by Ioana & Călin

Băile turcești sunt printre cele mai interesante, deopotrivă și fascinante urme de civilizație otomană în Balcani. Cele mai multe sunt la stadiul de pereți și bazine, plus niște vase, dar și așa nu sunt necesare prea multe explicații pentru a înțelege rolul apei într-o lume pe care o vedem rămasă în urmă față de cea vestică.

Dar care surprinde aproape la fiecare interacțiune! Abia aflasem că baia turcească a conacului Goleștilor va găzdui o expoziție despre ritualul îmbăierii la hammam, tocmai cumpărasem cartea lui Tudor Dinu și concluzia a venit firesc: hai la Golești! Vizitasem conacul și muzeul, dar ideea de a revedea singurul hammam aproape intact din Valahia și povestea izvorâtă de la vechii greci, ritualizată de romani, păstrată de bizantini și sofisticată de lumea musulmană ne-au convins. Plus relaxarea și confortul aduse de o baie bună, mai ales în zilele în care n-avem vreme decât pentru duș, să fi contat și ele. Ne-a încântat combinația de cărămidă roșie și boltă găurită, vase de bronz și aramă decorate cu coral, peruzele și perle și gândul să ne spălăm cu apă de trandafiri…

Am intrat și în conacul ridicat la 1640 de Vișa din Golești și soțul său, Stroe Leurdeanu întâmpinați în pridvor de arborele genealogic al unei familii care, la cât a făcut pentru creșterea țării, ar fi trebuit să se cheme Plinescu. Prima pe stânga e camera lui Ștefan, următoarea a Zincăi Golescu, a treia a Anei-Lelița, iar a patra a lui Radu Pupύ, dar și a medicului Carol Davila. Pe dreapta vin salonul de primire, care duce în secolul 19, urmat de trei încăperi, ultima găzduind tronul regal și biroul regelui Carol I. După scara în spirală e sufrageria cu o masă lungă și scaune multe pentru ai casei și oaspeții lor. Oare în care cameră să fi scris Dinicu Însemnările? În cea orientală, unde numele-i apare alături de cele ale tatălui, mare ban Radu Golescu, și fraților mai mari, Nicolae și Iordache? Sau în cea care se află un secretaire sub portretul său și al soției?

Zice George Fotino că Dinicu a fost „un om dintre cei mai răsăriți ai vremii sale, un om de autentice însușiri”. Constantin Radovici din Golești descoperise citind, apoi văzând peste munți, în Kronștadt, că viața poate fi mai bună și și-a dorit sieși și celor din jur o astfel de viață! Poate jurnalul de călătorie al lui Michel de Montaigne sau călătoria în Italia a lui Johann Wolfgang Goethe să-l fi inspirat? Cert e că, la 1824, pornește din Brașovul în care „negoțul se află la mare lucrare”, trece Oltul la Făgăraș pe „un asemenea pod în toată stăpânirea austriecească nu am mai văzut”, oprește la „grădina” de pe „moșiia Baronului Brukental” din Avric ajungând la Ermandștad. Sibiul ai cărui „lăcuitori au toate chipurile de bune îngrijiri spre buna orânduială, spre odihnă, spre podoabă și spre înlesnirea învățăturii și spre toate urmările carele aduc pe om la fericire”. Trece pe lângă cetatea „adevărat deosebit frumoasă și vrednică de vedere” de la Karslburg. Beligrad, ajunge la Klauzenburg. Cluju, „scaunul Gubernii” cu „case frumoase și mari” și „ulițile iarăș frumoase, căci sunt foarte late”, apoi la Grosvardain. Oradia Mare, „ oraș măricel cu o cetate mică”. Apreciază Peșta, oraș „frumos și vrednic de vedere, pentru mulțimea lucrurilor ce are spre învățătura oamenilor, podoaba orașului și odihna norodului”. Trece Dunărea spre Ofen. Buda pe „un pod făcut pe luntre, carele dă venit pe tot anul 60 mii fiorini hârtie, la Buda, și 60 la Peșta”. La Prezburg. Pojonu asistă la „încoronația a Măririi sale Împărătesii, a Împăratului Austrii Franțișc al doilea, lucru adevărat vrednic de vedere și însemnare”.

Vienna. Beciul îi pare să aibă „daruri nepomenite” și „numai obștească viețuire vesălă și fericită, care să pricinuiește din dreptele hotărâri pravilnicești, ce nu îș au puterea urmărilor numai către cei mici, ci și cătră cei mari, și nu numai către cei săraci, ci și către cei bogați”. Îi admiră palatele și grădinile, îi numără teatrele (5), spitalele (12) și școlile (16) și îi vizitează împrejurimile – Șenbrunn, Laxenburg sau Baden. Apoi ia ailvagen-ul, vagonul de dormit al vremii, pe care îl descrie cu lux de amănunte, spre Triești, „schelă vestită, a cărui frumusețe este pomenită… De aciia nu e departe nici raiul cel pământesc, adică Italia, nici Vienna, unde trebue să trăiască tot omul care are avere, căci liniștita viețuire și de obște bune nărvauri, anevoe le va găsi cinevaș în multe locuri”. Ia vaporul cu zbaturi, despre care dă o grămadă de detalii, care „într’o săptămână de doo ori merge și să întoarce iară cu oameni și cu mărfuri” spre Veneția. Merge prin Padua, Vițenția, Verona și Bresțiia și ajunge la Milanu, „Parisu cel nou”, care „poate să să sfădească cu toate orașele ce până acuma am numit, pentru întâirea frumusețării, atât pentru clima lui cea dulce și potrivită, cât și pentru frumusețarea cea de oameni alcătuită”. Vede Paviia, Cremona și Mantua și pornește spre casă. Mai merge de două ori până la Peșta, o dată prin Arad, „oraș măricel, cu o piață foarte mare”, apoi prin Temeșvar, „un oraș mic în cetate, dar vrednic de descriere pentru frumusețea caselor, uliților și a curățenii” și Seghedin. Ajunge la băile cu ape tămăduitoare de la Mehadia, la Maroșvașarheliu, Șezburg. Seghișoara și Mediaș.

În 1826 pornește cu fiii săi „pe drumul Timișvarului, Peșta și Vienna” spre Bavaria și Elveția. La Minhen, „scaunul Crăii Bavariei, întru care sunt multe lucruri vrednice de vedere și de însemnare”, vede „minunata bibliotică” cu „400,000 de tomuri, din care 12.000 manuscripturi… în grecește, în limba latinească, cea veche nemțească, ovreiască, turcească, arăpească, persienească și eghiptienească”. Numără grădini, teatre, spitale și școli (la „Institut” îi lasă pe Radu și Alexandru). Trece prin Crăia Virtembergului și Duxul de Baden spre Elveția, „unde nobl și prost nu este, ci toți sânt frați compatrioți”. Prin Constanț, Zurih, Bern, Losanna ajunge la Geneva, unde rămân Ștefan și Nicolae la Școala Universitate pentru tot cursul învățăturilor. La Naesteten vede „acel vrednic de mirare cataract al Rinului, pentru care aleargă oameni din toate părțile lumii și mai vârtos Franțozi și Englezi…”. Observă cu mult bun simț economic că „mulțime de fabrice sânt în toate ținuturile evropenești, căci cu aceste fabrici fieșcare stăpânire îș folosește norodul, de aceia fac și felurimi de ajutoare acelora ce întemeiază fabrice, iar nu împotrivă, să le ia Domnii bani, pentru căci au fabrici. Mare pagubă este la o țară de a-ș scoate tot materialu nefabricarisit, vânzându-l în alte țări cu un prost preț, și apoi să-l cumpere iarăș cu preț de 30 de ori mai mult. Mare pagubă este când o țară în veci cumpără toate lucrurile duprin alte țări, și acele nu cumpără niciun lucru fabricarisit dintr’aceasta – cum este în ticăloasă Patria noastră, care are în lung 2 hotare, unul despre mează-zi și altul despre mează noapte, și pe amândoao în veci să exportarisește monedă, ne importarisindu-se pe nici un hotar măcar un ban”.

„Și cum puteam să nu însămnez cele văzute, deacă în toată călătoria, și în privirea lucrurilor cele mai multe vrednice de văzut, întovărășit de mulți oameni dintr’alte neamuri, îI vedeam pre toți însemnând și culegând binele, ca să-l facă cunoscut celor de un neam cu ei”. Se întoarce acasă convins că poate fi unul dintre cei care „…îș fericește noroadele prin comunicația binelui adunat din călătoriile ce fac neamurile, unile prin țările altora, și publicarisindu-le prin cărți”. Așa că pune pe hârtie și publică, din păcate nu acasă, ci la Crăiasca Tipografie a Ouniversitatei Oungarii din Buda, primul jurnal de călătorie românesc. Din a cărui ediție tipărită la 1910 de Nerva Hodoș, bibliotecar-ajutor al Academiei Române, am citat mai sus păstrând textul ca atare (pentru denumiri căutați pe Google sau Wikipedia 😊).

Cu mintea luminată și cartea tipărită se apucă serios de treabă: redeschide Școala obștească unde se învață citire, scriere, gramatică și aritmetică, istoria românilor dar și a „țărilor celor mai vestite”, geografia Țării Românești dar și a Europei și a lumii, mitologie, poetică, religie, logică, filosofie, metafizică, morală, algebră şi geometrie, artă dramatică sau muzică! Înființează Societatea literară (1827), ale cărei ședințe se țineau în casa de pe Podul Mogoșoaiei, viitoare reședință domnească, tipărește pentru șase luni (1827), la Leipzig (!), prima gazetă în limba română – „Fama Lipschii”, apoi cere și primește aprobarea să publice „Curierul românesc” al lui Ion Heliade Rădulescu. Mai avea în plan să deschidă o școală de fete în București, alte școli în țară, un teatru național, dar holera nu l-a iertat.Dinicu Golescu a lăsat confortul hammamului luând drumul pe atunci al progresului, astăzi Național 1 și European 60, crezând în „învățătura, care este cé dintâiu pricină spre a câștigà adevărata Lumină. Apoi, vredniciia economică, Uniré, Dreptaté și bunele Năravuri. Și să depărtăm luxul, jafurile, mândriia, și această toată dezghinare, care din zi în zi ne aduce la ré dărăpănare…”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.