by Călin & Ioana Vegheș

Autostrăzile sunt bune pentru că ne duc repede încotro ne grăbim. În graba noastră spre oriunde trecem, de multe ori, pe lângă lucruri frumoase și oameni buni. Măcar din când în când merită să coborâm de pe autostradă fie și numai pentru a descoperi și explora. Când veți trece pe lângă Arad, ieșiți de pe A1 și luați drumul vechiului sat șvăbesc al Zădârlacului ca să regăsiți, lângă Zădăreniul de azi, locul unde legendarul Hodoș a săpat fundația mănăstirii care-i poartă numele.

Mureșul se unduia cenușiu și leneș pe lângă pajiștea pe care falnicul Hodoș umbla căutând cele mai fragede smocuri de iarbă verde și grasă. Să-l fi pișcat vreun tăune sau să-l fi stârnit furnicarul care i-a ieșit în cale? Deodată se porni Hodoș să bată și să scormonească pământul cu coarnele! Nu după multă vreme împunse un lemn încondeiat și, lângă acesta, mai spune legenda, dădu și peste o căldare plină cu lucruri tare strălucitoare… Ciurdarul l-a găsit fremătând lângă cele găsite.

I s-au făcut ochii cât cepele și, după ce s-a întremat cât să-și facă semnul crucii, a pornit a  mâna cireada spre sat mai repede ca niciodată strângând la piept Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus și ținând în mâna cealaltă comoara. Cu galbenii găsiți de Hodoș puteau să-nceapă ridicarea bisericii de piatră, că lemnul celei vechi începuse să se strice de ceva vreme. Iar  icoana și coarnele mândrului taur aveau să-și găsească locul de cinste în noua și trainica biserică.

• 

Documentele pomenesc prima dată Mănăstirea Hodoș Bodrog la 1177 dar e clar că istoria ei începe mai repede, măcar biserica fiind ridicată mai devreme, poate de acei călugări greci, adică ortodocși, care ar fi sălășuit aici după Anul 1000. Biserica din piatră și turnul-clopotniță aveau să fie gata la 1370, iar locul în care se află să poarte numele de Bodrog din 1446. De la 1784 e menționată cu numele actual în amintirea, cu sonorități slavone, a lui Hodoș care a scormonit (bod) cu coarnele (rog) pe locul unde se află mănăstirea.

Zice legenda că galbenii s-au terminat când mai era de tencuit doar peretele dinspre miazănoapte. Și de-atunci așa a rămas, poate spre supărarea viețuitorilor, dar sigur spre bucuria privitorilor care pot vedea astăzi atât măiestria meșterilor constructori medievali, cât și urmele istorice din vremea romanilor, zidul păstrând cărămizi cu ștampila legiunii a V-a Macedonica. La 1658, Nicodim Diaconul a pictat pereții bisericii, opera sa fiind restaurată secole bune mai târziu de  At. Damian și C. Cenan (1938-1940), apoi de Adriana Scărlătescu și Marius Oprea (2009-2010).

• 

La 1904, într-una dintre călătoriile sale prin Ardeal și Banat, pe aici a trecut și Nicolae Iorga care a descris-o în cuvinte mai degrabă modeste în paginile volumului al doilea din „Neamul Romănesc în Ardeal și Țara Ungurească” publicat doi ani mai târziu. „Biserica se alcătuiește din treĭ părțĭ. Un turn înnalt și supțiratec, foarte urît spoit cu cenușiŭ, stă de o parte; vechimea luĭ nu se arată prin nimic. Un pridvor noŭ, pornind de la o fațadă refăcută în stil apusean, duce apoĭ la vechea zidire. Aceasta e făcută din bolovanĭ amestecațĭ cu cărămidă roșie, foarte veche. Din pronaos trecĭ slobod în naosul foarte înnalt și foarte îngust, care aruncă cele două brațe ale stranelor și se încheie printr’un altar în cincĭ muchĭ. Deasupra se boltește un singur turn, și el tăiat în muchĭ. Fereștile sunt puține și micĭ; lîngă ele se deschid în afară cîteva firide, și cîte un brîuleț de cîte o singură cărămidă aleargă între ele. Așa fiind zidirea, ea nu poate să vie din veacul al XVIII-lea, al stăpîniriĭ austriace. Ea n’a putut fi ridicată nici pe vremea Turcilor, cari aŭ luat acest Ținut după 1600. Mănăstirea s’a făcut decĭ maĭ demult. Atît materialul ce a slujit, cît și această formă, în tot asemenea cu a celor maĭ vechĭ bisericĭ muntene, pare să arate că Hodoș-Bodrogul a fost înnălțat de călugărĭ sârbĭ pribegĭ ca și aceia care aŭ zidit în părțile noastre Vodița și Tismana”.

În zilele noastre, aproape de mănăstire trece autostrada care duce românii înspre civilizația apuseană așa cum, cu secole în urmă, Mureșul ducea tot într-acolo sarea scoasă din minele Ardealului. Ușor se poate ieși pentru a descoperi, după câțiva kilometri, cea mai veche mănăstire ortodoxă din România cu viață monahală neîntreruptă. Mănăstirea a trecut de-a lungul veacurilor prin multe, de la incursiunile tătarilor care au pustiit, la 1241, și acest loc, ca mai toată Europa, până la luptele austriecilor cu turcii pentru Banat, când a beneficiat de protecția prințului Eugeniu de Savoia scăpând apoi, prin voia lui Iosif al II-lea, din calea valului de demolări de biserici care a cuprins imperiul.

Pietrele, istoria și legendele arată că și Hodoș-Bodrog a fost mai mult decât o mănăstire. Pentru că noi n-am avut universități ca-n Apus, iar cei care au vrut să învețe carte, ca să știe să scrie și să citească sau ca să ajungă preoți, și-au făcut ucenicia și aici. N-au primit diplome de licență dar cu cele deprinse aici i-au luminat pe din preajmă. După cum ne vom lumina și noi, toți cei care i-am trecut sau o să-i vom trece pragul.

• 

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Călin & Ioana Vegheș

Casele frumoase păstrează povești triste. Cu cât sunt mai mari casele, cu atât le sunt mai dureroase amintirile. Niciunele, nici celelalte nu lipsesc chiar și în locuri în care, fiindcă par uitate de lume, nu s-a întâmplat sau n-ar fi trebuit să se întâmple nimic. Un orășel dunărean încă păstrând un aer cochet este locul în care am descoperit cu încântare un palat frumos, a cărui poveste ne-a întristat.

• 

Dacă v-ar lua cineva așa, din prima, și v-ar întreba ce vă vine în minte, dacă vă vine, atunci când auziți de Calafat, probabil că primul lucru ar fi Dunărea, iar al doilea Războiul de Independență.

Asta pentru că e port, chiar dacă nu unul mare, la fluviul care, după ce iese din Cazane și învârte turbinele la Porțile de Fier, parcă dă s-o cotească înapoi spre Europa Centrală dar se răzgândește, încă o dată, dar pentru totdeauna, tocmai în dreptul orașului.

Și pentru că, așa cum am învățat la istorie, România și-a început războiul în care avea să-și câștige independența cu salvele trimise de bateria de artilerie amplasată aici către Vidinul cândva al lui Pazvante Chioru sau, cum spune manualul, pașa Osman Pasvantoğlu. Căutând mai mult despre Calafat, apar și alte două nume care au lăsat urme adânci în cele cu care s-au ocupat: Ștefan Iordache și Gică Popescu, ambii porniți de aici pe drumurile actoriei și fotbalului.

• 

Bine trebuie să-i fi mers urbei a cărei istorie cu acte începe acum aproape 600 de ani, dar ale cărei origini sunt și mai vechi, și mai diverse – genoveze, zic Hașdeu și Xenopol, bizantine, zice Iorga, legate de un anume Mihail Calafat, mare meșter călăftuitor, zice legenda locului!

Una dintre vămile Țării Românești, Calafatul trebuie să fi prosperat, sigur în termeni medievali, fiind pe drumul pe care mergeau, spre Balcani și Adriatica, cereale, vite, cai, oi, pește, sare, vin, ceară, miere sau cherestea, iar spre Transilvania și Ungaria, îmbrăcăminte, stofe și podoabe, covoare sau mirodenii.

Drumul Sării din secolul 15 se cheamă azi Coridorul IV Pan-European și leagă Dresda și Nürnberg de Salonic și Istanbul, via Calafat. Avea să-i meargă și mai bine Calafatului după 1877, apoi și după Marea Unire, ceea ce încă se mai poate vedea și azi pe străzile pe cât de rectangulare, pe atât de patriarhale ale portului dunărean.

La 1904, constructori italieni pun piatra de temelie Palatului Marincu după planurile arhitectului francez Paul Gottereau.

• 

Decorațiunile exterioare și interioare vor fi pe măsura epocii în care a fost creat, La Belle Époque.

Leii care veghează intrarea principală a maiestuoasei clădiri ridicate în stil neo-clasic francez cu influențe ale arhitecturii românești de început de secol 20 stau mărturie pentru puterea proprietarului, Ștefan Marincu, unul dintre oamenii cei mai bogați ai țării.

• 

Dar nu și pentru soarta sa, umbrită de pierderea celor două fiice, Olga și Maria, la vârste foarte fragede, răpuse de tuberculoză, boală care avea să-l doboare și pe el. Neam de vlah din Timoc, Ștefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Brașov, apoi Academia de Înalte Științe Economice la Viena, cultivându-și talentul de bun finanțist și administrator al averii familiei, dar și vocația de om al cetății devenind chiar primar al Calafatului (1911-1914).

• 

La moartea sa, proprietarul a donat palatul orașului Calafat pentru a găzdui, în memoria fiicei sale, școala de fete cu internat „Sfânta Maria”, lucru care s-a și întâmplat în 1926, după moartea soției sale, Maria Marincu.

În palat au mai funcționat și o grădiniță, o școală de meserii pentru fete, iar ulterior, în vremurile când a aparținut poporului, Școala Agricolă din Calafat (din 1950), diferite servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat (din 1966) sau Casa Pionierilor (1968-1979).

Din 1968, palatul este casa Muzeului de Artă și Etnografie, în care vizitatorul poate descoperi îmbrăcăminte, unelte și obiecte de uz casnic de-ale locului, dar și pânze semnate Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady, sculpturi de Ion Irimescu sau George Demetrescu Mirea, precum și frânturi ale istoriei Calafatului.

Pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor, donate de urmașii familiei Marincu, amintesc de vremuri bune, prospere și cosmopolite…

• 

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

by Călin & Ioana Vegheș

Într-o perioadă în care unii se tem, iar alții sunt curioși în legătură cu tehnologia 5G, ne-am adus aminte de cei 4G care ne-au încântat vara trecută într-o seară de iulie în Munții Semenicului: Gărâna, Griselini, Garbarek și Gurtu.

Cu „Hai că anul ăsta ajungem la Gărâna!” ne-am tot autoîncurajat în ultimii măcar zece ani. Nu prea ni s-a potrivit cu planurile sau, când s-a întâmplat, s-a ivit ceva și n-am mai ajuns. În iulie trecut le-am lăsat în urmă pe toate și am luat-o spre Gărâna.

Unul dintre locurile frumoase ale Banatului Montan, devenit magic după ce muzica bună a început să se audă în Poiana Lupului și împrejurimi. E simplu să-i zici unui loc „frumos”, dar până n-ajungi să-l vezi, nu crezi epitetele și metaforele povestitorului… Banalul DJ582 din scriptele companiei de drumuri ascunde o succesiune de urcușuri, hăuri și viraje care continuă într-un peisaj pe care îl vezi doar alternativ cu axul drumului (bun, dar care ar putea fi mai bun…), de care-i musai să te ții.

Mai mut de admirație, mai ținând strâns volanul, după ce nu te lași păcălit de delfinul din giratoriul Văliugului (ce-or căuta delfinii-n munți!?), ajungi sus, la Gărâna sau Wolfsberg cum i-au zis pemii aclimatizați în zonă acum vreo două secole.

Nu-i greu să-ți placă Banatul când ai familia întinsă pe linia Arad – Timișoara – Lugoj – Caransebeș – Herculane (pe care am făcut-o de multe ori cu personalul Arad-Orșova), exact axa centrală a fostei provincii imperiale despre care a scris, cu o rigoare exemplară până și pentru secolul 21, venețianul Francesco Griselini.

În 1774, acesta a pornit într-o misiune de explorare a Banatului în serviciul unei administrații imperiale care dorea să cunoască până în ultimul amănunt și să valorifice sustenabil (am zice azi…) provincia aflată de aproape șase decenii în stăpânirea sa. După doi ani și jumătate, Griselini a publicat o lucrare, monumentală pentru vremea ei, „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei”, în care a descris cu minuțiozitate locurile, istoria, dar și resursele lor, oamenii și obiceiurile lor. L-am citit cu încântare în ediția din 1984 tipărită la editura Facla din Timișoara și totdeauna când zic de Banat îmi vin în minte omul și cartea lui.

• 

Am ajuns abia la ediția 23 – prima fusese secolul trecut, tocmai în 1997 – a unui eveniment atât de tare că devenise aproape ciudat să-ți placă jazzul și să nu fi ajuns la Gărâna Jazz Festival, zic unii cel mai important festival de open air jazz din Europa Centrală și de Est! Am parcat bine și ușor (de-a dreptul entuziasmant pentru cineva venit de unde se poartă lupte de gherilă pentru un loc de parcare) și  ne-am luat brățările de acces după o coadă care s-a mișcat absolut rezonabil (bună organizarea în aria festivalului!). Lume bună și multă, locuri pe bârne, la lojele improvizate sau pe scările de acces ale acestora.

Ne-au încântat polonezii veniți să-și promoveze orașele și țara tocmai în Caraș Severin și am cules materialele gratuite despre Polska rememorând străzile Cracoviei.

• 

Am mâncat ceva la botul jazzului așteptându-l pe Jan Garbarek, capul de afiș al primei seri și al festivalului, probabil cel mai mare saxofonist de jazz al momentului… Norvegianul a revenit la Gârâna după 12 ani alături de un trio germano-braziliano-indian, cu Rainer Brüninghaus, Yuri Daniel şi Trilok Gurtu, care a demonstrat că, măcar în muzică, globalizarea este bună.

• 

De loc de prin Mumbai, Trilok Gurtu, capabil să bată la toate și să ritmeze orice din orice, percuționistul indian a fost adevărata surpriză a serii! N-a ratat niciunul dintre instrumentele de pe scenă și, atunci când părea că nu i-a mai rămas nimic, și-a folosit gura pentru a face un veritabil beatbox plin de viață, dinamic, sacadat, săltăreț, exotic.

A bătut din tobe și gură cu atâta perseverență încât a invocat un plafon de nori negri din care a curs o ploaie așa de mocănească în timpul căreia ne-am bucurat alergând spre mașină de păturica primită gratis de la organizatori să ne țină de frig, nu de ploaie! Coborârea spre Reșița a fost și mai spectaculoasă, combinația de asfalt ud asortat cu crengi rupte de vânt și curbe ac de păr luate á la Fittipaldi, toate pe fondul unui întuneric parcă tot mai gros, încheind cu bine odată cu o zi memorabilă.

• 

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

By Călin & Ioana Vegheș

Cât mai valorează istoria, chiar și în versiunea ei construită? 24 de camere, 5 băi, 2033 de metri pătrați, construiți între 1876-1879, pe un teren de 8,6 hectare. Promoțional, doar 800000 de euro față de 1,1 milioane inițial! Așa apare, în termeni imobiliari, palatul Mocioni-Teleki din satul Căpâlnaș, comuna Birchiș, județul Arad. Povestea sa merită readusă la viață.

Cel mult pe patru s-ar afla într-un clasament al celor mai apreciate văi de la noi, după cele ale Prahovei, Oltului sau Jiului. Pentru că nu trece printre culmi ce se duc spre 2000 de metri, nu taie defilee spectaculos de frumoase și nici nu are porțiuni aproape sălbatice, care te lasă fără suflare.

E destul de lungă, vreo o sută de kilometri, străjuită la ambele capete de cetăți – Șoimoș, la apus și Deva, la răsărit – care și-au încheiat misiunea defensivă cu explozii ale pulberăriilor și, în multe locuri, strânge aproape drumul, șinele și apa.

Cândva o rută vitală, călătorii trecând-o cu trenuri internaționale (și Orient Expresul a circulat pe aici până la sfârșitul anilor 1970) și mărfurile tranzitând-o cu tirurile (mai ales turcești, dar și bulgărești), Valea Mureșului a devenit după finalizarea autostrăzii A1 doar un drum național împănat cu locuri bune de descoperit.

La ieșirea din Săvârșin spre Deva se face un drum care ajunge să treacă Mureșul peste un pod – cam ruginit, dar care încă mai ține – și care duce spre Făget sau, pentru cei care s-au răzgândit între timp, înapoi la Lipova. Și în numai cinci kilometri apare Căpâlnașul.

Ioan Mocioni de Foen a cumpărat domeniul de la familia Zichy în 1853, iar fiica sa Ecaterina a patronat construcția clădirii, între 1876 și 1879, după planurile întocmite de acel Otto Wagner, pe-atunci (1867) doar un aufgehender stern, adică, vorba francezului, un rising star al arhitecturii.

Un sat despre care lumea a auzit datorita spitalului pentru probleme, rezonabile, cu capul. Foarte, dar foarte, puțini știu și de conacul-palat care seamănă frapant cu Micul Trianon și care încă mai adăpostește, cu chirie, așezământul sanitar care dă esența brandului local.

Cheful de a-l explora apare și devine irezistibil pentru oricine citește descrierea pe care i-a făcut-o, la 1934, Patrick Leigh Fermor, cel pe care BBC News l-a descris ca o combinație între Indiana Jones, James Bond și Graham Greene. Nu știa pe-atunci că va deveni Sir, iar trilogia sa, care povestește călătoria începută la Hoek, în Olanda, cu destinația Constantinopol, va fi unul dintre best-seller-urile all-time ale cărților de călătorie. În drumul său a ajuns și la kastély din Kápolnás într-o vreme în care era al contelui Jenő Teleki, entolomolog faimos și o autoritate în materie de fluturi de noapte, posesor al unei admirabile colecții de lepidoptere și al unei și mai impresionante biblioteci cu mii de volume.

Din poartă se zărește și acum, la fel ca atunci, terasa, refugiul preferat, de după-amiază și seară, al contelui, la care se ajungea pășind pe o alee tivită cu liliac și parfumată de teii în floare urcând scările-i monumentale. „Din spatele casei pornea abrupt o pădure deasă. În față, coborau ușor spre Maros pajiști unduitoare, dar pădurea povârnită se regăsea și pe malul nordic. E doar de la începutul secolului al XIX-lea, a spus contele referindu-se la casă, și poate părea puțin cam ostentativă. Parterul era din piatră necioplită, pilaștrii se înălțau până la cornișă, iar coloanele corintice canelate se întindeau pe toată lungimea fațadei împodobite cu sibile, nimfe și satiri”.

Vremurile triste pentru palat, contele Teleki și soția sa Tinca, Ecaterina Mocioni, au fost prevestite de accidentul tragic în care și-au pierdut fiica de numai trei ani. Contele a murit în 1947 și a fost înmormântat lângă ea, în parcul palatului, iar, un an mai târziu, întreg domeniul a fost naționalizat și familia n-a mai avut voie să vadă nici măcar mormintele.

Palatul a fost transformat în preventoriu TBC, statut incompatibil atât cu colecția de fluturi, cât și cu biblioteca, ambele pierdute pentru totdeauna. La un secol după încheierea construcției și, poate, ca o involuntară intenție de a repara porniri distructive, palatul a găzduit spitalul de psihiatrie. În 2007, a fost retrocedat moștenitorilor, spitalul a rămas pe loc până e gata noul sediu, iar palatul și parcul său de 8 hectare sunt de vânzare…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la  asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.