LA VATRA SCRIITORULUI

February 24, 2026February 24, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Urma să ajung până la Alexandria și, ca de fiecare dată când se ivește șansa unui drum vine și întrebarea: încotro știu dar pe unde? Pe când umblam prin curte în căutarea răspunsului mi-a ieșit în cale Moromete al nostru. Și atunci am știut că trebuie să ajung la Siliștea-Gumești…

De la marginea Capitalei drumul pare simplu pentru că toate par mai simple când le privești de la mare la mic: cât mai mult pe autostradă, la un moment dat stânga și cam asta e. Pe autostradă, pentru că la noi drumurile mai mici sunt mai găurite și, evident, mai lente. Dar tocmai drumurile mici sunt cele adevărate, așa că pentru a (re)descoperi țara am lăsat drumul mare deasupra Bolintin-Dealului și am optat, la propriu și la figurat, pentru județeanul de Bolintin-Vale. Am trecut Argeșul la Malu Spart, apoi am deviat ca să văd cât de mare e Crevedia de Giurgiu. Waze-ul a tras din nou către autostradă, dar l-am sfidat virând în direcția opusă. Dâmbovnicul șerpuiește pe dreapta, fumul înnegrește pe stânga, iar sondele de dinainte de Roata de Jos, cele mai multe stând, amintesc totuși de JR Ewing și Dallas, de pe vremea când am fost atât mari, cât și primii producători de petrol din Europa. Vilele din Cartojani, probabil de petroliști, par să confirme și ele istoria. Niște curci blochează grațios jumate de șosea în Gratia, iar șase vaci, trei roș-albe și trei alb-negre, vin de la păscut, fiecare pe partea ei de drum – un fel de Dinamo cu Sportul Studențesc de pe timpuri. Asfaltul alternează când bun, când lipsă, înainte de Siliștea. Cea simplă, urmată de cea Mică și, după încă un pic de drum, de Gumești. Pe tabla de la intrarea în comună scrie „Bine ați venit!”, dar nu și unde am venit bine. Am mers încet, dar n-am găsit-o din prima și am ajuns până-n intersecția Marin Preda colț cu Moromete care părea, dar nu era Poiana lui Iocan.

Am întors mergând și mai încet și, în fine, am văzut-o. Am coborât și am început să fac poze. Absolut din întâmplare am prins și Poiana lui Iocan de peste drum. Pe placa de pe peretele de la stradă scrie cu majuscule „Casa memorială Marin Preda Com. Siliștea Gumești Jud. Teleorman”. Deși în picioare, casa arată rău. Tabla acoperișului e ruginită dar mai oprește apa, iar pereții sunt de un maro-argilos ca lutul din care sunt făcuți. La colț se văd bârnele încrucișate care i-au dat bună rezistență până azi. Gardul de lemn stă cumva în uluci, poarta din metal ornată ca la țară e înlănțuită cu un lacăt. Piatra de lângă gard, bună de băncuță, a făcut mușchi de care n-are nevoie. Vizavi, două case stau să pice. De bine, de rău, casa lui Marin Preda rezistă. Și, paradoxal, arată mai bine așa decât cu geamurile tip ușă de autobuz care îi închideau cerdacul. Un vecin atent-curios a înțeles că aș vrea să o prind mai de aproape și m-a întrebat dacă vreau să intru în curte. Da, aș vrea: mi-a deschis o portiță prin care am pășit în ograda umblată de neamul Moromeților și cel care i-a înscris în istoria literaturii române. Ocrotită de crucea de lemn, fântâna ruginită ar mai da apă dac-ar fi rânită. Prin geamurile încă întregi se vede tot ce nu mai este. Sub lacăt, ușa casei putea la fel de bine să fie deschisă: nu e nimic de luat și nu merită bătut drumul doar pentru distrus. Iarba acoperă bătătura unde un păr a luat locul salcâmului și căreia Zamfir îi dădea ocol nechezând apoi cu picioarele din față pe prispă: „Ce, mă, Zamfire, ce vreai tu?”.

Cel mai iubit dintre silișteni s-a născut aici la 5 august 1922 ca al șaptelea copil în familia Tudor Călărașu, „de profesie plugar”, și Joița Preda. A luat numele mamei pentru că părinții nu se căsătoriseră cu acte ca mama să poată primi în continuare pensia de văduvă de război. Tatăl îl dă la școală la opt ani, cu un an întârziere, dar primii ani vor fi mai plini de muncile câmpului și păscutul vitelor decât de lecții. Învață din ce în ce mai bine, termină clasa a patra luând „primu întâi cu coroniță”, dar se îmbolnăvește de malarie. Visătorul clasei, care se descurcă bine la scris, va termina clasa a șaptea cu 9,78 și cele șapte clase primare cu media generală de 9,15! Pentru că la Alexandria era prea scump, merge la Școala Normală din Câmpulung Muscel unde pică vizita medicală din cauza miopiei. Îl salvează de la școala de meserii Constantin Păun, librarul din Miroși de la care își procura cărți, care îl duce tocmai la Abrud, unde ia examenul de bursă cu 10! Îi place în Ardeal și se transferă anul următor la Școala Normală din Cristur-Odorhei. Este interesat de istorie și română iar profesorul Justin Salanțiu îi prezice că va ajunge mare scriitor. Dictatul de la Viena îl aduce în București. Dă capacitatea în 1941, dar greutățile materiale îl obligă să lase școala. Nu vrea să se întoarcă în sat, se angajează corector la „Timpul” și trece iarna 1941-1942 umblând fără oprire cu tramvaiul între Gara de Nord și Gara de Est! Răbdarea i-a fost răsplătită în aprilie 1942 cu debutul, la aproape 20 de ani, în Timpul cu schița „Pârlitu’”.

Se angajează funcționar la Institutul de Statistică, secretar de redacție la Evenimentul zilei, corector la România liberă, redactor la Viața românească. Scrie nuvele în tehnica „muștei pe perete“ folosită și de Faulkner, pe care l-a apreciat pentru că „are cărți frumoase, de care te poți atașa și care satisfac această aspirație firească a unui cititor”, așa cum și le-a dorit și pe ale sale. Moromeții sunt puși pe hârtie în șase ani (1949-1955). Scrie Marele singuratic (1972), Delirul (1975), autobiograficul Viața ca o pradă (1977), plus scenariile filmelor Porțile albastre ale orașului (1974) și Marele singuratic (1977). Devine vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor (1968), director al editurii Cartea Românească (1970), membru corespondent al Academiei Române (1974). Este decorat cu Ordinul Muncii și Steaua Republicii Socialiste România, devine membru de partid și deputat în Marea Adunare Națională. Publică (1980) „Cel mai iubit dintre pământeni” și moare, la 16 mai, același an, în circumstanțe care merită cel puțin un film, la casa de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Speram să descopăr toate acestea la Centrul Memorial Marin Preda (sau Secția de votare 285), deschis în 1982 în clădirea de la 1910 a școlii în care a învățat scriitorul. Cum am ajuns puțin după ora închiderii, n-am mai găsit pe nimeni și m-am consolat cu turul virtual. Anterior vizitasem website-ul Primăriei, unde apar de la conducere la formulare online, dar nimic despre scriitor în afara mențiunii că primăria e a „satului lui Marin Preda”…

Din curtea Centrului Memorial scriitorul privește de lângă plugul cu care o fi arat și carul cu care o fi plecat Ilie Moromete cu chimirul plin de bani să-și aducă băieții acasă. Sau poate doar înspre orașul în care, dorind „de la zece ani să nu mai fie țăran”, chiar fiind-i „dragă țărâna noastră urâtă și informă” și „dor de bulgării lutoși și de praful pământului”, a căutat o altfel de viață și a găsit consacrarea.

Acest articol este protejat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. El poate fi preluat doar cu acordul Patrimark, cerut prin mail la asociatia.patrimark@gmail.com și cu precizarea sursei.

PELICANUL DIN BURZENLAND

February 16, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Fusesem de dimineață la Miercurea Ciuc pentru meciul rossonerilor bănățeni cu frații întru culori din secuime. Dar și pentru încă o aprovizionare cu bunătățile de carmangerie ale zonei – dacă nu le-ați descoperit încă, faceți-o și încercați-le: sigur veți reveni pentru ele…

Și pentru că aici e frumos tot timpul: drumuri pitorești și multă pădure, ape minerale și ciolan gustos, liniște tihnită și viteză minimă. De care merită să ne bucurăm. Meciul s-a încheiat la egalitate, cu câte un gol de fiecare parte, ca să nu fie cu supărare, că doar ambele echipe sunt oficial colorate în roșu și negru sau, după caz, în piros és fekete).

A urmat escala la Chichiș, obligatorie și ea, pentru pâinea cu cartofi cum alta nu-i. Plus kürtőskalácsii de mai multe feluri, cel mai bun fiind cel cu simplu, doar cu zahăr – știe Ioana 😊. Dacă altădată sprintam de aici spre casă, de astă dată am strunit caii să-și oprească puterea la Hărman, unde era zi de mare festival! Ca să cităm întocmai organizatorii, Teutonic Fest-ul de la Honigberg sau Mons Mellis, adică Muntele Mierii, și-a propus să „reînvie spiritul cavaleresc al enigmaticilor teutoni, al căror cod al onoarei și legământ sfânt în fața lui Dumnezeu încă mai rostesc legende în curtea bisericii fortificate”. Oricine poate învăța aici cum zboară săgeata din arc, să se lupte drept în săbii sau, după caz, îndeletniciri casnico-gospodărești de acum niște secole. Și pentru că școala solicită, după atâta învățat numai bine vor pica felurile care solide, care lichide, musai tradiționale. Prin Lunca Câlnicului am ieșit din Szeklerland ca să intrăm în Burzenland, am lăsat nodul de Prejmer, am făcut dreapta pe drumul Bodului, și după încă o leghe am parcat, ca adevărați marketeri culturali, pe strada Pieții.

Am intrat în curte pe poarta care trece prin două rânduri de ziduri ridicate în secolul 15 (al treilea, care încercuia șanțul cu apă, a fost înlocuit de un gărduleț). Șapte turnuri întăresc zidul interior înalt de 12 metri care apără biserica datând măcar de la 1240, când cistercienii de la Cârța au preluat-o „under construction”. Inițial romanică, apoi gotică, biserica restaurată din temelii după incendiul care a devastat satul (1595) a devenit barocă păstrând amvonul din lemn de sfârșit de secol 17, altarul baroc (1787) sculptat de Franz Eberhard și pictat de brașoveanul Mohr și orga (1868) cu cele 950 de tuburi, 19 registre, tastatură și pedalier, în stare să funcționeze și azi. Covoarele orientale de pe balustrada tribunei amintesc de Biserica Neagră din Brașov, iar grânarele (cu scări mobile!) și locuințele adăugate pe peretele sudic (rezervate primarului, preotului și localnicilor mai însemnați), de spiritul gospodăresc al sătenilor și statutul mai egal decât egalii al notabilităților. Tot cămări de provizii au fost amenajate pe zidul interior. După atacurile cărora le-a rezistat cu succes, incluzând asediul oștirii de 7000 de oameni a prințului Gabriel Báthori (1612) și asaltul penta-combinației turco-tătaro-munteano-moldoveano-cazace (1658), drumul de strajă a fost transformat în spații de depozitare aerisite de vechile mașiculiuri. Din vremea când apa era scoasă din fântânile din curte să fi rămas troacele din spatele capelei nordice.

Am ridicat privirea 56 de metri spre vârful turnului-clopotniță de la 1290. Cele patru turnulețe ne atenționează că Honigsberg avea drept de sabie, orologiul, care arată (de vreo patru secole) doar ora (minutele-s detalii!), ne mai liniștește. Privirea coboară apoi sub ogivele ușii bisericii: cum de n-am văzut pelicanul care-și hrănește puii? Dar la noi pelicanii viețuiesc doar în Delta Dunării, deci!? Legenda din Egiptul primelor secole creștine a ajuns la noi prin Isidor de Sevilla, Guillaume le Clerc, Bartholomaeus Anglicus, Iacob de Vitry (hmm, nu prea-i știm…) sau Toma d’Aquino, Dante Alighieri, Leonardo da Vinci sau William Shakespeare (da, de ei am mai auzit 😊). Spune Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit și pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrăjmașul șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și, prin aceasta, puișorii lui se înviorează și scapă de moarte”.

Pilda zugrăvită spre a fi privită la fiecare intrare în biserică ne amintește că, oricât am fi de încercați sau răniți de răul din preajmă, Pelicanul ne va primi în cuibul său, apăra cu aripile sale și vindeca rănile, chiar cu sângele său. Dar și că fiecare putem fi un pelican pentru cei de lângă noi. Trecuți prin foc, sabie, ciumă și sărăcie, honigbergerii au avut destule ocazii să o înțeleagă trăindu-și viața de zi cu zi. Cu gândul ăsta am pornit spre vechiul șanț de apărare astupat la 1814, unde cavalerii ceremonios investiți, obosiți de atâtea lupte, luaseră o pauză pentru a-i asculta pe menestreli. Arcașii campioni rămăseseră deja cu tolbele goale, umplând țintele cu săgeți precise și bine înfipte. Copiii lucrau creativ în ateliere, iar părinții lor se învârteau oscilând comercial între tarabele pline cu artizanat autentic sau cele cu produse naturale.

Urma să înceapă turnirul de seară. Cei doi viteji, Roland von Frauendorf (cum scria pe scut) și Cavalerul… Roții de Motor (după ce avea pe cască 😊), s-au echipat metodic după un adevărat ritual, apoi și-au încălecat caii pe care i-am auzit sforăind și oftând sub greutatea echipamentului călăreților. După câteva runde în care și-au încrucișat lăncile și și-au ciocnit scuturile, turnirul s-a încheiat la egalitate învingătorul rămânând să fie stabilit a doua zi. După o coadă mai scurtă decât anticipasem, ne-am așezat la masă savurând ciolanul cu muștar (nu se inventaseră micii pe vremea teutonilor…) stropit cu bere.

Îndestulați cultural-gastronomic am pornit spre casă tocmai când Piticu și Hoinarii Craiului și-au schimbat locul pe scenă recitând muzică folk. Sunt vreo 150 de biserici fortificate în Transilvania, cum ar fi fost… Dar cum ar fi să aibă fiecare festivalul ei? Poate, dacă ar fi ajuns teutonii la toate, să fi avut…

O PASIUNE REGALĂ

January 19, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana&Călin

Bine că încă nu-i gata bucata de 16 kilometri de pe A1… E tare enervant să circuli de multe ori bară la bară dar există și două avantaje: dealurile Coșeviței și Coșavei chiar sunt frumoase, iar zona are multe de arătat. Deci, nu vă grăbiți să urcați pe autostradă, intrați în Făget și, din centru, luați calea Lipovei.

Știam drumul pentru că oprisem într-o vară să vedem Micul Trianon de la Căpâlnaș, așa c-am continuat spre nord. Cum am dat în șoseaua națională, am făcut un S (ca la Săvârșin) de vreo 400 de metri și am parcat la poarta Domeniului Regal. Trecând deseori tot văzusem castelul sau conacul (?) – neclar deoarece clădirea parcă-i prea mare pentru un conac dar cumva prea mică pentru un castel (totuși, am hotărât să rămânem la castel 😊), dar n-am găsit niciodată momentul potrivit pentru o escală. Și chiar dacă am fi făcut-o, mai mult de niște poze din stradă n-am fi avut ce face pentru că nu era deschis pentru public. Pe site-ul primăriei am descoperit istoria locului, care în acte începe ca Zawasyn (la 1479), iar în fapte ca Hadă, ceva mai devreme și o țarină ș-un pic mai încolo. Sobossin-ul de la 1743 devine Soborszin (și în varianta fără „z”) la 1851, poate de la „so” (sare) – „bor” (vin) – „szin” (șopron), toate ungurești, comuna fiind un nod important pe drumul sării și lemnului (poate și al vinului?), duse, până pe la 1850, cu plutele pe Mureșul cândva graniță între imperii, mai departe spre Ungaria sau numai peste pod, via Făget, înspre Banatul vecin. În vremea Mariei Tereza, Săvârșinul, Hălălișul, Troașul, Temeșeștiul și Cuiașul au fost încredințate familiei Edelschpacher ajungând apoi, prin căsătorii succesive, în posesia familiilor Forray, Nádasdy și Hunyadi. Cu care sătenii s-au înțeles și mai mult nu prea, curtea domnească fiind prădată și arsă în timpul răscoalei lui Horia, Cloșca și Crișan (1784), apoi și la revoluția de la 1848.

Castelul are la origini clădirea neoclasică ridicată de András de Forray junior și soția sa, Júlia Brunswick de Korompa, unde au venit în vizită Beethoven (1807) și Liszt (1846). Versiunea de astăzi este rezultatul transformării clădirii ridicate în trei decenii de la 1850, prin adăugarea unui etaj la capetele laterale, de contele Károly Hunyadi și soția sa, Maria Irma (1905). Castelul și domeniul au fost cumpărate de Antoniu Mocsonyi de Foen (1932) și reorganizate ca Societatea Anonimă Corvin. La 26 martie 1943, regele Mihai I a cumpărat proprietatea, pe care o vizitase deja în mai multe rânduri alături de regina-mamă Elena. Coincidență sau nu, șase ani mai târziu, în aceeași zi, a venit pe lume și prima sa fiică, Margareta. Regina-mamă s-a ocupat personal de reparațiile și modernizarea clădirii între 1943 și 1945 dar, în decembrie 1947, întregul domeniul a ajuns „al poporului” pentru aproape 54 de ani devenind, pe rând, spital, școală și reședință de protocol. La 1 iunie 2001, după un proces care a durat câțiva ani, familia regală a revenit la Săvârșin și a început restaurarea domeniului pentru a-l aduce cât mai aproape de cum a fost înainte de naționalizare. Abia în 2021, după lucrări serioase care au durat opt ani, domeniul a fost deschis publicului pentru a fi vizitat; din păcate nu și castelul, dar sunt speranțe să se întâmple și asta, nu știm cât de curând. Până când va putea fi vizitat, povestea castelului și interioarele acestuia, cu toate detaliile privind lemnul, metalul, piatra, țesăturile, florile, mesele, ceasurile sau biblioteca sunt simplu și frumos redate în paginile cărții „Săvârșin – Detaliul”.

Ne-am plimbat prin parcul de aproape 20 de hectare al domeniului, rânduit și astăzi așa cum l-a gândit, la 1850, Heinrich Nebbien. Încă poate fi văzut stejarul lui Forray, plantat cam în vremea primei menționări scrise a domeniului (1650). Aleile ne-au purtat înspre Micul Pavilion, ridicat la 1780, lângă care am poposit înainte de a ne întoarce la Muzeul Regal Automobilului. Spațiul care, foarte probabil, a adăpostit cai, trăsuri, apoi automobile, a fost regândit de irlandezul David Baxter, cel care a coordonat restaurarea întregului patrimoniu construit. Porțile verzi din lemn cu bolți din cărămidă deasupra, pereții crem, pavajul din piatră cubică și țiglele arămii de la 1850-1900 îi dau un inconfundabil aer „regal”. MS Margareta, Custodele Coroanei române, a avut ideea de a aduce de la Versoix jeepurile atât de dragi regelui și de a muta tot aici și atelierul auto al acestuia, ceea ce s-a întâmplat în 2017. Pe pereți pot fi văzute, în ordine cronologică, fotografiile tuturor mașinilor sale, de la Fordul din 1935 până la BMW-ul 7, cel pe care l-a condus până în 2013. Dintre toate, pentru că aduc un pic cu Untiță al nostru, cel mai mult ne-au plăcut Lincolnul Zephir și Talbotul Lago Record. Cumpărată cu 200 de lei (!) din Bran, trăsura centenară cu același nume, restaurată cu migală în anii 2000, eclipsează Volvo-ul 264 GL, producție 1976, singura mașină originală a regelui rămasă din exil și Mercedes-ul 380 SE din 1982, ambele minuțios restaurate. Sigur, niciunele nu i-au fost atât de prețioase suveranului precum cele patru vehicule G.P. („General Purpose”) – Jeepurile.

„Calitățile Jeepului m-au fascinat de la început… Țineam la mașina asta foarte mult, tocmai din cauza performanțelor ei – puteai să umbli cu ea aproape peste tot… în fine, există anumite limite. Treptat, interesul meu a crescut – de câte ori vedeam un Jeep, deveneam mai atent… Până la urmă a ajuns un fel de pasiune…” i-a mărturisit regele lui Andrei Săvulescu, care i-a publicat cuvintele acum 30 de ani în cartea „Regele Mihai – automobilist, mecanic, pilot profesionist”… Jeepul cu seria 20529757, primit de la americani la 14 ianuarie 1945 și adus din țară în 1948, a fost prima mașină recondiționată de rege. „L-am refăcut la Aston-Burry în Anglia. Rămăsese timp de opt ani într-un hambar, la ferma unor prieteni. Când am plecat în Elveția, în ’54, am lăsat mașina acolo. S-a ocupat cineva de ea, dar n-a făcut altceva decât să învârtă manivela, din când în când. Bineînțeles, piesele au rămas neunse, pentru că uleiul nu avea presiune. Când am revenit, în ’62, am găsit motorul gripat din cauza ruginei… îmi venea să plâng. Și atunci am hotărât să ne întoarcem peste un an, ca să mă pot ocupa de mașină. A fost prima oară când am refăcut, singur, un Jeep. Numai pentru anumite operații mi-a dat cineva ajutor…”. Lângă primul jeep stă cuminte, gata să plece la prima cheie, Willys MB „Patton”, pe care generalul american i l-a dăruit prințului Felix de Luxemburg și, ulterior, a ajuns în posesia reginei Ana. Celelalte două, Bantam BRC 40 și Ford GP, ambele cumpărate în martie 1987 cu numai 15000 de dolari și restaurate profesional, le flanchează.

Am mai zăbovit jumătate de oră pe terasa Casei Ceaiului gândindu-ne cum am putut rata imensa șansă de a ne repara istoria avându-l pe regele Mihai I în viață încă 28 de ani după 1989… Puse în slujba țării, pasiunea și priceperea cu care și-a reparat, îngrijit și condus jeepurile ar fi restaurat, cu adevărat, România!

BRÂNZĂ ȘI PATRIMONIU

November 9, 2025patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Pe oamenii cu brânză buuuună îi descoperisem anul trecut, la un food market (că nu se mai spune târg alimentar – nici nu sună prea atrăgător, darmite catchy 😊) și când am aflat că fac ceva de toamnă cu bunătăți chiar la ei în bătătură am zis: Hai și noi!

Am luat calea Brașovului dar nu pe drumul mare, ci am deviat prin Lechința cea faimoasă pentru vin, ca să mai explorăm un pic. Cu brânza-n gând, n-am oprit în Teaca, unde descoperisem deja Valea Ascunsă, dar când am văzut un magazin de vinuri în vârful dealului curiozitatea prea mare, curba prea strânsă sau poate ambele ne-au convins să facem escală. După ce am împărțit un sandviș la doi căței haioși, am intrat în magazin de unde am ieșit cu un bidon și două sticle cu un vin atât de bun (asta am aflat abia acasă) încât știm că mai poposim acolo!

Deja încântați, am făcut stânga cu niște sute de metri înainte să ne spună satelitul. Ne-am dat seama după numele localităților de pe bornele kilometrice, pe care încă le mai citim, că nu a fost bine. Dar a fost frumos pentru că am descoperit un drum proaspăt asfaltat și marcat și peisaje care ne-au adus aminte de Trentino înainte de urcarea spre Tirol. Am trecut de castelul Rákóczi-Bornemisza din Gurghiu, încă în renovare, puteam vedea parcul dar avem răbdare să se încheie lucrările ca să ne bucurăm de tot. Și am ajuns în Ibănești, un loc fain, tot cu brânză, dar cum căutam alt brand 😊 am întors. Bucuroși de cele trei sferturi de oră întârziate cu frumos folos, am revenit în drumul mare accelerând în limite regulamentare spre Rotbav.

La Ferma Cățean am ajuns cu două ore înainte de ora închiderii, la timp ca să mai prindem toate bunătățile toamnei. Am trecut de border collie-ul locului care ne-a întâmpinat ușor obosit să numere încă doi vizitatori și am pornit spre tarabele cu de-ale gurii. Un mânzuț vesel ne-a salutat cu toată dantura sa sănătos de ecvestră. Non multa sed multum ziceau vorbitorii de latină și așa fosta și la târg. Două mâini de expozanți, toți cu lucruri bune, de luat acasă și de savurat în tihnă.

Am aflat că este și la noi o fermă cam ca a lui Jeremy Clarkson, care funcționează regenerativ: pământul hrănește animalele, animalele ne hrănesc pe noi, iar noi îngrijim pământul. Faină idee! Am descoperit un festival de zacuști (am luat cu ghebe) și siropuri (am luat de lavandă și de ghimbir), kürtőskalács-ul nelipsit din zonă (care, mâncat pe drum, n-a mai supraviețuit până acasă 😊), bineînțeles cașul Cățenilor (după el am venit dar, până la urmă, a fost un pretext taaaare bun). Pentru că marketingu-i peste tot, la ieșire am răspuns și la un chestionar în urma căruia am aflat că nu știm exact cum să păstrăm lucrurile în frigider (nu că asta ar fi o problemă, la noi bunătățile nu stau prea mult la rece). Broșurile cu Oaia hai-hui și Oaia pe… hartă, ambele ale Muzeului Țăranului Român, ne-au lămurit cum se mai transhumanțează pe la noi. Din fericire, încă se!

Cu tolba plină am pornit spre casă dar, pentru că tot eram la Rotbav, am oprit și la cetatea pe lângă care am mai trecut dar n-am oprit. Pentru că aveam distanțe mari de făcut sau poate pentru că nu era la fel de arătoasă precum celelalte, cu ziduri mai groase sau turnuri mai solide. Atât biserica fortificată, cât și Rotbavul au însă o istorie care merită măcar o jumătate de oră. Cumva curios, documentele scriu mai întâi de biserica în stil romanic (1300), satul, în acte „Ruffa Rippa”, apărând 71 de ani mai târziu, aliat cu Brașovul într-un conflict cu Feldioara (din care face astăzi parte…). Conflictele aveau să apară des și să-l apese tare: turcii l-au ars complet (1432), oastea lui Mihai Viteazu i-a omorât locuitorii (1599), luptele lui Moise Secuiul cu Radu Șerban au făcut alte 52 de victime (1603), apoi în cele dintre Radu Șerban și Gabriel Báthory satul a ars iar sătenii au fost jefuiți (1611). Ultimul jaf „remarcabil” le-a aparținut imperialilor prințului de Baden, care le-au cerut locuitorilor 100 de taleri și, drept bonus, le-au ars recolta și măcelărit animalele. Acel „roșu” (rod) din denumirea satului, amintind de sângele scurs în apa pârâului în care sătenii și-au spălat rănile și hainele după atacurile din secolul 13 a prevăzut greutățile, zidurile ridicate în două sute de ani mai târziu n-au folosit nici ele la prea mult dar satul și oamenii săi au trecut prin focul și sabia vremurilor.

Turnul bisericii a căzut în februarie 2016, lucrările de consolidare de după cutremurul din 1977 părând să nu fie de ajuns. Odată cu acesta s-au pierdut orga și ceasul făcut la compania Bernhard Zacharia din Leipzig, instalat în 1907. Vechea poartă de intrare a fost zidită demult, așa că am încercat mânerul celei de acum, am împins-o ușor cu umărul și am învins opoziția de formă a unei borduri jucând rol de opritor. Reconstruită după marele incendiu din 1732, biserica rămasă încă în picioare este înconjurată de o curte care ar merita mai multă atenție dar probabil nu există nici timp, nici fonduri pentru asta. Mai pietros pe dinafară, mai cărămiziu pe interior, zidul de incintă rezistă și el, mașiculiurile sunt în bună stare dar, în absența galeriei, nu se mai poate ajunge la ele. Din fericire nu mai dau nici turcii, nici imperialii, iar locul nu prezintă niciun interes pentru dronele împotriva cărora, oricum, apa clocotită, bolovanii sau smoala nu ar fi de folos. În spatele frunzelor gri-verzui ca uniformele soldaților căzuți în primul război mondial se zărește placa memorială care amintește de sacrificiul acestora. Lângă poartă, melanjul rănit al acoperișului spart, cărămizilor căzute și lemnului rupt cere ajutor. Care ar putea veni după un simplu apel la numărul firmei din Harghita care execută lucrări de construcții, la cele mai mici prețuri și negociabile pe deasupra.

Autobuzul care are întoarcerea lângă „cetate”, în spatele unei construcții care aduce a „punct de informare turistică”, a venit doar cu localnici. Ar putea aduce și turiști dacă ar suna cineva și s-ar repara ce încă mai poate fi reparat. Apoi vizitat și în tihnă savurat doar cu pancetta, caș, zacuscă, pâine și vin.

CASA MELCEASCĂ

October 20, 2025February 8, 2026patrimark Leave a comment

by Ioana & Călin

Pe tăpșanul dintre Doftana și Lupa, cât trebuie de departe de aglomerata Vale a Prahovei și tot pe atât de aproape de culmile împădurite ale Grohotișului, stă cărămizie și închegată casa domnească apărată de cele rele de biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, iar de cei răi de zidurile ce o fac să semene cu o cetate.

Pisania spune că la 27 iunie 1650, după zece ani de trudă, a fost târnosită mănăstirea care „s’a zidit în 1650 de Mateiu Basarab voevod și soția sa, Doamna Elena” cu cărămizi din lutul roșu de la… Lutu Roșu, „de iznoavă din temelie”. Posibil să fi fost măcar vreun lup în zonă, probabil, însă, mai mulți brebi pentru că, în timp, Malu Lupului a devenit Brebu Mănăstirei. Sau poate brebeneii să fi înflorit în număr atât de mare încât au dat numele locului pe care domnitorul l-a plăcut atât de mult încât și-a ridicat aici o casă de vară. Numai bună pentru a petrece în tihnă clipele de zăbavă sau ceasurile de taină, pentru a se ruga în liniște sau a fi în siguranță la nevoie. Poate și pentru a-și îngriji sănătatea cu apa sărată, iodată, sulfuroasă și feruginoasă a izvorului din preajmă. Cine se apropie și vede turnul de poartă și zidul de incintă, ambele roșii, înalte și solide crede că are în față o cetate. Turlele cruciate ne lămuresc că am ajuns la un lăcaș religios. Care arată ca o fortificație pentru că, dacă n-am mai avut voie să ridicăm cetăți, am înconjurat bisericile cu ziduri groase și metereze pentru a le apăra și a ne apăra la nevoie.

„Mănăstirile, la noi, sunt prea legate de soarta neamului pentru ca să fie socotite numai locașuri de rugăciune” scria Ion Simionescu, iar Brebu îl confirmă pe deplin. Au fost și locuri ale cărții, universitățile noastre medievale, dar și locuri de refugiu și apărare în vremuri grele. La fel trebuie să fi gândit și Matei Basarab când a ridicat aici mănăstirea pe care a ținut să nu o închine niciunei alte lavre văzând cum mitropoliții numiți dintre greci la mănăstirile închinate „au stricat obiceiurile cele bune și bătrâne aducând țara la pustiire și risipire” și „au călcat obiceiurile mănăstirilor și pravilele ctitorilor”. A încheiat construcția, înainte de 1700, al doilea ctitor, Constantin Brâncoveanu, apelând la oamenii locului, pe care i-a scutit de dări în schimbul lucrului la mănăstire. La 1750, Brebu avea să fie, totuși, dăruită de Grigore al II-lea Ghica drept metoh al mănăstirii Sf. Pantelimon pentru ca după secularizare (1863) să rămână doar biserică de mir până în 2012, când viața monahală a fost reluată. Trecerea timpului și convulsiile pământului au cerut reparațiile care au readus-o aproape de forma în care a fost ctitorită.

Intrăm în muzeul mănăstirii primiți cu pâine și sare, în ecoul înlemnit al clopotului de stejar aflat în pridvor. Printate înrămat pe perete, cuvintele lui Marin Sorescu ne previn: „Nu atingeți sărăcia și tristețea aflate în muzeu! Sunt exponate originale, ieșite din mâna, din sufletul și din rărunchii acestui popor, într-o clipă de încordare și spontaneitate, care a durat 2000 de ani”. Flancată de patru călimări de brâu stă într-o vitrină Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, prima tipărită în limba română folosind alfabetul chirilic, tradusă din slavonă și greaca veche de logofeții Radu și Șerban Greceanu, Ghermanos de Nyssos, rectorul Academiei Grecești din Constantinopol, Sevastos Kimenitos, coordonatorul Școlii Grecești din București, spătarul Nicolae Milescu și însuși domnitorul Șerban Cantacuzino! Stă lângă ediția de la 1700, tipărită la Snagov, a Florii darurilor, acea Fiore di virtù publicată prima dată la Florența (1491), ce povestește în 35 de capitole câte o virtute și viciul ei complementar. Ne închipuim călătorind cu lada făcută în Austria secolului 18 din lemn de zadă, trandafir și abanos, păzită de Sf. Gheorghe.

Ieșim în cerdac privind spre curtea interioară precum ctitorul așezat lângă fântâna sa. La fel a văzut-o și Ștefan Luchian, ajuns aici la 1 iulie 1908, care îi scria prietenului Virgil Cioflec: „Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu, unde am închiriat trei odăi și o bucătărie chiar în curtea mănăstirii. Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură, când mă dau jos, nici nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase, nu te mai saturi uitându-te la ele, mai ales pe lunca Doftanei e o minune nu altceva. Ce folos, că drumul până acolo mă zdrobește și, dacă n-ar fi splendoarea naturii care să mă învioreze, n-aș mai mișca… Curtea mănăstirii e minunată și-n toată preajma e o liniște tainică, iar pe jos numai un covor verde de parcă îți vine să stai numai trântit…”.

O lună mai târziu, înainte de a se întoarce acasă, pictorul îi scria prietenului său: „cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să fac vreo 30 de bucățele, unele mai luminoase, altele mai proaste, în sfârșit, eu sunt mulțumit, o să le vedeți și voi”. Printre lucrările pe care le-a expus apoi la Ateneu, apreciate ca fiind printre cele mai frumoase pasteluri pe care le-a pictat, mai ales pentru verdele care apare în toate nuanțele și tonurile, se remarcă și cele în care apar turnul-clopotniță, fântâna, biserica sau pomii din curtea mănăstirii, din păcate, niciuna dintre acestea negăsindu-și locul în muzeul din Brebu.

Stefan Luchian 1868-1916 Fantana la Brebu – The Well at Brebu

Verdele intens l-am regăsit ieșind pe urmele lui Vodă pe poarta de nord pentru a ne plimba agale prin parc către lacul din spatele casei domnești. Întrerupt numai de casele melcești din spatele zecilor de gastropozi codobelci 😊 ieșiți după ploaie (n-am mai văzut niciodată atât de mulți, mari și frumoși laolaltă), am prins verdele plin de viață, pe care maestrul l-ar fi pastelat inconfundabil pe pânze, doar pentru a-l păstra pixelat în poze la cea mai bună rezoluție.