VERDE, OCRU, SIENNA

September 14, 2025September 14, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Lași strada mare din Găești să se tot ducă spre Pitești și către dreapta o cotești, că nici nu ce știi ce-o să găsești 😊. Cam asta ni s-a întâmplat nouă într-o sâmbătă de iulie în care am plecat dimineața din Ion…ești pentru a năși niște fini la o mănăstire de care nu mai auzisem.

La cât de mare este patrimoniul cultural religios în țara Uniunii Europene cu cele mai multe minorități religioase recunoscute oficial, nici nu-i de mirare că e foarte ușor să nu știi chiar toate bisericile și mănăstirile de pe plaiurile domestice. Știam că vom ajunge la o mănăstire, la un sfert de oră, și am lăsat lucrurile așa. Am ajuns, am nășit și… am revenit după două săptămâni pentru că am fost atât de plăcut surprinși de ce-am văzut încât a trebuit să venim din nou! Lumea abia știe de Găești, mai ales pentru producția de frigidere începută în 1968. Dar orașul a fost capitala provizorie a județului Dâmbovița în locul Târgoviștei, reședința isprăvniciei de Vlașca, ba chiar și reședință de raion în secolul 20, iar în zonă se producea cel mai bun tutun din România sfârșitului de secol 19! Puf-puf! Între timp, Arctic a devenit Beko, fumatul s-a cam interzis, iar Găeștiul a rămas tot Găești, fix al treilea cel mai mare și mai vechi orășel dintre cele cinci aflate între București și Pitești, pe drumul național care duce până la Arad și Nădlac (Ștefănești e cel mai mare, Topoloveni cel mai vechi, Titu cel mai mic și Chitila cel mai tânăr).

Drumul către mănăstirea cu hramul Sf. Nicolae începe pe strada Viitorului (o fi vreun semn 😊) și pătrunde printre dealuri cu stejari pe valea blândă săpată de pârâul Cobiuța, un firicel de apă pe care îl trecem când intrăm în curtea mănăstirii. La poartă străjuiește monumentul ridicat în 1933 de comuna Cobia în memoria fiiilor săi căzuți pe câmpul de onoare pentru întregirea neamului în primul război mondial, apoi și în al doilea. Avem și la noi în sat și ne plecăm frunțile de fiecare dată când vedem aceste monumente: sunt multe și comemorează prea multele vieți pierdute în războaie… Aleea care duce spre biserică trece pe sub turnul-clopotniță care străjuia intrarea în incinta fortificată a fostei mănăstiri. Ajunși în curtea interioară, Sfântul Nicolae ne întâmpină binecuvântându-ne și îl vedem izbăvind corabia de la înec, aruncând cu bani în casă, tăind copacul în care locuiau diavolii și pedepsindu-i pe necredincioși. Fântâna îl așteaptă cu apă proaspătă pe călătorul însetat care și-a lăsat bicicleta sub bolta turnului, desigur și pe noi ceilalți veniți călare sau pe jos…

Zidirea lăcașului de către Badea Bolosin stolnicul a început la 3 iunie 1571, cum amintește vechea pisanie slavonă: „S-a cinstit acest cinstit și dumnezeiesc hram pentru rugăciunea și lauda celui întru sfinți părintelui nostru arhiepiscopului Miralichiei, Sfântului Nicolae făcătorului de minuni; și s-a zidit în zilele bine cinstitorului și de Hristos iubitorului Domnului nostru Io Alexandru Voevod, și a fost pe vremea vlădicăi domnului Eftimie; și s-a început în luna lui Iunie în 3 și săvârșit in luna… zile, în anul 7080”. Cum ar veni 1572 traducând 7080 în anii noștri. Privită dinspre intrare, biserica aduce cu catedrala din Timișoara, dar nu impresionează. Ceea ce crește încântarea, pe măsură ce vii tot mai aproape și după ce îi dai roată, este tricolorul verde-ocru-sienna al cărămizilor smălțuite. Aduse din Italia, foarte probabil sub influența Ecaterinei Salvarezzo, soția domnitorului Alexandru al II-lea Mircea, evlavioasa doamnă levantină – cum a numit-o Nicolae Iorga, cărămizile au fost trainic îmbinate într-un ansamblu cum nu s-a mai văzut pe la noi și care a rezistat viu colorat vremii și vremurilor deseori gri.

Cu colții prăbușiți (1723-1724) și zgâlțâită serios de cutremurele de secol 19, biserica – tot ce a mai rămas din vechea mănăstire Cobia, a ajuns, cu reparații și restaurări, până în secolul 21. Adusă la forma de astăzi prin eforturile întinse pe două decenii ale preotului Ioan Popescu, mica biserică place prin construcția în plan triconc, simplă dar solidă și închegată, care susține cele patru turle de deasupra pronaosului, naosului și altarului și atrage atenția prin picturile realizate abia în 2001 de Romeo Andronic (oarecum surprinzător, stratigrafiile din 1974-1975 găsiseră că nu avusese nicicând picturi murale).

Frapează semnele zodiacale pictate pe bolțile interioare despre care preotul ne-a spus că, la fel ca întreaga pictură, caută să exprime spiritul luminat al ctitorului. L-am întrebat și dacă putem să facem poze, iar preotul ne-a răspuns cu tâlc, „puteți, dar să vă și rugați!”. Ne-ar fi plăcut să putem admira și ușile sculptate în lemn ale bisericii (1723) însă a trebuit să ne mulțumim doar cu releveele de la 1928 ale acestora, originalele fiind păstrate, zic unii, la Muzeul Mănăstirii Sinaia (alții că la Muzeul Național de Istorie a României).

Acum 430 de ani, tot la sfârșit de august, Mihai Viteazul și oastea sa au poposit lângă Cobiuța după bătălia de la Călugăreni, în timpul retragerii spre Târgoviște. Legenda zice că domnitorul ar fi dormit chiar în biserică, unde i-au pregătit așternutul călugării. Peste noapte, mulți dintre oștenii răniți cu care a ajuns până aici au trecut la Domnul și au fost îngropați a doua zi chiar în cimitirul mănăstirii. În amintirea lor și ca semn de mare mulțumire, domnitorul a dat mănăstirii un clopot turnat în argint și scris cu litere de aur. În anii primului război mondial, ofițerii armatei germane ajunși în sat l-au văzut și, știindu-i valoarea, l-au demontat și luat cu ei. Sătenii s-au strâns în gara Găeștiului unde i-au rugat în genunchi să nu le ia clopotul pe care soldații îl și încărcaseră în tren. Unul dintre ofițiri le-a zis „Stați liniștiți, că n-o să-l topim să facem din el ghiulele de tun!”. Și duși au fost, cu clopot cu tot. A rămas doar biserica a cărei poveste simplă și frumoasă vorbește exact despre lucrurile simple și frumoase pe care merită să le descoperim și de care să ne bucurăm.

View of a brick church with intricate patterns and domes, partially obscured by trees.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

September 7, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Sunt două avantaje atunci când ai de făcut un drum de niște sute de kilometri: la cât de lung e, sunt măcar trei rute dintre care să alegi și pe fiecare este ceva care merită să fie descoperit și explorat. Porneam din Baia Mare spre Piscu și ne întrebam pe unde să mergem?

Căutam răspunsul în timp ce savuram tihnit micul dejun la Rivulus, cu dovlecei pane, salată de vinete, pită cu unsoare și ceapă, mniam-mniam 😋😋. Bunătățile astea au fost destule să începem ziua în cea mai bună stare și să căpătăm și răspunsul! Auzisem că s-a redeschis castelul de la Criș. Îl mai văzusem într-un martie înzăpezit, acum douăzeci de ani și plecasem dezolați: arăta tare rău, poate și din cauza vremii (sigur, din cea a vremurilor pe care le-a prins), cărămizile aproape plângeau în zidurile încă rezistând. Dar ne-am și gândit că „dacă l-ar lua cineva…” castelul ar fi putut renaște spectaculos: ne întrebasem atunci cum ar fi fost să-l fi cumpărat Bill Gates, să-l renoveze și să facă un centru Microsoft în Europa Centrală și de Est 😊… Am pornit spre Criș pe (încă) un drum plin de porumb verde și mustăcios, bine crescut la doi metri, pentru că a tot plouat prin Ardeal: „n-am prea avut vară anul ăsta…” oftase recepționera hotelului unde poposisem deunăzi. Spre surprinderea și încântarea noastră, Waze ne-a trimis prin Mediaș, orașul primului nostru city-break 🤗…

Ajunși la Criș ne-au atras privirile și acum tot silueta zveltă și rotundă a donjonului ridicat de Mihály Bethlen (1598) și arcadele loggiei adăugate de Elek Bethlen în anii 1680, cea mai frumoasă din toată Transilvania. Zidurile cărămizii și pereții renovați ai clădirilor, ancadramentele refăcute ale ușilor și ferestrelor și glastrele cu mușcate sunt semnele că lucrurile merg spre bine. Oștenii care păzesc intrările în curtea interioară și, din vârful turnului, întreg castelul garantează protecția și restaurarea unui patrimoniu a cărui istorie coboară până-n secolele 12-13. Conacul lui Miklós Bethlen, de vizavi de biserica parohială, menționat la 1509, a fost reconstruit o jumătate de secol mai târziu de György Bethlen și soția sa, Klára Nagykárolyi. Peste încă un secol, Ferenc Bethlen și soția sa, Katalin Kemény, și-au amenajat reședința în latura de est scriind pentru binecuvântarea casei: „Fie ca Dumnezeu cel Sfânt să fie ocrotitorul acestei case. Fie ca ea să fie o cetate de neînvins pentru dușmanii ei. Fie ca El să transforme toate pericolele în binecuvântări și cei care locuiesc în ea să aibă parte de binecuvântări din belșug”.

Chiar dacă e în plină renovare, castelul este deschis. Trei și jumătate dintre cele patru turnuri de colț cu care l-a fortificat Elek Bethlen (1675-1677) sunt în picioare. Deasupra ușii capelei citim „Honesta fama aeternum patrimonium” – „O reputație cinstită este o moștenire eternă”, branding de secol 17, pe cât de vechi, pe atât de valabil.

Vedem ținutele militare transilvănene și secuiești, folosite de membrii Ordinului Grifonul de Aur care reconstituie periodic scene de luptă, dueluri, trageri cu arcul, practici de medicină ale Evul Mediu, metode de tortură, scene de dans și muzică renascentistă (interesantă combinația de activități!). La parterul aripii estice a funcționat (1684) o tiparniță, mutată apoi la Sighișoara.

În Sala mare aurită, în locul galeriei de portrete vedem tapiseriile cu și citim legenda despre șarpele-dragon. Apoi remarcăm ogivele turnului octogonal, traversăm camerele de locuit, salonul de vânătoare și trecem în aripa vestică. Bolțile solide susțin donjonul pe care-l urcăm până la ambrazuri, din care coborâm în camerele înalte pe ale căror pereți gri sunt fotografii alb-negru cu interioarele de altădată.

Descoperim istoria principatului Transilvaniei și povestea familiei care are un șarpe încoronat pe blazon. Șarpe!? Zice legenda, povestită de Gáspár Hajnalka, de 13 ani, din Racoș, și știută de la bunica, că un șarpe mare, care trăia în vulcanul stins de lângă sat, a ajuns printr-un tunel în șanțul cu apă al castelului (Sükösd-Bethlen). Zilnic, sătenii îi dădeau trei-patru vaci sau boi îngrășați, altfel șarpele dădea din coadă de săreau țiglele castelului și se dărâmau casele oamenilor. Babele din sat au încercat să-l otrăvească, dar șarpele a spart butoaiele cu fiertura împrăștiind-o în sat. Contele și-a chemat prietenii dar cele 100 de săgeți trase au s-au oprit în solzii șarpelui, care a mai și înghițit câțiva vânători. Noroc cu tânărul isteț, curajos și musai chipeș, care a avut ideea să umple pielea celui mai mare bou din sat cu var nestins și să-l arunce în gura șarpelui. Varul a început să fiarbă în stomacul șarpelui care a murit în chinuri urlând mistuit de flăcări. Eliberat din iobăgie, flăcăul și-a făcut casă și a trăit fericit alături de oamenii satului scăpat de teroare, iar contele a comandat noul blazon al familiei, cu șarpele încoronat.

Legenda sarpelui de pe bazonul familiei Bethlen – Castelul de la Cris

Crișul a fost recuperat de familie în 2007 după ce, în fiecare secol, a trecut prin momente mai mult sau mai puțin devastatoare – atacurile curuților și tătarilor pe la 1700, revoluția de la 1848, naționalizarea din 1949, reabilitările nereușite din anii 1970 și 1990. Parcul englezesc apărut în primele decenii ale secolului 19 și filmările la producții mai vechi sau mai noi – Mihai Viteazul, Felix și Otilia, Horea, Ultimul cartuș, The Crucifixion, Werewolf, The Nun – l-au mai scos din anonimat. La plecare ne-am uitat după o carte, eventual un DVD, despre castel, despre familia Bethlen sau despre istoria Transilvaniei dar nu am găsit. În schimb am dat peste punguțe cu oregano, borcane cu miere de mai multe feluri, magneți și un automat de cafea. Cât de bună să fi fost cafeaua, întoarcerea în secolul 17 pentru a o savura în loggia renascentistă face tot. Cât de inspirați am fost să revenim la Criș, cât de bucuroși vom fi să-l regăsim pe deplin restaurat!

LA NORD PRIN NORD-VEST

August 31, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Bun a fost filmul lui Hitchcock cu scenele lui epice: greu de uitat avionul care îl atacă în picaj pe Cary Grant… Dar nu despre film povestim aici, deși dacă ar fi știut despre loc ar fi filmat ceva și aici marele Hitch, ci despre un loc pe lângă care am tot trecut, iar acum am și poposit.

Am ieșit din Cluj pe drumul Zalăului bucurându-ne că e înnorat bine. Când vii de la 40 de grade și dai de 25, cu șanse de ploaie de 60 %, te cuprinde brusc o bucurie soră cu exaltarea! Am fi vrut să ajungem la grădina botanică din Jibou și să vedem, măcar de la distanță, castelul Wesselényi. Din păcate, clădirea ridicată în vremurile revoluției franceze și a victoriilor lui Napoleon nu poate fi vizitată, iar partea botanică, fostul parc englezesc al castelului, am rezolvat-o pentru că urma să vizităm pe drum tot o grădină, iar ideea de a vedea de dinafară niște ziduri nu ni s-a părut destul de atractivă. Păcat de castel, care a cunoscut din plin „bucuriile” naționalizării rămânând fără ancadramente și tâmplărie, evident și fără mobilă, sobe, tablouri și obiecte decorative, toate furate. Oricum, nu era mare nevoie de ele într-o clădire care avea să devină școală generală, liceu cu internat, casă a pionierilor, muzeu și stațiune experimentală…

Ajunși în Gâlgău Almașului, prima impresie e că zmeii ăștia trebuie că-s tare gospodari din ce moment ce drumul spre, apoi prin grădina lor arată tare bine! Aleile șerpuiesc pietruit prin făgetul verde foios care străjuiește voios pietrele meteo-formate atât de interesant de ploile care curg, zăpezile care cad și vânturile care bat în zonă. Plus temperaturile care variază îngheț-dezgheț și procesele gravitaționale cu care, din fericire, nu putem și nici nu trebuie să ne luptăm, adaptarea e suficientă. Curățenia e exemplară pentru că există coșuri și atunci de ce ai arunca gunoiul pe jos dacă tot îl poți trimite direct la coș de trei puncte? Sau, cine știe, poate trec zmeii din când în când pe alei și dacă te prind că ai făcut mizerie of-of, măi-măi… Ne-a condus Hămușor Zmeușor, un cățel care, dacă și-ar face testul ADN, sigur ar afla că are un străbunic border collie care, într-o pauză de învârtit oile, s-a amestecat bucuros cu neamurile locului 😊.

Ghidul ne-a însoțit răbdător în timp ce ne-am minunat de ce poate face, până la urmă, viața! Călugării, Degețelul, Dorobanțul, Eva, Fata Cătanii, Horea, Cloșca și Crișan, Zmeul și Zmeoaica, fiecare cu legenda proprie. Apropo de Zmeu, până să se așeze la casa lui, se zice că a fost tare rău, la un moment dat furând soarele de pe cer, asta după ce a mai furat și fete din sat! Dar un voinic a luptat cu până l-a învins și convins să pună soarele la locul lui, sus pe cer. Iar prima fată salvată a aruncat o vrajă asupra tuturor zmeilor locului pe care i-a îngrădit pietrificat! Cea a Fetei impresionează prin simplitatea cu care o realitate simplă devine o legendă bună de scenariu de film: o fată frumoasă de pe aici s-a îndrăgostit de un soldat dar mama sa vitregă s-a opus iubirii lor și a blestemat-o să se transforme în stană de piatră… Of… Ajunși la bifurcația spre Foișorul Zmeilor, ghidul ne-a lătrat „de aici sunteți pe cont propriu!” și a coborât, totuși, liniștit.

Fiindcă zmeii erau plecați, am urcat și în foișorul lor de unde se vede tare fain Țara Silvaniei. Ni i-am imaginat stând liniștiți la o cafea, încântați că locuiesc într-una dintre cele șapte minuni ale Transilvaniei, bucurându-se de aerul curat și proaspăt privind la Almașul care Gâlgăie liniștit între dealurile verzi și norii îngrășați a ploaie gata să se reverse asupra grădinii îngrijite… La coborâre l-am revăzut pe Hămușor Zmeușor, care ne-a întrebat dacă ne-a plăcut și ne-a îmbiat la o plăcintă a zmeilor, cu bogăție de brânză de burduf, cozi de ceapă și mărar. Trebuie să fi fost taaaare bună dar cum nici zmeoaica bucătăreasă, nici zmeul gospodar nu erau acasă, a trebui să ne mulțumim cu un aperitivo spritz și un fresh de afine, că tot e faimoasă zona pentru ele. Ne-a ocolit furtuna anunțată de buletinul meteo, doar niște stropi prea mărunți ca să ne sperie au picurat și ne-au susurat că e timpul să pornim spre Baia Mare.

DE LA A LA D

August 17, 2025August 17, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Ne-a zis o englezoaică adevărată că avem drumuri bune, chiar mai bune ca-n Anglia, asta după ce a condus între Sighișoara și Constanța, via Transfăgărășan. Nu că ne-am fi îndoit, dar ca s-o credem pe deplin, am luat-o pe una dintre cele mai noi șosele, abia redeschisă, Transapuseana.

Drumul care trece Apusenii de la est la vest nu-i chiar nou: l-am găsit cu linie roșie în România în automobil, atlasul rutier al României Mari publicat la Brașov în 1938, dar și cu linie punctată în Guide Bleu-ul România – Ghid turistic publicat la editura Sport-Turism, în 1983.

Șoseaua județeană interbelică, devenită drum nemodernizat în anii ’80, a avut nevoie de aproape un secol pentru a se transforma într-o cale modernă de 78 de kilometri care să dea posibilitatea călătorului să se bucure de peisaje amintind de Elveția, iar localnicilor oportunitatea de a le pune în valoare făcând turism măcar de tranzit, dacă nu rural, dar musai sustenabil. Am pornit din Aiudul a cărui cetate am vrut s-o vedem dar, oricât de frumoase ar fi zidurile – și chiar sunt, nu-s de ajuns pentru o experiență completă. Muzeul de istorie e tot închis, se zice că ar trebui relocat, iar după ce tevatura se va încheia și lucrurile vor fi la locul lor promitem să revenim.

Intrarea pe Transalpina de Apuseni e meșter camuflată. Am luat-o spre stânga pentru că am ținut bine minte ruta de pe Google Maps dar ni s-a părut că… Așa c-am întors și am luat-o tot spre stânga, pe drumul scurt de Buru, care i-a reamintit copilotului de aventurile rutiere de acum niște ani (nu zicem câți…) și am întors din nou pentru a o lua spre dreapta (care va să zică de două ori spre stânga le-am corectat cu o dată – și bine! – spre dreapta… O fi vreun semn 😊?). O săgeată, eventual maro, care să indice „spre Transapuseana” sau măcar numărul drumului (DJ107I) ar fi fost pe cât de simplă, pe atât de folositoare. Am început să urcăm serpentinele prin făgetul verde și foios bucuroși de umbra deasă și uimiți de calitatea asfaltului. Am oprit să bel-vedem un pic vizavi de stația de autobuz, apoi o țâră mai mult, după primăria din Râmeț. Mai avem păduri, dar lemnele tăiate și parcă gata pentru transport ni s-au părut un semn că, totuși, se taie prea mult.

Drumul urcă, apoi coboară, dar rămâne la fel de bun, cam virajat și prea puțin marcat. În destule locuri este și îngust, așa că mai bine nu te întâlnești cu autobuzul care, dacă stații sunt, probabil și circulă, știe el când. O curbă în foarte ac de păr ne-a împins discret pe pietrișul ducând în decor. După ce am mulțumit în gând și am pozat panoul proiectului, am revenit pe traseu.

Puteam lua un langoș dintr-o parcare, dar parcă am poftit mai mult la peisaj (mai multe locuri de belvedere n-ar strica!). Am început coborârea spre Abrud pe lângă case moțești și construcții mai noi, fân îmbalotat și pășuni verzi pe care văcuțele pasc liniștite sau doar meditează lângă troița de la drum care-i apără pe cei aflați în trecere pe acolo sau, pur și simplu, prin viață. Pe peretele unei case am citit, scris mare, cel mai convingător îndemn la slow living, intermediarul sustenabil între „las-o mai moale”-le românesc și „keep calm and carry on”-ul englezesc: „ÎNCETINIȚI!!!”.

Până-n Abrud, am făcut o pauză de hidratare și am băut apa rece a izvorului La Căliman, pe care oamenii care vin câțiva kilometri, din oraș, o umplu în bidoane de cinci litri și o duc acasă. Că apa-i bună ne-a fost clar dacă și mașina poliției a oprit să aprovizioneze.

Pe cât de frumos și cochet ar putea fi, pe atât de deteriorat este Abrudul. Poate când Cuprumin-ul funcționa să fi fost mai bine dar acum orașul pare amorțit. Motive de restaurare sunt: casa cu cariatide din centru sau cea în care a locuit Iorga la prima sa vizită aici, amintirea principelui transilvănean Mihály Apafi sau a lui Horea, Cloșca și Crișan. Schelele din fața unor clădiri din centru sunt semne bune pentru readucerea pe linia de plutire a unui orășel care ar putea renaște odată cu Țara Moților. Aurul și lemnul, apa și aerul, obiceiurile și tradițiile locului ar putea face Târgul de Fete de pe Muntele Găina mai tare ca Beach, please!

Avea dreptate englezoaica: avem (în sfârșit, adăugăm noi) drumuri bune, care pot pune în valoare oamenii, lucrurile și locurile pe lângă care trec. Iar unul dintre acestea, Transapuseana – de la Aiud la AbruD – ar putea fi, la propriu și la figurat, calea pentru a aduce Apusenii mai aproape de Elveția.

RENĂSCÂND RENAȘTEREA

August 10, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Calin

Că o iei spre nord cu gândul să ajungi la Ploiești sau pornești spre vest țintind ca destinație Oradea, DN1 rămâne la fel de provocator. După ce treci cu succes de Otopeni, respectiv de Floreștiu de Cluj, poți spera la mai bine dar te ia cu oboseală și escala devine ceva între obligatoriu și binevenit. După Florești vine Gilău dar de ce-ai opri tocmai în Gilău!?

Pe mâna stângă, cum se vine de la Cluj, apare un parc mare și frumos, bine apărat de o incintă care ar putea fi într-o stare mai bună. Probabil va și fi pentru că lucrările de restaurare se observă de cum intrii în parc. Cândva domeniu episcopal, Gilăul apare în documente la 1246, iar castelul în 1428. Zidurile care răsar din iarbă, ale căror pietre au fost mai mult ca sigur folosite la ridicarea sa, vorbesc despre fundații care coboară până la castrul roman Ulpianum, garnizoană pentru Cohors I Pannonia veterana, apoi Ala Siliana. Ne salutăm cu un domn care ne întreabă amabil dacă dorim să vizităm. Dorim, primim tichetele gratuite și lăsăm o mică donație pentru a susține restaurarea. Puteam să lăsăm și caii în grajdul impecabil renovat din stânga intrării prin turnul nord-vestic al castelului, asta dacă veneam călare. Doamna care ne ghidează ne primește bucuroasă în fostul hambar de la etajul aripii nordice și începe să povestească.

Domeniul și orașul Gilău au crescut din ambiția episcopilor, la concurență cu abația benedictină din Cluj-Mănăștur. Matteo de la Baschino și-a ridicat reședința (1456), iar un deceniu mai târziu Gilăul a devenit oraș-târg. Castelul și palatul episcopal au fost finalizate de László Geréb, vărul regelui Matei Corvin, al cărui blazon poate fi văzut în mini-lapidariul din camera sud-estică, alături de puținele mărturii de piatră ale artei renascentiste transilvănene descoperite la ultima restaurare (altele, tot puține, ajunseseră un secol mai devreme la Muzeul de istorie din Cluj).

Patrulaterul cu turnuri cilindrice la colțuri și apărat de un șanț devine renascentist sub János Statileo (1528-1542). Primul proprietar laic, Péter Móré preia și renovează castelul (1542) cu 500 de forinți din bugetul Sibiului lăsându-și blazonul pe turnul nord-vestic, cel mai bine păstrat. Regina Izabela, Humanissima Princeps, preia apoi domeniul și castelul Gilău devenit reședința sa.

Urmează un adevărat festival al evenimentelor șiproprietarilor (15 într-o sută de ani…), printre care Mihai Viteazu și generalul Gheorghe Basta, principele István Bocskai și chiar vistieria principatului Transilvaniei în timpul domniilor lui Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I. Ultimului i-a plăcut așa de mult că l-a folosit ca proprietate personală compensând, totuși, ceea ce unii ar considera astăzi un conflict de interese, prin lucrări, începute la 1638 și încheiate abia la 1654, care au transformat cetatea în reședință aristocratică, întocmai ca la Munkács, Oradea, Făgăraș sau „capitala” familiei, Sárospatak. Aripile medievale au fost demolate, fațada estică a fostului palat episcopal a devenit… vestică, au fost adăugate loggia și scara de onoare, turnurile de colț au rămas fără tunuri, iar palatul, cu camerele principelui și soției sale, capela și casa de audiențe – decorată cu atât de apreciata faianță de Iznik, a fost amenajat în aripa vestică.

Familia Bánffy intră la 1663 în cronologia castelului prin Dénes, cel care, îl întărește pentru a apăra frontiera de vest a principatului, spre nemulțumirea turcilor care abia ocupaseră Oradea, dar și a nobililor ardeleni, a căror conspirație avea să ducă la execuția sa și confiscarea proprietății. Viitor prim-guvernator al Transilvaniei trecută sub austrieci (1699), György Bánffy îl recuperează dar asediile din timpul războaielor curuților (1703-1711) conduși de un… Rákóczi, îl fac de nelocuit. Maistrul constructor József Leder din Cluj începe renovarea barocă a castelului (1798), încheiată în anii 1840 în stil Rundbogenstil.

Apar loggia orientată spre grădina englezească – a cărei asimetrie față de ferestre și ușă ne spune că nimeni și nimic nu-i perfect, exact ca-n viață, grajdul mare și hambarul, iar turnul sud-vestic, acum hexagonal, găzduiește noua capelă. Abia renovat, castelul e sever afectat (1861) de incendiul care îi distruge biblioteca, capela și galeria de portrete.

Mutată între timp la Bonțida, familia Bánffy redevine proprietara castelului în 1911, darul de nuntă al lui György Bánffy pentru fiica sa, Katinka, cu ocazia căsătoriei cu Tamás Barcsay. Salonul de atunci și de acum al castelului ilustrează atât de bine deceniile aparent liniștite pe fondul agitat al anilor 1920-1930, urmate de naționalizarea din 1948 și transformarea în școală pentru copiii cu dizabilități (1972-2002).

Actualul proprietar, care a cumpărat castelul după retrocedarea către familia Barcsay, a demarat restaurarea sa minuțioasă. Grija pentru a readuce în prezent timpurile renașterii se vede în arcada reconstituită din fragmentele împrăștiate prin diferite locuri, roșul de Pompei din camera loggiei evocând viața intensă a celor care l-au locuit și ceasul solar, care măsoară din nou timpul castelului, înțepenit în perioada în care acesta a fost de toate, numai reședință nobiliară nu.