LOVE STORY ÎN ZĂVOI

January 11, 2026January 11, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Întortocheate fură vremurile acum două sute de ani… Cam ca acuma, da’ cu zapcii, haiduci și mulți fanarioți. Biruri, alte angarale și Pasvante Chioru. Ciocoi vechi pregătindu-se să devină noi. Parfum european bătând pân-la Brașov fără să răzbească aerul de Stambul. Imposibil de ocolit, greu de trecut și, totuși, de trăit.

În primăvara lui 1812 s-au hotărât rușii și turcii să încheie războiului început șase ani mai devreme. S-ar mai fi bătut, că doar luptau pe terenuri neutre, dar țarul aflase că Napoleon plănuia să-l atace și voia să evite lupta pe două fronturi, iar sultanul, oricum, nu spera la mai mult de-un egal, poate cu prelungiri, știind că la penaltiuri va pierde. S-au împăcat la București măcar pentru că han ca al lui Manuc nu prea se găsea în toți Balcanii! Pacea l-a convins și pe Antonie Pantoleon-Petroveanu să lase Chișinăul, ajuns rusesc, pentru noul pol regional. Împreună cu mama și cei doi frați lăsaseră Slivenul natal la 1806, poate de teama războiului abia început, poate pentru că fără tată le-a fost mai greu să se descurce. Din căldări nu se făceau bani mulți, ci numai cât pentru un trai modest. Dunărea și Prutul păreau să garanteze geografic siguranța celor plecați numai că fugind de războiul venind din sud au fost întorși de cel coborând din nord. Frații mai mari, înrolați voluntari în armata imperială, căzuseră pentru țar la asediul Brăilei (1809), iar cântările în corul Bisericii mari nu aveau cum să fie de ajuns… La București, Antonache devine paracliser la biserica Olari și defteriu, cum ar veni cântăreț în corul bisericii cu Sfinți de pe Moșilor, învață muzichie cu Dionisie Fotino, apoi la școala lui Petru Efesiul. Mitropolitul Dionisie Lupu îi vede talentul și îl pune să „românească” opere liturgice traducându-le din slavonă.

Când a început agitația eteristă, urmată de mișcarea lui Tudor Vladimirescu, părea așezat la locul lui, pe deasupra și însurat (1820) cu Zamfira Agurezan. Ca toți cei care au putut, a plecat în bejenie la Kronstadt, unde și-a găsit loc în Șcheii Brașovului. Ajuns cantor la Biserica Sf. Nicolae, începe să scrie și să deprindă tainele tiparului. Scrie și publică Calendarul lui Bonifatie Setosul 😊, în care arată cele 7 „planite” – Sticla, Plosca, Urciorul, Cana, Clondirul, Borcanul și Ocaua, care sunt lucrurile „cele rele” – „a avea o muiere rea cu copii mulți. Punga goală. Lipsa mămăligii. Datoria multă. Nici un câștig. Și a nu avea omenie, adecă: credet” și dă povețe. Se întoarce la București și devine profesor de psaltichie la școala de cântări bisericești de pe Podul Mogoșoaiei (1823). Dacă profesional lucrurile îi merg tot mai bine, cu Zamfira toate-i merg tot mai rău: „Căci cu întâia nevastă / Șapte ani trăind cu foc / N-am putut în lumea astă / Să leg două la un loc…”. S-au despărțit iar fiul lor, Lazăr, va ajunge mai târziu preot la biserica Sf. Visarion. Poate pentru a scăpa de niște pedepse bisericești, mai mult pentru a fugi departe de Zamfira, Anton Pann lasă din nou Bucureștiul, dar nu pentru Brașov, ci pentru Râmnicu Vâlcea! Tot un fel de Sliven dar mai pașnic, mai pitoresc și mai protejat de dealurile dimprejur și, mai ales, de drumul peste Dealul Negru, greu de făcut și cu servodirecție și servofrână, darmite călare sau cu căruța!

La 18 august 1826 e dascăl de muzichie la școala episcopiei Râmnicului, în cea mai mică reședință de județ a Țării Românești, unde dă cu încântare forfota multă pe mai multă liniște și praful pe mai mult verde. I-a plăcut așa de tare „La Râmnic” încât i-a dedicat și versuri (n-avea să mai facă niciodată asta!). Dar tot în Zăvoi i-a mai plăcut și Anica, nepoata stareței Platonida de la mănăstirea Dintr-un Lemn, trimisă „să învețe oareșice muzichie” alături de maicile de la mănăstirea Surpatele. Învățatul s-a transformat repede în iubire, bine ascunsă, cei doi trecând în secret munții spre Brașov (1828), cu Anica tunsă și îmbrăcată băiețește, în rol de ucenic al dascălului Anton. Cum scrie Constantin Mateescu în Drumurile lui Anton Pann, mătușa n-avea să accepte niciodată fuga copilei de 16 ani cu un vorbărețo-cântăreț, fie și talentat, dar de două ori mai în vârstă! Când s-au întors la Vâlcea, Pann a aflat că nici slujbă nu mai are, nici binevenit nu mai este, așa că au luat-o spre București. Unde ajunge, cum singur se recomandă, „profesor de muzică vocală al școalelor naționale”. Se (re)așază, scrie (remarcabil Hristoiticul, 1834), compune și cheltuie mult. Se ceartă cu Anica, iar aceasta fuge (tot) la Vâlcea. Începe un adevărat al război al jalbelor cu Platonida, îl câștigă cu sprijinul vorniciei prințipatului Țării Românești și a episcopului de Vâlcea și o aduce acasă pe Anica, care se întoarce însă, doar pentru a-l convinge să se mute împreună la Vâlcea (1837).

Locuiește în „casa papistășească”, numită după vreun bulgar catolic care a stat mai înainte. Contraforții și lucrul temeinic al meșterilor care au ridicat-o au susținut casa-muzeu care a translatat trei secole și 37 de metri (la propriu, după sistematizarea din 1982) ajungând să ne povestească viața poetului și traducătorului, culegătorului de folclor și înțelepciune populară, învățătorului și tipografului, compozitorului și muzicologului, scriitorului de manuale și tipografului – probabil primul storyteller și antreprenor cultural de pe la noi. Parcă abia a venit din târg suind sprinten spre cerdac, intrând și lăsându-și anteriul în cui. Și-a spălat mâinile, a luat repede un mizilic, ceva să-l țină până seara, apoi s-a pus pe scris. Pe „birou”, călimara cu cerneală făcută cuvinte, așternute rimat cu pana pe hârtia gălbuie, la lumina lumânării din sfeșnicul auriu. Potrivește niște cuvinte la cobză și le cântă cu lăuta. Apoi se tolănește pe divan, încălzește camera aruncând un buștean în sobă și se pregătește de cină. Tihnite fost-au zilele-i în Zăvoi, dovadă „Noul Erotocrit” scos la Sibiu în cinci volume, 650 de pagini și 15000 de versuri. Pe care îl dedică „dumnealui marelui medelnicer Alecu Bojoreanu”, unchiul lui Alecu Milcoveanu, cel de care se va înamora și pentru care-l va părăsi Anica luându-i și pe cei doi copii, Gheorghiță și Tinca. Din nou singur, mai stă puțin aici și se-ntoarce (tot) la București.

A treia încercare domestic-amoroasă va fi și cea mai norocoasă: de la Catinca primește liniștea de care avea nevoie în casă, iar de la viață capătă înțelepciunea pentru a trăi. Și se apucă, cu și mai multă hotărâre, de scris. Mai întâi, „Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică” (1845). Apoi trece prin marele incendiu (1847), pe care îl povestește, în același an, în „Memorialul focului mare”. Fuge din calea holerei și susține revoluția pașoptistă din… Râmnicu Vâlcea, unde, fix la la 29 iulie 1848, pune pe note versurile lui Andrei Mureșanu și cântă, în premieră, „Deșteaptă-te, române!”. Un an mai târziu scapă nepedepsit pentru elanul revoluționar, își reface tiparnița înființată la biserica Olteni și, cumva recunoscător pentru acestea, scrie „Pocăința omului dezmierdat sau vorbire între suflet și trup și osebite sfaturi folositoare trupește și sufletește” (1849). Apoi „Adiata” și, mai ales, „Spitalul amorului sau Cântecul dorului” (1850), intitulată astfel „…căci în coprinderea-i nu veți vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, oftări și tot felul de văitări din pricina amorului…”. Cu strofele și notele „Spitalului” pune bazele serioase ale repertoriului lăutăresc și chiar ale manelelor de astăzi. Completează „lista publicațiilor” cu „O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu” (1851) și „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853). Zăvoiul în care a iubit cu pasiune și la care a ținut măcar la fel de mult avea să-i aducă sfârșitul. În noiembrie 1854, tifosul virulent căpătat aici l-a întors pentru totdeauna în mahalaua bucureșteană a Lucaciului pe cel numit de Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

SECRETARUL DE RAION

January 3, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Am luat carte cu carte pachetul abia sosit de la anticariatul online curios să văd ce-am (mai) comandat. Am deschis și „Însemnări de călător. Reflecții de scriitor” a lui Cezar Petrescu. Cel cu „Ultima noapte…”? Nu, celălalt Petrescu, cu Fram, ursul polar 😊. Și m-am blocat…

„Tovarășului Bogdan, Președintele Sfatului Popular al raionului N. Bălcescu, din partea autorului Cezar Petrescu 27 Sept 959. Bușteni”. Am citit de câteva ori textul scris cu cerneală albastră pe pagina de gardă a cărții apărute la editura Cartea Rusă în 1958. M-am întrebat de și mai multe de ori: o fi autentic? Păi dacă scrie „din partea autorului”, care nu poate fi decât cel de pe copertă, atunci este! Pentru 5,99 lei (!) obținusem autograful celui pe care, în ciuda unei opere literare și gazetărești vaste, cei mai mulți l-am cunoscut mai ales ca autor al poveștii lui Fram. Și cartea? Scrisă după trei vizite (1946, 1956 și 1957) făcute în URSS este „cartea unui contemporan fără partid, dar nu în afară de pasiunea intelectuală de a pătrunde zvîrcolirile și aspirațiile veacului cu care a crescut și în care s-a format; după ce în patria sa a asistat la regimul a patru monarhi și a două dictaturi, a trăit pe băncile școlii răscoala țărănească din 1907, a trăit oroarea a două războaie mondiale; iar dincolo de hotarele țării, în patru decenii, a străbătut în nenumărate voiajuri continentul european de la marea Baltică pînă la capul Matapan, de la Edinburgh pînă la Malta, de la capul Finister pînă dincolo de Volga, în lung și în lat, pentru a cunoaște și a compara popoare, regimuri politice, condiții geografice și istorice, regimuri și stări sociale, etape de civilzații și cultură cu a lor pecete de specific național…”. Este o carte scrisă onest dar în context.

Și scrisă ușor pentru că gazetarul Cezar Petrescu a fost cel puțin la fel de bun condeier ca scriitorul cu același nume, care, cu două decenii mai devreme, povestise cu aceeași pasiune intelectuală despre trei dintre cei patru monarhi. Talent a avut cu siguranță, iar faptul că a învățat română cu Nicolae Apostol, profesorul care l-a educat un deceniu mai devreme pe Sadoveanu (unicul căruia avea să-i dedice un roman), a contat decisiv pentru viitorul literator venit pe lume în Hodora Cotnariului. Școlar în satul natal, licean la Roman și bacalaureat la Iași (1911), a pornit pe calea Dreptului luându-și licența în domeniu (1915). Debutul gazetăresc în Facla (1912) să-i fi schimbat calea? Sau oportunitățile oferite de o Românie Mare și la propriu și la figurat? Cert e că potențialul om al legii s-a transformat în gazetar, nuvelist și romancier: dreptul a pierdut posibil un mare jurist iar literatura a câștigat cert un mare scriitor! Iașul, Cernăuțiul și Clujul au pierdut și ele în fața Bucureștiului. „Scrisorile unui răzeș” (1922), premiate de Academia Română și Societatea Scriitorilor Români, deschid lista zecilor de volume publicate. Marea ambiție a celui pornit din partea țării care a dat limbii și literaturii române mari cronicari și povestitori a fost să scrie cronica veacului în care și pe care l-a trăit. „Îndeletnicirea scriitoricească am socotit-o întotdeauna unica-mi rațiune de existență, unica justificare a trecerii mele prin viață”.

În prefața romanului Plecat fără adresă (1932) și-a declarat misiunea, care „articulează ciclic toate celelalte romane concepute: Întunecare și Calea Victoriei; Comoara regelui Dromichet și Baletul mecanic; Simfonia fantastică și Greta Garbo – cele în lucru: Oraș patriarhal și Aurul negru; Apostol și Cadavrul; 1907 și Taina a șasea” și și-a expus viziunea: „În toate aceste romane, ideile timpului, problemele timpului, aspirațiile timpului, ascensiunile și năruirile timpului, suni înregistrate parțial, fără premeditare, în măsura în care ca și în viață, personagiile existau și în funcția lor socială, angrenate în realități depășindu-le”. Al șaptelea ciclu, despre secolul 19, a rămas neterminat. A voit și a știut că „opera sa de romancier poartă pecetea epocei” și că „reprezintă aportul său particularist în marea universalitate”. Strălucește cu „Întunecare” (1927-1928), obține premiul național pentru literatură (1931) și dă lovitura cu trilogia despre Eminescu (1935-1936). Din onorariul încasat pentru aceasta cumpără casa familiei avocaților Elena și Dionisie Hobilescu din Bușteni – locul liniștit, departe de orașul devenit „Capitala care ucide”. Îi adaugă un etaj și se mută aici în 1937. Scrie, conduce oficiosul regal România și România literară (ambele închise în 1940). Scrie și după 1945, ia Premiul de Stat pentru dramaturgie (1952), primește Ordinul Muncii clasa I (1954) „pentru merite deosebite în domeniul creației literare” și intră în Academia Română (1955).

Casa devine muzeu memorial la 17 decembrie 1967, la șase ani după moartea sa, ca „donație din partea moștenitorilor scriitorului: Florica – soție, Ștefania, Aurelia, Smaranda, Silvia – surori, Virgiliu – frate”, cum scrie pe placa memorială. Sunăm la ușă, ni se deschide în câteva minute, cumpărăm biletele și broșura de prezentare (foarte utilă!), plătim taxa foto și suntem gata să vizităm. Horia, Cloșca și Crișan, împietriți de Oscar Han, ne întâmpină în antreu. E trecut de ora prânzului, așa că depășim sufrageria. Biroul de primire ne primește cu un… „Nu intrați” pe fond roz. Nici „nu atingem”, cum scrie în mai multe locuri, și ne retragem la etaj precum scriitorul când mergea să lucreze. În biroul de iarnă îi descoperim universul: masa de lucru, fotoliul confortabil pentru cernut gânduri, uneltele de scris, scrumierele, ibricul de cafea, servieta și pălăria. Apoi camera gazetarului, cu colecția de ziare și reviste în care trebuie că apar și articolele publicate în Adevărul, Bucovina, Curentul, Cuvântul, Dimineața, Gândirea, Hiena, Țara Nouă sau Voința. Vizavi, biroul (original, din 1928) adus de la Avereștii de Vaslui, unde mai că era să se așeze. Plus biblioteca cu cele 2000 de cărți, multe în franceză, un loc aparte fiind dat operei eminesciene, sursa de inspirație pentru trilogia pe care i-a dedicat-o și care l-a adus aici! Pe veranda transformată în birou de vară se află, neîncheiat, ultimul articol – „După dezbateri, faptele”.

Desenele țesute ale covorului ne îndreaptă privirile și pașii înspre biblioteca mare. Cele peste zece mii de volume sunt dovada pasiunii pentru cuvântul scris. Cărțile și covoarele, casa și Caraimanul care se zărește spun totul despre scriitorul care, primind ce i se cuvine Cezarului, a manuscris despre lumi și vremuri.

MĂNĂSTIRE CU METROU

December 19, 2025December 19, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Cum se merge de la Vâlcea spre Sibiu, la un moment dat, drumul urcă un pui de deal iar în vârful acestuia, pe dreapta, se zăresc turlele și zidurile de cărămidă ale unei biserici, la concurență cu măsuțele pliante pline cu caș afumat. Oprești, cobori, te apropii și auzi, dintr-odată șuierat de locomotivă și țăcănit de șine. De unde!?

Tocmai de sub mănăstirea ridicată acum 359 de ani, din tunelul săpat și finalizat (1899) odată cu construirea căii ferate Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului (1898-1901), a patra legătură feroviară a Regatului României cu Austro-Ungaria, prima (1869) fiind cea prin Suceava – Cernăuți – Lemberg și, bineînțeles, Mizil 😊! Tunelul de doar 34 de metri a rămas unic în țară pentru că inginerul Mihail M. Rômniceanu (1854-1915), așa cum scrie pe placa anunțându-ne că suntem în fața unui monument istoric, deși școlit (și) la Paris, a gândit în stil elvețian trecând prin în loc să ocolească (drept e că nici nu prea avea pe unde…) dâmbul ivit în fața șinelor! Membru corespondent al Academiei Române, absolvent al școlilor de poduri și șosele din București și Paris a proiectat și podul în curbă de la Proieni aflat pe aceeași linie, produs pe Sena la Atelierele Daydé & Pillé, adus pe bucăți și asamblat pe Olt. Inginerul despre care până și Google găsește cu mare greutate informații a fost distins cu Ordinul Carol I în grad de Comandor ca o recunoaștere a faptului că personalitatea sa se numără printre cele marcante în societatea civilă „care au ajuns la un respectabil număr de ani în profesie, care au un rol incontestabil de model în societatea românească și care au adus, la momentul acordării ordinului, un aport substanțial la promovarea principiilor Casei Regale, așa cum sunt descrise în Viziunea pe 30 de ani pentru România”.

Când vornicul Mareș Băjescu a găsit locul pentru mănăstirea Cornetu mai mult ca sigur că nu i-a trecut prin minte, nici măcar sub forma unui vis, că aceasta va sta în calea drumului de fier care va șerpui pe Valea Oltului spre Transilvania! Altfel, l-a ales bine, pe un delușor situat la poalele muntelui Cornetu, deasupra atât a râului, cât și a drumului. Ușor de apărat de turci, tătari și (mai ales!) de boierii rivali din partida Bălenilor (Leurdenilor), dar și repede de părăsit la mare nevoie, Hermannstadtul cu ale sale zidurile sigure fiind la numai patru ore călare. Perfect pentru a feri de prieteni și a apăra de dușmani! Pisania scrisă în piatră de Albești de un anume popă Stan din Băjești spune că lucrările la fostul schit de călugări, devenit mănăstire de maici cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul și al Sfântului Mărturisitor Ioan Rusul, s-au încheiat la 29 august 1666, în vremea lui Radu Leon vodă. Ctitorul se gândise deja la bunăstarea viețuitorilor mănăstirii pe care a înzestrat-o, la 15 martie 1666, cu satul Copăceni, munții Sașa și Cornetu și ocini în Pripoare, Titești și Ostrov. „Oroșan din Câmpulung” și fiu de negustori, vel dvornicul din Băjeștiul Muscelului, un adevărat self-made man pentru vremurile sale, a intrat în lumea bună (și) prin căsătoria cu Maria, neam de Cantacuzini, ajungând până în vârful țării ca logofăt, mare vistier și apoi ban al Craiovei, singurul muntean ajuns mare dregător în Oltenia!

Patru ani au lucrat meșterii lui Dragomir zidarul pentru a ridica biserica pe locul ales de ctitor și pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că l-a ferit de cei puși de rivalii săi să-i ia urma. Forma trilobată originală a lăcașului s-a păstrat până astăzi pentru că zidurile din piatră și cărămidă așezată orizontal au avut la temelie bolovani de munte. Pentru a le face și trainice și frumoase, meșterii le-au ornat cu tencuială, au adăugat o cornișă de cărămidă aparentă în formă de dinți de fierăstrău, rânduri de butoni și o friză de teracotă smălțuită. Deasupra pronaosului stă turnul-clopotniță cu opt laturi, iar deasupra naosului se află turla Pantocratorului ale cărei zece ferestre răspândesc lumina divină. Pisania care amintește cine și când – „Mareș Băjescul Vel Dvornic i suprujnița ego, Mariia, în zilele luminatului Domnu Io Radul Leon Voevod, msța Avgust 29 dni, vă leat 7174”, se află între ancadramentul ușii de intrare și icoana de hram a Sf. Prooroc Ioan Botezătorul. Biserica a fost pictată (1761) în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat de zugravii târgovișteni Mihai și Radu, plus un anume Iordache, plătiți de Alecse căpitan za Loviște, cum zice o altă pisanie, doar că nimic din măiestria celor trei nu a mai ajuns până la noi. Zidurile de incintă din piatră și cărămidă, întărite cu turnuri la cele patru colțuri, au protejat lucrarea ca să rămână reprezentativă pentru patrimoniul arhitectural de secol 17 al Țării Românești.

Încercări serioase au lăsat urme adânci în hronicul așezământului. Incendiul de la 1808 a distrus aproape de tot biserica și chiliile întrerupând viața monahală până la 1835, când noul stareț Irimah a început repararea clădirilor și picturii murale. Secularizarea din 1864 a trecut schitul, din 1752 metoc al mănăstirii Sf. Pantelimon din București, în administrarea Eforiei Spitalelor Civile. De bun augur, mutarea a adus construirea iconostasului din lemn de stejar (1885) și pictarea în ulei a icoanelor de lemn (1886). Săparea tunelului feroviar a cerut sacrificarea laturilor de vest și de sud ale zidului de incintă și a chiliilor anexe. Reconstrucția ulterioară a făcut ansamblul să arate ca-n „România – natură, clădiri, viață populară”, faimosul album al lui Kurt Hielscher (1933). Tot Eforia, împreună cu Comisiunea Monumentelor Istorice prezidată de Nicolae Iorga, a reparat (1923-1925) cupola turlei și altarul distruse de obuzele căzute în toamna lui 1916. În cea mai recentă renovare (1960), patronată de Direcția Monumentelor Istorice, a fost restaurată și pictura murală. Iar când lucrurile păreau să se fi liniștit a apărut (1979) proiectul (a încă) unui baraj pe Olt, care, dacă ar fi devenit realitate, ar fi dus pur și simplu la demolarea schitului. Din fericire, barajul a fost ridicat, dar câteva sute de metri în amonte, iar schitul, salvat și restaurat, a fost înălțat (1999) la rang de mănăstire.

Locul pitoresc și trecutu-i zbuciumat, trenul scuturând zidurile precum un cutremur de 4-5 grade pe scara Richter (!) și ducând mai departe izul de caș afumat fac vechiul schitul un popas pe cât de surprinzător, pe atât de inspirat: opriți la Cornetu, cu peronul pe partea dreaptă!

DACĂ BERE NU MAI E…

December 7, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Sute de ani i-au trebuit cărării să devină drumul național cel mai circulat și, de asemenea, cel mai înjurat. La vreo două poște de unde începe să-ți crească tensiunea se află fosta capitală a Predealului, cândva poate cel mai industrializat pe cap de locuitor oraș al vechiului Regat.

Mai întâi a fost poteca umblată din vechime strecurându-se îngust pe lângă apa Prahovei. Tot mai bătută, s-a lărgit ca să încapă și oamenii călare. Dacă ar fi ajuns romanii să stea măcar o sută de ani pe aici, sigur aveam un drum solid încă de atunci. Noroc cu austriecii care au lățit calea ca să poată trece și cu tunurile în Țara Românească, să se bată cu turcii. După ce au tăcut tunurile, drumul „îngust, strâmt, stâncos, neregulat, prăpăstios și pe unele locuri înspăimântător… atât de periculos încât un pas greșit al unui animal ar fi prăpădit o trăsură, un pas greșit al unui om l-ar fi costat viața!”, așa cum l-a descris Dionisie Fotino, a mai fost lărgit ca să poată merge și carele cu poștă și cele negustorești spre și dinspre Cronstadt. Dar pentru asta a trebuit să intrăm binișor în secolul 19. Cum povestește Nestor Urechia în „Drumul Brașovului” (1913), „circulațiunea pe drumul Brașovului” a devenit „din ce în ce mai deasă; mocani si ciobani, cărăuși prahoveni, negustori însoțitori ai acestora și fugari de tot soiul, pribegi și băjenari, hoți și haiduci, călugări și scutelnici pușcași ai mânăstirei Sinaia, catane și ofițiri, țigani rudari și cărbunari, țărani clăcași și meșteșugari, curieri, slujitori vătășești, plăieși și potecași”. Ori circulațiunea cerea, pe lângă un drum mai bun, nu doar meremetisit când și unde, și locuri de popas, adăpost și mâncat sau măcar un menzil.

Una dintre „kirtschme”-le apărute a fost și cea aflată chiar între Prahove: hanul Căciulă Mare, zis și „Cârciuma scriitorului din Râșnov”, construit în 1818 în apropierea vărsării pârăului Azuga în Prahova, cam în dreptul școlii generale de astăzi, pe pământul boierului Alecu Filipescu-Vulpea (poreclit „Căciulă mare”, cel mai probabil de la ișlicul cu care l-a surprins Anton Chladek pe la 1830). Hanul cu pereții pe care era zugrăvită o vânătoare de cerbi și căprioare trebuie să fi contrastat puternic cu acel „loc pustiu, înconjurat de codri nepătrunși, de se adăpau fără teamă cerbii la acest izvor”, în care au început să apară și case, prima fiind a ciobanului Gheorghe Zangur (1800). Ca întotdeauna, drumurile aduc progres (lecție care la noi încă n-a fost înțeleasă pe deplin…), așa că negustorilor, poștei și călătorilor le-a urmat, poate neașteptat de repede, industria. Marele Dicționar Geografic al României (1901) zice că un anume Aslan din Rucăr a deschis aici în 1830 o glăjărie la care a adus meșteri tocmai din Boemia care știau să facă sticlă suflată, sticlă colorată și geamuri. Doar că producția fără vânzare nu merge (o altă lecție pe care, din nou, mulți n-au înțeles-o pe la noi…), așa că și Aslan a închis repede manufactura iar locul s-a întors la pre-industria ospitalității ca popas pe drum.

Tot drumul, dar de fier, Ploiești-Predeal, inaugurat la 10 iunie 1879, avea să schimbe Între-Prahove în Azuga și ospitalitatea cu industria. Fabrica lui Carol Scheeser, deschisă de la 1877, făcea salam „de o calitate egală, dacă nu superioară celui de Sibiu, precum și tot felul de cărnuri afumate”. A urmat, cum poate era de așteptat, fabrica de sticlă S. Grunfeld (1879), de lângă calea ferată, cu 250 de lucrători, boemi din Cehia și săteni de-ai locului. Firesc, Matei Mocanu a ajuns să producă 300 de tone de brânzeturi în fabrica înființată la 1882: cașcaval în mai și iunie, apoi brânză de la Sf. Petru la Sf. Maria și numai „lapte de putină” sau „lapte gros” după plecarea oilor în munți. Varul hidraulic făcut în fabrica francezului Leboeuf (1885) avea să fie premiat cu argint patru ani mai târziu la Expoziția Universală de la Paris! Unde-i var, hop și cimentul alb, de calitate superioară, făcut în fabrica (1885) inginerului Erler aflată pe moșia Sorica. Din 1887 s-a făcut și postav în fabrica Rheim, Scheeser & Co. La cât fag, brad și molift erau în zonă normal că a apărut lângă valea Azugii și fabrica sistematică de cherestea și chibrituri a fraților Carol și Samuel Schiel (1888). O astfel de dezvoltare cu adevărat durabilă (cu un secol înaintea lansării conceptului…) trebuia sărbătorită cu șampanie (din 1892) și bere (din 1898), apoi ornată cu șamotă (din 1908).

Faima locului a început când maestrul berar Eduard Grundt, care făcea la Brașov cea mai bună bere, a fost convins să vină la fabrica ridicată pe domeniile regale. Societatea înființată chiar în ultima zi de decembrie 1898 pentru numai 20 de ani, avea să producă încă un secol berea cu gustul aparte dat de fermentarea naturală de 70 de zile și de apa izvoarelor de munte Stâna și Glodul, precum și a pârâului Azuga. Berea bună și-a recăpătat repede fabrica ruinată în primul război mondial, noua instalație de fierbere și pivnițele noi de fermentare și depozitare urcând producția anuală la 107217 hectolitri, locul 3 în țară! Imperios necesara nevoie de bere a oamenilor muncii i-au adus o nouă linie de îmbuteliere, un siloz complet utilat pentru berificarea 😊 orzului (anii 1970) și reproiectarea completă (1982), producția anuală urcând la aproape 400000 de hectolitri (1989)! Următorii 20 de ani au prăbușit-o, în final la propriu! Societatea pe acțiuni Întreprinderea de Bere Azuga (1990) se privatizează (1999) și devine SC Bere Azuga SA, cu capital integrat privat (2002). Modernizarea (2003-2005), contractul de franciză pentru producția Kaltenberg (2008) și, mai ales, cumpărarea de către gigantul SAB Miller (2009) păreau să înspumeze cu guler Azuga. Cinci ani mai târziu, în locul unei dezvoltări explozive, a urmat explozia distrugătoare care a pus-o la pământ…

Berea vedetă în socialism, alături de Ciuc și Solca, pe care lumea venea s-o cumpere chiar de la poarta fabricii, a fost recondiționată în altă parte și cu altă apă, cea a locului fiind totuși îmbuteliată în fabrica apărută în 2010. Eh, dar dacă bere nu mai e… să curgă șampanie! Pivnițele companiei Rhein & C^ie, fondată la 1892, mai oferă licoarea aurie în variante a căror succesiune – Rosé, Magnifique, Impérial – pare că descrie istoria prezumtiv spumoasă transformată Brut. Avertizați de anunțul A4 landscape, ne-am plimbat „cu atenție” prin „zona frecventată de urși” în care se găsesc clădirile cu aer tirolez ale fabricii. Apoi am pornit spre viitorul incert al orașului tot uitându-se după valurile de turiști care să-i aducă dezvoltarea coborând pârtia Sorica pe schiuri. Până vor sosi, am încercat să ajungem la păstrăvărie dar drumul noroios ne-a convins să o lăsăm pe altădată. La magazinele din oraș n-am găsit bere Azuga, ci… Praga (!?), așa c-am cumpărat apa omonim-îmbuteliată. Monumentele în memoria soldaților și a locotenentului Garoescu din fața bisericii de piatră amintesc de rezistența eroică dar fără rezultat din toamna anului 1916. La marginea drumului național, fântâna monumentală, copie a celei lui Manole de la Curtea de Argeș, amintește din al 40-lea an de domnie a regelui Carol de satul în care „sporea munca românească”.

În timp ce priveam molozul rămas din fabrica de șamotă s-a apropiat un localnic intrigat că pozăm „locurile astea urâte”. Tristețe am văzut în ochii care ne-au urmărit și la ruinele fabricii de sticlă de lângă gară. Poate pentru că orășelul ce putea ajunge un Bolzano românesc mai așteaptă, dar a obosit să mai spere…

PE AICI DOAR SE TRECE

November 28, 2025patrimark 1 Comment

by Ioana & Călin

Și trecut-am de o grămadă de ori dar fără să oprim. Fie pentru că aveam de ajuns undeva, fie pentru că n-aveam vreun motiv anume. Părea chiar locul unde nu se întâmplă nimic și atunci la ce bun popasul? Până când am dat peste cele 175 de minute la Mizil ale lui Geo Bogza și am zis: cu prima ocazie oprim!

„Voiajul la Mizil mi se părea un lucru extrem de important; o acțiune necesară, pe care o reclama cunoștințele noastre, modeme, despre lume” zice reporterul. „Să vedem, îmi spuneam cu oarecare gravitate, ce este cu acest Mizil, despre care a râs odată Carageale și de atunci nimeni nu s’a mai aplecat asupra lui, să-l cerceteze. Cine știe ce lucruri nebănuite se află în acest oraș, pe care de câteva decenii toată lumea se mulțumește să-l zeflemisească; și atât. N’ar fi interesant de prezentat cititorilor din întreaga țară Mizilul, Mi-zi-lul; viața acestui oraș, oamenii lui, cum trăiesc, în ce fel de case, la ce se gândesc, ce visează, cum iubesc și cum mor, acolo, toți laolaltă, în urbea lor, peste care a planat, tot timpul, batjocoritor și satanic, surâsul marelui umorist? Erau momente când nici o operă nu mi se părea mai urgentă și mai interesantă, decât cercetarea și prezentarea Mizilului, într’o viziune modernă și cu o sensibilitate a timpului nostru…”. Era într-o luni, a zecea zi a lui octomvrie 1938, când Geo Bogza a coborât din tren exact la 16 și 15 minute. Tot toamna, dar o lună și 87 de ani mai târziu am parcat pe „Bdul” Gării, la clădirea care din față e… Poliție, iar din spate stație CFR. Sau invers…

Trenul Iași-București tocmai trăsese pe linia 2, expresul de Berlin… nu mai circulă. Pe afișajul electronic al vagoanelor apar doar capetele de rută, nu și Mizilul (nici acum… Și cât s-a zbătut energicul primar). Bine că oprește, la cum arată stația e chiar o minune. Depozitul de lemne scorojit și clădirea-turn cu aproape toate geamurile spate sunt compensate de traversele din beton care anunță reparații, deci vor mai circula și vor mai și opri trenurile la Midil 😊… Îți vine să-l iei pe primul înspre oriunde, chiar acum, dar vocea feminină ce se aude la difuzorul-cuib anunță sacadat că „primul”, un regio venind de la București, are o întârziere de 27 de minute. Primești audio-scuzele și te uiți după următorul pe tablă. Sunt încă destule, 68 cu totul, din care 32 roșii (pe vremuri erau și negre și albastre și roșii și verzi…). Te uiți și la ceasul gării: arată 8:57, al tău zice 11:50 și uite cum te întorci în timp doar alegând să călătorești cu trenurile românești. Oricum, ești între 6:15 și 18:15, deci poți să-ți iei bilet de la casa de bilete (între 18:16 și 6:14, numai din tren, online sau cu anticipație, tot de la casă, în timpul programului). Poți aștepta în sala deschisă ziua, sub cheia impiegatului între 20:00 și 5:00.

Lângă gară să fi fost și menzilul de secol 18 care avea să-i dea numele și să crească orașul? Catastifele negustorilor brașoveni scriu (1529) despre Eșteu, ulterior Iștău (1591) – ca pârâul care curgea în apropiere. Podgoriile Tohani, Istrița și Pietroasa au făcut locul și mai interesant ducându-l în proprietatea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Soarta i s-a schimbat în următorul secol când negustorii, surugiii, ceaușii, rotarii, dârvarii, odagiii, becherarii, fânarii și orzarii s-au așezat în jurul menzilului, i-au pierdut „z”-ul și i-au înlocuit „e”-ul cu „i”. Comunicațiile au stat la baza creșterii orașului Mizil (1830), drumul (1847) și calea ferată (1872) Ploiești-Buzău ridicând urbea a cărei dezvoltare n-a putut fi oprită de incendiul de la 1866. Marele dicționar geografic al României întocmit de G. I. Lahovari, C. I. Brătianu și Gr. Tocilescu descria comuna urbană Mizil (1901) ca având 5200 locuitori, din care 931 de contribuabili. Aici lucrau 592 de meseriași, erau două școli primare, una de băieți (218 elevi) și alta de fete (102 eleve), și trei biserici. „Comerciul” consta in desfacerea cerealelor și a obiectelor lucrate local în târgul săptămânal și în cele de Duminica Floriilor, Duminica Tomii și al Drăgaicei..

Mizilul a prosperat odată cu România în cele ± patru decenii din jurul lui 1900. Am căutat urmele vremurilor inspirat de blogul ținut de oameni care le iubesc și le păstrează amintirea. Fosta stradă Carol, cu case frumoase și prăvălii cu de toate, astăzi N. Bălcescu, seamănă aproape deloc cu ce a fost acum un secol. O căsuță cu ferestre frumoase stă peste drum de o „casă frumoasă”, declarată așa de trei școlărițe vesele că au ieșit de la ore. Mult trebuie s-o fi iubit proprietarul Andrei Georgescu pe Cecilia dacă i-a ridicat o vilă, gata la 8 iunie 1938, vizavi de liceul care poată numele celei mai mari personalități a urbei, Grigore Tocilescu. Pe stânga, noul sediu al primăriei, pe care citim un generos „În slujba ta omule!”, e flancat de monumentul pe care patria recunoscătoare l-a dedicat celor 1180 de ofițeri și soldați ai Regimentului 72 infanterie căzuți în primul război mondial (tunurile adăugate recent sunt din al doilea…). După Spirala Timpului, un fel local de coloană a infinitului sau brad de Festivus, strada intră în reparație așa că, după roza Optică medicală, cotim pe Avram Iancu pentru a da în M. Bravu (norocos Crăișorul Munților să aibă numele întreg pe plăcuță, nu ca Bălcescu și… Bravu).

Șiragul de bidoane goale și semnul Stop atrag atenția. La fel, casa-prăvălie, vernil și de închiriat, a unui mic negustoraș. O casă mic-burgheză se repară vizavi. Mai sus, o casă de om cu stare a devenit sală de jocuri unde „championii” pot păcăni (sau păcăli?) norocul. Poșta a pierdut o aripă și fântâna din față dar a câștigat un loc de joacă lângă și un China Shop peste drum. Din fața spitalului, bustul poetului Adrian Păunescu caută spre catedrala orașului: biserica Sf. Ioan, ctitorită de marele agă Ion Cantacuzino, cu sprijinul locuitorilor (1857). Ceasul din parcul orașului arată precis data, fără câteva leduri ora. Spre stânga Poliția, spre dreapta Drumul Vinului, deci înainte. Casa primarului Leonida Condeescu, vechea primărie a orașului, surâde alb-renovată într-un proiect cu bani europeni pentru „îmbunătățirea calității vieții populației din orașul Mizil”. Niște sute de metri mai încolo, o casă arătoasă cândva plânge după ajutor. Poate îl va și primi. Urbea agro-comercială interbelică a devenit un orășel socialist industrial care a produs mașini de luptă șenilate, saltele sau fire de bumbac. Pentru a supraviețui, „tranziția” l-a obligat să repună „i”-uri în locul „e”-urilor procesând carne și fabricând mEzEluri.

Biserica din lemn în stil maramureșean (aici!?) țâșnește din parcul de lângă stadionul bine îngrădit pe care Steaua Mizil făcea furori în Divizia B în anii `80… Geo Bogza a stat în Mizil „trei ore fără cinci minute. În timpul acesta: Am dat o telegramă. Am mâncat de un leu lipie. Am cumpărat un săpun Cheia. Am văzut doi oameni beți. Am vorbit cu depozitarul de ziare. Am vorbit cu fata de la telefoane. M’am urinat de două ori”. Am stat mai puțin, doar două ore și zece minute, destul pentru a afla de ce pe aici doar se trece… Deși s-ar putea și opri…