ale bivolilor care alternează calm plaja cu păscutul. După ce ne-am mai copt puțintel în punctul de frontieră, am urmat vechiul drum național 41 spre, cândva, Bazargic, azi Dobrici, apoi către Balcic.

Balcic - Palatul Reginei Maria

Ne-am cazat în fostul Pavilion al Grănicerilor, ridicat la începutul anilor ’20 pentru odihna celor care păzeau, la Ecrene, granița sud-estică a României de atunci. Regina Maria avea să-l cumpere împreună cu cele trei mori din preajmă și să-l remodeleze, în 1934-1936, după proiectul arhitectei Henrietta Delavrancea-Gibory. Sora Cellei Delavrancea avea să lase numeroase zidiri frumoase aici (https://shorturl.at/WSQ2x) printre care Casa de ceai, de asemenea pe domeniul regal, vila Ion Pillat, vila Turnul lui Mugur, Vila Ghiul Serai sau vechea primărie a orașului (acum Muzeul de Istorie și Arheologie). Menită să găzduiască personalul domeniului, Vila Izbânda, cum a fost redenumită, avea să servească drept oficiu poștal și de telegraf, apoi ca sală de cinematograf a reginei.

Balcic - Gradinile Palatului

Cine vrea să retrăiască vremurile regale poate locui într-una din cele 14 camere sau unul din cele două apartamente disponibile la un preț absolut rezonabil, de 120 de leva (cam 310 lei) dubla. În preț intră și micul dejun servit pe terasa de lângă mare umbrită de vița de vie a restaurantului Coroana, precum și vizitarea palatului și grădinilor! Bonus, căldura supra-mediteraneeană totuși compensată de răcoarea serii. Salonul „Cuibului liniștit”, care redă atât de fidel spiritul reginei (holograma care întâmpină vizitatorii la parter nu era musai…), baia care păstrează aerul hammamului oriental și cerdacul din care se zăresc digul regal și țărmul până la moara veche sunt de ajuns.

Lucrurile se așază la un cappucino or un frappé care, cam ca peste tot aici, pot fi plătite confortabil cu lei românești. Am zăbovit aici o noapte între două băi în mare, destul ca să știm că ne vom întoarce curând. Pentru sunet și mișcare, gusturi și arome, altădată și acum: toate conviețuiesc la Balcic lângă Marea care și aici e tot Neagră, dar nu-i la fel.

Am zăbovit aici o noapte între două băi în mare, destul ca să știm că ne vom întoarce curând. Pentru sunet și mișcare, gusturi și arome, altădată și acum: toate conviețuiesc la Balcic lângă Marea care și aici e tot Neagră, dar nu-i la fel! În minte cu silueta înnoită a vilei Cuțescu-Storck am pornit spre casă pe șoseaua de coastă prin Topola, care parcă ne-a purtat spre Amalfi și din care cu greu ne-am abținut să nu ieșim pe vreun drum puțin amenajat ducând spre vreo plajă și mai puțin umblată… Am revenit în patrie pe la Lipnița (de ce n-om fi și ieșit pe aici!?), cu zece minute înainte să se închidă granița, unde eram doar noi, polițiștii de frontieră și doi căței cărora le-am împărțit frățește un sandviș. Din nou cu „Maria” spre Chiciu (bivolii s-au dus la culcare…), deja plănuiam revenirea…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Pe urmele teutonilor

patrimark 2 Comments

by Călin&Ioana Vegheș

Trenul prindea viteză pe măsură ce ieșea din curba largă care ocolește colina împădurită, iar soarele lumina vag colții zidurilor despre care istoria amintește că au fost ridicate de cavalerii teutoni. Așa aveau să le apară, poate chiar să le rămână multora: ruinele de pe dâmbul ocolit de trenul șuierând grăbit să ajungă într-un sfert de oră la Brașov.

Cetatea Feldioara

Înființat în 1190, în vremea cruciadelor, la un secol și un pic după prima dintre acestea, ca Ordo domus Sanctae Mariae Theutonicorum Ierosolimitanorum sau Ordinul Frăției Casei Germane a Sfintei Maria din Ierusalim, cavalerii teutoni aveau să fie, cronologic, al treilea ordin cavaleresc religios după ospitalieri și templieri. Crucea neagră purtată pe mantia albă i-a remarcat pe membrii confreriei, mai întâi în spitalul comunitar din Acra, apoi, din 1198, ca protectori ai pelerinilor veniți în Țara Sfântă. Locurile poate prea fierbinți, poate prea războinice, dar și concurența cu ospitalierii (deveniți ioaniți, apoi maltezi) și templierii au împins teutonii să caute un exit onorabil din regiune după numai douăzeci de ani. Marele Maestru Hermann von Salza (1209-1239) a izbutit să-l convingă pe Andrei al II-lea, regele Ungariei, că brațele armate ale cavalerilor săi vor fi scutul ferm de care avea nevoie în fața cumanilor în cel mai sud-estic colț al regatului. Au pornit pe mare, dar nu spre Hamburg și Lübeck, de unde au venit, ci spre Balcanii ici bizantini, colo vlaho-bulgari, apoi către Dunăre și de aici, pe firul Ialomiței sau pe drumul roman însoțind Oltului, către Țara Bârsei.

Cetatea Feldioara

După cum a scris magistrul Toma, cancelar al curții regale și prepozit de Veszprém, în diploma de donație, „…între semnele osebitoare ale măreției regale …, cel mai de seamă și mai pilduitor e acela de a întinde o mână cât mai darnică oaspeților vrednici de laudă, a căror așezare se vede că e folositoare regatului și despre a căror rugăciune se știe că este prețuită de Dumnezeu. Așa se face că, mânați de o evlavioasă dorință, apucând pe urmele părinților noștri de cucernică pomenire și dorind, după trecerea acestei vieți, să împărtășim cu dânșii răsplata vieții veșnice, am dăruit cruciaților Ospitalieri ai ordinului Sfintei Marii, care pe vremi a fost la Ierusalim, iar acum, pentru că așa cer păcatele [noastre], este așezat la Acra, din dragoste frățească o țară numită Bârsa, în Transilvania între Cumani, deși este deșartă și nelocuită, ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod pe veci, pentru ca prin conviețuirea cu ei să se întindă regatul nostru, iar prin rugăciunile lor milostenia noastră să fie adusă în fața lui Dumnezeu celui prea înalt, spre binele sufletului nostru și al părinților noștri”. Așa a început povestea celor 14 ani teutonici ai Țării Bârsei.

Cetatea Feldioara

Chiriași cu acte în regulă, teutonii și-au stabilit reședința la Marienburg, Föld-Vár-ul (cetatea de pământ) de ieri și Feldioara de astăzi, ridicând o cetate pe piscul mărginit de Olt la nord și Homorod la sud. De aici au pornit o adevărată amenajare a teritoriului, delimitat aproape cadastral în actul de donație: „primul hotar al acestui ținut începe de la întăriturile cetății Hălmeag și merge până la întăriturile cetății Ungra și de aici merge până la întăriturile lui Nicolae, pe unde curge apa ce se numește Olt și, așa urcând pe Olt, merge până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt; iarăși merge până la izvorul aceluiași Prejmer și de la izvorul apei ce se cheamă Timiș merge până la vărsarea apei ce se numește Bârsa; apoi, de-a lungul munților Carpați ce încing același pământ, hotarul merge până la Hălmeag”. Nu știm cât aur și argint au găsit și cât au dat din el vistieriei regale, cât au pus deoparte din generoasele scutiri de dări sau din vama încasată, nici cât de mult au profitat de supunerea doar față de rege sau de judecătorul ales de ei dintr-ai lor. Probabil destul, pentru că piatra a început să ia locul lemnului, semn clar de dezvoltare durabilă, dar și de ieșire de sub controlul suveranului. Care s-a supărat și i-a izgonit.

Muzeul cetatii Feldioara

Teutonii au pornit din nou spre nord, unde au mai ridicat un Marienburg, și acesta de tristă aducere aminte pentru cavalerii crucii negre înfrânți, la 1410, de o coaliție de polonezi, lituanieni și moldoveni. Și zidurile Feldioarei au avut o soartă vitregă. Mai întâi le-au zdruncinat din temelii mongolii, când cu raidurile devastatoare de la 1241-1242. Localnicii le-au refăcut cât să reziste incursiunilor turcești, cea din 1430 fiindu-le, din nou, fatală. Cu perseverență, au mai reparat o dată castrum-ul de care au avut atâta nevoie pentru a-și apăra viața și bunurile, iar zidurile de cetate i-au adus Feldioarei dreptul de oraș în vremea lui Sigismund de Luxemburg. Liniștea și prosperitatea au ținut vreo douăzeci de ani, până când Vlad Țepeș a atacat-o dărâmând-o din nou în cursul campaniei din 1457. Ce-a mai rămas în picioare a fost pus la pământ, în iunie 1529, de oastea moldoveană a vornicului Nicoară Grozav, care a bătut aici trupele imperiale ale lui Ferdinand de Habsburg, în folosul lui Ioan Zapolya, rege al Ungariei, dar și în cel al lui Petru Rareș, care s-a ales cu domeniul Ungurașului…

Restaurarea din 2012-2017 a reînsuflețit cetatea Feldioarei. Pe banii buni ai brașovenilor, niște sătmăreni harnici au restaurat zidurile de incintă, turnurile și crenelurile Zwingerului. Am pășit ca teutonii pe lângă siluetele capelei și mănăstirii cisterciene minunându-ne cum cărămida (făcută pe comandă la Sighișoara!), piatra și lemnul ne-au întors în Evul Mediu. De pe zidul de strajă am mai privit o dată Țara Bârsei, am aruncat un ban în fântâna cetății și ne-am bucurat de locul frumos.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Unde s-a născut Harap Alb

patrimark Leave a comment

By Călin și Ioana Vegheș

Apa e motivul pentru care oamenii sunt aici din vechime: Dunărea mare și generoasă le-a dat pământ fertil și izvoare bune, iarbă grasă și pește mult, iar ei și-au așezat vetrele lângă fântâna cu apă bună. Pe care au îngrijit-o, apărat-o sau, la nevoie, ascuns-o pentru a-i păstra apa și povestea până-n zilele noastre.

„Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi puțin, oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul…”. Așa i-a zis Spânul fiului de crai ducându-l înspre fântâna cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături, adâncă și care n-avea nici roată, nici cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă. „Ei, da’ ce răcoare-i aici! Chima răului pe malul pârăului! Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să ușureze păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!”.

De unde să știe „bobocul” că dulce-vorbitorul avea să-i ia cartea, banii, armele și, în cele din urmă, locul, în drumul peste nouă mări, nouă țări și nouă ape mari către împărăție, după cum molcom povestește Ion Creangă?

Să fi știut și bizantinii povestea lui Harap Alb și să fi dat tocmai peste locul fântânii? Să-i fi-ncercat apa dulce și rece și să fi zis că-i prea bună ca să n-ajungă la toată lumea? Sau, pur și simplu, să fi gândit strategic creând o sursă de alimentare pentru oștenii cetății și locuitorii acesteia?

Fantana secreta de la Sucidava

Cert e că și-au folosit toată măiestria și au săpat o galerie în pantă, lungă de 26 de metri, până la izvorul cu apă bună. Deasupra căruia au făcut o cameră din cărămidă – cu acoperișul în formă de piramidă! – pentru puțul pătrat în care au adus apa, aflat la 14 metri în afara zidului de sud al cetății! Ei, de-ar fi știut dușmanii că apărătorii își luau apa chiar de sub picioarele lor… Și dacă ar mai fi știut și cât de bună era apa!

Norocul nostru că n-au știut, iar azi putem coborî cam cât înălțimea unui bloc cu șase etaje pentru a ne bucura de răcoarea tunelului și prospețimea apei din fântâna secretă a cărei existență a fost descoperită din greșeală, iar a cărei poveste am aflat-o de la doamna de la micul muzeu de la intrare, care ne-a însoțit pe durata vizitei!

Trebuie că romanii au construit Sucidava pe urmele vechii așezări a sucilor, unul dintre numeroasele triburi geto-dace, pe un promontoriu aflat lângă Dunăre, într-o poziție perfectă pentru a veghea ce duce fluviul și a opri ce nu trebuie să treacă. Zece turnuri de apărare strângeau zidurile ridicate în timpurile cezarilor Gallienus și Aurelian, fortificația fiind apoi înconjurată de o așezare din ce în ce mai prosperă datorită comerțului.

Urmele străzilor pavate, ruinele termelor, cele 176 de pilae ale clădirii cu hypocaust, dar și fundațiile bazilicii creștine stau mărturie. Vestea bunăstării s-a răspândit, poate prea departe, așa că goții și hunii au devastat orașul după cât li s-a părut că e destul. Ultimii, cam pe la jumătatea secolului V, l-au lăsat într-o stare dezolantă, care l-a impresionat până și pe Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Cel pe care îl știm drept Iustinian I cel Mare a decis să-l reconstruiască din temelii numai că nici slavii și, mai ales, nici avarii n-au fost încântați de o asemenea risipă și l-au readus la nivelul solului.

Că orașul a fost un veritabil cap de pod roman, mai ales după retragerea aureliană, e dovedit și de ce-a mai rămas din piciorul podului de 2400 de metri peste Dunăre, care ducea la colonia Oescus din Moesia Inferior, ridicat în vremea lui Constantin cel Mare (328) pe piloni de piatră și mortar, dar din lemn.

Foarte probabil că de la prea mult lemn i s-a și tras: pentru că dacii nu descoperiseră încă litoralul bulgăresc al Mării Negre, iar de prietenie peste Dunăre avea să fie vorba abia după vreo 1600 de ani, poate goții, poate romanii s-au săturat să se tot hârjonească de-o parte și de cealaltă a fluviului și i-or fi dat foc la numai câteva decenii după inaugurare…

Secolele au trecut peste Sucidava, Dunărea s-a îndepărtat la aproape un kilometru și banii europeni au readus la viață zidurile romano-bizantine și fântâna secretă din a cărei apă sorb miresele, pentru a fi iubite și a avea o căsătorie fericită, dar și vizitatorii, încă mirați că au descoperit locul unde s-a născut Harap Alb…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.