by Ioana & Călin

Și trecut-am de o grămadă de ori dar fără să oprim. Fie pentru că aveam de ajuns undeva, fie pentru că n-aveam vreun motiv anume. Părea chiar locul unde nu se întâmplă nimic și atunci la ce bun popasul? Până când am dat peste cele 175 de minute la Mizil ale lui Geo Bogza și am zis: cu prima ocazie oprim!

„Voiajul la Mizil mi se părea un lucru extrem de important; o acțiune necesară, pe care o reclama cunoștințele noastre, modeme, despre lume” zice reporterul. „Să vedem, îmi spuneam cu oarecare gravitate, ce este cu acest Mizil, despre care a râs odată Carageale și de atunci nimeni nu s’a mai aplecat asupra lui, să-l cerceteze. Cine știe ce lucruri nebănuite se află în acest oraș, pe care de câteva decenii toată lumea se mulțumește să-l zeflemisească; și atât. N’ar fi interesant de prezentat cititorilor din întreaga țară Mizilul, Mi-zi-lul; viața acestui oraș, oamenii lui, cum trăiesc, în ce fel de case, la ce se gândesc, ce visează, cum iubesc și cum mor, acolo, toți laolaltă, în urbea lor, peste care a planat, tot timpul, batjocoritor și satanic, surâsul marelui umorist? Erau momente când nici o operă nu mi se părea mai urgentă și mai interesantă, decât cercetarea și prezentarea Mizilului, într’o viziune modernă și cu o sensibilitate a timpului nostru…”. Era într-o luni, a zecea zi a lui octomvrie 1938, când Geo Bogza a coborât din tren exact la 16 și 15 minute. Tot toamna, dar o lună și 87 de ani mai târziu am parcat pe „Bdul” Gării, la clădirea care din față e… Poliție, iar din spate stație CFR. Sau invers…

Trenul Iași-București tocmai trăsese pe linia 2, expresul de Berlin… nu mai circulă. Pe afișajul electronic al vagoanelor apar doar capetele de rută, nu și Mizilul (nici acum… Și cât s-a zbătut energicul primar). Bine că oprește, la cum arată stația e chiar o minune. Depozitul de lemne scorojit și clădirea-turn cu aproape toate geamurile spate sunt compensate de traversele din beton care anunță reparații, deci vor mai circula și vor mai și opri trenurile la Midil 😊… Îți vine să-l iei pe primul înspre oriunde, chiar acum, dar vocea feminină ce se aude la difuzorul-cuib anunță sacadat că „primul”, un regio venind de la București, are o întârziere de 27 de minute. Primești audio-scuzele și te uiți după următorul pe tablă. Sunt încă destule, 68 cu totul, din care 32 roșii (pe vremuri erau și negre și albastre și roșii și verzi…). Te uiți și la ceasul gării: arată 8:57, al tău zice 11:50 și uite cum te întorci în timp doar alegând să călătorești cu trenurile românești. Oricum, ești între 6:15 și 18:15, deci poți să-ți iei bilet de la casa de bilete (între 18:16 și 6:14, numai din tren, online sau cu anticipație, tot de la casă, în timpul programului). Poți aștepta în sala deschisă ziua, sub cheia impiegatului între 20:00 și 5:00.

Lângă gară să fi fost și menzilul de secol 18 care avea să-i dea numele și să crească orașul? Catastifele negustorilor brașoveni scriu (1529) despre Eșteu, ulterior Iștău (1591) – ca pârâul care curgea în apropiere. Podgoriile Tohani, Istrița și Pietroasa au făcut locul și mai interesant ducându-l în proprietatea domnitorului Constantin Brâncoveanu. Soarta i s-a schimbat în următorul secol când negustorii, surugiii, ceaușii, rotarii, dârvarii, odagiii, becherarii, fânarii și orzarii s-au așezat în jurul menzilului, i-au pierdut „z”-ul și i-au înlocuit „e”-ul cu „i”. Comunicațiile au stat la baza creșterii orașului Mizil (1830), drumul (1847) și calea ferată (1872) Ploiești-Buzău ridicând urbea a cărei dezvoltare n-a putut fi oprită de incendiul de la 1866. Marele dicționar geografic al României întocmit de G. I. Lahovari, C. I. Brătianu și Gr. Tocilescu descria comuna urbană Mizil (1901) ca având 5200 locuitori, din care 931 de contribuabili. Aici lucrau 592 de meseriași, erau două școli primare, una de băieți (218 elevi) și alta de fete (102 eleve), și trei biserici. „Comerciul” consta in desfacerea cerealelor și a obiectelor lucrate local în târgul săptămânal și în cele de Duminica Floriilor, Duminica Tomii și al Drăgaicei..

Mizilul a prosperat odată cu România în cele ± patru decenii din jurul lui 1900. Am căutat urmele vremurilor inspirat de blogul ținut de oameni care le iubesc și le păstrează amintirea. Fosta stradă Carol, cu case frumoase și prăvălii cu de toate, astăzi N. Bălcescu, seamănă aproape deloc cu ce a fost acum un secol. O căsuță cu ferestre frumoase stă peste drum de o „casă frumoasă”, declarată așa de trei școlărițe vesele că au ieșit de la ore. Mult trebuie s-o fi iubit proprietarul Andrei Georgescu pe Cecilia dacă i-a ridicat o vilă, gata la 8 iunie 1938, vizavi de liceul care poată numele celei mai mari personalități a urbei, Grigore Tocilescu. Pe stânga, noul sediu al primăriei, pe care citim un generos „În slujba ta omule!”, e flancat de monumentul pe care patria recunoscătoare l-a dedicat celor 1180 de ofițeri și soldați ai Regimentului 72 infanterie căzuți în primul război mondial (tunurile adăugate recent sunt din al doilea…). După Spirala Timpului, un fel local de coloană a infinitului sau brad de Festivus, strada intră în reparație așa că, după roza Optică medicală, cotim pe Avram Iancu pentru a da în M. Bravu (norocos Crăișorul Munților să aibă numele întreg pe plăcuță, nu ca Bălcescu și… Bravu).

Șiragul de bidoane goale și semnul Stop atrag atenția. La fel, casa-prăvălie, vernil și de închiriat, a unui mic negustoraș. O casă mic-burgheză se repară vizavi. Mai sus, o casă de om cu stare a devenit sală de jocuri unde „championii” pot păcăni (sau păcăli?) norocul. Poșta a pierdut o aripă și fântâna din față dar a câștigat un loc de joacă lângă și un China Shop peste drum. Din fața spitalului, bustul poetului Adrian Păunescu caută spre catedrala orașului: biserica Sf. Ioan, ctitorită de marele agă Ion Cantacuzino, cu sprijinul locuitorilor (1857). Ceasul din parcul orașului arată precis data, fără câteva leduri ora. Spre stânga Poliția, spre dreapta Drumul Vinului, deci înainte. Casa primarului Leonida Condeescu, vechea primărie a orașului, surâde alb-renovată într-un proiect cu bani europeni pentru „îmbunătățirea calității vieții populației din orașul Mizil”. Niște sute de metri mai încolo, o casă arătoasă cândva plânge după ajutor. Poate îl va și primi. Urbea agro-comercială interbelică a devenit un orășel socialist industrial care a produs mașini de luptă șenilate, saltele sau fire de bumbac. Pentru a supraviețui, „tranziția” l-a obligat să repună „i”-uri în locul „e”-urilor procesând carne și fabricând mEzEluri.

Biserica din lemn în stil maramureșean (aici!?) țâșnește din parcul de lângă stadionul bine îngrădit pe care Steaua Mizil făcea furori în Divizia B în anii `80… Geo Bogza a stat în Mizil „trei ore fără cinci minute. În timpul acesta: Am dat o telegramă. Am mâncat de un leu lipie. Am cumpărat un săpun Cheia. Am văzut doi oameni beți. Am vorbit cu depozitarul de ziare. Am vorbit cu fata de la telefoane. M’am urinat de două ori”. Am stat mai puțin, doar două ore și zece minute, destul pentru a afla de ce pe aici doar se trece… Deși s-ar putea și opri…

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.