Jazz 4G

by Călin & Ioana Vegheș

Într-o perioadă în care unii se tem, iar alții sunt curioși în legătură cu tehnologia 5G, ne-am adus aminte de cei 4G care ne-au încântat vara trecută într-o seară de iulie în Munții Semenicului: Gărâna, Griselini, Garbarek și Gurtu.

Cu „Hai că anul ăsta ajungem la Gărâna!” ne-am tot autoîncurajat în ultimii măcar zece ani. Nu prea ni s-a potrivit cu planurile sau, când s-a întâmplat, s-a ivit ceva și n-am mai ajuns. În iulie trecut le-am lăsat în urmă pe toate și am luat-o spre Gărâna.

Unul dintre locurile frumoase ale Banatului Montan, devenit magic după ce muzica bună a început să se audă în Poiana Lupului și împrejurimi. E simplu să-i zici unui loc „frumos”, dar până n-ajungi să-l vezi, nu crezi epitetele și metaforele povestitorului… Banalul DJ582 din scriptele companiei de drumuri ascunde o succesiune de urcușuri, hăuri și viraje care continuă într-un peisaj pe care îl vezi doar alternativ cu axul drumului (bun, dar care ar putea fi mai bun…), de care-i musai să te ții.

Mai mut de admirație, mai ținând strâns volanul, după ce nu te lași păcălit de delfinul din giratoriul Văliugului (ce-or căuta delfinii-n munți!?), ajungi sus, la Gărâna sau Wolfsberg cum i-au zis pemii aclimatizați în zonă acum vreo două secole.

Nu-i greu să-ți placă Banatul când ai familia întinsă pe linia Arad – Timișoara – Lugoj – Caransebeș – Herculane (pe care am făcut-o de multe ori cu personalul Arad-Orșova), exact axa centrală a fostei provincii imperiale despre care a scris, cu o rigoare exemplară până și pentru secolul 21, venețianul Francesco Griselini.

În 1774, acesta a pornit într-o misiune de explorare a Banatului în serviciul unei administrații imperiale care dorea să cunoască până în ultimul amănunt și să valorifice sustenabil (am zice azi…) provincia aflată de aproape șase decenii în stăpânirea sa. După doi ani și jumătate, Griselini a publicat o lucrare, monumentală pentru vremea ei, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”, în care a descris cu minuțiozitate locurile, istoria, dar și resursele lor, oamenii și obiceiurile lor. L-am citit cu încântare în ediția din 1984 tipărită la editura Facla din Timișoara și totdeauna când zic de Banat îmi vin în minte omul și cartea lui.

Am ajuns abia la ediția 23 – prima fusese secolul trecut, tocmai în 1997 – a unui eveniment atât de tare că devenise aproape ciudat să-ți placă jazzul și să nu fi ajuns la Gărâna Jazz Festival, zic unii cel mai important festival de open air jazz din Europa Centrală și de Est! Am parcat bine și ușor (de-a dreptul entuziasmant pentru cineva venit de unde se poartă lupte de gherilă pentru un loc de parcare) și  ne-am luat brățările de acces după o coadă care s-a mișcat absolut rezonabil (bună organizarea în aria festivalului!). Lume bună și multă, locuri pe bârne, la lojele improvizate sau pe scările de acces ale acestora.

Ne-au încântat polonezii veniți să-și promoveze orașele și țara tocmai în Caraș Severin și am cules materialele gratuite despre Polska rememorând străzile Cracoviei.

Am mâncat ceva la botul jazzului așteptându-l pe Jan Garbarek, capul de afiș al primei seri și al festivalului, probabil cel mai mare saxofonist de jazz al momentului… Norvegianul a revenit la Gârâna după 12 ani alături de un trio germano-braziliano-indian, cu Rainer Brüninghaus, Yuri Daniel şi Trilok Gurtu, care a demonstrat că, măcar în muzică, globalizarea este bună.

De loc de prin Mumbai, Trilok Gurtu, capabil să bată la toate și să ritmeze orice din orice, percuționistul indian a fost adevărata surpriză a serii! N-a ratat niciunul dintre instrumentele de pe scenă și, atunci când părea că nu i-a mai rămas nimic, și-a folosit gura pentru a face un veritabil beatbox plin de viață, dinamic, sacadat, săltăreț, exotic.

A bătut din tobe și gură cu atâta perseverență încât a invocat un plafon de nori negri din care a curs o ploaie așa de mocănească în timpul căreia ne-am bucurat alergând spre mașină de păturica primită gratis de la organizatori să ne țină de frig, nu de ploaie! Coborârea spre Reșița a fost și mai spectaculoasă, combinația de asfalt ud asortat cu crengi rupte de vânt și curbe ac de păr luate á la Fittipaldi, toate pe fondul unui întuneric parcă tot mai gros, încheind cu bine odată cu o zi memorabilă.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Micul Trianon de Căpâlnaș

By Călin & Ioana Vegheș

Cât mai valorează istoria, chiar și în versiunea ei construită? 24 de camere, 5 băi, 2033 de metri pătrați, construiți între 1876-1879, pe un teren de 8,6 hectare. Promoțional, doar 800000 de euro față de 1,1 milioane inițial! Așa apare, în termeni imobiliari, palatul Mocioni-Teleki din satul Căpâlnaș, comuna Birchiș, județul Arad. Povestea sa merită readusă la viață.

Cel mult pe patru s-ar afla într-un clasament al celor mai apreciate văi de la noi, după cele ale Prahovei, Oltului sau Jiului. Pentru că nu trece printre culmi ce se duc spre 2000 de metri, nu taie defilee spectaculos de frumoase și nici nu are porțiuni aproape sălbatice, care te lasă fără suflare.

E destul de lungă, vreo o sută de kilometri, străjuită la ambele capete de cetăți – Șoimoș, la apus și Deva, la răsărit – care și-au încheiat misiunea defensivă cu explozii ale pulberăriilor și, în multe locuri, strânge aproape drumul, șinele și apa.

Cândva o rută vitală, călătorii trecând-o cu trenuri internaționale (și Orient Expresul a circulat pe aici până la sfârșitul anilor 1970) și mărfurile tranzitând-o cu tirurile (mai ales turcești, dar și bulgărești), Valea Mureșului a devenit după finalizarea autostrăzii A1 doar un drum național împănat cu locuri bune de descoperit.

Valea Mureșului

La ieșirea din Săvârșin spre Deva se face un drum care ajunge să treacă Mureșul peste un pod – cam ruginit, dar care încă mai ține – și care duce spre Făget sau, pentru cei care s-au răzgândit între timp, înapoi la Lipova. Și în numai cinci kilometri apare Căpâlnașul.

Ioan Mocioni de Foen a cumpărat domeniul de la familia Zichy în 1853, iar fiica sa Ecaterina a patronat construcția clădirii, între 1876 și 1879, după planurile întocmite de acel Otto Wagner, pe-atunci (1867) doar un aufgehender stern, adică, vorba francezului, un rising star al arhitecturii.

Castelul Mocioni-Teleki – interioare

Un sat despre care lumea a auzit datorita spitalului pentru probleme, rezonabile, cu capul. Foarte, dar foarte, puțini știu și de conacul-palat care seamănă frapant cu Micul Trianon și care încă mai adăpostește, cu chirie, așezământul sanitar care dă esența brandului local.

Spitalul de psihiatrie Căpâlnaș

Cheful de a-l explora apare și devine irezistibil pentru oricine citește descrierea pe care i-a făcut-o, la 1934, Patrick Leigh Fermor, cel pe care BBC News l-a descris ca o combinație între Indiana Jones, James Bond și Graham Greene. Nu știa pe-atunci că va deveni Sir, iar trilogia sa, care povestește călătoria începută la Hoek, în Olanda, cu destinația Constantinopol, va fi unul dintre best-seller-urile all-time ale cărților de călătorie. În drumul său a ajuns și la kastély din Kápolnás într-o vreme în care era al contelui Jenő Teleki, entolomolog faimos și o autoritate în materie de fluturi de noapte, posesor al unei admirabile colecții de lepidoptere și al unei și mai impresionante biblioteci cu mii de volume.

Între păduri și ape de Patrick Leigh Fermor

Din poartă se zărește și acum, la fel ca atunci, terasa, refugiul preferat, de după-amiază și seară, al contelui, la care se ajungea pășind pe o alee tivită cu liliac și parfumată de teii în floare urcând scările-i monumentale. „Din spatele casei pornea abrupt o pădure deasă. În față, coborau ușor spre Maros pajiști unduitoare, dar pădurea povârnită se regăsea și pe malul nordic. E doar de la începutul secolului al XIX-lea, a spus contele referindu-se la casă, și poate părea puțin cam ostentativă. Parterul era din piatră necioplită, pilaștrii se înălțau până la cornișă, iar coloanele corintice canelate se întindeau pe toată lungimea fațadei împodobite cu sibile, nimfe și satiri”.

Vremurile triste pentru palat, contele Teleki și soția sa Tinca, Ecaterina Mocioni, au fost prevestite de accidentul tragic în care și-au pierdut fiica de numai trei ani. Contele a murit în 1947 și a fost înmormântat lângă ea, în parcul palatului, iar, un an mai târziu, întreg domeniul a fost naționalizat și familia n-a mai avut voie să vadă nici măcar mormintele.

Palatul a fost transformat în preventoriu TBC, statut incompatibil atât cu colecția de fluturi, cât și cu biblioteca, ambele pierdute pentru totdeauna. La un secol după încheierea construcției și, poate, ca o involuntară intenție de a repara porniri distructive, palatul a găzduit spitalul de psihiatrie. În 2007, a fost retrocedat moștenitorilor, spitalul a rămas pe loc până e gata noul sediu, iar palatul și parcul său de 8 hectare sunt de vânzare

Aleea cu tei Castel Mocioni-Teleki din Căpâlnaș

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Cu Beethoven la Condeești

By Călin & Ioana Vegheș

În Valahia n-au fost familii ca von Trapp și nu crește floarea de colț, ci boieri care au iubit pământul și au cultivat cereale. În Austria le vedem castelele, în România ne bucurăm când conacele le sunt readuse la viață. Sunetul muzicii a unit Alpii și Bărăganul într-o seară SoNoRo Conac în care ni s-a părut că l-am auzit pe Beethoven fredonând „Când eram pe Ialomița…”.

1926? Sau 1920? CIMEC-ul zice1912! Dar de ce și 1889? Să fi trecut o sută de ani de când a fost ridicat de una dintre familiile cu stare din Ialomița, dar nimeni nu poate spune cu precizie când a început lucrul la proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. În pragul ușii de la intrare stă scris „1926” dar diverse voci dau alți ani pentru punerea pietrei de temelie a conacului Nicolae Chiroiu.

Poate pentru unii nu contează atât de mult, dar lucrul ăsta pare să arate măsura aprecierii pe care contemporanii (n-)au dat-o și nici n-o prea dau trectului: dacă nu știm când și, eventual, cine a ridicat o casă, de ce ne-ar păsa de starea acesteia la unul sau mai multe secole distanță? O fi și nepăsarea asta istorică tot un fel de distanțare socială, ca să fim în ton cu vremurile!?

Și, totuși, conacului din Condeești pare să-i fi ieșit, din nou, soarele pe uliță. După viața, nu musai fericită, dar sigur mai bună, pe care a avut-o până la al doilea război mondial, când a fost una dintre reședințele familiei Chiroiu, au urmat anii în care „poporul” l-a stăpânit transformându-l într-o mândrețe de CAP, poate chiar cu producții-record la hectar…

După Revoluție, a fost cumpărat de la primărie, care îl preluase de la un moștenitor de drept dar dezinteresat, de cineva care n-a izbutit să-l readucă la viață și, în final, l-a revândut Daianei Anghel și lui Rareș Pop. De câțiva ani aceștia se străduiesc, moral și financiar, să-l restaureze, revitalizeze și să-l introducă în circuitul turistic și cultural (am folosit cele mai frecvent menționate cuvinte-cheie în discuțiile despre patrimoniul cultural).

Nu-i ușor. Autoritățile locale, ca orice autorități care se respectă, semnează și ștampilează, dar nu pot oferi mai mult pentru că unele n-au, pe altele nu le interesează, iar destule au „alte priorități” (drept e că la noi, la țară, până să repari conacul boierului, bagi apa, faci canalizarea, tragi gaz, ba chiar și curent). Bine că nu încurcă – acum, pentru că din cele povestite, la început, cele din Condeești n-au știut de unde să mai facă rost de bețe ca să le pună în roțile proprietarilor!

Cum perseverența este cheia succesului, oamenii nu s-au lăsat, primarul s-a schimbat și situația s-a redresat. Așa a început transformarea moșiei în paragină într-un spațiu locuibil, frecventabil și capabil, cândva, să adauge valoare pentru proprietari și comunitatea locală (despre care, aici și acum, vom spune doar că oferă, prin unii membri ai săi, provocări suplimentare gazdelor și oaspeților lor…).

SoNoRo la conacul Nicolae Chiroiu

Caravana SoNoRo Conac, dirijată de mereu entuziastul Răzvan Popovici, a poposit pentru o seară și la umbra zidurilor pe alocuri coșcovite și acoperite cu iederă ale conacului Chiroiu, a cărui grădină plină cu dovleci și varză aduce vag aminte de moșiile care au asigurat bunăstarea familiei.

Muzica a sunat delicat spre încântarea vrăbiilor cuibărite sub streașină, când gălăgioase, când melodioase în trilurile lor, deliciul cățeilor hămăind odată cu aplauzele și admirația găinilor eco-crescute la sol, care s-au dus la culcare pe acorduri de Beethoven, Massenet sau Ravel, cum nici n-au putut să viseze vreodată. Precum și spre bucuria privitorilor adunați la amurg cu speranța, fie și mascată deocamdată, dar arzătoare, că au trăit încă un moment de revenire la normalitate.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Sulina.Și de la capăt

by Călin & Ioana Vegheș

Sf. Google zice că între Cabo da Roca și Sulina, extremele continentale ale Europei, sunt numai 3960 de kilometri, ce ar putea fi făcuți la pas (că tot e vremea numărului zilnic de pași) în doar 814 ore. Nu le văzusem, deși ajunseserăm aproape de ambele și cum trebuia să începem de undeva, am zis să fim o țâră patrioți și s-o facem de la capătul nostru…

Jean Bart la Sulina

Așa că, fix de Ziua Dunării, am pornit către Europolisul descris de Eugeniu Botez (1874-1933) sub pseudonimul Jean Bart, comisar maritim la Sulina acum un secol și un pic! Spre care circulă azi navele de pasageri Navrom, sau șalupele rapide care ajung în 90 de minute (de trei ori mai repede) din Tulcea la capătul Uniunii Europene. Capăt doar geografic pentru că istoric este punctul său de început: până să fie UE, a fost CED, iar până să fie Bruxelles, a fost Sulina!

L-am lăsat visând la un caston cu lăptic pe Pufuleț, pisoiul amator de… pufuleți (în lipsă de altceva, buni și ăștia că a auzit el că vin vremuri grele și-a zis că nu-i oportun un refuz 😊), ne-am îmbarcat, ne-am pus vestele de salvare și am pornit pe brațul canalizat sub oblăduirea Comisiunii Europene a Dunării și direcția inginerului britanic Charles Hartley.

 

Puține lucruri interesante în afara celor doi pelicani ieșiți la plimbarea de dimineață și a unei zburătoare gri-maro, la fel de iute ca barca noastră motorizată. Poate, totuși, vorbele pilotului explicând unui pasager, curios de ce scrie „De vânzare” pe multe din casele de pe mal … că „nu mai merge treaba”.

Orașul e simplu: șase străzi (de la I la VI) paralele și 13 (cu denumiri cu rezonanță națională) perpendiculare pe Dunăre. Strada I e cea mai fățoasă fiind cheiul vechiului port de mărfuri și actualul debarcader pentru pasageri, locul cam tuturor magazinelor și teraselor, al primăriei, catedralei ortodoxe Sf. Nicolae și Alexandru, palatului CED, azi sediul Administrației Fluviale a Dunării de Jos și al agenției loto (n-am avut noroc la 6 din 49, dar cum era s-avem noi dacă un oraș întreg n-a fost mai breaz…).

 

Sulina lui Jean Bart

Totul are un aer de „ce să-i faci, și noi p-aici, nu c-am fi vrut, da’ asta e…”. Pare greu de imaginat că orașul ăsta chiar a fost un port important, mai mult, porto-franco (1870-1931), adică un fel de rai al comerțului liber cu mărfuri de toate felurile, din toate colțurile lumii și casă pentru armeni, austrieci, bulgari, croați, danezi, englezi, evrei, francezi, germani, greci, italieni, lipoveni, muntenegreni, polonezi, români, ruși, sârbi, turci sau unguri (enumerați alfabetic, să nu se supere nimeni!).

I-am descoperit istoria pitorească în excelenta Monografie a orașului Sulina a lui Gheorghe Comârzan!

Doi căței localnici ne-au ghidat de la Dunăre până la mare hârjonindu-se plini de bucurie, speranță și perseverență! Am încercat tot cu pufuleți, nu le-au plăcut, dar poate au căpătat ceva mai bun de ronțăit de la barul-terasă de pe plajă.

Farul Vechi, l-am văzut numai pe dinafară deoarece, din mai, a intrat în restaurare. A fost construit vreme de trei ani, pe atunci la doi pași (nu ca acum, la doi kilometri…) de mare, după planurile arhitectului englez Charles Ackroyd din Departamentul Mării Negre al administrației țariste, cele 13 lămpi cu petrol fiind aprinse prima dată la 25 octombrie 1841 bătând 15 mile marine de la înălțimea celor 17,80 metri. După Războiul Crimeii, l-a preluat, cu tot cu Dunăre, Administrația Farurilor Otomane din Marea Neagră (1856), care l-a predat CED (1879) pentru 60 de ani. Sub administrație românească a funcționat până la 6 ianuarie 1986 când a fost stins, iar după încă niște ani devine muzeu (2003), principalul și singurul obiectiv turistic al orașului.

Sulina

 

 

Așteptând la un frappé șalupa de întoarcere, încă sub impresiile nisipului fin, mării curate, a hamsiilor sen-za-țio-na-le și a stolului de vreo 300 de cormorani trecând razant cu marea la vreo 100 de metri de țărm, probabil în căutarea vreunei piscine libere, mi-a revenit „Speranța”! De aici trebuie să fi pornit căpitanul Anton Lupan cu goeleta sa pe urmele prietenului său Pierre Vaillant ajungând hăt până-n Țara de Foc! Alături de cârmaciul Gherasim și bucătarul Ismail, atât de autentic jucați de Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu și Jean Constantin… Și m-am întrebat cum ar fi fost ca o replică a „Speranței” (probabil cea mai faimoasă corabie românească, la concurență cu bricul „Mircea”), să fi făcut zilnic călătorii din Sulina spre portul vechi al Constanței. Sau măcar să fi fost deschisă spre vizitare tuturor celor dornici să (re)trăiască atmosfera din „Toate pânzele sus!”…

Plaja Sulina

 Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

 

Acasă la Kir Avramidi

Dobrogea a fost și este ceva special: n-am o explicație anume pentru ce mă atrage la ea și nici de ce mă bucur întotdeauna când o revăd. Când se ivește dealul de deasupra Dunării, la Cernavodă, pare să fie intrarea în altă țară! Aveam regretul că n-am explorat-o în adâncurile ei niciodată așa că spre sfârșit de iunie am pornit spre Somova cu entuziasmul dat de bucuria deja anticipată a întâlnirii.

Așteptam mult plat și și mai mult praf, drumuri desfundate si…iar mult praf. Dar am dat de șosele bune, dealuri, văi și alte dealuri, toate neașteptat de verzi! Să tot conduci de plăcere!

Capidava, pe care o mai văzusem acum cinci ani, e în șantier. Vechea fortăreață romană, apoi bizantină, e în plină resturare, urmând să le amintească vizitatorilor despre faima imperiilor care au stăpânit și controlat Dunărea și de aici.

Și la Saraiu ne-am împiedicat de ceva😊. De măgărușul proțăpit în mijlocul drumului și bătând hotărât cu copita în asfalt într-un fel de „ai cui mai sunteți și voi și ce căutați pe aici?”, sub privirile plictisit-confuze ale colegilor de păscut la marginea drumului… N-am avut reacție nici măcar de-o poză… de, ardeleni neaoși… și când ne-am dezmeticit, calul… ăăă, pardon, măgărușul, plecase.

Cam pe la cea mai bună oră de siesta am ajuns și la Tulcea, unde am tras acasă la kir Avramidi, cea mai frumoasă casă din oraș încă de la momentul când a fost ridicată și neîntrecută până azi!

Povestea ei începe pe la 1890, când Alexe Avramide, deja un prosper om de afaceri, tocmește meșteri italieni pentru a clădi un adevărat palat pe locul cumpărat în buricul târgului, vizavi de biserica Sf. Nicolae, catedrala ortodoxă a orașului, pe cea mai bună stradă, atunci cu același nume ca al bisericii, astăzi Progresului poate și pentru că istoriei îi place foarte mult să fie ironică.

Banii n-au fost o problemă pentru tânărul ajuns, prin 1870, pe malul Dunării tocmai din capitala Epirului, Ioannina. Grecul sau albanezul (sau evreul?) Avramide (sau Avramidis?) – aici lucrurile nu-s chiar lămurite, a avut curajul să-și lase orașul natal, să bată 1200 și un pic de kilometri pentru a se angaja băiat bun la toate în prăvălia unuia dintre cei mai bogați negustori din Tulcea! Surprinzător și nu prea. S-o fi dus vorba despre Comisia Europeană a Dunării și mărfurile cărate de vapoarele Donaudampfschifffahrtsgesellschaft sau DDSG, rost de mare prosperitate într-un oraș în care încăpeau români, turci, greci, bulgari, evrei, ruși, armeni sau tătari, care creștea ca-n povești!

Kir Avramidi a furat nu numai meserie, ci și inima Elvirei Șnaidt, fiica patronului, cu care s-a căsătorit, au avut o familie frumoasă și au adunat o avere tot mai mare din comerțul cu grâne, transportul de mărfuri, fabrica de cherestea, morile și proprietățile agricole.

Casa Avramidi astăzi

La fel ca și familia, casa a fost în bună stare până la instalarea comunismului, când a trecut din proprietatea “exploatatorilor” în mâinile poporului chiar dacă, de cele mai multe ori, poporul habar n-a avut, dar nici n-a avut nimic împotrivă!

Casa Avramidi Tulcea
Casa Avramidi – lampion original

Golită sistematic de piesele de mobilier, operele de artă dar și decorațiunile interioare și exterioare, a devenit sediu pentru Comitetul Democratic Grec (1944), Muzeul Delta Dunării (1949) și Inspectoratul Școlar al Județului  Tulcea (1952-1953). După cum ne-a spus gazda amabilă întâlnită în actualul muzeu, parte a Complexului Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-Dobrogean, doar lampionul de deasupra ușii de intrare a mai rămas din tot ce s-a găsit cândva în acest veritabil palat…

După renovarea recentă, care i-a redat frumusețea și a reînviat și o notă din farmecul vremurilor de altă dată, la demisol a funcționat Art Cafe Casa Avramide, o cafenea în care tulcenii, mai ales cei tineri, să se bucure de manifestări culturale, ateliere de creație, cercuri literare, expoziții sau spectacole de teatru. Până anul trecut când, aproape ca toate lucrurile bune de pe la noi, s-a închis! Și cât am fi savurat acum o cafea alături de prăjitura preferată a lui Kir Avramidi, chiar la el acasă!

Dacă drumul vă poartă prin Tulcea, nu ocoliți Casa Avramide!

Să mai spunem că am aflat despre povestea ei și a familiei în proprietatea căreia a fost de pe blogul scriitorului Nicolae C. Ariton, de profesie tulcean, ale cărui postări, dar și cărți, sunt pline de lucruri interesante despre un loc care, pentru cei mai mulți dintre noi, este doar poarta de intrare în Delta Dunării…