Category blog

BRÂNZĂ ȘI PATRIMONIU

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Pe oamenii cu brânză buuuună îi descoperisem anul trecut, la un food market (că nu se mai spune târg alimentar – nici nu sună prea atrăgător, darmite catchy 😊) și când am aflat că fac ceva de toamnă cu bunătăți chiar la ei în bătătură am zis: Hai și noi!

Am luat calea Brașovului dar nu pe drumul mare, ci am deviat prin Lechința cea faimoasă pentru vin, ca să mai explorăm un pic. Cu brânza-n gând, n-am oprit în Teaca, unde descoperisem deja Valea Ascunsă, dar când am văzut un magazin de vinuri în vârful dealului curiozitatea prea mare, curba prea strânsă sau poate ambele ne-au convins să facem escală. După ce am împărțit un sandviș la doi căței haioși, am intrat în magazin de unde am ieșit cu un bidon și două sticle cu un vin atât de bun (asta am aflat abia acasă) încât știm că mai poposim acolo!

Deja încântați, am făcut stânga cu niște sute de metri înainte să ne spună satelitul. Ne-am dat seama după numele localităților de pe bornele kilometrice, pe care încă le mai citim, că nu a fost bine. Dar a fost frumos pentru că am descoperit un drum proaspăt asfaltat și marcat și peisaje care ne-au adus aminte de Trentino înainte de urcarea spre Tirol. Am trecut de castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu, încă în renovare, puteam vedea parcul dar avem răbdare să se încheie lucrările ca să ne bucurăm de tot. Și am ajuns în Ibănești, un loc fain, tot cu brânză, dar cum căutam alt brand 😊 am întors. Bucuroși de cele trei sferturi de oră întârziate cu frumos folos, am revenit în drumul mare accelerând în limite regulamentare spre Rotbav.

            La Ferma Cățean am ajuns cu două ore înainte de ora închiderii, la timp ca să mai prindem toate bunătățile toamnei. Am trecut de border collie-ul locului care ne-a întâmpinat ușor obosit să numere încă doi vizitatori și am pornit spre tarabele cu de-ale gurii. Un mânzuț vesel ne-a salutat cu toată dantura sa sănătos de ecvestră. Non multa sed multum ziceau vorbitorii de latină și așa fosta și la târg. Două mâini de expozanți, toți cu lucruri bune, de luat acasă și de savurat în tihnă.

Am aflat că este și la noi o fermă cam ca a lui Jeremy Clarkson, care funcționează regenerativ: pământul hrănește animalele, animalele ne hrănesc pe noi, iar noi îngrijim pământul. Faină idee! Am descoperit un festival de zacuști (am luat cu ghebe) și siropuri (am luat de lavandă și de ghimbir), kürtőskalács-ul nelipsit din zonă (care, mâncat pe drum, n-a mai supraviețuit până acasă  😊), bineînțeles cașul Cățenilor (după el am venit dar, până la urmă, a fost un pretext taaaare bun). Pentru că marketingu-i peste tot, la ieșire am răspuns și la un chestionar în urma căruia am aflat că nu știm exact cum să păstrăm lucrurile în frigider (nu că asta ar fi o problemă, la noi bunătățile nu stau prea mult la rece). Broșurile cu Oaia hai-hui și Oaia pe… hartă, ambele ale Muzeului Țăranului Român, ne-au lămurit cum se mai transhumanțează pe la noi. Din fericire, încă se!

            Cu tolba plină am pornit spre casă dar, pentru că tot eram la Rotbav, am oprit și la cetatea pe lângă care am mai trecut dar n-am oprit. Pentru că aveam distanțe mari de făcut sau poate pentru că nu era la fel de arătoasă precum celelalte, cu ziduri mai groase sau turnuri mai solide. Atât biserica fortificată, cât și Rotbavul au însă o istorie care merită măcar o jumătate de oră. Cumva curios, documentele scriu mai întâi de biserica în stil romanic (1300), satul, în acte „Ruffa Rippa”, apărând 71 de ani mai târziu, aliat cu Brașovul într-un conflict cu Feldioara (din care face astăzi parte…). Conflictele aveau să apară des și să-l apese tare: turcii l-au ars complet (1432), oastea lui Mihai Viteazu i-a omorât locuitorii (1599), luptele lui Moise Secuiul cu Radu Șerban au făcut alte 52 de victime (1603), apoi în cele dintre Radu Șerban și Gabriel Báthory satul a ars iar sătenii au fost jefuiți (1611). Ultimul jaf „remarcabil” le-a aparținut imperialilor prințului de Baden, care le-au cerut locuitorilor 100 de taleri și, drept bonus, le-au ars recolta și măcelărit animalele. Acel „roșu” (rod) din denumirea satului, amintind de sângele scurs în apa pârâului în care sătenii și-au spălat rănile și hainele după atacurile din secolul 13 a prevăzut greutățile, zidurile ridicate în două sute de ani mai târziu n-au folosit nici ele la prea mult dar satul și oamenii săi au trecut prin focul și sabia vremurilor.

            Turnul bisericii a căzut în februarie 2016, lucrările de consolidare de după cutremurul din 1977 părând să nu fie de ajuns. Odată cu acesta s-au pierdut orga și ceasul făcut la compania Bernhard Zacharia din Leipzig, instalat în 1907. Vechea poartă de intrare a fost zidită demult, așa că am încercat mânerul celei de acum, am împins-o ușor cu umărul și am învins opoziția de formă a unei borduri jucând rol de opritor. Reconstruită după marele incendiu din 1732, biserica rămasă încă în picioare este înconjurată de o curte care ar merita mai multă atenție dar probabil nu există nici timp, nici fonduri pentru asta. Mai pietros pe dinafară, mai cărămiziu pe interior, zidul de incintă rezistă și el, mașiculiurile sunt în bună stare dar, în absența galeriei, nu se mai poate ajunge la ele. Din fericire nu mai dau nici turcii, nici imperialii, iar locul nu prezintă niciun interes pentru dronele împotriva cărora, oricum, apa clocotită, bolovanii sau smoala nu ar fi de folos. În spatele frunzelor gri-verzui ca uniformele soldaților căzuți în primul război mondial se zărește placa memorială care amintește de sacrificiul acestora. Lângă poartă, melanjul rănit al acoperișului spart, cărămizilor căzute și lemnului rupt cere ajutor. Care ar putea veni după un simplu apel la numărul firmei din Harghita care execută lucrări de construcții, la cele mai mici prețuri și negociabile pe deasupra.

            Autobuzul care are întoarcerea lângă „cetate”, în spatele unei construcții care aduce a „punct de informare turistică”, a venit doar cu localnici. Ar putea aduce și turiști dacă ar suna cineva și s-ar repara ce încă mai poate fi reparat. Apoi vizitat și în tihnă savurat doar cu pancetta, caș, zacuscă, pâine și vin.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

TRIAJUL CU ISTORIE

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Am dus niște oameni buni până la Dej, bucuroși să mai vorbim unele, altele, că tot era în drumul nostru. Spre Piscu, ca de altfel toate drumurile noastre 😊. Am lăsat călătorii în Dej… Călători iar noi am rebrusat spre Dej Triaj care, un pic derutant, e-n Cuzdrioara, satul în care se află un Muzeu al Locomotivelor.

Atunci când ai crescut stând cuminte pe o băncuță privind la trenurile care mergeau încoace și încolo, într-un oraș cu o mare fabrică de vagoane (la care ți-ar fi plăcut să lucrezi), cu a cărei echipă de fotbal – evident, Vagonul! – ai ținut, când ți-ai dorit și, la un moment dat, ai și avut trenulețul tău de jucărie (drept e că nu Piko Sonneberg, dar a fost suficient de bună și replica din plasticul local), când ai folosit Mersul trenurilor ca manual alternativ de geografie și ai mers cu trenul cam prin toată țara, nu în ultimul rând când ți-ai dorit să te faci mecanic de locomotivă, n-au cum să lipsească de pe facebook-ul tău locomotivele și vagoanele, trenurile și gările, călătorii și călătoriile, poveștile cu și despre toate acestea. Din postare în postare am dat peste un muzeu în aer liber, plin cu locomotive de toate felurile și din toate timpurile, care au alunecat pe șinele românești în ultimii vreo 150 de ani. Văzusem cu niște ani înainte Muzeul de Locomotive cu Abur din Reșița, orașul în care s-a fabricat, tocmai la 1872, prima locomotivă cu abur în Europa de Sud-Est. Iar când mi-a apărut pe wall Muzeul Locomotivelor din Dej am zis că trebuie să ajungem aici.

Am parcat chiar lângă intrare (cum ar fi fost dacă am fi ajuns cu un tren tras de o aburoasă din Dej Călători până la Dej Triaj 😊?), vizavi de locomotiva care încă stă semeață pe șine care vin de undeva dar, parcă, de niciunde și duc nicăieri dar, totuși, undeva. Seamănă teribil cu prezentul CFR-ului, a cărui istorie vine de undeva dar al cărui viitor nu-i foarte clar încotro se îndreaptă. Trecem pe lângă postul de control de lângă poarta întredeschisă fără să ne întrebe nimeni, nimic. Poate pentru că e duminică dimineață și, oricum, ar fi greu de plecat cu vreo locomotivă la plimbare. Sigur pentru că un astfel de loc trezește interes doar pentru cei care apreciază istoria și se bucură de fiecare întâlnire cu aceasta. Lăsăm în stânga clădirea de birouri a cărei intrare e străjuită de două picturi pe faianță într-un fel de Art Deco și, după încă niște pași, ajungem la panoul Administrație – Sindicat: 8 la 4 pentru prima la hârtii afișate, dar întotdeauna administrația, oricare a fost ea, a fost mai tare decât sindicatul, oricare ar fi fost el. Istoria feroviară românească, îngrijită cu atâta dedicare de Asociația Prietenii Locomotivelor Dej -1881 ni se arată imediat.

            La cei 70 de ani pe care îi are, locomotiva 150.105, proaspăt restaurată, vorbește despre puterea și frumusețea mașinii cu abur capabilă să tracteze, nu neapărat repede („iuțeala” sa maximă era de numai 80 de kilometri pe oră – mulți pentru cele 87 de tone în serviciu!), ci mai ales sigur vagoane de marfă, dar și de călători. Realizată ca o versiune semnificativ îmbunătățită a modelul german DR 50, locomotiva garată la Dej a fost exemplarul cu fix numărul 1000 care a ieșit pe poarta Combinatului Metalurgic Reșița, iar seria 150.000 din care a făcut parte a inclus cele mai moderne 261 de locomotive cu abur produse în România. Vizavi își așteaptă restaurarea 231.050, produsă de fabrica Maffei din München în 1922, una dintre locomotivele Pacific cumpărate de CFR în 1922-1923, cele mai rapide la cei 126 de kilometri pe oră atinși, folosite pentru a trage trenurile expres spre Brașov, Constanța și Galați, dar și Orient Expresul. Mai tânăra dar un pic mai lenta 230.299, produsă la Reșița în 1935, capabilă să atingă 100 de kilometri pe oră, a fost deja renovată, iar freza cu abur zice că ne descurcam și cu zăpezile mari de altădată. Clădirea afectată dintre ele ne readuce în prezentul trist.

            Pornim către podul mobil pe urmele cățeilor care și-au găsit refugiu printre liniile depoului și zărim, în stânga, trei locomotive diesel hidraulice tăcând liniștite lângă una cu abur. Să fie cea folosită la filmările pentru Ocolul pământului în 80 de zile? Căutăm spre dreapta și primim răspunsul: între un automotor Malaxa de la 1937 și o locomotivă diesel electrică apare 3039 (de fapt, 1493), locomotiva produsă tocmai în 1894 de Henschel & Sohn din Kassel, restaurată în 2018 pentru centenarul Marii Uniri dar și pentru a apărea în versiunea 2021 a ecranizării cărții lui Jules Verne. Ce imagine mai bună pentru epopeea feroviară românească decât să-i vezi pe Phileas Fogg, Passepartout și ziarista Abigail „Fix” Fortescue (în locul prințesei Aouda) înconjurând lumea în aburul locomotivei suind sinuos pe lângă Vălenii de Munte? Revenind la epopeea noastră, trenurile au început să circule pe la noi mai întâi în Banat, când acolo nu era al nostru apoi ideea a ajuns, cel mai probabil pe Dunăre, mai întâi în Dobrogea, nici ea a noastră pe-atunci și, în fine, spre vechiul Regat. Giurgiul a fost legat cu trenul de București, ceea ce i-a permis Capitalei să se conecteze via abur și zbaturi la lumea occidentală.

Sărim un secol până-n vremurile noastre și ajungem la regina locomotivelor diesel electrice de la noi, 060-DA-001. Cum de s-a hotărât România, republică populară pe-atunci, să cumpere locomotive de la una dintre cele mai capitaliste țări din lume nu știm dar… a făcut-o! Poate în continuarea proiectului din 1938, de a cumpăra o locomotivă de mare putere, oprit din cauza războiului la un singur exemplar (aflat și el la Dej pe care, de data asta, l-am ratat… Mai venim!).

Am găsit pe șine prima și singura rămasă dintre cele șase locomotive construite și livrate în 1959 de Sulzer Freres S.A. Winterthur-Elveția, S.A. Brown, Boveri & Cie Baden-Elveția și Société Suisse pour la Construction de Locomotives et de Machines Winterthur-Elveția, cum scrie pe ea. Intrată în serviciu pe 22 septembrie 1959 la Depoul Brașov, și-a folosit toți cei 2100 de cai-putere pentru a trage trenuri de marfă și călători prin toată țara. Reparată serios la Craiova, de zece ani ai CFR Marfă, a fost salvată de la casare de pasionații Prieteni ai Locomotivelor din Dej care au avut grijă să-i păstreze echiparea și aspectul originale. Mi-am reamintit-o fluierând înainte de a opri Wiener Walzer-ul la peronul liniei 1 al gării Aradului. Am urcat în cabina mult mai simplă a dieselului, parcă mai generoasă și practică decât a mai noii locomotive electrice și am așteptat verdele. Macheta 2D a locomotivei de la ieșire mi-a amintit de cea 3D de la intrarea în depoul Arad, unde ne jucam punând monede pe șine să vedem ce rămâne după ce trece trenul. Am revăzut vagoanele verzi ale CFR-ului, cele ale Orient Expresului și faimosul Mitropa alergând spre București, am zâmbit oftând și am pornit spre Piscu…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

CASA MELCEASCĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Pe tăpșanul dintre Doftana și Lupa, cât trebuie de departe de aglomerata Vale a Prahovei și tot pe atât de aproape de culmile împădurite ale Grohotișului, stă cărămizie și închegată casa domnească apărată de cele rele de biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, iar de cei răi de zidurile ce o fac să semene cu o cetate.

Pisania spune că la 27 iunie 1650, după zece ani de trudă, a fost târnosită mănăstirea care „s’a zidit în 1650 de Mateiu Basarab voevod și soția sa, Doamna Elena” cu cărămizi din lutul roșu de la… Lutu Roșu, „de iznoavă din temelie”. Posibil să fi fost măcar vreun lup în zonă, probabil, însă, mai mulți brebi pentru că, în timp, Malu Lupului a devenit Brebu Mănăstirei. Sau poate brebeneii să fi înflorit în număr atât de mare încât au dat numele locului pe care domnitorul l-a plăcut atât de mult încât și-a ridicat aici o casă de vară. Numai bună pentru a petrece în tihnă clipele de zăbavă sau ceasurile de taină, pentru a se ruga în liniște sau a fi în siguranță la nevoie. Poate și pentru a-și îngriji sănătatea cu apa sărată, iodată, sulfuroasă și feruginoasă a izvorului din preajmă. Cine se apropie și vede turnul de poartă și zidul de incintă, ambele roșii, înalte și solide crede că are în față o cetate. Turlele cruciate ne lămuresc că am ajuns la un lăcaș religios. Care arată ca o fortificație pentru că, dacă n-am mai avut voie să ridicăm cetăți, am înconjurat bisericile cu ziduri groase și metereze pentru a le apăra și a ne apăra la nevoie.

            „Mănăstirile, la noi, sunt prea legate de soarta neamului pentru ca să fie socotite numai locașuri de rugăciune” scria Ion Simionescu, iar Brebu îl confirmă pe deplin. Au fost și locuri ale cărții, universitățile noastre medievale, dar și locuri de refugiu și apărare în vremuri grele. La fel trebuie să fi gândit și Matei Basarab când a ridicat aici mănăstirea pe care a ținut să nu o închine niciunei alte lavre văzând cum mitropoliții numiți dintre greci la mănăstirile închinate „au stricat obiceiurile cele bune și bătrâne aducând țara la pustiire și risipire” și „au călcat obiceiurile mănăstirilor și pravilele ctitorilor”. A încheiat construcția, înainte de 1700, al doilea ctitor, Constantin Brâncoveanu, apelând la oamenii locului, pe care i-a scutit de dări în schimbul lucrului la mănăstire. La 1750, Brebu avea să fie, totuși, dăruită de Grigore al II-lea Ghica drept metoh al mănăstirii Sf. Pantelimon pentru ca după secularizare (1863) să rămână doar biserică de mir până în 2012, când viața monahală a fost reluată. Trecerea timpului și convulsiile pământului au cerut reparațiile care au readus-o aproape de forma în care a fost ctitorită.

            Intrăm în muzeul mănăstirii primiți cu pâine și sare, în ecoul înlemnit al clopotului de stejar aflat în pridvor. Printate înrămat pe perete, cuvintele lui Marin Sorescu ne previn: „Nu atingeți sărăcia și tristețea aflate în muzeu! Sunt exponate originale, ieșite din mâna, din sufletul și din rărunchii acestui popor, într-o clipă de încordare și spontaneitate, care a durat 2000 de ani”. Flancată de patru călimări de brâu stă într-o vitrină Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, prima tipărită în limba română folosind alfabetul chirilic, tradusă din slavonă și greaca veche de logofeții Radu și Șerban Greceanu, Ghermanos de Nyssos, rectorul Academiei Grecești din Constantinopol, Sevastos Kimenitos, coordonatorul Școlii Grecești din București, spătarul Nicolae Milescu și însuși domnitorul Șerban Cantacuzino! Stă lângă ediția de la 1700, tipărită la Snagov, a Florii darurilor, acea Fiore di virtù publicată prima dată la Florența (1491), ce povestește în 35 de capitole câte o virtute și viciul ei complementar. Ne închipuim călătorind cu lada făcută în Austria secolului 18 din lemn de zadă, trandafir și abanos, păzită de Sf. Gheorghe.

Ieșim în cerdac privind spre curtea interioară precum ctitorul așezat lângă fântâna sa. La fel a văzut-o și Ștefan Luchian, ajuns aici la 1 iulie 1908, care îi scria prietenului Virgil Cioflec: „Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu, unde am închiriat trei odăi și o bucătărie chiar în curtea mănăstirii. Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură, când mă dau jos, nici nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase, nu te mai saturi uitându-te la ele, mai ales pe lunca Doftanei e o minune nu altceva. Ce folos, că drumul până acolo mă zdrobește și, dacă n-ar fi splendoarea naturii care să mă învioreze, n-aș mai mișca… Curtea mănăstirii e minunată și-n toată preajma e o liniște tainică, iar pe jos numai un covor verde de parcă îți vine să stai numai trântit…”.

O lună mai târziu, înainte de a se întoarce acasă, pictorul îi scria prietenului său: „cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să fac vreo 30 de bucățele, unele mai luminoase, altele mai proaste, în sfârșit, eu sunt mulțumit, o să le vedeți și voi”. Printre lucrările pe care le-a expus apoi la Ateneu, apreciate ca fiind printre cele mai frumoase pasteluri pe care le-a pictat, mai ales pentru verdele care apare în toate nuanțele și tonurile, se remarcă și cele în care apar turnul-clopotniță, fântâna, biserica sau pomii din curtea mănăstirii, din păcate, niciuna dintre acestea negăsindu-și locul în muzeul din Brebu.

Stefan Luchian 1868-1916 Fantana la Brebu – The Well at Brebu

Verdele intens l-am regăsit ieșind pe urmele lui Vodă pe poarta de nord pentru a ne plimba agale prin parc către lacul din spatele casei domnești. Întrerupt numai de casele melcești din spatele zecilor de gastropozi codobelci 😊 ieșiți după ploaie (n-am mai văzut niciodată atât de mulți, mari și frumoși laolaltă), am prins verdele plin de viață, pe care maestrul l-ar fi pastelat inconfundabil pe pânze, doar pentru a-l păstra pixelat în poze la cea mai bună rezoluție.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ACASĂ, ÎN ROMÂNIA PITOREASCĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana și Călin

Veneam într-un decembrie de la Piatra Neamț și eram gata să trecem încă o dată pe lângă săgeata maro din tablă arătând spre casa lui Vlahuță. Am făcut, în cele din urmă, dreapta: n-aveam cum să ne bucurăm de cât de pitorească e România fără să ajungem la casa celui care a scris România pitorească.

Când Ministerul de Culte l-a însărcinat să scrie o Geografie pitorească a României, Vlahuță era deja bine cunoscut și refuzase onoarea de a fi primit ca membru corespondent al Academiei, dar nu din prea mare orgoliu, ci pentru că „de-afară se vede mai departe și mai limpede…” cum merg sau poate doar stau lucrurile. Și-a luat misiunea în serios și s-a adresat învățătorilor din țară printr-o scrisoare publicată în Gazeta săteanului din martie 1898, în care le-a cerut ajutorul pentru a putea scrie o carte „în care priveliștile mărețe și încântătoare ale țării, locurile istorice, monumentale, monăstiri, stații balneare, în sfârșit, tot ce e vrednic de văzut la noi să se desfășoare în tablouri vii, așa ca școlarul să urmărească cu drag pe autor, să călătorească și el cu gândul prin locurile descrise…”. I-a rugat să întocmească o veritabilă fișă de observare despre locurile „frumoase și vrednice de descris” oferindu-i „I. O mică descriere a regiunii în care vă aflați. II. Ce poziții frumoase sau locuri istorice sau monastiri, băi, ruine etc. găsesc prin împrejurimi. III. Pe scurt legenda sau credințele populare legate de acestea. IV. Izvoarele de bogăție, ocupațiile, traiul și portul țăranilor de pe-acolo…”. România pitorească a apărut la sfârșitul lui octombrie 1901 și a fost un succes din moment ce primul tiraj de 3000 de exemplare s-a vândut integral, volumul a fost reeditat imediat, iar autorul a primit, în sfârșit, Premiul Academiei.

Al nouălea copil al familiei Vlahuță, a venit pe lume la 5 septembrie 1858 în Pleșeștii Tutovei, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui. Copilăria grea l-a împins să se țină de școală. Face liceul la Bârlad, ia bacul la București (1879), apoi se înscrie la Facultatea de Drept, unde promovează doar câteva examene după care se mută la Târgoviște, unde ține ore de latină și română la gimnaziul Văcărescu. Scria poezii din liceu dar le publică pe primele în aprilie 1880 în Convorbiri literare, iar în 1881 scrie în Armonia din Târgoviște. Devine profesor la Școala divizionară Mănăstirea Dealu, dar este dat afară de la gimnaziu fiind nearmonios de critic în articolele sale și revine pe drumul Drept(ului) pledând la Curtea cu jurați din Târgoviște. Revine în București, publică în România liberă, ține ore la diferite școli, se împrietenește cu Eminescu și vizitează Constantinopolul. Îi apar primele volume de nuvele (1886) și poezii (1887), ține conferințe mult apreciate la Ateneu despre „Mișcarea literară”, „Curentul Eminescu” sau „Onestitatea în artă”, predă la liceul Sf. Gheorghe și, la propunerea lui Titu Maiorescu, este numit revizor școlar în Prahova și Buzău. Mai corectează și Analele parlamentare, lucrează la Comisia Industrială a Ministerului Domeniilor, publică proză și poezie, colaborează la Convorbiri literare, România literară, Epoca, Gazeta săteanului, Universul, Luceafărul sau Viața Românească și se întreabă „Unde ni sunt visătorii?”

Non c’e due senza tré s-a verificat perfect în viața de acasă: după două partide bune dar nereușite, cu Ida Pagano, fiica profesorului său de italiană, apoi cu Margareta Dona, fiica fostului șef de stat-major al armatei române, scriitorul se căsătorește în 1905 cu Alexandrina Ruxandra Gâlcă, fiică de om bine așezat, cu conac și multe hectare de vie. Femeia i-a oferit casa, liniștea și bunăstarea pentru a scrie și a-și primi prietenii așteptați în gara Gugeștiului, apoi aduși cu docarul la Dragosloveni.

Le zugrăvește frumos Petre Locusteanu în Flacăra, la 1914: „ai impresia că ești foarte departe de tot clocotul de ură și necazuri al cafenelii literare. Odată intrat în casa aceea largă, cu ziduri albe, încăperi gospodărești și pridvor ce par’că se desface ca să fie cât mai cuprinzător, simți că nu mai poți pleca. D-l Vlahuță te îmbie cu o vorbă de spirit, d-na Vlahuță te ține cu un zâmbet de-o nesfârșită bunătate. Scapi ora trenului. Și mai rămâi pe urmă o zi de hatârul domnului, o zi de hatârul doamnei și încă trei de al amândorura. Iar părerea de rău ce te năpădește la despărțire, e așa de mare că n’ai mai pleca de loc, dacă, spre fericirea gazdelor, ea n’ar fi învinsă de bucuria de-a ști că, plecând tu, bieții oameni vor scăpa, în sfârșit, de atâta musafirlâc”. Acum știm de ce Caragiale n-a pierdut nicio ocazie de a opri la bunul său prieten, la fel ca Delavrancea, Grigorescu, Dobrogeanu-Gherea sau Goga.

„Discordat, strivit de ineluctabila prostie a cârmacilor noștri, cari, nu știu, zău, unde-au să ne ducă”, Vlahuță face din Dragosloveni, unde stă din ce în ce mai mult, locul tihnei, armoniei și regăsirii de sine, departe de „obrăznicia parveniților triumfători”. „Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos și că m-a învrednicit să-mi încropesc și eu un adăpost unde să pot gândi în liniște, fără teama zilei de mâine” scria la 1912. „Că de când mă știu, tot sub bici am gândit, și ca frunza pe apă am trăit până la vârsta în care mă aflu. Acum de-abia încep să mă simt și eu acasă la mine”. Trecuseră deja cinci ani de când casa fusese întoarsă pe dos de țăranii răsculați și nu avea să știe că, intrată în război cu un entuziasm care i-a depășit net dotarea și pregătirea, România avea să cedeze în fața armatelor germane. A încărcat în carul de bejenie, ce poate fi văzut și azi în spatele casei, tablourile lui Grigorescu alături de lucruri de trebuință și a pornit, la 21 noiembrie 1916, spre Tecuci, iar de acolo spre Bârlad. Chiar în ziua în care împlinea 60 de ani a aflat că armatele germane îi devastaseră casa. Pleacă la Iași, apoi la București, ar vrea să se întoarcă la Dragosloveni sau să meargă la Câmpina dar revine în casa din strada Visarion doar pentru a pleca definitiv. Soția scriitorului a reparat casa, deschisă la 31 octombrie 1926 ca așezământ cultural, pe lângă care a înființat și o școală de menaj și gospodărie pentru fetele din sat, devenită apoi muzeu în 1958. Sub fotografia scriitorului citim cuvintele adresate fiicei sale, Margareta: „să fii bună pentru ca să poți fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu!”. Vorbele simple și adevărate ale omului ce și-a aflat tihna acolo unde „M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine…”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Carul cu bBoi

GHIOCEL

patrimark Leave a comment

by Ioana & Calin

Drumul coboară de la Bănești pentru a trece Doftana și a aduna elanul de care călătorul are nevoie pentru a sui către Brașov pe Valea Plânge… Prahovei. Dorința de a o trece mai repede îi face pe cei mai mulți să accelereze spre Comarnic dar mai sunt curioși care înving inerția luând rampa spre Câmpina.

Căutând un loc liniștit cu aer curat pentru a se retrage din Bucureștiul prea zgomotos, Nicolae Grigorescu a ales Câmpina, mai aproape de spiritul său bonom și solitar, pentru că i s-a părut mai verde, mai însorită, mai albastră și mai caldă decât Posada la care se gândise mai devreme. Și-a găsit aici casa care i-a găzduit familia și ultimul atelier, în care a locuit și a mai creat înainte de a intra în istoria artei românești și universale. Când primul război mondial era pe terminate, casa ajunsă sediul comandamentului german a luat foc și a ars. Abia la nouă ani după încă un război mondial a început reconstrucția ei plecând de la fotografii făcute în timpul vieții pictorului, sub îndrumarea nemijlocită a fiului său și în urma căreia clădirea a devenit muzeu memorial deschis publicului (1957). Cu obiecte personale și ale familiei salvate de flăcări, completate cu altele cumpărate precum și cu tablouri păstrate de pictor sau împrumutate de la Muzeul de Artă din Ploiești și Muzeul Național de Artă al României a fost posibilă reconstituirea atelierului, sufrageriei, bibliotecii și a atmosferei de la granița secolelor 19 și 20.

Casa Memoriala Nicolae Grigorescu

            Cel care a început ca Nicu Meșteru și avea să ajungă cel mai mare pictor român al tuturor timpurilor (vine irezistibil din urmă Adrian Ghenie dar mai e multă cale…) a plecat din Pitaru de Dâmbovița în mahalaua Cărămidarilor de București unde și-a început devreme ucenicia pe lângă pictorul de biserici Anton Chladek. Cum frumos povestește Valentin Ciucă aflat pe urmele sale, primii zece sorcoveți i-a făcut în Obor vânzând iconițele pictate chiar de el și încredințând banii mamei. Până să ajungă „zugrav de subțire” – subțire venind (și) de la obrazul celor care-și permiteau să cheltuie pentru a rămâne tablou pentru totdeauna, pictează icoane. E apreciat la momentul oportun de Mihail Kogălniceanu și pleacă la Paris (1861) ca bursier al Școlii de Belle Arte, unde învață mai ales desen și compoziție șevalet lângă șevalet cu Auguste Renoir. Apoi se mută la Barbizon impresionat de maniera en plein air a unor Jean-François Millet, Camille Corot, Gustave Courbet sau Théodore Rousseau. Îl inițiază aici într-ale penelului și pe un tânăr și promițător profesor de caligrafie buzoian, Ion Andreescu.

Expune la Paris, dar mai vine și prin țară, călătorește la Roma, Neapole și Pompei, în Grecia, la Viena. Și la Constantinopol din al cărui bazar își ia obiectele colțului oriental al casei. Pictor de resbel, alături de Carol Popp de Szathmári, Sava Henția și George Demetrescu Mirea, imortalizează pe zece metri pătrați, cum nu s-a mai văzut, soldații care atacă la Smârdan și câștigă independența României. Revine în Franța pentru încă un deceniu pentru a se întoarce definitiv, a trăi și a picta în țară, de fapt mai mult la țară (1890). Boala de ochi îl sâcâie tot mai tare trecându-l prin etape albe, în care detaliile abia se zăresc. Expozițiile personale deschise la Ateneul Român între 1891 și 1904 sunt tot mai pline de portrete de țărănci și tablouri cu ciobănași, care cu boi și peisaje rustice. Este onorat, fără să-l încânte prea tare, să fie primul artist plastic ales membru al Academiei Române. Nimeni nu știe exact câte tablouri a pictat, mai ales că, poate prea exigent cu el însuși, pictorul obișnuia să-și distrugă creațiile care nu-l mulțumeau! Dar încă mai există spre o mie, dintre care vreo trei sute sunt care cu boi.

De ce care cu boi? Poate pentru că vederea lor pe drumurile de pământ pline de colb ale țării era cea mai frumoasă și autentică imagine a acesteia la trecerea dintre veacuri. Sau poate pentru că pictorul l-a avut, l-a îndrăgit și l-a crescut în curte pe bouleanul Ghiocel 😊, credincios companion și mai mult ca sigur model pentru tablourile sale. Despre care Alexandru Vlahuță a scris cu la fel de multă căldură: „Boii lui Grigorescu. Are să se vorbească odată în istoria picturii, de boii aceștia. În ce lumină i-a văzut! Cu ce răbdare i-a studiat și cu câtă dragoste i-a pus pe pânzele lui! Avea, într-o vară, la Câmpina, un bou frumos moldovenesc, îi zicea Ghiocel, și blând, se deprinsese că venea singur dimineața la pozat, în mijlocul curții, unde-l apărau de muște doi băieți, ca pe împăratul din povești. Și sta așa frumos, parcă știa ce taină mare se petrece în ceasul acela. Seara, când pictorul se primbla gânditor, cu mâinile la spate, de la un capăt la altul al curții, Ghiocel se ținea după el, cu o atingătoare prietenie pentru omul acela bun și tăcut”.

La expoziția din 1897, așa cum scria tot Vlahuță, cel care n-a făcut niciodată economie de cuvinte lăudându-l, „Grigorescu parcă-nadins ar fi vrut să dea boului însemnătatea istorică pe care a avut-o în viața noastră de plugari. Din 236 de pânze, 63 sunt închinate boului. La deal cu deșert, la vale cu-ncărcat, Spre Telega sau Pe valea Doftanei, Spre bâlci sau În luminiș de pădure, în Căratul porumbului sau în Plug pe coastă e același muncitor supus, același bun tovarăș la greu, în a cărui putere ascultătoare graiul poporului nostru găsește adesea icoane și asemănări de un duios pitoresc: „bou căzut pe brazdă”… despre un om care a dat vieții, cu bunătate și iubire, toate puterile lui sau „limba boului e lungă da’ nu poate vorbi” despre tăcerea îndurării. Hărnicie robustă și liniștită, muncă răbdătoare, fără un sfârșit hotărât, fără tânguire și fără gând de răsplată, munca privită ca funcțiune a vieții și ca frumusețe a vieții, iată ce înfățișează, cu o extraordinară tărie de adevăr, boul lui Grigorescu”. Așa cum a fost însuși marele pictor, modest, echilibrat și respingând gesturile mari…

Ghiocel

Sigur e că nimeni până la Grigorescu nu a mai pictat așa carul cu boi și nimeni după el n-a mai putut să-i adauge ceva unui simbol al drumurilor și muncii pe care omul trebuie să le facă prin colbul vieții trăite de zi cu zi pe pământ. Și pe care Nicu Meșteru le-a făcut devenind Nicolae Grigorescu.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.