Tag patrimoniu

BRÂNZĂ ȘI PATRIMONIU

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Pe oamenii cu brânză buuuună îi descoperisem anul trecut, la un food market (că nu se mai spune târg alimentar – nici nu sună prea atrăgător, darmite catchy 😊) și când am aflat că fac ceva de toamnă cu bunătăți chiar la ei în bătătură am zis: Hai și noi!

Am luat calea Brașovului dar nu pe drumul mare, ci am deviat prin Lechința cea faimoasă pentru vin, ca să mai explorăm un pic. Cu brânza-n gând, n-am oprit în Teaca, unde descoperisem deja Valea Ascunsă, dar când am văzut un magazin de vinuri în vârful dealului curiozitatea prea mare, curba prea strânsă sau poate ambele ne-au convins să facem escală. După ce am împărțit un sandviș la doi căței haioși, am intrat în magazin de unde am ieșit cu un bidon și două sticle cu un vin atât de bun (asta am aflat abia acasă) încât știm că mai poposim acolo!

Deja încântați, am făcut stânga cu niște sute de metri înainte să ne spună satelitul. Ne-am dat seama după numele localităților de pe bornele kilometrice, pe care încă le mai citim, că nu a fost bine. Dar a fost frumos pentru că am descoperit un drum proaspăt asfaltat și marcat și peisaje care ne-au adus aminte de Trentino înainte de urcarea spre Tirol. Am trecut de castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu, încă în renovare, puteam vedea parcul dar avem răbdare să se încheie lucrările ca să ne bucurăm de tot. Și am ajuns în Ibănești, un loc fain, tot cu brânză, dar cum căutam alt brand 😊 am întors. Bucuroși de cele trei sferturi de oră întârziate cu frumos folos, am revenit în drumul mare accelerând în limite regulamentare spre Rotbav.

            La Ferma Cățean am ajuns cu două ore înainte de ora închiderii, la timp ca să mai prindem toate bunătățile toamnei. Am trecut de border collie-ul locului care ne-a întâmpinat ușor obosit să numere încă doi vizitatori și am pornit spre tarabele cu de-ale gurii. Un mânzuț vesel ne-a salutat cu toată dantura sa sănătos de ecvestră. Non multa sed multum ziceau vorbitorii de latină și așa fosta și la târg. Două mâini de expozanți, toți cu lucruri bune, de luat acasă și de savurat în tihnă.

Am aflat că este și la noi o fermă cam ca a lui Jeremy Clarkson, care funcționează regenerativ: pământul hrănește animalele, animalele ne hrănesc pe noi, iar noi îngrijim pământul. Faină idee! Am descoperit un festival de zacuști (am luat cu ghebe) și siropuri (am luat de lavandă și de ghimbir), kürtőskalács-ul nelipsit din zonă (care, mâncat pe drum, n-a mai supraviețuit până acasă  😊), bineînțeles cașul Cățenilor (după el am venit dar, până la urmă, a fost un pretext taaaare bun). Pentru că marketingu-i peste tot, la ieșire am răspuns și la un chestionar în urma căruia am aflat că nu știm exact cum să păstrăm lucrurile în frigider (nu că asta ar fi o problemă, la noi bunătățile nu stau prea mult la rece). Broșurile cu Oaia hai-hui și Oaia pe… hartă, ambele ale Muzeului Țăranului Român, ne-au lămurit cum se mai transhumanțează pe la noi. Din fericire, încă se!

            Cu tolba plină am pornit spre casă dar, pentru că tot eram la Rotbav, am oprit și la cetatea pe lângă care am mai trecut dar n-am oprit. Pentru că aveam distanțe mari de făcut sau poate pentru că nu era la fel de arătoasă precum celelalte, cu ziduri mai groase sau turnuri mai solide. Atât biserica fortificată, cât și Rotbavul au însă o istorie care merită măcar o jumătate de oră. Cumva curios, documentele scriu mai întâi de biserica în stil romanic (1300), satul, în acte „Ruffa Rippa”, apărând 71 de ani mai târziu, aliat cu Brașovul într-un conflict cu Feldioara (din care face astăzi parte…). Conflictele aveau să apară des și să-l apese tare: turcii l-au ars complet (1432), oastea lui Mihai Viteazu i-a omorât locuitorii (1599), luptele lui Moise Secuiul cu Radu Șerban au făcut alte 52 de victime (1603), apoi în cele dintre Radu Șerban și Gabriel Báthory satul a ars iar sătenii au fost jefuiți (1611). Ultimul jaf „remarcabil” le-a aparținut imperialilor prințului de Baden, care le-au cerut locuitorilor 100 de taleri și, drept bonus, le-au ars recolta și măcelărit animalele. Acel „roșu” (rod) din denumirea satului, amintind de sângele scurs în apa pârâului în care sătenii și-au spălat rănile și hainele după atacurile din secolul 13 a prevăzut greutățile, zidurile ridicate în două sute de ani mai târziu n-au folosit nici ele la prea mult dar satul și oamenii săi au trecut prin focul și sabia vremurilor.

            Turnul bisericii a căzut în februarie 2016, lucrările de consolidare de după cutremurul din 1977 părând să nu fie de ajuns. Odată cu acesta s-au pierdut orga și ceasul făcut la compania Bernhard Zacharia din Leipzig, instalat în 1907. Vechea poartă de intrare a fost zidită demult, așa că am încercat mânerul celei de acum, am împins-o ușor cu umărul și am învins opoziția de formă a unei borduri jucând rol de opritor. Reconstruită după marele incendiu din 1732, biserica rămasă încă în picioare este înconjurată de o curte care ar merita mai multă atenție dar probabil nu există nici timp, nici fonduri pentru asta. Mai pietros pe dinafară, mai cărămiziu pe interior, zidul de incintă rezistă și el, mașiculiurile sunt în bună stare dar, în absența galeriei, nu se mai poate ajunge la ele. Din fericire nu mai dau nici turcii, nici imperialii, iar locul nu prezintă niciun interes pentru dronele împotriva cărora, oricum, apa clocotită, bolovanii sau smoala nu ar fi de folos. În spatele frunzelor gri-verzui ca uniformele soldaților căzuți în primul război mondial se zărește placa memorială care amintește de sacrificiul acestora. Lângă poartă, melanjul rănit al acoperișului spart, cărămizilor căzute și lemnului rupt cere ajutor. Care ar putea veni după un simplu apel la numărul firmei din Harghita care execută lucrări de construcții, la cele mai mici prețuri și negociabile pe deasupra.

            Autobuzul care are întoarcerea lângă „cetate”, în spatele unei construcții care aduce a „punct de informare turistică”, a venit doar cu localnici. Ar putea aduce și turiști dacă ar suna cineva și s-ar repara ce încă mai poate fi reparat. Apoi vizitat și în tihnă savurat doar cu pancetta, caș, zacuscă, pâine și vin.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

CASA MELCEASCĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Pe tăpșanul dintre Doftana și Lupa, cât trebuie de departe de aglomerata Vale a Prahovei și tot pe atât de aproape de culmile împădurite ale Grohotișului, stă cărămizie și închegată casa domnească apărată de cele rele de biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, iar de cei răi de zidurile ce o fac să semene cu o cetate.

Pisania spune că la 27 iunie 1650, după zece ani de trudă, a fost târnosită mănăstirea care „s’a zidit în 1650 de Mateiu Basarab voevod și soția sa, Doamna Elena” cu cărămizi din lutul roșu de la… Lutu Roșu, „de iznoavă din temelie”. Posibil să fi fost măcar vreun lup în zonă, probabil, însă, mai mulți brebi pentru că, în timp, Malu Lupului a devenit Brebu Mănăstirei. Sau poate brebeneii să fi înflorit în număr atât de mare încât au dat numele locului pe care domnitorul l-a plăcut atât de mult încât și-a ridicat aici o casă de vară. Numai bună pentru a petrece în tihnă clipele de zăbavă sau ceasurile de taină, pentru a se ruga în liniște sau a fi în siguranță la nevoie. Poate și pentru a-și îngriji sănătatea cu apa sărată, iodată, sulfuroasă și feruginoasă a izvorului din preajmă. Cine se apropie și vede turnul de poartă și zidul de incintă, ambele roșii, înalte și solide crede că are în față o cetate. Turlele cruciate ne lămuresc că am ajuns la un lăcaș religios. Care arată ca o fortificație pentru că, dacă n-am mai avut voie să ridicăm cetăți, am înconjurat bisericile cu ziduri groase și metereze pentru a le apăra și a ne apăra la nevoie.

            „Mănăstirile, la noi, sunt prea legate de soarta neamului pentru ca să fie socotite numai locașuri de rugăciune” scria Ion Simionescu, iar Brebu îl confirmă pe deplin. Au fost și locuri ale cărții, universitățile noastre medievale, dar și locuri de refugiu și apărare în vremuri grele. La fel trebuie să fi gândit și Matei Basarab când a ridicat aici mănăstirea pe care a ținut să nu o închine niciunei alte lavre văzând cum mitropoliții numiți dintre greci la mănăstirile închinate „au stricat obiceiurile cele bune și bătrâne aducând țara la pustiire și risipire” și „au călcat obiceiurile mănăstirilor și pravilele ctitorilor”. A încheiat construcția, înainte de 1700, al doilea ctitor, Constantin Brâncoveanu, apelând la oamenii locului, pe care i-a scutit de dări în schimbul lucrului la mănăstire. La 1750, Brebu avea să fie, totuși, dăruită de Grigore al II-lea Ghica drept metoh al mănăstirii Sf. Pantelimon pentru ca după secularizare (1863) să rămână doar biserică de mir până în 2012, când viața monahală a fost reluată. Trecerea timpului și convulsiile pământului au cerut reparațiile care au readus-o aproape de forma în care a fost ctitorită.

            Intrăm în muzeul mănăstirii primiți cu pâine și sare, în ecoul înlemnit al clopotului de stejar aflat în pridvor. Printate înrămat pe perete, cuvintele lui Marin Sorescu ne previn: „Nu atingeți sărăcia și tristețea aflate în muzeu! Sunt exponate originale, ieșite din mâna, din sufletul și din rărunchii acestui popor, într-o clipă de încordare și spontaneitate, care a durat 2000 de ani”. Flancată de patru călimări de brâu stă într-o vitrină Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, prima tipărită în limba română folosind alfabetul chirilic, tradusă din slavonă și greaca veche de logofeții Radu și Șerban Greceanu, Ghermanos de Nyssos, rectorul Academiei Grecești din Constantinopol, Sevastos Kimenitos, coordonatorul Școlii Grecești din București, spătarul Nicolae Milescu și însuși domnitorul Șerban Cantacuzino! Stă lângă ediția de la 1700, tipărită la Snagov, a Florii darurilor, acea Fiore di virtù publicată prima dată la Florența (1491), ce povestește în 35 de capitole câte o virtute și viciul ei complementar. Ne închipuim călătorind cu lada făcută în Austria secolului 18 din lemn de zadă, trandafir și abanos, păzită de Sf. Gheorghe.

Ieșim în cerdac privind spre curtea interioară precum ctitorul așezat lângă fântâna sa. La fel a văzut-o și Ștefan Luchian, ajuns aici la 1 iulie 1908, care îi scria prietenului Virgil Cioflec: „Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu, unde am închiriat trei odăi și o bucătărie chiar în curtea mănăstirii. Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură, când mă dau jos, nici nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase, nu te mai saturi uitându-te la ele, mai ales pe lunca Doftanei e o minune nu altceva. Ce folos, că drumul până acolo mă zdrobește și, dacă n-ar fi splendoarea naturii care să mă învioreze, n-aș mai mișca… Curtea mănăstirii e minunată și-n toată preajma e o liniște tainică, iar pe jos numai un covor verde de parcă îți vine să stai numai trântit…”.

O lună mai târziu, înainte de a se întoarce acasă, pictorul îi scria prietenului său: „cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să fac vreo 30 de bucățele, unele mai luminoase, altele mai proaste, în sfârșit, eu sunt mulțumit, o să le vedeți și voi”. Printre lucrările pe care le-a expus apoi la Ateneu, apreciate ca fiind printre cele mai frumoase pasteluri pe care le-a pictat, mai ales pentru verdele care apare în toate nuanțele și tonurile, se remarcă și cele în care apar turnul-clopotniță, fântâna, biserica sau pomii din curtea mănăstirii, din păcate, niciuna dintre acestea negăsindu-și locul în muzeul din Brebu.

Stefan Luchian 1868-1916 Fantana la Brebu – The Well at Brebu

Verdele intens l-am regăsit ieșind pe urmele lui Vodă pe poarta de nord pentru a ne plimba agale prin parc către lacul din spatele casei domnești. Întrerupt numai de casele melcești din spatele zecilor de gastropozi codobelci 😊 ieșiți după ploaie (n-am mai văzut niciodată atât de mulți, mari și frumoși laolaltă), am prins verdele plin de viață, pe care maestrul l-ar fi pastelat inconfundabil pe pânze, doar pentru a-l păstra pixelat în poze la cea mai bună rezoluție.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

ACASĂ, ÎN ROMÂNIA PITOREASCĂ

patrimark Leave a comment

by Ioana și Călin

Veneam într-un decembrie de la Piatra Neamț și eram gata să trecem încă o dată pe lângă săgeata maro din tablă arătând spre casa lui Vlahuță. Am făcut, în cele din urmă, dreapta: n-aveam cum să ne bucurăm de cât de pitorească e România fără să ajungem la casa celui care a scris România pitorească.

Când Ministerul de Culte l-a însărcinat să scrie o Geografie pitorească a României, Vlahuță era deja bine cunoscut și refuzase onoarea de a fi primit ca membru corespondent al Academiei, dar nu din prea mare orgoliu, ci pentru că „de-afară se vede mai departe și mai limpede…” cum merg sau poate doar stau lucrurile. Și-a luat misiunea în serios și s-a adresat învățătorilor din țară printr-o scrisoare publicată în Gazeta săteanului din martie 1898, în care le-a cerut ajutorul pentru a putea scrie o carte „în care priveliștile mărețe și încântătoare ale țării, locurile istorice, monumentale, monăstiri, stații balneare, în sfârșit, tot ce e vrednic de văzut la noi să se desfășoare în tablouri vii, așa ca școlarul să urmărească cu drag pe autor, să călătorească și el cu gândul prin locurile descrise…”. I-a rugat să întocmească o veritabilă fișă de observare despre locurile „frumoase și vrednice de descris” oferindu-i „I. O mică descriere a regiunii în care vă aflați. II. Ce poziții frumoase sau locuri istorice sau monastiri, băi, ruine etc. găsesc prin împrejurimi. III. Pe scurt legenda sau credințele populare legate de acestea. IV. Izvoarele de bogăție, ocupațiile, traiul și portul țăranilor de pe-acolo…”. România pitorească a apărut la sfârșitul lui octombrie 1901 și a fost un succes din moment ce primul tiraj de 3000 de exemplare s-a vândut integral, volumul a fost reeditat imediat, iar autorul a primit, în sfârșit, Premiul Academiei.

Al nouălea copil al familiei Vlahuță, a venit pe lume la 5 septembrie 1858 în Pleșeștii Tutovei, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui. Copilăria grea l-a împins să se țină de școală. Face liceul la Bârlad, ia bacul la București (1879), apoi se înscrie la Facultatea de Drept, unde promovează doar câteva examene după care se mută la Târgoviște, unde ține ore de latină și română la gimnaziul Văcărescu. Scria poezii din liceu dar le publică pe primele în aprilie 1880 în Convorbiri literare, iar în 1881 scrie în Armonia din Târgoviște. Devine profesor la Școala divizionară Mănăstirea Dealu, dar este dat afară de la gimnaziu fiind nearmonios de critic în articolele sale și revine pe drumul Drept(ului) pledând la Curtea cu jurați din Târgoviște. Revine în București, publică în România liberă, ține ore la diferite școli, se împrietenește cu Eminescu și vizitează Constantinopolul. Îi apar primele volume de nuvele (1886) și poezii (1887), ține conferințe mult apreciate la Ateneu despre „Mișcarea literară”, „Curentul Eminescu” sau „Onestitatea în artă”, predă la liceul Sf. Gheorghe și, la propunerea lui Titu Maiorescu, este numit revizor școlar în Prahova și Buzău. Mai corectează și Analele parlamentare, lucrează la Comisia Industrială a Ministerului Domeniilor, publică proză și poezie, colaborează la Convorbiri literare, România literară, Epoca, Gazeta săteanului, Universul, Luceafărul sau Viața Românească și se întreabă „Unde ni sunt visătorii?”

Non c’e due senza tré s-a verificat perfect în viața de acasă: după două partide bune dar nereușite, cu Ida Pagano, fiica profesorului său de italiană, apoi cu Margareta Dona, fiica fostului șef de stat-major al armatei române, scriitorul se căsătorește în 1905 cu Alexandrina Ruxandra Gâlcă, fiică de om bine așezat, cu conac și multe hectare de vie. Femeia i-a oferit casa, liniștea și bunăstarea pentru a scrie și a-și primi prietenii așteptați în gara Gugeștiului, apoi aduși cu docarul la Dragosloveni.

Le zugrăvește frumos Petre Locusteanu în Flacăra, la 1914: „ai impresia că ești foarte departe de tot clocotul de ură și necazuri al cafenelii literare. Odată intrat în casa aceea largă, cu ziduri albe, încăperi gospodărești și pridvor ce par’că se desface ca să fie cât mai cuprinzător, simți că nu mai poți pleca. D-l Vlahuță te îmbie cu o vorbă de spirit, d-na Vlahuță te ține cu un zâmbet de-o nesfârșită bunătate. Scapi ora trenului. Și mai rămâi pe urmă o zi de hatârul domnului, o zi de hatârul doamnei și încă trei de al amândorura. Iar părerea de rău ce te năpădește la despărțire, e așa de mare că n’ai mai pleca de loc, dacă, spre fericirea gazdelor, ea n’ar fi învinsă de bucuria de-a ști că, plecând tu, bieții oameni vor scăpa, în sfârșit, de atâta musafirlâc”. Acum știm de ce Caragiale n-a pierdut nicio ocazie de a opri la bunul său prieten, la fel ca Delavrancea, Grigorescu, Dobrogeanu-Gherea sau Goga.

„Discordat, strivit de ineluctabila prostie a cârmacilor noștri, cari, nu știu, zău, unde-au să ne ducă”, Vlahuță face din Dragosloveni, unde stă din ce în ce mai mult, locul tihnei, armoniei și regăsirii de sine, departe de „obrăznicia parveniților triumfători”. „Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos și că m-a învrednicit să-mi încropesc și eu un adăpost unde să pot gândi în liniște, fără teama zilei de mâine” scria la 1912. „Că de când mă știu, tot sub bici am gândit, și ca frunza pe apă am trăit până la vârsta în care mă aflu. Acum de-abia încep să mă simt și eu acasă la mine”. Trecuseră deja cinci ani de când casa fusese întoarsă pe dos de țăranii răsculați și nu avea să știe că, intrată în război cu un entuziasm care i-a depășit net dotarea și pregătirea, România avea să cedeze în fața armatelor germane. A încărcat în carul de bejenie, ce poate fi văzut și azi în spatele casei, tablourile lui Grigorescu alături de lucruri de trebuință și a pornit, la 21 noiembrie 1916, spre Tecuci, iar de acolo spre Bârlad. Chiar în ziua în care împlinea 60 de ani a aflat că armatele germane îi devastaseră casa. Pleacă la Iași, apoi la București, ar vrea să se întoarcă la Dragosloveni sau să meargă la Câmpina dar revine în casa din strada Visarion doar pentru a pleca definitiv. Soția scriitorului a reparat casa, deschisă la 31 octombrie 1926 ca așezământ cultural, pe lângă care a înființat și o școală de menaj și gospodărie pentru fetele din sat, devenită apoi muzeu în 1958. Sub fotografia scriitorului citim cuvintele adresate fiicei sale, Margareta: „să fii bună pentru ca să poți fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiți. Ei pot avea satisfacții, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu!”. Vorbele simple și adevărate ale omului ce și-a aflat tihna acolo unde „M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine…”.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

RENĂSCÂND RENAȘTEREA

patrimark Leave a comment

by Ioana & Calin

Că o iei spre nord cu gândul să ajungi la Ploiești sau pornești spre vest țintind ca destinație Oradea, DN1 rămâne la fel de provocator. După ce treci cu succes de Otopeni, respectiv de Floreștiu de Cluj, poți spera la mai bine dar te ia cu oboseală și escala devine ceva între obligatoriu și binevenit. După Florești vine Gilău dar de ce-ai opri tocmai în Gilău!?

Pe mâna stângă, cum se vine de la Cluj, apare un parc mare și frumos, bine apărat de o incintă care ar putea fi într-o stare mai bună. Probabil va și fi pentru că lucrările de restaurare se observă de cum intrii în parc. Cândva domeniu episcopal, Gilăul apare în documente la 1246, iar castelul în 1428. Zidurile care răsar din iarbă, ale căror pietre au fost mai mult ca sigur folosite la ridicarea sa, vorbesc despre fundații care coboară până la castrul roman Ulpianum, garnizoană pentru Cohors I Pannonia veterana, apoi Ala Siliana. Ne salutăm cu un domn care ne întreabă amabil dacă dorim să vizităm. Dorim, primim tichetele gratuite și lăsăm o mică donație pentru a susține restaurarea. Puteam să lăsăm și caii în grajdul impecabil renovat din stânga intrării prin turnul nord-vestic al castelului, asta dacă veneam călare. Doamna care ne ghidează ne primește bucuroasă în fostul hambar de la etajul aripii nordice și începe să povestească.

Gradul Castelului de la Gilau
Castrul roman Ulpianum

Domeniul și orașul Gilău au crescut din ambiția episcopilor, la concurență cu abația benedictină din Cluj-Mănăștur. Matteo de la Baschino și-a ridicat reședința (1456), iar un deceniu mai târziu Gilăul a devenit oraș-târg. Castelul și palatul episcopal au fost finalizate de László Geréb, vărul regelui Matei Corvin, al cărui blazon poate fi văzut în mini-lapidariul din camera sud-estică, alături de puținele mărturii de piatră ale artei renascentiste transilvănene descoperite la ultima restaurare (altele, tot puține, ajunseseră un secol mai devreme la Muzeul de istorie din Cluj).

Patrulaterul cu turnuri cilindrice la colțuri și apărat de un șanț devine renascentist sub János Statileo (1528-1542). Primul proprietar laic, Péter Móré preia și renovează castelul (1542) cu 500 de forinți din bugetul Sibiului lăsându-și blazonul pe turnul nord-vestic, cel mai bine păstrat. Regina Izabela, Humanissima Princeps, preia apoi domeniul și castelul Gilău devenit reședința sa.

Castelui de la Gilau
Regina Izabella

Urmează un adevărat festival al evenimentelor șiproprietarilor (15 într-o sută de ani…), printre care Mihai Viteazu și generalul Gheorghe Basta, principele István Bocskai și chiar vistieria principatului Transilvaniei în timpul domniilor lui Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I. Ultimului i-a plăcut așa de mult că l-a folosit ca proprietate personală compensând, totuși, ceea ce unii ar considera astăzi un conflict de interese, prin lucrări, începute la 1638 și încheiate abia la 1654, care au transformat cetatea în reședință aristocratică, întocmai ca la Munkács, Oradea, Făgăraș sau „capitala” familiei, Sárospatak. Aripile medievale au fost demolate, fațada estică a fostului palat episcopal a devenit… vestică, au fost adăugate loggia și scara de onoare, turnurile de colț au rămas fără tunuri, iar palatul, cu camerele principelui și soției sale, capela și casa de audiențe – decorată cu atât de apreciata faianță de Iznik, a fost amenajat în aripa vestică.

Familia Bánffy intră la 1663 în cronologia castelului prin Dénes, cel care, îl întărește pentru a apăra frontiera de vest a principatului, spre nemulțumirea turcilor care abia ocupaseră Oradea, dar și a nobililor ardeleni, a căror conspirație avea să ducă la execuția sa și confiscarea proprietății. Viitor prim-guvernator al Transilvaniei trecută sub austrieci (1699), György Bánffy îl recuperează dar asediile din timpul războaielor curuților (1703-1711) conduși de un… Rákóczi, îl fac de nelocuit. Maistrul constructor József Leder din Cluj începe renovarea barocă a castelului (1798), încheiată în anii 1840 în stil Rundbogenstil.

Apar loggia orientată spre grădina englezească – a cărei asimetrie față de ferestre și ușă ne spune că nimeni și nimic nu-i perfect, exact ca-n viață, grajdul mare și hambarul, iar turnul sud-vestic, acum hexagonal, găzduiește noua capelă. Abia renovat, castelul e sever afectat (1861) de incendiul care îi distruge biblioteca, capela și galeria de portrete.

Mutată între timp la Bonțida, familia Bánffy redevine proprietara castelului în 1911, darul de nuntă al lui György Bánffy pentru fiica sa, Katinka, cu ocazia căsătoriei cu Tamás Barcsay. Salonul de atunci și de acum al castelului ilustrează atât de bine deceniile aparent liniștite pe fondul agitat al anilor 1920-1930, urmate de naționalizarea din 1948 și transformarea în școală pentru copiii cu dizabilități (1972-2002).

Actualul proprietar, care a cumpărat castelul după retrocedarea către familia Barcsay, a demarat restaurarea sa minuțioasă. Grija pentru a readuce în prezent timpurile renașterii se vede în arcada reconstituită din fragmentele împrăștiate prin diferite locuri, roșul de Pompei din camera loggiei evocând viața intensă a celor care l-au locuit și ceasul solar, care măsoară din nou timpul castelului, înțepenit în perioada în care acesta a fost de toate, numai reședință nobiliară nu.

Iar astea sunt doar trei dintre motivele pentru a opri în Gilău pentru a scapa de aglomeratia de pe DN1.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

Dunărea albastră și Mureșul căprui

patrimark Leave a comment

by Ioana și Călin Vegheș

La 18 ani o rupe cu comerțul, se apucă de muzică, debutează la 19 ani și concurează cu tatăl său. La 22 de ani pornește spre Orient cu gândul să încânte până la Constantinopol, dar se oprește la București… Concertele sale, la un an după ale lui Liszt așează orașul pe o traiectorie durabilă pentru aproape un secol…

Trebuia să fie un bun comerciant și pentru asta a urmat secția comercială a Institutului Politehnic. Să nu-l fi încântat prea tare socotelile comerciale sau să-l fi captivat lecțiile de pian? Cel mai probabil ambele și tânărul Schani a dat naibii comerțul pentru muzică luând lecții de vioară și apucându-se de cântat spre disperarea tatălui, care n-a fost foarte bucuros că apare încă un Strauss pe piața muzicală vieneză.

În ciuda eforturilor paterne de a-l deturna, Johan Baptist Strauss, Fiul sau Strauss II cum avea să rămână pe portativ, a debutat la 19 ani fără zece zile, la 15 octombrie 1844. Primului concert i-a urmat de o cascadă de baluri, serate și serenade în care viitorul star a căutat să atragă atenția publicului, să-i cucerească inima și să-i obțină banii pentru că viața de artist era la fel de grea încă de pe atunci, iar casele de discuri nu se inventaseră în lipsa obiectului de activitate! Cui i-o fi venit ideea, nu se știe, dar tânărul a hotărât că nu putea să se afirme mai bine altfel decât pornind spre Constantinopol! Așa că în august 1847 și-a luat trupa de muzicanți și, cum nici trenuri nu erau, iar cu poștalioanele era mai complicat, a urcat pe vapor la Bratislava și a pornit la vale spre Budapesta și Belgrad…

Ajuns la Arad a tras la Crucea Albă, cel mai răsărit loc de popas al unui oraș a cărui istorie simțea, parcă, nevoia unui șfung. Ridicat la 1840-1841 pe locul unui han de secol 18, în stil clasicist încolonat corintic, după planurile arhitectului austriac cu nume de compozitor – Franz Mahler, hotelul avea să se potrivească mai bine cu standardele călătoriei cu poștalionul Erste Klasse care lega Sibiul cu capitala imperiului.

Fostul Feher Kereszt Szalloda sau Crucea Albă, devenit Hotel Ardealul, avea să inventeze apa caldă în oraș și să se remarce prin camerele confortabile oferite oaspeților care au vizitat orașul, printre care împăratul Franz Josef, constructorul Suezului, Ferdinand de Lesseps, poeți, scriitori și istorici – George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Octavian Goga, Ady Endre, Arany Janos, Móricz Zsigmond, Nicolae Iorga, compozitori și muzicieni – George Enescu, Jules Massenet, François Copée, Franz Liszt, Johannes Brahms, Pablo Cassals. Strauss fiul a concertat în sala de festivități transformată un secol mai târziu în cinematograful „Mureșul”, dar și la Teatrul Hirschl, primul de pe teritoriul al României, ridicat la 1817 pe cheltuiala comerciantului Iacob Hirschl.

Scria Aradi Hirdetö din 27 noiembrie 1847 la rubrica de știri locale că domnul dirijor vienez Ianoș Strausz tânărul a ajuns în oraș împreună cu orchestra sa de 29 de muzicieni pe 16 noiembrie sosind de la Timișoara și a susținut un prim concert pe 17, în sala hotelului Crucea Albă, iar în 19 pe al doilea în clădirea Teatrului, unde el și orchestra sa strălucit pregătită au fost continuu și binemeritat aclamați. Cele două reprezentații n-au fost de ajuns, așa că duminică, 21, tot în sala hotelului Crucea Albă, a avut loc și o soirée dansante extraordinară desigur sub bagheta fiului lui Strausz, nelipsind aprecierile publicului, nici de această dată de ajuns pentru a compensa eforturile artiștilor și cheltuielile mari ale turneului.

Pe cât de ușor i-a fost să ajungă de la Timișoara, pe atât de greu i-a fost să se despartă de oraș plecând spre Oradea și mai departe, prin Ardeal, spre Valahia și Moldova. Încântați să fredoneze și să danseze valsurile Sinngedichte și Gunstwerber sau polka Herzenslust, cu care tânărul Strauss pornise pe calea muzicii (era cam devreme pentru a vorbi de show-business) la cazinoul Dommayer din Hietzing, arădenii i-au urat din toată inima să se bucure de aceeași adevărată apreciere pe unde va umbla.

La 1847, Aradul era un oraș cu vreo douăzeci de mii de suflete de la marginea imperiului. Cu un atelier care producea mașini-unelte (1825), fabrica de orgi a lui Anton Dangl (1836), singura din această parte a Europei, un ziar în germană și un săptămânal în maghiară, o bancă (Prima Casă de Economii Arădeană – 1840) și un hotel cât de cât modern, Aradul avea nevoie de un impuls. Statutul de Oraș Liber Regesc conferit de Francisc I la 21 august 1834 a întins arcul, dar concertele lui Strauss fiul au dat tonul și au lansat săgeata creșterii. După zguduielile anilor revoluționari 1848-1849 au urmat inaugurarea gării (1858), chiar de ziua lui Strauss (25 octombrie) și deschiderea orașului spre lume. Micile ateliere au devenit fabrici care au produs mobilă (Lengyel), mașini (Heindl), ciment, cărămidă, spirt și drojdie (Neumann) sau vagoane (Johann Weitzer). Însuși împăratul Franz Josef a inaugurat noul teatru (1874), devenit Național în 1902, iar la 1890 a fost fondată Societatea Filarmonică. Începuți la 10 martie 1875, cei 26 de ani ai primarului Gyula Salacz au condus urbea pe bulevardul frumoaselor palate ale Primăriei, Neumann, Cenad sau al Băncii Naționale așezând-o între marile orașe ale imperiului și Europei.

Poate că toate acestea s-au întâmplat și pentru că la jumătatea lui noiembrie 1847 un tânăr plecat spre Orient în căutarea celebrității a fost purtat de valurile Dunării Albastre până pe malul Mureșului căprui, unde muzica sa a dat ritmul frumoasei povești a orașului Arad.

Acest articol este protejat de  Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.