Tag valeaoltului

PE LIMES

patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Autostrada care ajunge acum până la Boița îți încarcă energia convertibilă în răbdare de care ai mare nevoie când intri pe Valea Oltului. Pe care se circulă cu aceleași două viteze, încet și foarte încet, și aproape tot timpul se repară ceva. După o oră care te solicită cât trei, popasul devine o plăcere necesară.

Ce noroc, tocmai a apărut în drum o benzinărie, probabil cea mai frumoasă din România. E pe stânga, dar frumusețea locului merită un stop cât să-i dai calului ovăz octanic și să-ți oferi bucuria unui café-răgaz. Oftând lași în urmă parcarea pentru a da imediat într-un giratoriu-întrebătoriu: pe unde? Pe drumul mare cu multe mașini mici sau cu tirurile, destule și ele, pe centură? Hai pe centură, să mai vedem Oltul și de pe malul celălalt. Treci peste barajul Turnului și, când să schimbi în a treia, apar în coada ochiului turnuri și turnulețe în loc de conuri și bastonașe. Cele plate-n vârf, mai mari și mai colorate sunt hotelurile Călimăneștiului, celelalte acoperite țuguiat și gri ce-or fi!? Spre ele duce un drumeag de pământ pe care, dacă noroiul nu-i gros, se poate ajunge până-n spatele mănăstirii Cozia ce se vede albă peste râu. Nu prea mare, dar suficientă, curiozitatea te convinge într-o secundă să rămâi în a doua, apoi să frânezi și să ieși în dreapta. Parcăm, coborâm, focusăm pe aproape și ne mai întrebăm o dată: ce am văzut? Niște turnulețe și fundațiile unor ziduri care, după cât de late sunt la bază, trebuie că au fost groase și înalte. Stau liniștite vegheate de un stâlp de înaltă tensiune și păzite de un cățel care ne întâmpină fluturându-și coada prietenos.

Suntem pe malul estic al Alutusului, într-unul dintre punctele fortificate de romani pentru a păzi drumul care trece pe una dintre granițele cele mai periferice ale imperiului. La douăzeci de ani și un pic după cucerirea Daciei, pe la 138 după Hristos, în vremea împăratului Hadrian, romanii au ridicat aici un castru, semn că aveau de gând atât să mai stea prin zonă, cât și să o protejeze de intruși. Mai exact încă unul, pentru că pe Olt în jos sau în sus, dacă vă place mai mult, au mai fost și Pons Vetus (Câineni), Praetorium (Racovița), Castra Traiana (Sânbotin), Buridava (Stolniceni), Pons Aluti (Ioneștii Govorei) și Rusidava (Drăgășani). Castrul de la Poiana Bivolari, dixit inscripția de fondare, a fost ridicat de „Imp(eratore) Caes(are) divi Traiani Part(hici) fil(io) divi Nervae nep(ote) Traiano Hadriano Aug(usto) p(ontifice) m(aximo) tr(ibunicia) pot(estate) XXII co(n)s(ule) III p(atre) p(atriae), Suri sag(ittarii) Sub T. Flavio Constante proc(uratore) Aug(usti)”. Cum ar veni: „În timpul împăratului Caesar, fiu al divinului Traian, învingătorul parților, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, investit cu a XXII-a putere tribunicană, deținând trei consulate, părinte al patriei, arcașii sirieni sub ordinele lui T. Flavius Constante, procuratorul împăratului”.

            După mai bine de un mileniu și jumătate, prospecțiunile făcute aici de Ministerul Domeniilor (1888) nu au dat de ape termale la fel de bune precum cele din Călimăneștiul vecin, ci s-au transformat în săpături arheologice după ce au scos la iveală obiecte și monede din vremurile lui Hadrian, Septimius Severus, Julia Domna și Caracalla. Doi ani mai târziu, Grigore Tocilescu și Pamfil Polonic au revenit arheologic (1890-1892) aducând la lumină băile romane și o parte a zidurilor castrului, ceea ce îi va întări lui Tocilescu convingerea (și va proba ipoteza lui Vasile Pârvan) că a existat un Limes Alutanus, drumul fortificat de pe Oltul inferior și mijlociu, despre care va vorbi mai târziu (1900). Modernizarea de sfârșit de secol 19, ilustrată aici prin calea ferată Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului (1897-1902), a costat băile romane abia descoperite, părți din vechiul drum roman și zidurile castrului. La doar o poștă mai sus, mănăstirea Cornet a scăpat alegându-se cu o linie de metrou 😊. Abia la finalul anilor ’60, Muzeul Militar Național a redeschis șantierul de cercetare, care a scos la lumină urme de ziduri dar și arme, monede, vase și inscripții expuse azi la muzeu. Declarată monument istoric, fortificația a avut șansa să fie refăcută, fie și parțial (1982-1983).

            Castrul Arutela a avut forma unui pătrat cu latura de 60,80 metri. Zidul de incintă, gros de 1,60 metri, a fost croit din blocuri de piatră legate cu mortar, îndreptate cu lespezi subțiri și întărite cu pietre de râu. Singura latură păstrată pe toată lungimea este cea estică. La jumătatea ei se găsește Porta Praetoria, flancată de cele două turnuri, prima reconstituită pe teritoriul României. La douăzeci de metri prin fața acesteia trecea drumul pavat cu blocuri de piatră, lat de șase metri. La cele două colțuri se mai văd fundațiile semirotunde ale turnurilor. Foarte probabil să fi existat turnuri și în colțurile laturii opuse, care avea în centru Porta Decumana. Deși întărite cu pinteni, din zidurile nordic și sudic și cele două Porta Principalis au rămas doar vagi urme. O revărsare a Oltului, produsă în secolul al III-lea, a înghițit complet atât zidul de vest, cât și mai bine de un sfert din laturile de nord și de sud distrugând construcția ridicată de arcașii sirieni (Suri Sagittari). O garnizoană a rămas aici până la jumătatea secolului al III-lea, când carpii și goții au trecut și Brazda lui Novac, azi regăsită în terasamentul căii ferate Curtea de Argeș-Pitești-Roșiori de Vede-Turnu Măgurele, au străpuns limesul și, cu largul concurs al Oltului, au grăbit abandonarea castrului, apoi retragerea la sud de Dunăre.

            Piatra gri și unghiurile drepte vorbesc și după 2000 de ani despre duritatea vieții soldatului roman. Care putea începe la vârsta și înălțimea minime (13 ani și 1,72 metri), aproape ca la Disneyland ca să te dai cu liftul groazei (10 ani și 1,30 metri). Prindea bine o recomandare, conta dacă știai să citești și să socotești. Pregătirea era dură dar necesară pentru că, Vegetius dixit, „puțini oameni se nasc curajoși, mulți devin așa prin grija și forța disciplinei”.Cei dornici să se înroleze trebuiau să-și cumpere echipamentul (cam cum își plătesc însoțitorii de zbor ai companiilor low-cost uniforma?), care nu era ieftin. Soldații mai mult umblau decât luptau, iar în bătălii cei mai tineri erau în primele rânduri ținuți din spate (și ca să nu fugă…), de cei mai bătrâni. Abia în castre se puteau reface după marșurile lungi, taberele murdare și luptele grele. Aici se puteau spăla la baie, nu mai dormeau câte opt în corturi din piele de capră și se puteau destinde cu jocuri. În unele castre locuiau femei și copii. După 25 de ani de serviciu se puteau pensiona (cam jumătate ajungeau până aici, ceilalți murind în luptă sau de diferite boli…). Cetățenii romani primeau bani, salariul pe 10 ani, iar non-cetățenii puteau deveni cetățeni (ca să aibă mai multe drepturi și, mai ales, să plătească taxe mai mici).

            Toate le-am aflat dintr-o expoziție British Museum dedicată vieții în armata romană. Dacă nu așa ceva, măcar două manechine de soldați romani veghind din turnurile porții castrului Arutela puteam avea și noi. Țiglele lipsă și poarta scrijelită ne-au reamintit că, deocamdată, doar de atât ne putem bucura de istoria noastră.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

MĂNĂSTIRE CU METROU

patrimark 1 Comment

by Ioana & Călin

Cum se merge de la Vâlcea spre Sibiu, la un moment dat, drumul urcă un pui de deal iar în vârful acestuia, pe dreapta, se zăresc turlele și zidurile de cărămidă ale unei biserici, la concurență cu măsuțele pliante pline cu caș afumat. Oprești, cobori, te apropii și auzi, dintr-odată șuierat de locomotivă și țăcănit de șine. De unde!?

Tocmai de sub mănăstirea ridicată acum 359 de ani, din tunelul săpat și finalizat (1899) odată cu construirea căii ferate Râmnicu Vâlcea – Râul Vadului (1898-1901), a patra legătură feroviară a Regatului României cu Austro-Ungaria, prima (1869) fiind cea prin Suceava – Cernăuți – Lemberg și, bineînțeles, Mizil 😊! Tunelul de doar 34 de metri a rămas unic în țară pentru că inginerul Mihail M. Rômniceanu (1854-1915), așa cum scrie pe placa anunțându-ne că suntem în fața unui monument istoric, deși școlit (și) la Paris, a gândit în stil elvețian trecând prin în loc să ocolească (drept e că nici nu prea avea pe unde…) dâmbul ivit în fața șinelor! Membru corespondent al Academiei Române, absolvent al școlilor de poduri și șosele din București și Paris a proiectat și podul în curbă de la Proieni aflat pe aceeași linie, produs pe Sena la Atelierele Daydé & Pillé, adus pe bucăți și asamblat pe Olt. Inginerul despre care până și Google găsește cu mare greutate informații a fost distins cu Ordinul Carol I în grad de Comandor ca o recunoaștere a faptului că personalitatea sa se numără printre cele marcante în societatea civilă „care au ajuns la un respectabil număr de ani în profesie, care au un rol incontestabil de model în societatea românească și care au adus, la momentul acordării ordinului, un aport substanțial la promovarea principiilor Casei Regale, așa cum sunt descrise în Viziunea pe 30 de ani pentru România”.

            Când vornicul Mareș Băjescu a găsit locul pentru mănăstirea Cornetu mai mult ca sigur că nu i-a trecut prin minte, nici măcar sub forma unui vis, că aceasta va sta în calea drumului de fier care va șerpui pe Valea Oltului spre Transilvania! Altfel, l-a ales bine, pe un delușor situat la poalele muntelui Cornetu, deasupra atât a râului, cât și a drumului. Ușor de apărat de turci, tătari și (mai ales!) de boierii rivali din partida Bălenilor (Leurdenilor), dar și repede de părăsit la mare nevoie, Hermannstadtul cu ale sale zidurile sigure fiind la numai patru ore călare. Perfect pentru a feri de prieteni și a apăra de dușmani! Pisania scrisă în piatră de Albești de un anume popă Stan din Băjești spune că lucrările la fostul schit de călugări, devenit mănăstire de maici cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul și al Sfântului Mărturisitor Ioan Rusul, s-au încheiat la 29 august 1666, în vremea lui Radu Leon vodă. Ctitorul se gândise deja la bunăstarea viețuitorilor mănăstirii pe care a înzestrat-o, la 15 martie 1666, cu satul Copăceni, munții Sașa și Cornetu și ocini în Pripoare, Titești și Ostrov. „Oroșan din Câmpulung” și fiu de negustori, vel dvornicul din Băjeștiul Muscelului, un adevărat self-made man pentru vremurile sale, a intrat în lumea bună (și) prin căsătoria cu Maria, neam de Cantacuzini, ajungând până în vârful țării ca logofăt, mare vistier și apoi ban al Craiovei, singurul muntean ajuns mare dregător în Oltenia!

            Patru ani au lucrat meșterii lui Dragomir zidarul pentru a ridica biserica pe locul ales de ctitor și pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că l-a ferit de cei puși de rivalii săi să-i ia urma. Forma trilobată originală a lăcașului s-a păstrat până astăzi pentru că zidurile din piatră și cărămidă așezată orizontal au avut la temelie bolovani de munte. Pentru a le face și trainice și frumoase, meșterii le-au ornat cu tencuială, au adăugat o cornișă de cărămidă aparentă în formă de dinți de fierăstrău, rânduri de butoni și o friză de teracotă smălțuită. Deasupra pronaosului stă turnul-clopotniță cu opt laturi, iar deasupra naosului se află turla Pantocratorului ale cărei zece ferestre răspândesc lumina divină. Pisania care amintește cine și când – „Mareș Băjescul Vel Dvornic i suprujnița ego, Mariia, în zilele luminatului Domnu Io Radul Leon Voevod, msța Avgust 29 dni, vă leat 7174”, se află între ancadramentul ușii de intrare și icoana de hram a Sf. Prooroc Ioan Botezătorul. Biserica a fost pictată (1761) în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat de zugravii târgovișteni Mihai și Radu, plus un anume Iordache, plătiți de Alecse căpitan za Loviște, cum zice o altă pisanie, doar că nimic din măiestria celor trei nu a mai ajuns până la noi. Zidurile de incintă din piatră și cărămidă, întărite cu turnuri la cele patru colțuri, au protejat lucrarea ca să rămână reprezentativă pentru patrimoniul arhitectural de secol 17 al Țării Românești.

            Încercări serioase au lăsat urme adânci în hronicul așezământului. Incendiul de la 1808 a distrus aproape de tot biserica și chiliile întrerupând viața monahală până la 1835, când noul stareț Irimah a început repararea clădirilor și picturii murale. Secularizarea din 1864 a trecut schitul, din 1752 metoc al mănăstirii Sf. Pantelimon din București, în administrarea Eforiei Spitalelor Civile. De bun augur, mutarea a adus construirea iconostasului din lemn de stejar (1885) și pictarea în ulei a icoanelor de lemn (1886). Săparea tunelului feroviar a cerut sacrificarea laturilor de vest și de sud ale zidului de incintă și a chiliilor anexe. Reconstrucția ulterioară a făcut ansamblul să arate ca-n „România – natură, clădiri, viață populară”, faimosul album al lui Kurt Hielscher (1933). Tot Eforia, împreună cu Comisiunea Monumentelor Istorice prezidată de Nicolae Iorga, a reparat (1923-1925) cupola turlei și altarul distruse de obuzele căzute în toamna lui 1916. În cea mai recentă renovare (1960), patronată de Direcția Monumentelor Istorice, a fost restaurată și pictura murală. Iar când lucrurile păreau să se fi liniștit a apărut (1979) proiectul (a încă) unui baraj pe Olt, care, dacă ar fi devenit realitate, ar fi dus pur și simplu la demolarea schitului. Din fericire, barajul a fost ridicat, dar câteva sute de metri în amonte, iar schitul, salvat și restaurat, a fost înălțat (1999) la rang de mănăstire.

Locul pitoresc și trecutu-i zbuciumat, trenul scuturând zidurile precum un cutremur de 4-5 grade pe scara Richter (!) și ducând mai departe izul de caș afumat fac vechiul schitul un popas pe cât de surprinzător, pe atât de inspirat: opriți la Cornetu, cu peronul pe partea dreaptă!

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.