by Ioana & Călin

De la trenurile de plăcere din vremea lui nenea Iancu, Sinaia a devenit loc comun pentru cei care ies din București. Cu toate colțurile-i bătătorite, după ce faci inventarul care începe cu Peleșul, continuă cu mănăstirea, apoi cota, ajungi rapid să te întrebi ce (ți-)a mai rămas nevăzut. Rapid? Da’ gara am văzut-o?

Păi cum să n-o vedem, că doar am trecut de o grămadă de ori prin ea, ba am mai și coborât din tren pe vremea romantică în care n-aveam nici permis, darmite mașină ca să mergem „la munte”. Deci, am „văzut-o”, dar n-am vizitat-o. Noroc că a mai apărut ocazia unui drum până la Sinaia, mai liber decât s-ar fi așteptat până și Waze, ne-au rămas câteva zeci de minute, pe care le-am umplut oprind în fața gării regale. Cea nouă, construită de Direcția Generală CFR (1937-1938), după planurile arhitectului Duiliu Marcu, cel care a desenat, printre multe altele, și Palatul Victoria (of-of, măi-măi…). Liniile strident de drepte pentru vremurile unduite ale locomotivelor cu abur și piatra gri-colțuros, potrivită perfect timpurilor contondente în care a fost clădită, sugerează mai degrabă obligația de a face un drum. Arcadele peronului de 80 de metri care se încheie la corpul de gardă lasă loc, cam puțin, și plăcerii de a călători. Fostul pavilion regal, care seamănă teribil cu cel de la gara (tot) regală Băneasa, este închis, dar cum perdelele nu sunt trase, putem privi indiscret în interiorul salonului de recepții. Parcă o vedem pe doamna Delia în versiune regală alergând de colo, colo pe pardoseala de marmură mochetată, aranjând o draperie și îndreptând tricolorul!

            După câțiva pași, ne atrage atenția bannerul cu Karel Liman, arhitectul Casei Regale a României. Expoziția de la Muzeul Național Peleș a fost în decembrie 2019 – aprilie 2020, bannerul a rămas. Pe următorul stâlp este alt banner, cu regele Carol I, ctitorul României moderne. Rămas tot după o expoziție, tot la Peleș, dar mai veche! Ideea nu-i chiar rea: ar merita câte un banner, la linia 1 peron, toate personalitățile care au avut legătură cu locul! Ocolim cu atenție și suntem pe peronul gării de astăzi, în „zona de siguranță feroviară”, în care trebuie să păstrăm liniștea (!?) și nu avem voie să fumăm! Putem, în schimb, cum  spune panoul Royal Café, să ne simțim bine cu „bere alcool”, să ne săturăm cu sandwich (doar unul!) și snack-uri (mai multe), să ne răsfățăm cu cafea, cappuccino, înghețată și ciocolată și să luăm și suveniruri. Acum, nu, mulțumim. Aflăm, cu program inclus și telefon de contact, că putem vizita casa memorială George Enescu din cartierul Cumpătu. Mersul valabil al trenurilor C.N.C.F. C.F.R. – S A. (pe vremuri doar CFR) poate fi citit pe panouri. Trenurile „interregional” sunt adăugate cu carioca roșie și albastră, iar tabelele electronice indică sosirea iminent-întârziată a trei trenuri CFR Călători și trei trenuri „Privat” (nu le facem publicitate sau cum?).

            Vedem inscripția care reamintește unul dintre momentele tragice ale istoriei României interbelice: „În acest loc a fost asasinat I. G. Duca președinte al Consiliului de Miniștri Jertfa iubirei sale de neam și țară 29 XII 1933”. Asasinatul produs vineri, 29 decembrie 1933, seara, a fost relatat în Universul abia în numărul de luni, 1 ianuarie 1934, chiar dacă au apărut ediții ale ziarului atât sâmbătă, cât și duminică… Suntem la jumătatea peronului, iar Sinaia mai are o gară: cronologic chiar prima, inaugurată în decembrie 1879, câteva luni mai târziu după deschiderea căii ferate transcarpatice Ploiești – Brașov. În salonul princiar al micuței gări i-a întâmpinat directorul general al CFR, Olănescu, pe George Nagelmackers și primii pasageri ai Orient Express-ului aflați în drum spre Istanbul. Regele Carol I (mai interesat de silvicultură) și regina Elisabeta (mai pasionată de poezie), deși nu foarte încântați să facă networking & PR, aveau să-i primească, în cele din urmă, la Peleș. Mai ales pentru că printre călători se aflau și doi jurnaliști faimoși, Henri Opper de Blowitz și Edmond About, de la care aștepta să scrie frumos despre cele văzute aici. Vechiul salon este acum gazda unei expoziții dedicate lumii trenulețelor, numai bună de vizitat când întârzie trenul așteptat.

Pe când să intrăm, ne-a sărit în ochi, chiar dacă stă bine înțepenită pe șine, o drezină, aparent blindată cu care, și mai aparent, ar fi călătorit Ana Pauker (ba chiar ar fi fost și ținta unei tentative de atentat la Roșiorii de Vede – de aici geamul spart în dreptul șoferului-mecanic). Dincolo de aparențe, mașina este o Škoda VOS, construită între 1949 și 1952 în vreo 100 de exemplare exclusiv pentru demnitarii de partid unic din țările est-europene. Motorul de 5195 cmc și 120 CP îi permitea să prindă maximum 115 km/oră. La Sinaia a ajuns în 2007 venind de la Fetești, via Mogoșoaia, unde a fost revizuită general. După care, din păcate, a fost lăsată să ruginească în voie. Mai bine arată locomotiva 230.039, din seria P8 Königsberg 2407 (KPEV), produsă de Stettiner Maschinenbau Actien-Gesellschaft Vulcan (Bredow bei Stettin) în 1907 și preluată de CFR în 1916. Arondată depoului Timișoara, a circulat cu iuțeala maximă de 60 km/oră până în 1987, apoi a fost transferată la Jibou (1991), vândută în Germania (1998), dusă la Cluj pentru reparații, relocată la Subcetate, declarată obiect de patrimoniu cultural național și interzisă la export, iar în cele din urmă adusă și expusă aici în 2007. Poate că i-ar fi fost mai bine în triajul cu istorie din Dej…

Fluierul unei locomotive de manevră ne-a întors spre clădirea gării. Numărul tot mai mare de turiști de la 1900 a lăsat mică prima gară, așa că în locul vechii construcții, demolată aproape toată, a apărut (1911-1913) actuala clădire, atât de Sinaia-style! Art-nouveaul se îmbină cu flair maur și detalii românești în sala mare, cam rece și întunecoasă, în care puținii călători așteaptă. Luminat de un neon, un porumbel privește superior cele două rucsacuri care citesc bilingv despre gările regale de aici. Află că, după 1948, vechea gară regală a fost sală de spectacole, bibliotecă și club sindical, sală de dans, bar și discotecă. Și, că după ce ultimul tren regal a plecat la 3 ianuarie 1948, noua gară regală a ajuns club muncitoresc CFR (1949-1962), până să devină (din 1965) gară prezidențială. Tavanul sălii mari (re)confirmă nevoia renovării și ne duce cu gândul la asigurările de viață pe care ar fi bine să ni le facem, dar, pentru că e greu cu „sursa de finanțare”, ne mulțumim să fim „rezilienți” urmărind „cu atenție și preocupare” ce se întâmplă. Ieșim și, deși nu mai era nevoie, colțul crăpat, pervazul deteriorat, acoperișul scorojit și pietrele lipsă din caldarâm plus mucurile de țigară ne reamintesc cât am avea de (re)construit material și de reparat moral. Oare chiar putem lăsa lucrurile să se degradeze atât de mult? Cum putem face asta!? Poate pentru că păstrăm liniștea în zona de siguranță feroviară? Și de ce trebuie să păstrăm liniștea? Ca să auzim „glasul roților de tren” sau ca să nu fim auziți dacă vedem și atragem atenția?

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.