by Ioana & Călin

Întortocheate fură vremurile acum două sute de ani… Cam ca acuma, da’ cu zapcii, haiduci și mulți fanarioți. Biruri, alte angarale și Pasvante Chioru. Ciocoi vechi pregătindu-se să devină noi. Parfum european bătând pân-la Brașov fără să răzbească aerul de Stambul. Imposibil de ocolit, greu de trecut și, totuși, de trăit.

În primăvara lui 1812 s-au hotărât rușii și turcii să încheie războiului început șase ani mai devreme. S-ar mai fi bătut, că doar luptau pe terenuri neutre, dar țarul aflase că Napoleon plănuia să-l atace și voia să evite lupta pe două fronturi, iar sultanul, oricum, nu spera la mai mult de-un egal, poate cu prelungiri, știind că la penaltiuri va pierde. S-au împăcat la București măcar pentru că han ca al lui Manuc nu prea se găsea în toți Balcanii! Pacea l-a convins și pe Antonie Pantoleon-Petroveanu să lase Chișinăul, ajuns rusesc, pentru noul pol regional. Împreună cu mama și cei doi frați lăsaseră Slivenul natal la 1806, poate de teama războiului abia început, poate pentru că fără tată le-a fost mai greu să se descurce. Din căldări nu se făceau bani mulți, ci numai cât pentru un trai modest. Dunărea și Prutul păreau să garanteze geografic siguranța celor plecați numai că fugind de războiul venind din sud au fost întorși de cel coborând din nord. Frații mai mari, înrolați voluntari în armata imperială, căzuseră pentru țar la asediul Brăilei (1809), iar cântările în corul Bisericii mari nu aveau cum să fie de ajuns… La București, Antonache devine paracliser la biserica Olari și defteriu, cum ar veni cântăreț în corul bisericii cu Sfinți de pe Moșilor, învață muzichie cu Dionisie Fotino, apoi la școala lui Petru Efesiul. Mitropolitul Dionisie Lupu îi vede talentul și îl pune să „românească” opere liturgice traducându-le din slavonă.

Când a început agitația eteristă, urmată de mișcarea lui Tudor Vladimirescu, părea așezat la locul lui, pe deasupra și însurat (1820) cu Zamfira Agurezan. Ca toți cei care au putut, a plecat în bejenie la Kronstadt, unde și-a găsit loc în Șcheii Brașovului. Ajuns cantor la Biserica Sf. Nicolae, începe să scrie și să deprindă tainele tiparului. Scrie și publică Calendarul lui Bonifatie Setosul 😊, în care arată cele 7 „planite” – Sticla, Plosca, Urciorul, Cana, Clondirul, Borcanul și Ocaua, care sunt lucrurile „cele rele” – „a avea o muiere rea cu copii mulți. Punga goală. Lipsa mămăligii. Datoria multă. Nici un câștig. Și a nu avea omenie, adecă: credet” și dă povețe. Se întoarce la București și devine profesor de psaltichie la școala de cântări bisericești de pe Podul Mogoșoaiei (1823). Dacă profesional lucrurile îi merg tot mai bine, cu Zamfira toate-i merg tot mai rău: „Căci cu întâia nevastă / Șapte ani trăind cu foc / N-am putut în lumea astă / Să leg două la un loc…”. S-au despărțit iar fiul lor, Lazăr, va ajunge mai târziu preot la biserica Sf. Visarion. Poate pentru a scăpa de niște pedepse bisericești, mai mult pentru a fugi departe de Zamfira, Anton Pann lasă din nou Bucureștiul, dar nu pentru Brașov, ci pentru Râmnicu Vâlcea! Tot un fel de Sliven dar mai pașnic, mai pitoresc și mai protejat de dealurile dimprejur și, mai ales, de drumul peste Dealul Negru, greu de făcut și cu servodirecție și servofrână, darmite călare sau cu căruța!

La 18 august 1826 e dascăl de muzichie la școala episcopiei Râmnicului, în cea mai mică reședință de județ a Țării Românești, unde dă cu încântare forfota multă pe mai multă liniște și praful pe mai mult verde. I-a plăcut așa de tare „La Râmnic” încât i-a dedicat și versuri (n-avea să mai facă niciodată asta!). Dar tot în Zăvoi i-a mai plăcut și Anica, nepoata stareței Platonida de la mănăstirea Dintr-un Lemn, trimisă „să învețe oareșice muzichie” alături de maicile de la mănăstirea Surpatele. Învățatul s-a transformat repede în iubire, bine ascunsă, cei doi trecând în secret munții spre Brașov (1828), cu Anica tunsă și îmbrăcată băiețește, în rol de ucenic al dascălului Anton. Cum scrie Constantin Mateescu în Drumurile lui Anton Pann, mătușa n-avea să accepte niciodată fuga copilei de 16 ani cu un vorbărețo-cântăreț, fie și talentat, dar de două ori mai în vârstă! Când s-au întors la Vâlcea, Pann a aflat că nici slujbă nu mai are, nici binevenit nu mai este, așa că au luat-o spre București. Unde ajunge, cum singur se recomandă, „profesor de muzică vocală al școalelor naționale”. Se (re)așază, scrie (remarcabil Hristoiticul, 1834), compune și cheltuie mult. Se ceartă cu Anica, iar aceasta fuge (tot) la Vâlcea. Începe un adevărat al război al jalbelor cu Platonida, îl câștigă cu sprijinul vorniciei prințipatului Țării Românești și a episcopului de Vâlcea și o aduce acasă pe Anica, care se întoarce însă, doar pentru a-l convinge să se mute împreună la Vâlcea (1837).

Locuiește în „casa papistășească”, numită după vreun bulgar catolic care a stat mai înainte. Contraforții și lucrul temeinic al meșterilor care au ridicat-o au susținut casa-muzeu care a translatat trei secole și 37 de metri (la propriu, după sistematizarea din 1982) ajungând să ne povestească viața poetului și traducătorului, culegătorului de folclor și înțelepciune populară, învățătorului și tipografului, compozitorului și muzicologului, scriitorului de manuale și tipografului – probabil primul storyteller și antreprenor cultural de pe la noi. Parcă abia a venit din târg suind sprinten spre cerdac, intrând și lăsându-și anteriul în cui. Și-a spălat mâinile, a luat repede un mizilic, ceva să-l țină până seara, apoi s-a pus pe scris. Pe „birou”, călimara cu cerneală făcută cuvinte, așternute rimat cu pana pe hârtia gălbuie, la lumina lumânării din sfeșnicul auriu. Potrivește niște cuvinte la cobză și le cântă cu lăuta. Apoi se tolănește pe divan, încălzește camera aruncând un buștean în sobă și se pregătește de cină. Tihnite fost-au zilele-i în Zăvoi, dovadă „Noul Erotocrit” scos la Sibiu în cinci volume, 650 de pagini și 15000 de versuri. Pe care îl dedică „dumnealui marelui medelnicer Alecu Bojoreanu”, unchiul lui Alecu Milcoveanu, cel de care se va înamora și pentru care-l va părăsi Anica luându-i și pe cei doi copii, Gheorghiță și Tinca. Din nou singur, mai stă puțin aici și se-ntoarce (tot) la București.

A treia încercare domestic-amoroasă va fi și cea mai norocoasă: de la Catinca primește liniștea de care avea nevoie în casă, iar de la viață capătă înțelepciunea pentru a trăi. Și se apucă, cu și mai multă hotărâre, de scris. Mai întâi, „Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică” (1845). Apoi trece prin marele incendiu (1847), pe care îl povestește, în același an, în „Memorialul focului mare”. Fuge din calea holerei și susține revoluția pașoptistă din… Râmnicu Vâlcea, unde, fix la la 29 iulie 1848, pune pe note versurile lui Andrei Mureșanu și cântă, în premieră, „Deșteaptă-te, române!”. Un an mai târziu scapă nepedepsit pentru elanul revoluționar, își reface tiparnița înființată la biserica Olteni și, cumva recunoscător pentru acestea, scrie „Pocăința omului dezmierdat sau vorbire între suflet și trup și osebite sfaturi folositoare trupește și sufletește” (1849). Apoi „Adiata” și, mai ales, „Spitalul amorului sau Cântecul dorului” (1850), intitulată astfel „…căci în coprinderea-i nu veți vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, oftări și tot felul de văitări din pricina amorului…”. Cu strofele și notele „Spitalului” pune bazele serioase ale repertoriului lăutăresc și chiar ale manelelor de astăzi. Completează „lista publicațiilor” cu „O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu” (1851) și „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853). Zăvoiul în care a iubit cu pasiune și la care a ținut măcar la fel de mult avea să-i aducă sfârșitul. În noiembrie 1854, tifosul virulent căpătat aici l-a întors pentru totdeauna în mahalaua bucureșteană a Lucaciului pe cel numit de Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.