DE LA A LA D

August 17, 2025August 17, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Ne-a zis o englezoaică adevărată că avem drumuri bune, chiar mai bune ca-n Anglia, asta după ce a condus între Sighișoara și Constanța, via Transfăgărășan. Nu că ne-am fi îndoit, dar ca s-o credem pe deplin, am luat-o pe una dintre cele mai noi șosele, abia redeschisă, Transapuseana.

Drumul care trece Apusenii de la est la vest nu-i chiar nou: l-am găsit cu linie roșie în România în automobil, atlasul rutier al României Mari publicat la Brașov în 1938, dar și cu linie punctată în Guide Bleu-ul România – Ghid turistic publicat la editura Sport-Turism, în 1983.

Șoseaua județeană interbelică, devenită drum nemodernizat în anii ’80, a avut nevoie de aproape un secol pentru a se transforma într-o cale modernă de 78 de kilometri care să dea posibilitatea călătorului să se bucure de peisaje amintind de Elveția, iar localnicilor oportunitatea de a le pune în valoare făcând turism măcar de tranzit, dacă nu rural, dar musai sustenabil. Am pornit din Aiudul a cărui cetate am vrut s-o vedem dar, oricât de frumoase ar fi zidurile – și chiar sunt, nu-s de ajuns pentru o experiență completă. Muzeul de istorie e tot închis, se zice că ar trebui relocat, iar după ce tevatura se va încheia și lucrurile vor fi la locul lor promitem să revenim.

Intrarea pe Transalpina de Apuseni e meșter camuflată. Am luat-o spre stânga pentru că am ținut bine minte ruta de pe Google Maps dar ni s-a părut că… Așa c-am întors și am luat-o tot spre stânga, pe drumul scurt de Buru, care i-a reamintit copilotului de aventurile rutiere de acum niște ani (nu zicem câți…) și am întors din nou pentru a o lua spre dreapta (care va să zică de două ori spre stânga le-am corectat cu o dată – și bine! – spre dreapta… O fi vreun semn 😊?). O săgeată, eventual maro, care să indice „spre Transapuseana” sau măcar numărul drumului (DJ107I) ar fi fost pe cât de simplă, pe atât de folositoare. Am început să urcăm serpentinele prin făgetul verde și foios bucuroși de umbra deasă și uimiți de calitatea asfaltului. Am oprit să bel-vedem un pic vizavi de stația de autobuz, apoi o țâră mai mult, după primăria din Râmeț. Mai avem păduri, dar lemnele tăiate și parcă gata pentru transport ni s-au părut un semn că, totuși, se taie prea mult.

Drumul urcă, apoi coboară, dar rămâne la fel de bun, cam virajat și prea puțin marcat. În destule locuri este și îngust, așa că mai bine nu te întâlnești cu autobuzul care, dacă stații sunt, probabil și circulă, știe el când. O curbă în foarte ac de păr ne-a împins discret pe pietrișul ducând în decor. După ce am mulțumit în gând și am pozat panoul proiectului, am revenit pe traseu.

Puteam lua un langoș dintr-o parcare, dar parcă am poftit mai mult la peisaj (mai multe locuri de belvedere n-ar strica!). Am început coborârea spre Abrud pe lângă case moțești și construcții mai noi, fân îmbalotat și pășuni verzi pe care văcuțele pasc liniștite sau doar meditează lângă troița de la drum care-i apără pe cei aflați în trecere pe acolo sau, pur și simplu, prin viață. Pe peretele unei case am citit, scris mare, cel mai convingător îndemn la slow living, intermediarul sustenabil între „las-o mai moale”-le românesc și „keep calm and carry on”-ul englezesc: „ÎNCETINIȚI!!!”.

Până-n Abrud, am făcut o pauză de hidratare și am băut apa rece a izvorului La Căliman, pe care oamenii care vin câțiva kilometri, din oraș, o umplu în bidoane de cinci litri și o duc acasă. Că apa-i bună ne-a fost clar dacă și mașina poliției a oprit să aprovizioneze.

Pe cât de frumos și cochet ar putea fi, pe atât de deteriorat este Abrudul. Poate când Cuprumin-ul funcționa să fi fost mai bine dar acum orașul pare amorțit. Motive de restaurare sunt: casa cu cariatide din centru sau cea în care a locuit Iorga la prima sa vizită aici, amintirea principelui transilvănean Mihály Apafi sau a lui Horea, Cloșca și Crișan. Schelele din fața unor clădiri din centru sunt semne bune pentru readucerea pe linia de plutire a unui orășel care ar putea renaște odată cu Țara Moților. Aurul și lemnul, apa și aerul, obiceiurile și tradițiile locului ar putea face Târgul de Fete de pe Muntele Găina mai tare ca Beach, please!

Avea dreptate englezoaica: avem (în sfârșit, adăugăm noi) drumuri bune, care pot pune în valoare oamenii, lucrurile și locurile pe lângă care trec. Iar unul dintre acestea, Transapuseana – de la Aiud la AbruD – ar putea fi, la propriu și la figurat, calea pentru a aduce Apusenii mai aproape de Elveția.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

RENĂSCÂND RENAȘTEREA

August 10, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Calin

Că o iei spre nord cu gândul să ajungi la Ploiești sau pornești spre vest țintind ca destinație Oradea, DN1 rămâne la fel de provocator. După ce treci cu succes de Otopeni, respectiv de Floreștiu de Cluj, poți spera la mai bine dar te ia cu oboseală și escala devine ceva între obligatoriu și binevenit. După Florești vine Gilău dar de ce-ai opri tocmai în Gilău!?

Pe mâna stângă, cum se vine de la Cluj, apare un parc mare și frumos, bine apărat de o incintă care ar putea fi într-o stare mai bună. Probabil va și fi pentru că lucrările de restaurare se observă de cum intrii în parc. Cândva domeniu episcopal, Gilăul apare în documente la 1246, iar castelul în 1428. Zidurile care răsar din iarbă, ale căror pietre au fost mai mult ca sigur folosite la ridicarea sa, vorbesc despre fundații care coboară până la castrul roman Ulpianum, garnizoană pentru Cohors I Pannonia veterana, apoi Ala Siliana. Ne salutăm cu un domn care ne întreabă amabil dacă dorim să vizităm. Dorim, primim tichetele gratuite și lăsăm o mică donație pentru a susține restaurarea. Puteam să lăsăm și caii în grajdul impecabil renovat din stânga intrării prin turnul nord-vestic al castelului, asta dacă veneam călare. Doamna care ne ghidează ne primește bucuroasă în fostul hambar de la etajul aripii nordice și începe să povestească.

Domeniul și orașul Gilău au crescut din ambiția episcopilor, la concurență cu abația benedictină din Cluj-Mănăștur. Matteo de la Baschino și-a ridicat reședința (1456), iar un deceniu mai târziu Gilăul a devenit oraș-târg. Castelul și palatul episcopal au fost finalizate de László Geréb, vărul regelui Matei Corvin, al cărui blazon poate fi văzut în mini-lapidariul din camera sud-estică, alături de puținele mărturii de piatră ale artei renascentiste transilvănene descoperite la ultima restaurare (altele, tot puține, ajunseseră un secol mai devreme la Muzeul de istorie din Cluj).

Patrulaterul cu turnuri cilindrice la colțuri și apărat de un șanț devine renascentist sub János Statileo (1528-1542). Primul proprietar laic, Péter Móré preia și renovează castelul (1542) cu 500 de forinți din bugetul Sibiului lăsându-și blazonul pe turnul nord-vestic, cel mai bine păstrat. Regina Izabela, Humanissima Princeps, preia apoi domeniul și castelul Gilău devenit reședința sa.

Urmează un adevărat festival al evenimentelor șiproprietarilor (15 într-o sută de ani…), printre care Mihai Viteazu și generalul Gheorghe Basta, principele István Bocskai și chiar vistieria principatului Transilvaniei în timpul domniilor lui Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I. Ultimului i-a plăcut așa de mult că l-a folosit ca proprietate personală compensând, totuși, ceea ce unii ar considera astăzi un conflict de interese, prin lucrări, începute la 1638 și încheiate abia la 1654, care au transformat cetatea în reședință aristocratică, întocmai ca la Munkács, Oradea, Făgăraș sau „capitala” familiei, Sárospatak. Aripile medievale au fost demolate, fațada estică a fostului palat episcopal a devenit… vestică, au fost adăugate loggia și scara de onoare, turnurile de colț au rămas fără tunuri, iar palatul, cu camerele principelui și soției sale, capela și casa de audiențe – decorată cu atât de apreciata faianță de Iznik, a fost amenajat în aripa vestică.

Familia Bánffy intră la 1663 în cronologia castelului prin Dénes, cel care, îl întărește pentru a apăra frontiera de vest a principatului, spre nemulțumirea turcilor care abia ocupaseră Oradea, dar și a nobililor ardeleni, a căror conspirație avea să ducă la execuția sa și confiscarea proprietății. Viitor prim-guvernator al Transilvaniei trecută sub austrieci (1699), György Bánffy îl recuperează dar asediile din timpul războaielor curuților (1703-1711) conduși de un… Rákóczi, îl fac de nelocuit. Maistrul constructor József Leder din Cluj începe renovarea barocă a castelului (1798), încheiată în anii 1840 în stil Rundbogenstil.

Apar loggia orientată spre grădina englezească – a cărei asimetrie față de ferestre și ușă ne spune că nimeni și nimic nu-i perfect, exact ca-n viață, grajdul mare și hambarul, iar turnul sud-vestic, acum hexagonal, găzduiește noua capelă. Abia renovat, castelul e sever afectat (1861) de incendiul care îi distruge biblioteca, capela și galeria de portrete.

Mutată între timp la Bonțida, familia Bánffy redevine proprietara castelului în 1911, darul de nuntă al lui György Bánffy pentru fiica sa, Katinka, cu ocazia căsătoriei cu Tamás Barcsay. Salonul de atunci și de acum al castelului ilustrează atât de bine deceniile aparent liniștite pe fondul agitat al anilor 1920-1930, urmate de naționalizarea din 1948 și transformarea în școală pentru copiii cu dizabilități (1972-2002).

Actualul proprietar, care a cumpărat castelul după retrocedarea către familia Barcsay, a demarat restaurarea sa minuțioasă. Grija pentru a readuce în prezent timpurile renașterii se vede în arcada reconstituită din fragmentele împrăștiate prin diferite locuri, roșul de Pompei din camera loggiei evocând viața intensă a celor care l-au locuit și ceasul solar, care măsoară din nou timpul castelului, înțepenit în perioada în care acesta a fost de toate, numai reședință nobiliară nu.

Iar astea sunt doar trei dintre motivele pentru a opri în Gilău pentru a scapa de aglomeratia de pe DN1.

VALEA ASCUNSĂ

July 23, 2025July 23, 2025patrimark 1 Comment

by Ioana si Călin

Cine are răbdarea și curiozitatea de a sui dealuri și trece păduri e răsplătit din plin descoperind burguri și conace care întregesc frumusețea locurilor din Ardeal sau Erdelyi sau Siebenbürgen sau Transylvania. Multe încă în picioare, prea puține-n renovare, dar toate încântătoare…

Tabla albastră suspendată peste drum zice înainte, Reghin, în 150 de metri stânga, Pinticu. O săgeată timidă, tot albastră, anunță peste niște metri că tot în stânga este și Posmuș. Pe fundal, turnul bisericii din Teaca, zidurile sale coșcovite și turla-i roasă de rugină, se încăpățânează să rămână în picioare „din secolul 14” cum se spune în publicitate, cumva în ciuda unei nepăsări combinate cu neputință. Aflasem că-n Posmuș s-a deschis publicului un conac nobiliar renovat ridicat la rang de castel și, dacă tot ne e aproape, lăsăm drumul european, facem stânga și cotim când într-o parte, când în cealaltă pe cel județean de a cărui bună stare ne minunăm. Și iar ne zicem că dacă țara asta ar avea drumuri bune, pentru ca vizitatorii să poată ajunge în locurile ei frumoase, dar și taxe mici, pentru ca oamenii de acolo să le poată oferi de văzut, de mâncat, de băut și de dormit, ne-am bucura și am prospera cu toții…

Din drum conacul se vede bine pentru că pădurea care l-a umbrit a lăsat locul platoului util doar odihnei cailor-putere. Deasupra intrării de sub turnul de poartă se află blazonul familiilor Teleki și Haller care au ridicat, la 1752, reședința barocă pe domeniul stăpânit până la urmă de cancelarul Transilvaniei, Mihály Teleki (1634-1690). Deși ar merita, nu trebuie să plătim bilet așa că urcăm la fostele camere de oaspeți, actualul salon de vânătoare al castelului. Lăsăm în urmă semnele taxidermice ale unei pasiuni prea aristocratice și coborâm către fostele magazii, astăzi spații expoziționale, ca să descoperim grâul și pâinea pe meleagurile bistrițene, apoi să ne lămurim dacă porțelanul și ceramica sunt moft sau lux? Aruncăm o privire combinației de mașini de cusut, pendule și contrabas și ieșim în curte. Vizavi, fostele grajduri frumos renovate ne amintesc de vremurile în care oamenii și caii au dus civilizația înainte.

Intrăm în clădirea principală mai puțin ceremonioși decât cei trei miniștri care au inaugurat-o în 2022 după cea mai recentă renovare; au mai fost trei, după incendiul din 1823, după revoluția din 1848-1849, cea anii ‘30 fiind o modernizare și extindere în termenii autorizațiilor de construcție de azi. Parchetul de stejar masiv și mobila din lemn-lemn ne întorc în interbelic. Se aude țăcănitul mașinii de scris Olympia și muzica în surdină de la radio, cafeaua așteaptă să fie servită, iar berea face spume în halba care ne urează „Glück, gesundheit, freude”, adică fericire, sănătate și bucurie. Ar merge și o țâră de noroc deși omul fericit, sănătos și bucuros musai este norocos 😊.

Mai multe despre satul vechi de 796 de ani sunt scrise în Monografia Posmușului, care e de arătat, nu și de cumpărat. Citim pe pereții unei camere istoria mai degrabă tristă a oamenilor și clădirii care, după naționalizare, s-a transformat întâi în întreprindere agricolă de stat, apoi în ruină.

Cel mai bătrân locuitor al ținutului, stejarul plantat la 1406, stă falnic după ce a trecut cu bine prin două incendii după ce a fost fulgerat. Zice legenda că perechile care se sărută în fața sa vor rămâne împreună secole la rând: puteam s-o nesocotim 😊? Apoi ne-am bucurat privind caii savurând liniștiți iarba grasă în drum spre adăpătoare, ca și de livada de aluni gata să dea rod.

Întorși în Teaca, am oprit la crama Valea Ascunsă, mai întâi ca să aprovizionăm cu vinurile locului – sauvignon blanc, fetească neagră, muscat ottonel și rosé de Teaca, după care să ne potolim foamea cu meniul zilei simplu și bun: supă cu găluște din cartofi și șnițel cu paste. L-am lăsat pe Waze să ne îndrume și bine am făcut pentru că ne-a purtat pe unde n-am mai ajuns, pe la Miercurea Nirajului. Și tare bine ne-a stat să călătorim cu drumul mergând încântați spre casă printre stejarii și mestecenii galben-arămii ca Vinarsul de Tekendorf.

Salonul de vanatoare al Conacului Posmus

MOVILĂ. CARMEN. ROAITĂ. SUD

May 20, 2025May 21, 2025patrimark Leave a comment

by Călin si Ioana

Mergem la mare de când lumea iar „lumea” a început, desigur pe litoralul românesc, în 1899, atunci când un vizionar de-a dreptul a socotit că limba de nisipământoasă dintre ghiolul plin de nămol însănătoșitor al lui Tekir și Marea mai mult verzuie decât Neagră poate încânta, relaxa și, după caz, face bine turistul.

Să tot fi fost secolul 20 fără un an când boierul Ion Movilă, coborâtor din neamul care a dat până și domnitori ai Moldovei, a deschis aici primul stabiliment pentru cei veniți la mare, la soare, fie ca să adauge valoare la nămolul care deja începuse să devină faimos, fie doar de dragul clipelor înbrizate savurate după o sesiune cu aerosoli. Apoi, boierul a cumpărat și revândut parcele celor dornici să-și aibă propria vilă la mare fondând vilegiatura în stil românesc – dând o tură până la vilă, eventual în weekend 😊, pe modelul revalidat o sută de ani mai târziu la Corbeanca. Statuia ridicată în memoria sa spune exact despre cum relaționăm cu patrimoniul și istoria (după ce ne asigurăm că sunt ale noastre, altfel…): se află în parcul stațiunii care i-a purtat numele, central, să poată fi zărită din toate părțile; ștearsă de praf, are numai treptele crăpate și gărdulețul cu început de rugină, dar străjuiește hotelul, alterat pe ici, pe colo, aflat, totuși, în renovare…

Statuia lui Ion Movilă Eforie Sud — Statuia Ion Movila Eorie Sud

Cum bine scria Expresul comercial la 1913 în a doua sa pagină, ,,îndrăzneața întreprindere a lui Ion Movilă prin clădirea de băi și a unui mare hotel în mijlocul unui câmp s-a transformat într-un mic orășel, cu vile frumoase, parcuri, grădini care atrag un număr mare de turiști din țară și străinătate”. Vilele frumoase și confortabile ridicate una după alta, deja vreo 450 la 1939, puteau primi zece mii de turiști sufocați (de atunci!) de căldura orașelor, dispuși să plătească între 1500 și 5000 de lei pe lună. În cea mai mare parte, acestea sunt și acum în picioare: unele renovate, altele în curs și, încă destule, într-o stare mai mult sau mai puțin părăginită.

Cele de familie musai bună, aveau și piscină: ce plăcut trebuie să fi fost ca după cafeaua cu croasante împlinite cu gem de smochine să vină baia în mare de dinaintea prânzului, urmată de limonada rece sorbită la marginea piscinei și citirea ziarului la umbra iederei învăluind balconul aflat în bătaia soarelui apune.

Pe plajă, lume felurită! „Oamenii au lepădat hainele și încălțămintele lor citadine, au uitat de viața trepidantă a orașelor și au pășit la o viață nouă în aer liber, ale cărei binefaceri cuprind pe toți deopotrivă. Pe plaja de la Movilă găsești astăzi pe nisipul fin și auriu atât pe studentul sărac, cât și pe marele comerciant, pe ministrul sau pe comandantul de corp. Amestecați prin mulțime, am zărit pe d-nii: ministru Nistor, Abdulah Suphy Bey, ministrul Turciei la București, N. N. Săveanu, președintele Camerei deputaților, precum și alte multe personalități, care au dat acestei localități blazonul unei stațiuni snobe” scria Dimineața în iulie 1934. Trei ani mai târziu era mai curat și mai sigur: se aducea la cunoștința publicului că stațiunea era lipsită de malarie (azi, DSP ne-a anunțat că putem face baie pe plajele din Vadu și Corbu, e-coli fiind în limite rezonabile), iar în urma plângerilor locuitorilor și vizitatorilor, jandarmii din tabăra învecinată o păzeau peste noapte…

Seara se ieșea la cazinoul construit cu șapte milioane de lei de fiul lui Ion, Sever Movilă, inaugurat în 1935 pe promenada stațiunii devenită Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, care stătea aici vara în apartamentul rezervat la Hotelul Movilă, de unde ajungea la mare printr-un tunel care ieșea direct sub faleză. Urmau cina la restaurantul cu orchestră, cafeaua cu ciubuc la cafenea sau barul american și una sau mai multe rotiri, nu musai norocoase, în sălile de joc de la etaj. „L-au mâncat lupii, domnule! Lupii și escrocii…” spune cu năduf omul care trece în timp ce pozăm ce a rămas din clădirea Art Deco, povestea mai degrabă tristă a acesteia, dar și proiectele de restaurare ale acestuia despre care se poate citi pe peretele nordic.

Donată statului în 1945 și rămasă în grija acestuia până în 1990, clădirea s-a degradat continuu fiind închisă în 1997. Structura de rezistență a fost consolidată în 2007, iar alunecarea falezei a fost stopată în urma lucrărilor Primăriei din 2022. După cei șapte ani ai procesului de revendicare, câștigătorul procesului a propus demolarea (!) sau vânzarea… Actualul proprietar este dispus s-o doneze… statului român (din nou!?), primăriei Eforie (care întârzie cu modificarea PUZ-ului), unui fond de investiții sau oricărui potențial investitor având capacitatea financiară să salveze bătrânul cazinou susținând unul dintre proiectele propuse. Până atunci, cu numai 20 de lei, cine vrea se poate da zece minute în toate jucăriile, poate închiria clubul sau terasa sau poate veni cu o propunere viabilă…

Nămolul vindecător cu reputație mondială și plaja întinsă până spre Tuzla aduceau „sezoniști” și „pleziriști” din toate colțurile Europei – Germania, Austria, Ungaria sau Franța, dar mai ales din Cehoslovacia și Polonia. Aceștia se bucurau de confortul și amenajările oferit de vilele sau hotelurile proprietarilor privați și îmbunătățirile continue – curățenie, siguranță, alimentare cu electricitate (generată de uzina de 300 de cai-putere a societății Movila Techirghiol) și apă (inițial adusă de la Constanța, apoi răcită și vândută cu 2 lei sticla), întâmplate cu implicarea primăriei conduse de însuși rectorul Universității din București, profesorul Gheorghiu! Cum scria, tot în vara anului 1934, Universul remarcând progresul adus de ceea ce numim azi parteneriat public-privat, „dacă și activitatea edililor acestui oraș ar fi pe jumătate atât de laborioasă ca acea a d-lui Sever Movilă, desigur că progresul acestei stațiuni s’ar face cu pași repezi”.

După 1945, Carmen Sylva burgheziei interbelice a devenit Vasile Roaită-le proletariatului și, regresiv, a cedat prima poziție Eforiei Nord, apoi noilor corpuri astral-litorale apărute până-n buza Mangaliei devenind, sub numele Eforie Sud, Cenușăreasa Mării Negre românești… Ca să ne amintim partea muncitorească, dar și de partidul unic sau multiplicat, în drum spre casă am oprit la cină tocmai în Lehliu… La Partid, cârciuma care n-a fost, nu este și nu va fi niciodată restaurant! Unde am avut nevoie de ceva vreme pentru a-i citi Meniul de făurire a Societății Gastronomice Multilateral Săturate, a ne exprima deplina adeziune la măsurile de toate felurile cuprinse și a ne limita, cu mare greutate, la doar câteva dintre prevederile sale: supa de usturoi (în pâine sau numai în farfurie) și cea de mazăre-ncremată, tuslamaua regală, rasolul de șalău, ceatalul cu mămăliguță și șnițelul cu cartofi picanți al bucătarului … Abia-am ajuns acasă că ne-am și pus pe scris…

ATLANTIDA VALAHIEI

March 5, 2025March 5, 2025patrimark Leave a comment

Călin&Ioana

Ialomița vine de sub Vârful Omu, caută Dunărea și îi dă apele după vreo patru sute de kilometri și ceva. Cândva, la gura de vărsare a Nilului Bărăganului în marele fluviu se afla un Oraș care a înFlocit, pardon 😊, înflorit de pe urma negoțului cu de toate, iar apoi s-a făcut una cu pământul…

Râul despre care a scris însuși părintele istoriei, Herodot, țâșnește dintr-o cascadă sub privirile împietrite ale Sfinxului și Babelor din Bucegi, o ia zglobiu la vale către Turnul Chindiei pentru a-și liniști transhumant înaintarea în ritmul oilor care știu că mai e cale lungă până la pășunile grase, numai bune de iernat, ale Dobrogei. Vechiul Naparis a devenit Ialomița după ce slavii veniți și așezați în zonă au remarcat galben-maroniul apei dat de argila multă a pământului, care i-a făcut pe oieri să-i spună Gălbinița sau Galbenul, iar pe Cezar Bolliac să se întrebe „cine poate zice că Ialomița nu este cea mai galbenă gârlă ce avem în țara noastră?”. Astăzi vorbim despre Coridorul Ialomiței, care întocmai ca la noi, începe imprecis geografic după Mănești, pe… Prahova (?), pentru a deveni cu adevărat al Ialomiței abia după ce aceasta scapă din lacul Dridu și se îmbogățește, la marginea satului Patru Frați, cu apele Prahovei.

Porniți cu veselie de dimineață, am lăsat în urmă Lupăria, Siliștea Snagovului și Gruiu (tare frumos Ilfovul: dacă nu i-ați bătut drumurile mici, faceți-o pentru că o să vă mire tare plăcut ce veți vedea) și am trecut Ialomița încolo, spre Nuci. Apoi am luat-o spre Târgul Fierbinților, unde am ajuns după ce-am trecut râul încoace și am rezistat curiozității de a vedea casa lui Celentano, de a poposi la Oaie sau a bea ceva musai rece la barul lui Bobiță… Poate data viitoare. Deja în județul riveran, am făcut dreapta la Coșereni pe un drum nou-nouț care ne-a dus prin Condeești – reamintindu-ne de c oncertul SoNoRo din curtea conacului Chiroiu 😊 – și Orezu, prin mijlocul Bărăganului, către Ciochina înainte de care, pentru că non c’e due senza tré, cum ziceau strămoșii noștri romani 😊, am mai trecut o dată râul. Și de aici, întins, către Piua Petrii de pe hărțile României interbelice sau Giurgeniul de astăzi pentru a traversa Dunărea spre Vadu Oii.

Am parcat chiar în fața punctului muzeal care expune într-o singură încăpere, accesibilă în schimbul a numai doi lei, câteva obiecte găsite pe șantierul arheologic deschis încă din 1975 și care mai funcționează: se mai sapă, se mai găsesc artefacte, se pun în cutii și se trimit la Slobozia unde vor putea fi văzute după ce se încheie renovarea Muzeului Județean. Dincolo de așteptări, am dat peste două cărți: pe cea despre conacele și castelele ialomițene am căutat-o imediat cum a ieșit de sub tipar dar am găsit-o abia aici; cea de-a doua, cuprinzând note istorico-arheologice despre Orașul de Floci din secolele 15-18, ne-a lămurit mai mult despre locul nașterii lui Mihai Viteazu! Interesant cum rânduiesc istoria și geografia lucrurile: voievodul care, din mila lui Dumnezeu, a pus laolaltă Țara Românească, Ardealul și toată țara Moldovei a venit pe lume în aval pe Ialomița, iar capul său și-a găsit odihna în amonte, la Mănăstirea Dealu, lângă Ialomița…

Document de atestare 1431
Orasul de Floci

Documente și hărți amintesc Târgul de Floci în secolul 15, dar acesta trebuie să fi existat anterior. Martin Gruneweg, scrib și contabil al unui negustor armean din Liov, scria în 1584: „orașul Flocz este un oraș bun și relativ mare, care se află lângă Dunăre, într-o câmpie deschisă, printre grădini frumoase. Are câteva biserici de piatră și, în spatele orașului, pe un deal, o vestită mănăstire de piatră”. Era așezat pe vechiul braț al Ialomiței, pe 12 grinduri legate prin poduri plutitoare, fiecare cu locuințe (peste 350) cu două sau trei încăperi, curte și grădină, biserică și cimitir. Erau ateliere în care se făceau lucruri trebuincioase și dughene în care acestea erau vândute. Peștele de Dunăre, simbolul orașului, făcea furori la Brașov, iar oile și lâna plecau de aici spre Orient. Două secole mai târziu (1781), Georg Lauterer amintea de „micul râu ce e din Țara Românească, Ialomița, pe care este așezată la depărtare de aproximativ o milă de marele târg românesc, Floci… Era foarte înfloritor, dar noi nu i-am mai găsit decât numele…”.

Soarta n-a fost deloc amabilă cu acest oraș de graniță aducând parcă a Veneția, aflat prea aproape de prea mulți neprieteni. Ștefan cel Mare l-a incendiat la 1470, iar la 1594 însuși Mihai Viteazu l-a trimis pe Albert Király să alunge turcii peste Dunăre și, dacă tot a trecut pe acolo, să-l mai ardă o dată… L-au mai atacat și, bineînțeles, ars tătarii și polonezii, l-au mai jefuit și tâlharii și pirații de pe bălțile învecinate, iar războiul ruso-turc din 1768-1774 i-a alungat și pe ultimii locuitori care s-au încăpățânat să repună cărămidă peste cărămidă. Daniile domnilor Țării Românești, de la Mircea cel Bătrân la Matei Basarab, către mănăstiri precum Cozia, Căldărușani, Cotroceni și altele l-au secătuit de toate cele care l-ar fi lăsat să existe, ceea ce a făcut ca orașul să dispară până și de pe hârtie în aprilie 1824, când arhimandritul mănăstirii Mărcuța a dat în arendă logofătului Nicolae și ce-a mai rămas din moșia Orașului de Floci… Atlantida Valahiei, singurul oraș medieval peste care nu s-a ridicat unul modern, așteaptă să fie redescoperită 😊.

patrimark.org

Together for heritage

Page 4 of 11

DE LA A LA D

RENĂSCÂND RENAȘTEREA

VALEA ASCUNSĂ

MOVILĂ. CARMEN. ROAITĂ. SUD

ATLANTIDA VALAHIEI

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!

Like this! Please Share!